Scrierile creştinilor din primele secole
50-120 A.D. Didahia. Didahia mai este cunoscută şi drept Învăţătura celor 12 apostoli. A fost probabil scrisă în jurul anilor 65-80 A.D. şi se presupune că este învăţătura pe care au dat-o apostolii neamurilor despre viaţă şi moarte, despre rânduiala în biserică, despre post, botez, rugăciune etc.
70-135 A.D. Epistola lui Barnaba. Epistola lui Barnaba este un mic tratat teologic (nu o epistolă), care dezbate întrebări cu care s-au confruntat urmaşii lui Isus încă din primele zile ale lucrării Sale: Cum ar trebui să interpreteze creştinii Scripturile evreieşti? Care este natura relaţiei dintre creştinism şi iudaism?
70-155 A.D. Fragmente din Papias. Informaţiile principale cu privire la Papias provin din pasajele cuprinse în fragmentele din lucrările lui Irineu şi Eusebiu. Papias a fost episcop al bisericii din Hierapolis, un oraş din Frigia, în prima jumătate a secolului al II-lea. Scriitorii de mai târziu afirmă că a suferit martirajul în jurul anului 163 d.Hr.; unii spun că Roma, iar alţii că Pergamul a fost scena morţii sale. El a fost unul din cei care l-au auzit pe apostolul Ioan şi a avut relaţii strânse cu mulţi dintre aceia care Îl cunoscuseră pe Domnul sau pe apostoli.
80-140 A.D. Clement din Roma, Prima Epistolă. Clement era probabil unul dintre neamuri, adică un roman. Se pare că a fost la Filipi cu Sfântul Apostol Pavel (57 d.Hr.), în momente în care acea biserică, întâia născută a apusului, trecea prin mari încercări ale credinţei. Acolo, împreună cu femei sfinte şi cu alţii, a slujit apostolului şi sfinţilor.
105-115 A.D. Martiriul lui Ignatie, prezentat de Richard Merrell, 1989. Următoarea relatare a martirajului lui Ignatie afirmă, în mai multe pasaje, că a fost scrisă de cei care l-au însoţit în drum spre Roma şi care au fost prezenţi cu ocazia morţii sale (capitolele V, VI, VII). Iar dacă este recunoscută veridicitatea acestei relatări, precum şi a epistolelor lui Ignatie, nu încape îndoială că persoanele în cauză erau Philo şi Agathopus, poate împreună cu Crocus, toţi aceştia fiind menţionaţi de Ignatie (Epistola către Smirna, cap. X, cea către Filadelfia, cap. XI, către Roma, cap. X) ca participanţi la călătoria lui spre Roma, care s-a încheiat cu martirajul său.
120-130 A.D. Apologia lui Aristide. Apologia lui Aristide, menţionată de Eusebiu, de Sfântul Ieronim şi de alţi scriitori antici, despre care s-a spus că a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru lucrările remarcabile ale lui Iustin Martirul, a fost considerată pierdută până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când a fost descoperit un fragment armean. Apoi, în 1889, a fost găsit întregul text, în traducere siriană, în Biblioteca Sfânta Caterina de pe muntele Sinai.
120-130 A.D. Fragmente din Quadratus din Atena. Quadratus este autorul unei Apologii în favoarea creştinilor, prezentată lui Hadrian (care a domnit între anii 117-138). Eusebiu (Historia Ecclesiastica, iv. 3) spune că lucrarea aceasta încă circula în vremea lui şi el însuşi luase cunoştinţă de ea. El citează o propoziţie care demonstrează, după cum observă el, vechimea remarcabilă a lucrării. Quadratus remarcă faptul că miracolele Mântuitorului nu erau minuni vremelnice, ci aveau efecte durabile.
140-150 A.D. Epistula Apostolorum. Epistola Apostolică este cunoscută sub numele de Epistola Apostolilor. Deşi a fost scrisă în original în greacă, ea s-a păstrat prin traducerile în limba coptă şi în etiopiană. Manuscrisul în limba coptă aparţine sfârşitului secolului al IV-lea, începutului secolului al V-lea.
150-160 A.D. Martiriul lui Policarp, prezentat de Philip Schaff. Scrisoarea următoare pretinde a fi fost scrisă de biserica din Smirna către biserica din Philomelium şi, prin această biserică, adresată întregii lumi creştine, pentru a oferi o relatare succintă a circumstanţelor martirajului lui Policarp. Este cea mai timpurie dintre scrierile despre martiri şi, în general, a fost considerată ca fiind deopotrivă cea mai interesantă şi autentică.
- Notă introductivă la Prima Apologie a lui Iustin Martirul
- Prima Apologie a lui Iustin Martirul
- A Doua Apologie a lui Iustin Martirul în favoarea creştinilor
- Iustin Martirul în dialog cu Trifon
- Cuvântarea plină de îndemnuri a lui Iustin Martirul adresată grecilor
- Despre cârmuirea exclusivă a lui Dumnezeu
- Fragmente din lucrarea pierdută a lui Iustin Martirul despre înviere
- Iustin Martirul, Discurs adresat grecilor
160-170 A.D. Taţian. Taţian era un asirian, dar nu ştim nimic foarte precis cu privire la timpul şi locul unde s-a născut. Epiphanius (Haer, xlvi.) afirmă că era nativ din Mesopotamia; şi noi deducem din alte fapte constatate cu privire la el, că a apărut cam pe la mijlocul celui de-al doilea secol. El a fost la început un cercetător neobosit al literaturii păgâne şi se pare că a fost devotat în special cercetărilor în filozofie.
160-180 A.D. Claudiu Apolinarie. Acest autor, un apologet primar, prezintă un interes deosebit, fiind un martor competent, care povesteşte istorisirea Legiunii Tunătoare într-o manieră naturală, dându-i un caracter simplu, de răspuns la rugăciune.
165-175 A.D. Hegesip. El este unul din perioada ulterioară epocii apostolice, un contemporan cu Iustin şi cu martirii „Bunului Aurelius”. Printre apologeţi trebuie totuşi să-l distingem pe Hegesip. El este cel mai timpuriu dintre cronicarii Bisericii – cu greutate putem să-l numim istoric. Scopurile sale au fost nobile şi caracterul său a fost pur; deci nu-i putem refuza încrederea datorată unei anticipări a nevoii finale a Bisericii de material istoric, pe care el s-a străduit să ni-l asigure.
165-175 A.D. Dionisie, episcop la Corint. Eusebiu este aproape confuz în ceea ce spune despre Dionisie, care a fost pus peste biserica din Corint şi a împărţit fără plată, nu numai oamenilor lui, ci şi altora, cât şi celor de pretutindeni, „binecuvântările strădaniilor divine”. A scris epistole, a adresat o epistolă spartanilor şi atenienilor şi, aşa cum spune şi Eusebiu, Dionisie Areopagitul, convertitul Sfântului Pavel, a fost primul episcop al Atenei.
165-175 A.D. Melito Filozoful. Melito, episcop de Sardes, a ocupat cel dintâi loc între episcopii din Asia la mijlocul secolului al II-lea, datorită influenţei sale personale şi activităţii sale literare. La scurt timp înainte de sfârşitul acelui secol, numele lui este menţionat de Policrate din Efes în scrisoarea sa către Victor din Roma (Eusebiu, Historia Ecclesiastica, v. 24.), ca fiind unul dintre luminătorii bisericii asiatice prin autoritatea sa.
175-180 A.D. Atenagora Atenianul, filozof şi creştin
- Note introductive la scrierile lui Atenagora
- O pledoarie pentru creştini
- Tratatul despre învierea morţilor al lui Atenagora
175-180 A.D. Ireneu, episcop în Lyons, Franţa. Lucrarea lui Ireneu, Împotriva Ereziilor, este una dintre cele mai preţioase lucrări care ne-au rămas din antichitatea creştină timpurie. Ea este dedicată pe de o parte, povestirii şi respingerii ereziilor gnostice multiforme care au predominat în a doua jumătate a secolului al II-lea, şi, pe de altă parte, pentru expunerii şi apărării credinţei creştine.
- Cartea Întâi a lui Irineu
- Cartea a Doua a lui Irineu
- Cartea a Treia a lui Irineu
- Cartea a Patra a lui Irineu
175-185 A.D. Rhodon. Sfântul Ieronim presupunea că acest Rhodon este autorul operei împotriva catafrigienilor şi că ţinea, probabil, de Asterius Urbanus. Eusebiu ne oferă un fragment din opera acestuia, scrisă împotriva lui Marcion şi adresată lui Callistion, a cărei traducere poate fi găsită în cele ce urmează.
175-185 A.D. Teofil, episcop al Cezareii în Palestina. Când Eusebiu zice că bisericile din „toată Asia” au contribuit la modul de folosire efesenian al Paştelor, este evident că el înţelegea Asia Mică, ca în Scriptură şi în alte locuri. Cu toate acestea, el adevereşte că, în tot „restul lumii”, nu acesta era modul de folosire. Episcopii palestinieni, după prăbuşirea evreiască, par să fi fost primii care au înţeles corectitudinea adoptării unui mod de folosire universal; şi autorul nostru a prezidat Conciliul de la Cezareea, al cărui episcop era, asistat de Narcissus, episcop al Ierusalimului, Cassius al Tirului şi Clarus al Ptolemaisului, care au confirmat aceasta.
197-220 A.D. Tertulian: Despre idolatrie. Quintus Septimus Florens Tertulianus s-a născut în Cartagina, din părinţi păgâni, dar a devenit creştin cândva înainte de anul 197 d.Hr. Potrivit lui Ieronim şi Eusebiu, a fost fiul unui centurion şi s-a pregătit la Roma pentru avocatură. După convertire, a devenit prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a disociat de Biserică după ce prezbiterul Romei a respins „noua profeţie” a mişcării montaniste. Însă „nici Eusebiu, nici Ieronim nu sunt martori demni de încredere cu privire la aceasta şi ceea ce se poate cunoaşte despre viaţa lui Tertulian este cules din propriile lui scrieri; din păcate, caracterul lor extrem de retoric face ca tragerea de concluzii să nu fie sigură”.
200-258 A.D. Sfântul Ciprian: Idolii nu sunt dumnezei. Ciprian s-a născut în jurul anului 200 d.Hr., în nordul Africii, din părinţi păgâni. A fost un proeminent avocat pledant şi profesor de retorică. În jurul anului 246 a devenit creştin şi în 248 a fost ales episcop al Cartaginei.
