Notă introductivă la Prima Apologie a lui Iustin Martirul
Iustin[1] făcea parte dintre neamuri, dar se născuse în Samaria, lângă fântâna lui Iacov. Trebuie să fi fost un om educat: a călătorit mult și se pare că era calificat în cel puțin un domeniu. După ce a încercat toate celelalte sisteme, gusturile sale elevate și percepțiile rafinate l-au făcut un discipol al lui Socrate[2] și al lui Platon[3]. Astfel s-a apropiat el de Hristos. Întrucât el însuși relatează istoria convertirii sale, nu este nevoie să o anticipăm aici. Ceea ce căuta Platon, Iustin a găsit în Isus din Nazaret. Convertirea unui astfel de om marchează o nouă epocă în istoria Evangheliei. Perioada imediat următoare apostolilor începe cu cel dintâi autor creștin, fondatorul literaturii teologice. Acesta a prezentat omenirii, în calitate de sursă a adevăratei filozofii, învățătura disprețuită a acelor galileeni cărora Stăpânul le spusese: „Voi sunteți lumina lumii.”[4]
Este perioada în care acest mare adevăr și-a croit drum, ajungând în atenția minților contemplative. Trecuseră mai bine de o sută de ani de când îngerii cântaseră: „Pace fie oamenilor”,[5] iar acest cântec se auzise deja generații de-a rândul, venind de pe buzele celor răstigniți pe cruce, dintre lei și de pe ruguri cuprinse de flăcări. Întâlnim aici un stoicism nobil, care trebuie tălmăcit. El nu a fost inspirat de niște spirite alese, care disprețuiau mulțimea și se lăudau cu o sferă intelectuală mai înaltă, ci mii de bărbați, femei și copii, care nu s-au retras din mijlocul oamenilor de rând și umili, au fost inspirați de el să trăiască și să moară eroic și sublim, ridicându-se deasupra dorinței de răzbunare și a urii, într-un mod cu totul inexplicabil, rugându-se pentru dușmanii lor și căutând să Îl glorifice pe Dumnezeul lor prin dragostea față de semeni.
În ciuda celor de felul lui Galion și Nero, Evanghelia împrăștia întunericul cel dens. O dovadă evidentă în acest sens este scrisoarea lui Pliniu[6] către Traian. Chiar și în scrierile lui Seneca[7] detectăm strălucirea zorilor. Plutarh[8] scrie așa cum unul dintre neamuri n-ar fi putut să o facă înainte. Platon este depășit de el în ceea ce privește gândurile referitoare la „întârzierile Justiției Divine”. Felul în care Hadrian vorbește cu sine în ultimele momente ale vieții sale este un tribut adus noilor idei care fuseseră semănate în mintea poporului. Iar acum antonienii, îmboldiți de moda epocii, au venit la domnie purtând titlul de „filozofi”. În acest moment, Iustin Martirul îi confruntă ca un Daniel. „Piatra cea mică” lovește imaginea imperială în față și nu „în degetele picioarelor”.[9] El le spune filozofilor de profesie cât de falsă și de găunoasă este înțelepciunea care nu se adresează întregii omeniri și care nu este în stare să influențeze masele. El expune și incapacitatea filozofiei stoice[10] și arată, prin contrast, forța care acționează prin cuvintele lui Isus; el indică puterea lor de regenerare. Misiunea lui Iustin este de a fi în apus o stea care să îi conducă pe magii săi la ieslea din Betleem.
Scrierile lui Iustin sunt deficitare în ceea ce privește stilul și, pentru noi, sunt puțin atractive la nivelul formulării gândurilor sale, așa cum învățase el de la filozofi. Dacă Platon nu ne-ar fi lăsat nimic altceva decât lucrarea Timeu, un Renan i-ar fi reproșat, fără îndoială, o slabă forță intelectuală. La fel, un profesor de dans ar putea critica mișcările unui atlet sau lucrările lui Sebastian,[11] cel străpuns cu săgeți. Înțelepciunea practică a lui Iustin, care folosește retorica vremii sale și care pune în încurcătură falsa filozofie cu propriile ei arme, nu este apreciată de parizianul greu de mulțumit. Însă pledarea lui principală și eroică pentru un popor disprețuit, cu care se identifică pe sine, plin de îndrăzneală, cutezanța cu care îl apără înaintea tiranilor, al căror simplu capriciu îi putea aduce pedeapsa cu moartea, și, mai presus de toate, spiritul neînfricat cu care expune rușinea și absurditatea superstiției lor vechi și reproșează cazul lui Hadrian, pe care Antoninus îl zeificase, la fel cum făcuse și cu Antinous, cel al cărui trecut era detestabil, sunt trăsături pe care orice instinct al unui suflet curat se bucură să le cinstească. Iustin nu poate fi combătut printr-un surâs disprețuitor.
După convertire, el a purtat roba de filozof, ca simbol al faptului că reușise să ajungă la singura filozofie adevărată. Văzând că, după conflictele și testele vremurilor, ea este singura filozofie care dăinuie, care trăiește și triumfă, descoperitorul ei merită omagiul omenirii. Despre roba filozofilor vom mai auzi când vom vorbi despre Tertulian. Informațiile păstrate despre istoria lui Iustin se pot găsi în Martirajul și în alte pagini care îi vor urma, precum și în următoarea Notă introductivă a capabililor traducători Dods și Reith.
Iustin Martirul s-a născut în Flavia Neapolis, un oraș din Samaria, actualul Nablous. Data nașterii sale este nesigură, dar ar putea fi stabilită în jurul anului 114 d.Hr. Probabil că tatăl și bunicul lui erau de origine romană. Înainte de convertirea la creștinism, a studiat în școlile filozofilor, căutând cunoașterea care să îi satisfacă setea sufletului. În cele din urmă, a ajuns să vină în contact cu creștinismul și a fost impresionat pe dată de extraordinara neînfricare de care dădeau dovadă creștinii în fața morții și de măreția, stabilitatea și adevărul învățăturilor Vechiului Testament. Din acel moment, a acționat ca un evanghelist și a folosit fiecare oportunitate pentru a proclama Evanghelia drept singura filozofie sigură și neprimejdioasă, singura cale spre mântuire. Probabil că Iustin a călătorit mult. Știm că s-a aflat în Efes pentru o vreme și trebuie să fi locuit o perioadă considerabilă de timp la Roma. Probabil s-a stabilit la Roma în calitate de învățător creștin. Cât timp a fost acolo, filozofii, în special cinicii, au complotat împotriva lui, iar el și-a pecetluit mărturia despre adevăr prin martiraj.
Principalele fapte din viața lui Iustin pot fi culese chiar din scrierile sale. Există puține indicii în ceea ce privește datele. Există un consens general că a trăit în vremea domniei lui Antoninus Pius, iar mărturia lui Eusebiu și cei mai credibili istorici arată aproape cu certitudine că a fost supus martirajului în vremea lui Marcus Aurelius. Chronicon Paschale menționează data de 165 d.Hr.
Scrierile lui Iustin Martirul sunt printre cele mai importante care ne-au parvenit din secolul al II-lea. Nu el a fost primul care a scris o apologie în numele creștinilor, însă Apologiile lui sunt cele mai timpurii dintre cele care s-au păstrat. Ele sunt caracterizate de o fervoare creștină intensă și ne oferă o imagine a relațiilor existente în acele zile între păgâni și creștini. Cealaltă scriere principală a sa, Dialogul cu Trifon, este cea dintâi expunere elaborată a temeiurilor pentru a-L privi pe Hristos drept Mesia din Vechiul Testament și prima încercare sistematică de a înfățișa poziția greșită a iudeilor cu privire la creștinism.
Multe din scrierile lui Iustin nu s-au păstrat. Lucrările care au ajuns la noi purtându-i numele au fost împărțite în trei grupe.
Cea dintâi grupă le cuprinde pe cele care, neîndoielnic, sunt autentice, precum cele două Apologii și Dialogul cu Trifon. Unii critici au adus obiecții în ceea ce privește calitatea de autor a lui Iustin vizavi de Dialogul cu Trifon, însă ele sunt privite acum ca fiind lipsite de greutate. Cea de-a doua grupă cuprinde lucrările pe care unii critici i le atribuie lui Iustin, iar alții nu. Acestea sunt:
- Un discurs adresat grecilor
- Cuvântarea plină de îndemnuri a lui Iustin adresată grecilor
- Despre cârmuirea exclusivă a lui Dumnezeu
- O scrisoare către Diognetus
- Fragmente dintr-o lucrare despre înviere
- Alte fragmente.
Oricare ar fi dificultățile în ceea ce privește stabilirea autorului acestor tratate, există o singură opinie legată de caracterul lor timpuriu. După toate probabilitățile, cel mai târziu dintre ele nu a fost scris după secolul al III-lea.
Cea de-a treia grupă cuprinde lucrările care, fără îndoială, nu îi aparțin lui Iustin. Acestea sunt:
- O expunere a adevăratei credințe
- Replici la adresa ortodocșilor
- Întrebări ale creștinilor adresate neamurilor
- Întrebări ale neamurilor adresate creștinilor
- Epistolă către Zenas și Serenus
- Combaterea unor învățături ale lui Aristotel.[12]
Nu există niciun indiciu cu privire la data ultimelor două. Neîndoielnic, celelalte au fost scrise după Conciliul de la Niceea,[13] deși imediat după Reformă,[14] Calvin[15] și alții s-au referit la cea dintâi ca la o scriere autentică a lui Iustin.
Există o întrebare ciudată legată de Apologiile lui Iustin care au ajuns până la noi. Eusebiu menționează două Apologii – una scrisă în tipul domniei lui Antoninus Pius, iar cealaltă în vremea lui Marc Aureliu[16]. Criticii au dezbătut îndelung dacă Apologiile existente acum sunt acelea două. Unii au susținut că ceea ce se numește acum A Doua Apologie era prefața primeia și că cea de-a doua s-a pierdut. Alții au încercat să arate că așa-numita A Doua Apologie este continuarea celei dintâi și că a doua s-a pierdut. Alții au presupus că cele două Apologii de care dispunem sunt cele două ale lui Iustin, dar că Eusebiu s-a înșelat atunci când a afirmat că cea de-a doua era adresată lui Marc Aureliu, în vreme ce alții susțin că cele două Apologii sunt acelea menționate de Eusebiu și că prima de care dispunem este cea dintâi scrisă de el, iar A Doua Apologie a noastră este cea de-a Doua Apologie a lui Iustin.
Iustin Martirul, Prima Apologie
Capitolul I – Cuvântare[17]
Către împăratul Titus Aelius Adrianus Antoninus Pius Augustus Caesar, către fiul său, Verissimus, filozoful, către Lucius, filozoful, fiul natural al lui Cezar și fiul adoptiv al lui Pius, un iubitor al învățăturii, și către Senatul cel sacru, împreună cu poporul roman, eu, Iustin, fiul lui Priscus și nepotul lui Bacchius, originari din Flavia Neapolis, din Palestina, prezint această cuvântare și petiție din partea tuturor acelora dintre națiuni care sunt urâți pe nedrept și supuși fără motiv abuzurilor, eu însumi fiind unul dintre ei.
Capitolul II – Solicitarea dreptății
Rațiunea îi îndreaptă pe cei care sunt cu adevărat pioși și filozofi să cinstească și să iubească numai ceea ce este adevărat, refuzând să urmeze părerile tradiționale dacă acestea sunt fără valoare. Căci rațiunea sănătoasă nu numai că ne determină să refuzăm conducerea celor care au făcut sau au învățat pe alții ceva greșit, dar este de datoria celui care iubește adevărul ca, prin toate mijloacele, chiar dacă este amenințat cu moartea, să aleagă să facă și să spună ce este drept, chiar mai presus de propria viață. Din moment ce voi sunteți numiți pioși și filozofi, apărători ai dreptății și iubitori ai învățăturii, luați aminte și auziți cuvântarea mea; și se va vedea dacă aveți cu adevărat aceste calități. Căci noi nu am venit să vă flatăm prin această scriere, nici să vă facem plăcere prin cuvântarea noastră, ci să vă implorăm să judecați – după o investigare corectă și minuțioasă, fără a fi afectați de prejudecăți sau de dorința de a face pe plac oamenilor superstițioși, nici conduși de impulsuri iraționale sau de zvonuri rele, care au predominat multă vreme – și să nu luați o hotărâre care se va dovedi a fi împotriva voastră. Căci, în ce ne privește, noi considerăm că nu ni se poate face niciun rău, dacă nu suntem condamnați ca făcători de rele sau dovediți a fi oameni răi. Iar voi ne puteți ucide, dar nu ne puteți face rău.
Capitolul III – Solicitarea unei investigații judecătorești
Dar, pentru ca nimeni să nu creadă că aceasta este o declarație nerezonabilă și nechibzuită, cerem ca acuzațiile împotriva creștinilor să fie investigate și, dacă ele sunt dovedite, să fie pedepsiți după cum merită [sau, mai degrabă, noi înșine îi vom pedepsi]. Dar dacă nimeni nu ne poate acuza de nimic, adevărata rațiune vă interzice ca, de dragul unui zvon ticălos, să nedreptățiți oameni nevinovați – mai degrabă faceți-o cu voi înșivă, care credeți că puteți conduce problemele nu pe baza rațiunii, ci a pasiunii. Fiecare persoană înțeleaptă va declara că aceasta este o corectare cinstită și echitabilă, și anume, ca supușii să prezinte o relatare completă a vieții și doctrinei lor; pe de altă parte, conducătorii ar trebui să hotărască ascultând nu de violență și tiranie, ci de evlavie și de filozofie. Căci, astfel, și conducătorii, și cei conduși vor culege beneficiile. Căci unul dintre antici a spus undeva: „Dacă nu filozofează și conducătorii, și cei conduși, este imposibil ca statele să fie binecuvântate.” De aceea, este sarcina noastră să oferim tuturor oportunitatea să cerceteze viața și învățăturile noastre, ca nu cumva, din pricina celor care sunt în necunoștință în ceea ce privește problemele noastre, să atragem asupra noastră pedeapsa, din cauza orbirii minții lor; și este îndatorirea voastră, când ne ascultați, să fiți găsiți judecători buni, după cum cere rațiunea. Căci nu veți avea nicio scuză înaintea lui Dumnezeu dacă, după ce ați aflat adevărul, nu faceți ceea ce este drept.
Capitolul IV – Creștinii sunt condamnați pe nedrept, numai din cauza numelui lor
Prin simpla aplicare a unui nume nu se decide nimic, nici bun, nici rău, separat de acțiunile implicate de acel nume. Și într-adevăr, până acum, cel puțin după felul cum putem fi judecați pe baza numelui de care suntem acuzați, suntem niște oameni ireproșabili. Dar dacă am fi condamnați ca făcători de rele, nu ni s-ar părea drept să cerem să fim achitați pe baza unui nume; pe de altă parte, dacă s-ar descoperi că nu am săvârșit nicio crimă, prin faptul că ne numim așa sau prin comportamentul nostru în calitate de cetățeni, este rândul vostru să vă păziți în mod serios să nu atrageți asupra voastră o pedeapsă dreaptă, prin faptul că i-ați pedepsit pe nedrept pe cei care nu erau condamnați încă. Căci dintr-un nume nu poate izvorî nici lauda, nici pedeapsa, decât dacă, prin fapte, poate fi dovedit ceva fie ireproșabil, fie ticălos cu privire la el. Dar pe aceia dintre voi care sunt acuzați, voi nu îi pedepsiți înainte să fie condamnați; în cazul nostru, voi primiți numele ca dovadă împotriva noastră, deși, dacă este vorba de nume, ar trebui mai degrabă să îi pedepsiți pe acuzatorii noștri. Căci noi suntem acuzați de faptul că suntem creștini, iar a urî ceea ce este ireproșabil [Chrestian], este nedrept. Apoi, dacă vreunul din cei acuzați neagă acest nume și spune că nu este creștin, îl achitați pe motivul că nu aveți nicio dovadă împotriva lui că este un făcător de rele; dar dacă vreunul recunoaște că este creștin, îl pedepsiți pe baza recunoașterii lui. Dreptatea cere să cercetați atât viața celui care mărturisește, cât și a celui care neagă, pentru ca prin faptele lui să se vadă ce fel de om este fiecare. Căci, după cum unii din cei care au fost învățați de Stăpânul, de Hristos, să nu Se lepede de El, îi încurajează pe alții care sunt chestionați, probabil și cei care trăiesc vieți netrebnice fac la fel, dându-le ocazii celor care, fără nicio considerație, îi acuză pe toți creștinii de lipsă de cucernicie și de răutate. Și aceasta nu este drept. Căci, în domeniul filozofiei, unii care nu fac nimic demn de profesia lor își asumă acest nume și aceste veșminte. Cu toții sunteți conștienți că anticii, ale căror opinii și învățături erau diverse, sunt toți numiți filozofi. Și unii dintre ei i-au învățat pe alții ateismul, iar poeții care s-au înmulțit printre voi hohotesc atunci când e vorba de necurăția lui Jupiter[18] cu privire la copiii săi. Și pe cei care adoptă acum asemenea învățături nu îi împiedicați, ci din contră, le dați daruri și onoruri celor care îi insultă pe zei într-un mod plăcut urechii.
Capitolul V – Creștinii sunt acuzați de ateism
De ce trebuie să fie așa? În cazul nostru, al celor care făgăduim să nu săvârșim lucruri netrebnice și să nu avem astfel de păreri ateiste, nu examinați acuzațiile aduse împotriva noastră; cedând unei pasiuni lipsite de rațiune și instigării demonilor răi, ne pedepsiți fără considerație și judecată. Căci adevărul va fi rostit. Odinioară, acești demoni răi s-au arătat, pângărind femei, corupând băieți și arătând priveliști atât de înspăimântătoare oamenilor, încât cei care nu și-au folosit rațiunea pentru a judeca acțiunile lor, au fost loviți de spaimă și au fost purtați de frică; neștiind că aceștia erau demoni, i-au numit zei, dându-le numele pe care și l-a ales fiecare dintre acești demoni. Iar când Socrate a încercat, prin adevărata rațiune și prin cercetare, să aducă la lumină aceste lucruri și să-i elibereze pe oameni de demoni, atunci demonii înșiși, folosindu-se de oameni care se bucurau de nedreptate, au pus la cale moartea lui, ca ateu și ca o persoană profană, sub acuzația că „a introdus divinități noi”; și în cazul nostru ei desfășoară o activitate asemănătoare. Nu numai printre greci a reușit rațiunea (Logos)[19] să condamne aceste lucruri, prin Socrate, dar ele au fost condamnate și printre barbari, de Rațiune (sau Cuvântul – Logosul) Însuși, care a luat formă, a devenit om și a fost numit Isus Hristos. În ascultare de El, noi nu doar negăm că cei care au făcut astfel de lucruri sunt zei, ci și afirmăm că sunt demoni haini și lipsiți de cucernicie, ale căror acțiuni nici nu se pot compara cu cele ale oamenilor care doresc virtutea.
Capitolul VI – Acuzația de ateism este respinsă
Prin urmare, suntem numiți atei. Și noi mărturisim că suntem atei în ceea ce privește acest fel de zei, dar nu în legătură cu Dumnezeul cel adevărat, Tatăl neprihănirii, al cumpătării și al altor virtuți, Cel în care nu se găsește necurăție. Dar atât pe El, cât și pe Fiul (care a venit de la El și ne-a învățat aceste lucruri, și oștirea de îngeri buni care-L urmează și sunt făcuți asemenea Lui), și pe Duhul prophetic, noi Îi adorăm și ne închinăm Lor, căci Îi cunoaștem pe bună dreptate și în adevăr, și declarăm ceea ce am fost învățați, fără dușmănie, tuturor celor care doresc să afle.
Capitolul VII – Fiecare creștin trebuie pus la probă pe baza propriei vieți
Dar unii vor spune: „Unii au fost arestați deja și condamnați ca făcători de rele.” Căci voi condamnați mulți, mulți deodată, după ce cercetați viața fiecăruia dintre cei acuzați, dar nu pe baza lucrurilor despre care v-am vorbit. Și știm că, după cum printre greci, cei care învață pe alții orice teorii le fac plăcere sunt numiți cu toții „filozofi”, deși doctrinele lor sunt diverse, la fel și printre barbari, acest nume cu privire la care s-au adunat acuzațiile este bunul comun al celor care sunt înțelepți și al celor care par astfel. Căci toți sunt numiți creștini. De aceea, cerem să fie judecate faptele celor care sunt acuzați înaintea voastră, pentru ca fiecare dintre cei care sunt condamnați să fie pedepsit ca un făcător de rele, și nu în calitate de creștin. Dacă este limpede că vreunul este nevinovat, să fie achitat, căci nu face niciun rău prin simplul fapt că este creștin. Căci noi nu vom cere să fie pedepsiți acuzatorii noștri; ei sunt pedepsiți suficient prin ticăloșia lor actuală și prin ignoranța lor cu privire la ce este corect.
Capitolul VIII – Creștinii își mărturisesc credința în Dumnezeu
Prețuiți faptul că pentru voi am spus aceste lucruri; căci stă în puterea noastră, atunci când suntem cercetați, să negăm că suntem creștini, dar nu vrem să trăim spunând o minciună. Căci, îndemnați de dorința vieții veșnice și pure, noi căutăm locuința care este cu Dumnezeu, Tatăl și Creatorul tuturor, și ne grăbim să ne mărturisim credința, fiind convinși că cei care I-au dovedit lui Dumnezeu, prin faptele lor, că L-au urmat, dorind să locuiască împreună cu El acolo unde nu este păcat care să producă tulburare, pot obține aceste lucruri. Pe scurt deci, aceasta este ceea ce așteptăm, ce am învățat de la Hristos și ceea ce învățăm pe alții. Și Platon, într-o manieră asemănătoare, spunea că Radamante și Minos îi vor pedepsi pe cei răi care vor veni înaintea lor; noi spunem că se va întâmpla același lucru, numai prin mâna lui Hristos, cu privire la cei răi, ale căror trupuri vor fi din nou unite cu sufletele lor, care vor fi supuse acum pedepsei veșnice – și nu doar uneia de o mie de ani, cum spunea Platon. Și dacă cineva spune că este incredibil sau imposibil, această greșeală a noastră ne privește numai pe noi înșine, nu și pe alte persoane, câtă vreme nu ne puteți condamna că am fi săvârșit vreun rău.
Capitolul IX – Nebunia închinării la idoli
Noi nu cinstim cu multe sacrifici și ghirlande de flori zeitățile pe care oamenii le-au făcut și le-au așezat în sanctuare, numindu-le zei. Căci noi vedem că acestea sunt moarte și lipsite de suflet și nu au forma lui Dumnezeu (noi nu credem că Dumnezeu are asemenea formă, așa cum spun unii că zeii Îi imită forma, în cinstea Lui), ci au numele și formele acelor demoni răi care s-au arătat. Căci, ce nevoie aveți să vă spunem lucruri pe care le știți deja – în ce forme modelează meșteșugarii materialele, cioplindu-le, tăindu-le, turnându-le în forme și lovindu-le cu ciocanul? Deseori, din vase cu o întrebuințare de ocară, ei fac un zeu, doar schimbându-le forma și dându-le-o pe cea cerută. Asemenea lucruri nu sunt doar lipsite de înțelepciune, ci chiar o insultă la adresa lui Dumnezeu, a cărui glorie și formă nu pot fi exprimate, căci astfel, numele Lui este legat de lucruri pieritoare, care necesită o slujire continuă. Iar meșteșugarii care fac aceste imagini sunt neînfrânați și, fără să intrăm în detalii, practică orice fel de vicii – ceea ce știți foarte bine; chiar și fiicele lor, care lucrează împreună cu ei, sunt pângărite. Ce infatuare, să se spună că omul desfrânat modelează și face zei cărora să vă închinați și că astfel de oameni sunt numiți păzitorii templelor unde sunt păstrați acești zei, fără să recunoașteți că este o nelegiuire numai să vă gândiți sau să spuneți că oamenii sunt păzitorii zeilor.
Capitolul X – Cum trebuie să fie slujit Dumnezeu
Prin tradiție am primit cunoașterea faptului că Dumnezeu nu are nevoie de darurile materiale pe care oamenii I le pot da, dat fiind faptul că El este cel care dă toate lucrurile. Noi am fost învățați, suntem convinși și credem că Dumnezeu îi acceptă numai pe cei care imită virtuțile care se găsesc în El: cumpătarea, dreptatea, generozitatea și toate celelalte virtuți caracteristice unui Dumnezeu care nu este numit cu un nume propriu. Noi am fost învățați că, la început, în bunătatea Lui și de dragul omului, El a creat toate lucrurile din materia care n-avea vreo formă; dacă oamenii, prin faptele lor, se arată vrednici de forma pe care El le-a dat-o, ei sunt considerați demni să primească domnia în tovărășia Lui, fiind izbăviți de degradare și suferință. După cum El ne-a creat la început, pe când noi nu eram, la fel credem că aceia care aleg ce Îi este plăcut Lui, sunt considerați vrednici să primească neputrezirea și părtășia cu El, pe baza alegerii lor. Venirea noastră inițială în ființă nu a stat în puterea noastră, iar ca să putem urma acele lucruri care Îi sunt plăcute, alegându-le prin facultățile noastre raționale, El ne-a înzestrat, ne convinge și ne conduce la credință. Noi credem că este în folosul tuturor oamenilor să nu fie opriți să învețe aceste lucruri, ci sunt chiar îndemnați să o facă. Căci restricțiile pe care legile omenești nu le-au putut impune, le-ar fi realizat Cuvântul, căci El este divin, dacă demonii cei răi, care s-au aliat cu pofta răutății care se află în fiecare om, atrăgându-i spre tot felul de vicii, nu ar fi împrăștiat despre noi multe acuzații false și profane, care nu au nicio legătură cu noi.
Capitolul XI – Ce fel de împărăție așteaptă creștinii
Atunci când auziți că noi așteptăm o împărăție, voi presupuneți, fără să faceți vreo cercetare, că este vorba de o împărăție omenească, în vreme ce noi vorbim despre Împărăția care este cu Dumnezeu; aceasta spun în mărturisirea lor și cei ce sunt acuzați că sunt creștini, deși știu că moartea este răsplata pentru cei ce mărturisesc astfel. Căci dacă am aștepta o împărăție omenească, am putea să-L negăm pe Hristos, ca să nu fim uciși, am putea căuta să nu fim prinși, ca să obținem ceea ce așteptăm. Dar, pentru că gândurile noastre nu sunt fixate asupra prezentului, nu ne preocupă faptul că oamenii ne nimicesc, întrucât moartea este o datorie care trebuie plătită în cele din urmă.
Capitolul XII – Creștinii trăiesc sub privirea lui Dumnezeu
Mai mult decât orice alți oameni, noi suntem sprijinitorii și aliații voștri în promovarea păcii, căci noi credem că nu este posibil nici pentru cel rău, nici pentru cel invidios, nici pentru conspirator, nici pentru cel virtuos să nu fie observat de Dumnezeu și fiecare dintre ei va primi pedeapsa veșnică sau mântuirea, potrivit cu valoarea acțiunilor sale. Dacă toți oamenii ar ști aceasta, nimeni nu ar alege ticăloșia nici măcar pentru puțină vreme, cunoscând că va merge în pedeapsa veșnică de foc, ci s-ar înfrâna prin orice mijloc, s-ar împodobi cu virtute, ca să obțină darurile bune ale lui Dumnezeu și să scape de pedeapsă. Cei care, din cauza pedepselor și a legilor pe care voi le impuneți, încearcă să scape și să nu fie prinși atunci când încalcă legea (și încalcă legea tot pentru că au impresia că pot scăpa fără să fie prinși, din moment ce voi nu sunteți decât oameni), acei oameni, dacă ar afla și ar fi convinși că nimic nu scapă cunoștinței lui Dumnezeu, fie că este vorba de faptă sau de intenție, cu siguranță ar duce o viață decentă, din pricina amenințării cu pedeapsa – ceea ce și voi înșivă veți recunoaște. Dar se pare că vă temeți ca nu cumva toți oamenii să devină neprihăniți și să nu mai aveți pe cine pedepsi. Aceasta ar trebui să fie grija călăilor, nu a unor prinți buni. Dar, după cum am spus mai înainte, suntem convinși că aceste lucruri sunt cauzate de duhuri rele, care pretind sacrificii și slujire de la cei ce nu trăiesc în mod chibzuit; însă în ce vă privește, presupunem că voi, care urmăriți [să aveți reputația de oameni care caută] pietatea și filozofia, nu veți face nimic nechibzuit. Dar dacă și voi, ca și cei neînțelepți, preferați obiceiul în locul adevărului, faceți ceea ce vă stă în putere. Însă conducătorii care prețuiesc părerile mai mult decât adevărul au la fel de multă putere ca niște tâlhari în pustiu. Însă Cuvântul declară că nu veți reuși; noi știm că nu este niciun conducător mai măreț și mai drept decât acest Cuvânt, care S-a născut din Tatăl. Toți ajung de la reușită la sărăcia, suferința sau obscuritatea părinților lor; de aceea, este înțelept să nu alegem ceea ce Cuvântul ne interzice. Învățătorul nostru a prezis că toate aceste lucruri se vor întâmpla. Isus Hristos este deopotrivă Fiul și Apostolul lui Dumnezeu Tatăl și Conducătorul tuturor. De la El provine numele nostru de creștini. Iar noi devenim mai siguri de toate lucrurile pe care ni le-a spus, căci vedem că tot ce ne-a prevestit că se va petrece are loc acum; iar a spune un lucru înainte să se întâmple și acesta să aibă loc întocmai – este lucrarea lui Dumnezeu. Ne-am putea opri aici, fără să mai adăugăm nimic, considerând că cerem ceea ce este drept și adevărat. Dar pentru că suntem pe deplin conștienți că nu este ușor să schimbi dintr-o dată o minte stăpânită de ignoranță, avem de gând să adăugăm câteva lucruri, de dragul convingerii celor care iubesc adevărul, căci nu este imposibil să alungăm ignoranța prin prezentarea adevărului.
Capitolul XIII – Creștinii Îl slujesc pe Dumnezeu în mod rațional
Ce om înțelept nu va înțelege că noi nu suntem atei, atunci când noi ne închinăm așa cum o facem Creatorului universului, declarând, după cum am fost învățați, că El nu are nevoie de șuvoaie de sânge, de jertfe de băutură și de tămâie? Noi Îl lăudăm cu toată puterea noastră, practicând rugăciunea și mulțumirea pentru toate lucrurile pe care ni le dă, căci noi am fost învățați că singura cinstire vrednică de El nu constă în a mistui în foc ceea ce El ne-a dat ca să trăim, ci în a folosi aceste lucruri pentru noi și pentru cei în nevoie, aducându-I mulțumiri cu recunoștință, prin invocări și imnuri, pentru că ne-a creat, pentru că ne-a dat sănătate, pentru diferitele calități ale multelor lucruri, pentru schimbarea anotimpurilor și aducându-i cereri cu privire la viața noastră, în neputrezire, prin credința în El. Învățătorul nostru este Isus Hristos, care S-a născut pentru acest scop, a fost crucificat de Pilat din Pont, procuratorul Iudeii, în timpul lui Tiberiu Cezar;[20] vom demonstra că noi ne închinăm Lui cu înțelepciune, căci am aflat că El este Fiul Dumnezeului adevărat Însuși, de aceea Îi acordăm cel de-al doilea loc, iar Duhului profetic pe cel de-al treilea. Se spune că nebunia noastră constă în faptul că acordăm unui om crucificat locul al doilea, după Dumnezeul neschimbător și veșnic, Creatorul tuturor. Ei nu discern misterul existent aici, la care vă rugăm să fiți cu luare aminte, pe măsură ce vi-l vom arăta limpede.
Capitolul XIV – Demonii denaturează doctrina creștină
V-am avertizat dinainte să fiți cu băgare de seamă, ca nu cumva demonii pe care i-am acuzat să vă înșele și să vă îndepărteze de la citirea și înțelegerea lucrurilor pe care vi le-am scris. Căci ei luptă să vă țină robii și slujitorii lor. Uneori prin apariții în vise, alteori prin înșelătorii magice, îi subjugă pe toți cei care nu fac eforturi puternice de a li se opune, menite să îi salveze. Și noi înșine, fiind convinși de Cuvânt, stăm departe de ei (de demoni) și Îl urmăm pe singurul Dumnezeu nenăscut, prin Fiul Său – noi, care înainte ne găseam plăcerea în adulter, acum îmbrățișăm doar castitatea; noi, care înainte foloseam meșteșuguri magice, ne dedicăm Dumnezeului bun și nenăscut; noi, care prețuiam adunarea de bogății și posesiuni mai presus de orice, aducem acum la un loc ceea ce avem și dăm tuturor celor aflați în nevoie; noi, care ne-am urât și ne-am distrus unii pe alții și nu locuiam împreună cu oameni din alte neamuri, din pricina obiceiurilor lor, acum, de când a venit Hristos, locuim împreună cu ei, ne rugăm pentru dușmanii noștri și căutăm să îi convingem pe cei care ne urăsc pe nedrept să trăiască potrivit preceptelor bune ale lui Hristos, ca să devină părtași cu noi la speranța plină de bucurie a răsplătirii date de Dumnezeu, Stăpânul tuturor. Dar, ca să nu părem că gândim ca și sofiștii, credem că este corect, înainte de a vă da explicația promisă, să cităm câteva percepte date de Hristos Însuși. Și fie sarcina voastră să cercetați dacă am fost învățați și dacă învățăm pe alții corect aceste lucruri. Cele rostite de El sunt scurte și concise, căci El nu este un sofist, ci Cuvântul Lui era puterea lui Dumnezeu.
Capitolul XV – Ce a învățat pe alții Hristos Însuși
Cu privire la castitate, El a rostit următoarea dispoziție: „Oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui înaintea lui Dumnezeu.”[21] Și „Dacă ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l; căci este mai bine pentru tine să intri în Împărăția cerurilor cu un singur ochi, decât să ai doi și să fii aruncat în focul cel veșnic.”[22] Și „Oricine ia de nevastă pe cea despărțită de bărbat, preacurvește.”[23] Iar „Unii sunt făcuți eunuci de oameni, alții s-au născut așa, iar alții s-au făcut pe ei înșiși eunuci pentru Împărăția cerurilor; dar nu toți pot primi aceasta.”[24] Deci, toți cei care, potrivit legii omenești, se căsătoresc de două ori sunt păcătoși în ochii Stăpânului, ca și cei care privesc o femeie ca să o poftească. Căci nu numai cel ce săvârșește adulterul cu fapta este respins de El, ci și cel care dorește să îl comită, întrucât nu numai faptele, ci și gândurile noastre sunt deschise înaintea Sa. Și mulți bărbați și femei care au fost din copilărie ucenicii lui Hristos rămân curați până la vârsta de șaizeci sau șaptezeci de ani; și mă pot lăuda că pot găsi astfel de oameni în fiecare neam. Ce să mai spun de nenumărata mulțime a celor care și-au schimbat obiceiurile necumpătate și au învățat aceste lucruri? Căci Hristos nu a chemat la pocăință pe cei drepți și curați, ci pe cei neevlavioși, pe cei imorali și nedrepți. Cuvintele Lui spun astfel: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.”[25] Căci Tatăl ceresc dorește mai degrabă pocăința decât pedepsirea păcătosului. Iar cu privire la dragostea noastră pentru toți, El ne-a învățat: „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce lucru nou faceți? Și păcătoșii fac la fel. Dar Eu vă spun: rugați-vă pentru vrăjmașii voștri, iubiți pe cei ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă și rugați-vă pentru cei ce vă disprețuiesc.”[26] Noi trebuie să dăm celor nevoiași și să nu facem nimic pentru slava noastră, a spus El, ci „celui ce-ți cere, dă-i și nu întoarce spatele celui ce vrea să se împrumute de la tine; căci dacă împrumutați numai pe cei de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce lucru nou faceți? Și păcătoșii fac la fel. Nu vă strângeți comori pe pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le jefuiesc hoții, ci strângeți-vă comori în ceruri, unde nu le mănâncă moliile și rugina. Căci la ce i-ar folosi unui om să câștige toată lumea dacă și-ar pierde sufletul? Și ce ar da un om în schimb pentru sufletul lui? De aceea, strângeți-vă comori în ceruri, unde nu le mănâncă moliile și rugina.”[27] Iar: „Voi fiți buni și desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru este bun și desăvârșit[28] și face să răsară soarele Lui peste cei păcătoși, peste cei neprihăniți și peste cei răi[29]. Nu vă îngrijorați cu privire la ce veți mânca și cu ce vă veți îmbrăca; căci Tatăl vostru ceresc știe că aveți nevoie de aceste lucruri. Ci căutați Împărăția lui Dumnezeu și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Căci acolo unde este comoara unui om, acolo este și mintea lui.”[30] Și „Nu faceți aceste lucruri ca să fiți văzuți de oameni, altfel nu veți avea nicio răsplată de la Tatăl vostru care este în ceruri.”[31]
Capitolul XVI – Cu privire la răbdare și jurăminte
Cu privire la atitudinea noastră de a răbda jignirile, de a fi gata să slujim tuturor, de a fi liberi de orice mânie, iată ce spune El: „Celui ce te lovește peste obraz, întoarce-i-l și pe celălalt; nu-l opri pe cel care-ți ia mantaua sau haina.[32] Oricine se mânie este în pericol să ajungă în foc. Dacă te silește cineva să mergi cu el o milă, mergi două. Faptele voastre bune să strălucească înaintea oamenilor, pentru ca ei să le vadă și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.”[33] Noi nu trebuie să ne luptăm; El nu a dorit ca noi să îi imităm pe cei răi, ci ne-a sfătuit să îi conducem pe toți oamenii, prin răbdare și bunătate, departe de rușine și iubirea de rău. Acest fapt este dovedit pentru fiecare caz în parte de mulți oameni care gândeau mai demult la fel ca voi. Însă ei și-au schimbat atitudinea violentă și tiranică, fiind cuceriți fie de statornicia pe care au văzut-o în viețile vecinilor lor, fie de stăpânirea de sine pe care au observat-o la tovarășii lor de drum care au fost înșelați sau de cinstea celor cu care au încheiat afaceri.
În ceea ce privește faptul că noi nu jurăm deloc și spunem întotdeauna adevărul, iată ce ne-a poruncit El: „Să nu jurați deloc; ci da al vostru să fie da și nu al vostru să fie nu; ce trece peste aceste lucruri vine de la cel rău.”[34] Legat de faptul că noi trebuie să ne închinăm numai lui Dumnezeu, El ne-a spus astfel: „Cea mai mare poruncă este aceasta: Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să Îi slujești, cu toată inima ta și cu toată puterea ta, căci El este Domnul, Dumnezeul tău care te-a creat.”[35] Iar când a venit la El un om și I-a spus: „Bunule Stăpân”, El a răspuns și a zis: „Dumnezeu singur este bun, El, care a făcut toate lucrurile.”[36] Înțelegeți că cei care nu sunt găsiți trăind așa cum El ne-a învățat, nu sunt creștini, chiar dacă ei spun cu buzele preceptele lui Hristos; căci nu cei care spun, ci cei care au fapte vor fi mântuiți, potrivit cuvintelor Lui: „Nu toți cei ce Îmi spun: «Doamne, Doamne» vor intra în Împărăția cerurilor, ci cei ce fac voia Tatălui Meu, care este în ceruri.[37] Căci oricine aude cuvintele Mele și le face, Îl aude pe cel ce M-a trimis pe Mine.[38] Și mulți Îmi vor spune: «Doamne, Doamne, n-am mâncat, n-am băut și n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?» Atunci le voi spune: «Depărtați-vă de la Mine voi, care lucrați nelegiuirea.»[39] Și va fi plânsul și scrâșnirea dinților când cei neprihăniți vor străluci ca soarele și cei răi vor fi trimiși în focul cel veșnic.[40] Căci vor veni mulți în numele Meu, îmbrăcați pe dinafară în haine de oaie, dar fiind înăuntru niște lupi răpitori. După faptele lor îi veți cunoaște. Și fiecare pom care nu aduce roadă bună, va fi tăiat și aruncat în foc.”[41] Iar pe toți cei care nu trăiesc urmărind aceste învățături ale Lui și sunt creștini numai cu numele, vă cerem să îi pedepsiți.
Capitolul XVII – Hristos i-a învățat pe alții supunerea civilă
Și pretutindeni noi, mai degrabă decât toți ceilalți oameni, ne silim să plătim celor desemnați de voi taxele obișnuite și cele extraordinare, așa cum ne-a învățat El. „Căci în vremea aceea, au venit la El unii și L-au întrebat dacă trebuie să plătească tribut Cezarului și El le-a răspuns: «Spuneți-Mi, al cui chip este pe monedă?» Iar ei au spus: «Al Cezarului.» El le-a răspuns din nou: «Atunci, dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.»”[42] Prin urmare, noi ne închinăm numai lui Dumnezeu, dar în celelalte lucruri vă slujim cu bucurie, recunoscându-vă ca împărați și conducători ai oamenilor și rugându-ne pentru voi, ca pe lângă puterea împărătească să aveți și o judecată sănătoasă. Dar dacă nu dați nicio atenție rugăciunilor și explicațiilor noastre directe, noi nu vom suferi nicio pierdere, din moment ce noi credem (sau, mai degrabă, suntem convinși) că fiecare om va fi pedepsit în focul cel veșnic potrivit cu meritele faptelor lui și va da socoteală după puterea pe care a primit-o de la Dumnezeu, așa cum Hristos a dat de înțeles când a spus: „Celui căruia i s-a dat mult de către Dumnezeu, i se va cere mult.”[43]
Capitolul XVIII – Dovada nemuririi și a învierii
Meditați la felul în care a sfârșit fiecare dintre împărații dinaintea voastră și la felul în care aceștia au murit de moartea comună tuturor oamenilor, care, dacă ar veni în absența simțurilor, ar fi un dar ceresc pentru toți cei răi. Dar având în vedere faptul că senzațiile rămân tuturor celor care au trăit vreodată și că pedeapsa veșnică este pregătită (pentru cei răi), vedeți să nu neglijați convingerea aceasta și să v-o însușiți ca o credință că aceste lucruri sunt adevărate. Lăsați ca necromanția și alte practici de ghicire a viitorului, pe care le aplicați copiilor nevinovați, invocarea sufletelor plecate, cei care sunt numiți magi, cei ce trimit vise și spiritele ajutătoare [familiale] și tot ceea ce fac oamenii pricepuți în astfel de lucruri, să vă convingă de faptul că și după moarte sufletele își păstrează senzațiile. Să vă convingă cei care sunt posedați și trântiți de spiritele morților, pe care toți îi numesc demonizați sau nebuni; să vă convingă ceea ce voi numiți oracole, al lui Amfiloh, al Dodonei, al Pythiei[44] și toate celelalte care mai există, precum și părerea autorilor voștri, Empedocle[45] și Pitagora[46], Platon și Socrate, groapa despre care vorbește Homer[47] și coborârea lui Ulise[48], pentru a cerceta aceste lucruri și toate celelalte lucruri de acest fel care au fost rostite. Arătați-ne și nouă bunăvoința pe care le-o arătați lor, căci noi credem în Dumnezeu cu mai mare fermitate decât ei, din moment ce noi așteptăm să ne reprimim trupurile, chiar dacă vor fi moarte și îngropate în pământ, întrucât noi credem că nimic nu este imposibil la Dumnezeu.
Capitolul XIX – Învierea este posibilă
Oricărei persoane chibzuite i s-ar părea incredibil, dacă noi nu am avea trupuri și cineva i-ar spune că dintr-o mică picătură de sămânță omenească se vor forma oase, mușchi și carne, luând forma pe care o avem acum. Acum, să spunem ipotetic astfel: dacă voi înșivă nu ați fi așa cum sunteți acum, dacă nu v-ați fi născut din asemenea părinți [și în asemenea circumstanțe] și cineva v-ar arăta sămânța umană și imaginea unui om și v-ar spune cu încredere că, dintr-o asemenea substanță va lua naștere un astfel de produs, ați crede înainte să vedeți cu ochii voștri? Nimeni nu ar îndrăzni să nege [că o asemenea afirmație ar depăși puterea de a crede]. În același fel, voi nu credeți, pentru că nu ați văzut niciodată un om înviind din morți. Dar, după cum nu ați fi crezut la început că este posibil să apară o persoană dintr-o picătură de sămânță și acum vedeți totuși rezultatul, înțelegeți că nu este imposibil ca trupurile oamenilor, după ce au putrezit, ca și semințele descompuse în pământ, să se ridice din nou, la vremea desemnată de Dumnezeu și să se îmbrace în neputrezire. Noi nu putem concepe felul în care își imaginează puterea demnă de Dumnezeu aceia care spun că toate lucrurile se întorc la sursa din care au provenit și că, dincolo de aceasta, nici măcar Dumnezeu Însuși nu poate face nimic. Dar vedem clar că ei nu ar fi crezut că este posibil să devină ceea ce sunt și să fie formați dintr-un asemenea material din care văd astăzi că sunt făcuți ei înșiși și întreaga lume. Iar noi am învățat că este mai bine să credem chiar ceea ce este imposibil naturii noastre și oamenilor, decât să nu credem, întocmai ca restul lumii. Căci noi știm că Stăpânul nostru, Isus Hristos, a spus că „Ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu”[49] și „Nu vă temeți de cei ce vă ucid trupul și apoi nu mai pot face nimic; ci temeți-vă de Cel care, după moarte, vă poate arunca și trupul, și sufletul în iad.”[50] Iadul este locul unde vor fi pedepsiți cei ce au trăit în răutate și nu au crezut că lucrurile pe care Dumnezeu ne-a învățat prin Hristos se vor întâmpla.
Capitolul XX – Analogii păgâne la doctrina creștină
Atât Sibylla, cât și Hystaspe au spus că Dumnezeu ar trebui să desființeze lucrurile pieritoare. Învățătura filozofilor stoici este că și Dumnezeu Însuși ar trebui distrus în foc, pentru ca lumea să fie din nou formată prin această schimbare. Dar noi înțelegem că Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, este superior lucrurilor care trebuie schimbate. Dacă noi deci, în anumite privințe învățăm pe alții aceleași lucruri ca și poeții și filozofii pe care voi îi cinstiți, iar în altele avem o învățătură mai deplină și mai dumnezeiască și noi singuri putem dovedi ceea ce afirmăm, de ce suntem pe nedrept urâți mai mult decât toți ceilalți? Atunci când spunem că toate lucrurile au fost create și aranjate în lume de Dumnezeu, pare că rostim doctrina lui Platon. Iar când spunem că toate vor arde în foc, pare că afirmăm doctrina stoicilor. Atunci când spunem că sufletele celor răi, care sunt înzestrate cu simțuri și după moarte, sunt pedepsite, iar sufletele celor buni, fiind izbăvite de pedeapsă, petrec o existență binecuvântată, pare că spunem aceleași lucruri ca și poeții și filozofii. Atunci când pretindem că oamenii nu ar trebui să se închine lucrării mâinilor lor, spunem aceleași lucruri ca și poetul comic Menandru[51] și alți scriitori asemănători, căci ei au declarat că lucrătorul este mai presus de lucrarea lui.
Capitolul XXI – Analogii cu istoria lui Hristos
Atunci când spunem cu privire la Cuvânt, care este cel dintâi născut din Dumnezeu, că a fost produs fără vreo unire sexuală și că El, Isus Hristos, Învățătorul nostru, a fost răstignit, a murit, a înviat și S-a înălțat la cer, nu propunem nimic diferit de ceea ce credeți voi cu privire la fiii lui Jupiter. Cunoașteți cât de mulți fii au atribuit lui Jupiter scriitorii voștri prețuiți: Mercur, cuvântul interpretării și învățătorul tuturor, Esculap, care, deși a fost un mare medic, a fost lovit de un fulger și așa s-a înălțat la cer, Bacchus, de asemenea, după ce i s-a frânt mădular cu mădular, Hercule, care s-a aruncat în foc, pentru a scăpa de muncile lui, fiii Ledei, Dioscurii, Perseu, fiul lui Danae, Belerofon,[52] care, deși s-a născut din părinți muritori, s-a înălțat la cer călare pe calul Pegas[53]. Ce să mai spunem de Ariadna[54] și de cei despre care, asemenea ei, s-a spus că au devenit constelații? Dar ce să spunem despre împărații care mor în mijlocul vostru, pe care îi considerați vrednici să fie zeificați, găsind pe cineva care să jure că l-a văzut pe Cezar, cuprins de flăcări, înălțându-se la cer din rugul funerar? Este inutil să spunem celor care știu deja ce fel de fapte s-au înregistrat cu privire la fiecare dintre acești faimoși fii ai lui Jupiter. Se spune numai că ele sunt scrise pentru folosul și încurajarea tinerilor învățați, căci toți socotesc că a-i imita pe zei este un lucru onorabil. Dar departe fie de sufletele drepte gândul cu privire la zei, să creadă că Jupiter însuși, stăpânul și creatorul tuturor lucrurilor, a fost deopotrivă patricid și fiul unui patricid și că, fiind cucerit de iubirea pentru plăceri josnice și rușinoase, s-a coborât la Ganymede și a violat multe femei, iar fiii lui au acționat la fel. Dar, după cum am spus mai sus, demonii cei răi au răspândit astfel de lucruri. Noi am învățat că numai cei care au trăit lângă Dumnezeu, în sfințenie și virtute, sunt îndumnezeiți, iar cei care au trăit o viață rea și nu se pocăiesc, credem că sunt pedepsiți în focul cel veșnic.
Capitolul XXII – Analogii cu calitatea de Fiu a lui Hristos
Mai mult, Fiul lui Dumnezeu, numit Isus, chiar dacă ar fi un om cu o proveniență obișnuită, totuși, pe baza înțelepciunii Sale, este vrednic să fie numit Fiul lui Dumnezeu; căci toți scriitorii Îl numesc pe Dumnezeu Tatăl oamenilor și al zeilor. Iar dacă afirmăm că Cel ce este Cuvântul lui Dumnezeu S-a născut din Dumnezeu într-un mod deosebit, diferit de cel obișnuit, aceasta nu ar trebui să fie ceva extraordinar pentru voi, care spuneți că Mercur este cuvântul îngeresc al lui Dumnezeu. Dar dacă cineva aduce obiecții cu privire la răstignirea Lui, El este la fel cu renumiții voștri fii ai lui Jupiter, care au suferit după cum am spus. Iar suferințele pe care le-au îndurat când au murit nu sunt identice, ci diferă; așadar, nici prin caracteristica suferințelor Lui, El nu le este inferior. Dimpotrivă, așa cum am promis în partea precedentă a acestui discurs, vom dovedi acum că El este superior – sau am dovedit-o deja – căci superioritatea este revelată prin acțiunile Lui. Iar dacă afirmăm că El S-a născut dintr-o fecioară, acceptați aceasta așa cum o acceptați cu privire la Perseu. Iar când spunem că El i-a făcut întregi pe olog, pe paralitic, pe cei ce s-au născut orbi, se pare că spunem lucruri asemănătoare faptelor atribuite lui Esculap.
Capitolul XXIII – Argumentul
Mai întâi, dorim să fie evident pentru voi că ceea ce afirmăm în conformitate cu ce ne-a învățat Hristos și profeții care au fost înainte de El, este singurul lucru adevărat, datând dinaintea tuturor scriitorilor care au existat, căci noi nu pretindem că am cunoaște pentru că spunem aceleași lucruri ca și scriitorii, ci pentru că spunem lucruri adevărate; în al doilea rând, că Isus este singurul Fiu născut de Dumnezeu, fiind Cuvântul Lui, întâiul născut și puterea; El a devenit om, potrivit voii Lui, El ne-a învățat aceste lucruri pentru convertirea și restaurarea rasei umane; în al treilea rând, că înainte ca El să devină om printre oameni, unii, fiind influențați de demonii menționați înainte, au relatat dinainte, prin intermediul poeților, aceste împrejurări, ca și cum ar fi avut loc deja și le-au povestit după ce le-au inventat pe baza închipuirii lor, așa cum au ticluit și rapoartele scandaloase împotriva noastră, acuzându-ne de acțiuni infame și lipsite de evlavie, cu privire la care nu au nici martori, nici dovezi. În legătură cu toate acestea, vom aduce următoarea dovadă.
Capitolul XXIV – Diferite tipuri de închinare păgână
Mai întâi [aducem dovezi] pentru că, deși spunem lucruri asemănătoare celor spuse de greci, suntem urâți din pricina numelui lui Hristos și, deși nu greșim în vreun fel, suntem condamnați la moarte ca păcătoși, în vreme ce alți oameni, în diferite locuri, se închină la pomi și râuri, la șoareci și pisici, la crocodili și la multe animale lipsite de rațiune. Nu aceleași animale sunt prețuite de toți; ci în unele locuri este adorat unul, altundeva altul, așadar toți sunt profani din perspectiva altora, dat fiind faptul că nu se închină acelorași obiecte. Și aceasta este singura acuzație pe care ne-o aduceți – că nu arătăm reverență acelorași zei ca și voi, nici nu oferim mese în cinstea morților, jertfe, mirosul grăsimii și coroane pentru statuile lor. Căci voi știți prea bine că unele animale sunt considerate de unii zei, de alții fiare sălbatice și de alții victime pentru jertfe.
Capitolul XXV – Zeii falși au fost abandonați de creștini
Iar în al doilea rând, noi – cei care dintre toate neamurile obișnuiam să ne închinăm lui Bacchus, fiul Semelei,[55] lui Apollo, fiul Latonei[56] (care, din pricina iubirii lor pentru oameni au săvârșit lucruri pe care ne este rușine să le și menționăm), Persefonei și lui Venus[57] (care au fost înnebunite de dragoste pentru Adonis și ale căror mistere le celebrați voi, de asemenea), lui Esculap sau unora și altora din cei numiți zei – acum, prin Isus Hristos, am învățat să disprețuim astfel de lucruri, deși am fost amenințați cu moartea din această cauză și ne-am dedicat Dumnezeului cel fără început și de neatins. Suntem convinși că El nu a fost niciodată îmboldit de poftă după Antiope, după alte femei sau după Ganymede, nici nu a fost salvat de un gigant cu o sută de brațe, al cărui ajutor să-l fi obținut Thetis,[58] nici nu a fost nerăbdător, precum Thetis, ca fiul ei, Ahile,[59] să ucidă mulți greci, din pricina concubinei acestuia, Briseis. Ne e milă de cei care cred altfel de lucruri, pe care le-au inventat demonii.
Capitolul XXVI – Creștinii nu au încredere în magicieni
În al treilea rând, după urcarea la cer a lui Hristos, demonii au folosit unii oameni, care au spus că ei înșiși erau zei; și voi nu doar nu i-ați persecutat, ci i-ați considerat vrednici de cinste. A fost un samaritean, numit Simon, născut în satul Gitto, care în timpul domniei lui Claudius Cezar,[60] a săvârșit în cetatea voastră împărătească, Roma, fapte de magie mărețe, în virtutea meșteșugului demonilor care lucrau în el. El a fost considerat zeu, calitate în care a fost cinstit de voi printr-o statuie, ridicată lângă Tibru, între cele două poduri, cu următoarea inscripție scrisă în limba Romei: „Simoni Deo Sancto”[61]. Și aproape toți samaritenii și câțiva din alte neamuri se închină lui și îl recunosc drept primul lor zeu; iar pe Elena, care a călătorit cu el în acea vreme și care fusese înainte prostituată, ei o consideră prima idee generată de Simon. Știm că un om numit Menandru, tot samaritean, din orașul Cappareteea, un ucenic al lui Simon, inspirat de demoni, a înșelat pe mulți cu magia sa pe când a fost în Antiohia. El i-a convins pe cei care l-au urmat că nu vor muri niciodată și mai sunt și acum unii care păstrează această părere a lui. Apoi, Marcion,[62] un om din Pont, care trăiește și astăzi, îi învață pe ucenicii lui să creadă în alt zeu, mai mare decât Creatorul. Cu ajutorul demonilor, el i-a făcut pe mulți, din fiecare neam, să spună blasfemii și să nege că Dumnezeu este creatorul universului, afirmând că o altă făptură, mai mare decât El, a săvârșit lucrări mai mari. Așa cum am spus înainte, toți cei care își iau părerile de la acești oameni sunt numiți creștini, la fel cum se întâmplă cu cei care nu sunt de acord cu doctrinele filozofilor și totuși au în comun cu aceștia numele de filozofi care le este dat. Noi nu știm dacă ei săvârșesc acele fapte groaznice și rușinoase – stingerea lămpilor, relații sexuale promiscue și mâncarea de carne de om. Însă știm că ei nu sunt persecutați si condamnați la moarte de voi, cel puțin nu din pricina părerilor lor. Dar eu am compus un tratat cu privire la ereziile deja existente, pe care, dacă doriți, vi-l voi da.
Capitolul XXVII – Vina abuzării copiilor
În ce ne privește, noi am învățat că abuzarea noilor născuți este săvârșită numai de cei răi; și noi am învățat așa, ca nu cumva să facem vreun rău cuiva și să păcătuim înaintea lui Dumnezeu; căci vedem că aproape toți cei abuzați (nu doar fetele, ci și băieții) ajung să se prostitueze. După cum anticii creșteau turme de capre, oi, boi sau cai care pasc, așa vedem că voi creșteți acum copii numai pentru acest scop rușinos; din pricina acestei pângăriri se găsesc în fiecare neam o mulțime de femei, de hermafrodiți și alții care săvârșesc mișelii care nici nu pot fi rostite. Și voi primiți chiria lor, taxe și impozite de la acești oameni pe care ar trebui să-i nimiciți de pe tărâmul vostru. Și oricine folosește asemenea persoane, pe lângă relația sexuală păcătoasă, infamă și necurată, s-ar putea să întrețină relații sexuale cu propriul copil, rudă sau frate. Sunt unii care își prostituează chiar proprii copii sau soția, iar unii sunt mutilați fățiș în vederea sodomiei. Ei pun aceste mistere pe seama mamei zeilor și alături de fiecare din cei pe care voi îi prețuiți ca zei este pictat un șarpe, un mare simbol și mister. Într-adevăr, lucrurile pe care voi le faceți în văzul tuturor și pe care le aprobați, ca și cum lumina divină ar fi fost biruită și s-ar fi stins, pe acestea le puneți pe seama noastră, ceea ce nu ne afectează pe noi, care ne îndepărtăm de asemenea lucruri, ci pe cei care le comit și aduc mărturie falsă împotriva noastră.
Capitolul XXVIII – Grija lui Dumnezeu pentru oameni
Printre noi, prințul duhurilor rele este numit șarpele, Satan și diavolul, după cum puteți afla uitându-vă în scrierile noastre. Iar Hristos a spus dinainte că el va fi trimis în foc, împreună cu oștirea lui și cu oamenii care îl urmează și va fi pedepsit pentru o vreme fără sfârșit. Căci motivul pentru care Dumnezeu a întârziat să facă aceasta e reprezentat de preocuparea Lui pentru rasa umană. Căci El știe dinainte că unii vor fi mântuiți prin pocăință, chiar dintre cei care poate nu s-au născut încă. De la început, El a dat rasei umane puterea de a gândi și de a alege adevărul și de a face binele, pentru ca oamenii să nu aibă nicio scuză înaintea lui Dumnezeu; căci s-au născut cu abilitatea de a raționa și de a medita. Iar dacă cineva nu crede că lui Dumnezeu Îi pasă de aceste lucruri, fie insinuează prin aceasta că Dumnezeu nu există, fie afirmă că, deși există, El Se delectează în vicii sau că este împietrit și nici viciul, nici virtutea nu înseamnă nimic, ci că ele sunt socotite a fi bune sau rele numai din perspectiva oamenilor. Iar aceasta este cea mai mare profanare și ticăloșie.
Capitolul XXIX – Înfrânarea creștinilor
Iarăși [ne temem să îi expunem pe copii abuzului], ca nu cumva unii dintre ei să fie luați sau să moară și noi să devenim ucigași. Dar dacă ne căsătorim, o facem numai pentru a crește copii sau, dacă respingem căsătoria, trăim în abstinență. Și pentru ca voi să puteți înțelege că relațiile promiscue nu reprezintă unul dintre misterele noastre, unul din noi, cu puțin timp în urmă, i-a prezentat lui Felix, guvernatorul Alexandriei, o petiție prin care i-a cerut permisiunea ca un chirurg să-l facă eunuc, căci chirurgii de acolo au spus că le era interzis să facă așa ceva fără permisiunea guvernatorului. Când guvernatorul a refuzat categoric să semneze o asemenea petiție, tânărul a rămas necăsătorit, fiind împlinit de acordul conștiinței lui și de aprobarea celor care gândeau ca și el. Credem că nu este nelalocul ei mențiunea despre Antinous, care a trăit până nu demult și pe care, toți au fost determinați, de teamă, să îl venereze ca pe un zeu, deși cunoșteau atât cine era, cât și care era originea lui.
Capitolul XXX – Nu a fost Hristos magician?
Pentru ca nimeni să nu ne pună întrebarea: „Ce L-ar fi împiedicat pe Cel pe care noi Îl numim Hristos, fiind un om născut din oameni, să săvârșească ceea ce noi numim faptele Lui mărețe, prin magie și astfel să pară că este Fiul lui Dumnezeu?” – vom oferi acum dovezi, fără să credem doar niște afirmații, ci fiind convinși de cei care au profețit [despre El] înainte ca aceste lucruri să se întâmple, căci vedem cu ochii noștri lucruri care s-au petrecut și se petrec întocmai cum au fost prezise; credem că aceasta vi se va părea chiar și vouă cea mai puternică și mai adevărată dovadă.
Capitolul XXXI – Despre profeții evrei
Printre evrei au existat unii oameni care au fost profeții lui Dumnezeu, prin care Duhul profetic a proclamat dinainte lucrurile care aveau să vină, înainte ca acestea să se întâmple. Iar profețiile lor, pe măsură ce au fost spuse și rostite, au fost păstrate cu grijă de către regii care au domnit peste evrei în diferite vremuri, fiind aranjate în cărți de către profeții înșiși, în limba ebraică. Iar când regele Egiptului, Ptolemeu,[63] a înființat a bibliotecă în care a dorit să adune scrierile tuturor oamenilor, a auzit și de acești profeți și i-a cerut lui Irod, care era regele evreilor la acea vreme, să îi fie trimise cărțile profeților. Irod i le-a trimis scrise, cum erau, în limba ebraică. Iar întrucât conținutul lor nu era inteligibil pentru egipteni, Ptolemeu i-a trimis din nou lui Irod un mesaj și i-a cerut să fie însărcinați niște oameni care să le traducă în greacă. Iar când s-au realizat traducerile, ele au rămas la egipteni, unde se află până acum. Ele se află și în posesia tuturor evreilor din întreaga lume, însă ei, deși le citesc, nu înțeleg ce se spune în ele, iar pe noi ne consideră inamici și dușmani. Ca și voi, ei ne ucid și ne pedepsesc ori de câte ori le stă în putere – puteți crede aceasta. Căci în războiul evreiesc ce a izbucnit nu demult, Barcochba, liderul revoltei evreilor, a poruncit ca numai creștinii să fie pedepsiți cu cruzime, dacă nu vor să Îl renege pe Hristos și să rostească blasfemii. În aceste cărți ale profeților găsim că a fost prevestită venirea lui Isus Hristos, faptul că El Se va naște din fecioară, va ajunge la statura de om matur, va vindeca orice boală și orice neputință, va învia pe cei morți, va fi urât de oameni, nefiind recunoscut, ci va fi răstignit, va muri, va învia din morți și Se va înălța la cer, fiind numit Fiul lui Dumnezeu. Găsim că a fost prevestit și faptul că anumiți oameni vor fi trimiși de El la fiecare neam, pentru a vesti aceste lucruri și că mai degrabă oameni dintre neamuri [decât dintre evrei] aveau să creadă în El. El a fost prevestit înainte să vină, mai întâi cu cinci mii de ani înainte, apoi cu trei mii, cu două mii, cu o mie și, din nou, cu opt sute, căci s-au ridicat profeți după profeți în succesiunea generațiilor.
Capitolul XXXII – Hristos este prevestit de Moise
Moise, care a fost primul dintre profeți, a rostit chiar aceste cuvinte: „Sceptrul nu se va îndepărta de Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele sale, până va veni Cel pentru care este păstrat; El va fi dorința neamurilor; Își va lega mânzul de viță și Își va spăla haina în sângele strugurilor.”[64] Este rolul vostru să cercetați cu grijă și să aflați cu certitudine până în vremea cui au avut evreii un legiuitor și un rege al lor. Până în vremea lui Isus Hristos, care ne-a învățat și a interpretat profețiile care nu erau încă înțelese [au avut evreii un legiuitor], după cum fusese spus de Duhul Sfânt și divin al profeției prin Moise: „Iudeii nu vor fi lipsiți de un conducător până când va veni Cel pentru care a fost păstrată Împărăția.” (căci Iuda a fost strămoșul iudeilor și de la el le vine și numele de iudei); și după ce a venit El (Hristos), voi ați început să-i stăpâniți pe evrei, luând în stăpânire întreg teritoriul lor. Iar profeția: „El va fi așteptarea neamurilor” semnifică faptul că vor fi unii din fiecare națiune care vor aștepta revenirea Lui. Puteți vedea aceasta voi înșivă și vă puteți convinge. Căci în toate neamurile există unii care Îl așteaptă pe Cel care a fost răstignit în Iudeea și după crucificarea căruia țara v-a fost predată imediat, ca pradă de război. Iar profeția: „Își va lega mânzul de viță și Își va spăla haina în sângele strugurilor” era un simbol semnificativ al lucrurilor care aveau să se întâmple lui Hristos și a ceea ce avea El să facă. Căci mânzul unei măgărițe era legat de o viță, la intrarea într-un sat și El a poruncit cunoștințelor Lui să I-l aducă. Iar când I-a fost adus, El S-a urcat și a șezut pe el și a intrat în Ierusalim,[65] unde se afla marele templu al iudeilor, care a fost apoi distrus de voi. După aceasta, El a fost crucificat, ca să se împlinească restul profeției. De aceea, „spălarea hainei în sângele strugurilor” prezicea suferințele pe care El avea să le îndure, curățându-i prin sângele Lui pe cei care cred în El. Căci ceea ce profeția numește „haina Lui” sunt acei oameni care cred în El și în care locuiește sămânța lui Dumnezeu, Cuvântul. Iar „sângele strugurilor” Îl reprezintă pe Cel care avea să vină cu sânge, dar nu din sămânță omenească, ci din puterea lui Dumnezeu. Iar cea dintâi putere, după Dumnezeu, Tatăl și Domnul tuturor, este Cuvântul, care este și Fiul; despre El vom vorbi în cele ce urmează, arătând cum S-a întrupat și a devenit om. Căci oamenii nu scoteau sânge din vin, ci Dumnezeu, deci prin aceasta se lasă să se înțeleagă faptul că sângele nu trebuia să provină din sămânță omenească, ci din puterea divină, așa cum am spus mai sus. Și Isaia, un alt profet, prevestind aceleași lucruri în alte cuvinte, a spus astfel: „O stea răsare din Iacov și un vlăstar va răsări din rădăcina lui Isai; în brațul Lui se vor încrede popoarele.”[66] Și o stea a luminii a răsărit și o floare a ieșit din rădăcina lui Isai – acest Hristos. Căci, prin puterea lui Dumnezeu, El a fost conceput într-o fecioară din sămânța lui Iacov, care a fost tatăl lui Iuda, care, la rândul lui, așa cum am arătat, a fost tatăl iudeilor. Iar Isai a fost strămoșul Lui, potrivit profeției, iar El a fost fiul lui Iacov și al lui Iuda, potrivit descendenței directe.
Capitolul XXXIII – Felul nașterii lui Hristos a fost prevestit
Auziți felul în care Isaia a prezis în cuvinte precise că El Se va naște din fecioară, căci el a spus astfel: „Iată că fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și îi vor pune numele «Dumnezeu cu noi».”[67] Căci lucruri care erau incredibile și păreau imposibile pentru oameni, au fost prezise de Dumnezeu, prin Duhul profeției, că se vor întâmpla, pentru ca, atunci când vor avea loc, să nu fie întâmpinate de necredință, ci de credință, datorită acestor profeții. Dar pentru ca nu cumva unii să nu înțeleagă profeția citată și să ne acuze de lucrurile pe care le-am pus pe seama poeților, care spun că Jupiter a intrat la femei din pricina poftei lui, să explicăm aceste cuvinte. Faptul că „fecioara va rămâne însărcinată” semnifică faptul că fecioara va concepe un fiu fără să aibă loc relații sexuale. Căci dacă ar fi întreținut relații sexuale cu cineva, nu ar mai fi fost fecioară. Dar puterea lui Dumnezeu a venit peste ea, a umbrit-o[68] și a făcut ca ea să conceapă un copil, rămânând fecioară. Iar îngerul lui Dumnezeu care a fost trimis atunci la aceeași fecioară i-a adus vestea cea bună, spunând: „Iată că vei rămâne însărcinată de la Duhul Sfânt, vei avea un Fiu și El va fi numit Fiul Celui Preaînalt și Îi vei pune numele Isus; căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale”[69], după cum ne-au învățat cei care au înregistrat lucrurile referitoare la Mântuitorul nostru, Isus Hristos, pe care noi i-am crezut, căci Duhul profeției a declarat și prin Isaia, pe care l-am citat, că El Se va naște așa cum am arătat înainte. Deci, este greșit să înțelegem Duhul și puterea lui Dumnezeu ca fiind altceva decât Cuvântul, care este, de asemenea, întâiul-născut al lui Dumnezeu, după cum a declarat profetul menționat înainte, Moise. Deci, acesta a venit peste fecioară, a umbrit-o și a făcut ca ea că conceapă un prunc, nu prin relații sexuale, ci prin putere. Iar numele Isus, din limba ebraică înseamnă Mântuitor în greacă. De aceea, îngerul i-a spus fecioarei: „Îi vei pune numele Isus, căci El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.” Și îmi închipui că și voi veți recunoaște că profeții sunt inspirați de nimeni altcineva decât de Cuvântul divin.
Capitolul XXXIV – Locul nașterii lui Hristos a fost prevestit
Ascultați în ce loc de pe pământ avea să Se nască El, după cum a prevestit un alt profet, Mica. El a spus astfel: „Și tu, Betleeme, țara lui Iuda, nu ești nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși o Căpetenie care va hrăni poporul Meu.”[70] În țara iudeilor există un sat, la treizeci și cinci de stadii de Ierusalim, în care S-a născut Isus Hristos, după cum vă puteți convinge pe baza registrelor de impozite făcute în timpul lui Cyrenius, primul vostru procurator în Iudeea.
Capitolul XXXV – Alte profeții împlinite
Ascultați ce a fost prevestit cu privire la felul în care, după ce S-a născut, Hristos avea să scape observației altor oameni, până când a ajuns la statura de om matur. Există următoarele preziceri: „Căci un copil ni S-a născut, un fiu ni S-a dat și domnia va fi pe umerii Lui”,[71] ceea ce reprezenta puterea crucii, căci în legătură cu ea El Și-a folosit umerii, când a fost răstignit, după cum va fi clarificat mai mult în discursul următor. Din nou, același profet Isaia, fiind inspirat de Duhul profetic, a spus: „Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător și răzvrătit, care umblă pe o cale rea. Ei îndrăznesc acum să Mă întrebe de judecată și să se apropie de Dumnezeu.”[72] Cu alte cuvinte, El spune din nou prin alt profet: „Mi-au străpuns mâinile și picioarele și trag la sorți pentru cămașa Mea.”[73] Într-adevăr, regele și profetul David, care a rostit aceste lucruri, nu a suferit niciunul din ele, dar Isus Hristos Și-a întins mâinile, fiind răstignit de evreii care au vorbit împotriva Lui și care au negat că El era Hristosul. După cum spune profetul, L-au chinuit și L-au așezat pe scaunul de judecată, spunând: „Judecă-ne.” Iar expresia „Mi-au străpuns mâinile și picioarele” a fost folosită cu privire la cuiele cu care I-au fost prinse pe cruce mâinile și picioarele. Și după ce a fost răstignit, au tras la sorți pentru cămașa Lui și cei ce L-au crucificat au împărțit-o între ei.[74] Vă puteți convinge că aceste lucruri s-au întâmplat cu adevărat, pe baza Faptelor lui Pilat din Pont. Vom cita cele rostite de un alt profet, Țefania,[75] cu privire la faptul că a fost prevestit clar că El va ședea pe mânzul unei măgărițe și va intra în Ierusalim. Cuvintele lui sunt următoarele: „Bucură-te, o, fiica Sionului, strigă de bucurie, o, fiica Ierusalimului: iată că împăratul tău vine la tine, umil și călare pe un măgar, pe mânzul unei măgărițe.”
Capitolul XXXVI – Diferite moduri de profeție
Dar atunci când auziți cele rostite de profeți, spuse ca și cum s-ar fi adresat cuiva personal, nu trebuie să presupuneți că aceste cuvinte sunt spuse de cei inspirați, ci de Cuvântul divin, care i-a mișcat. Uneori, El declară lucruri care se vor întâmpla, asemenea cuiva care prezice viitorul; alteori El vorbește din partea lui Dumnezeu, Domnul și Tatăl tuturor; alteori ca din partea lui Hristos sau din partea oamenilor din popor care răspund Fiului sau Tatălui, așa cum puteți vedea că procedează și scriitorii voștri – un om este scriitorul întregului, dar el introduce persoanele care conversează. Evreii care au posedat cărțile profeților nu au înțeles aceasta. De aceea nu L-au recunoscut pe Hristos când acesta a venit și chiar ne urăsc pe noi, cei care spunem că El a venit și care dovedim, după cum a fost prevestit, că ei L-au crucificat.
Capitolul XXXVII – Declarații ale Tatălui
Pentru ca și acestea să vă fie clarificate, prin profetul Isaia au fost rostite următoarele cuvinte, de la Tatăl: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaște și poporul Meu nu înțelege. Vai, neam păcătos, popor plin de fărădelegi, o sămânță nelegiuită, copii care încalcă legea, L-ați părăsit pe Domnul.”[76] În altă parte, același profet vorbește din partea Tatălui, în mod asemănător: „«Ce casă Îmi veți zidi?» spune Domnul. «Cerul este tronul Meu și pământul este așternutul picioarelor Mele.»”[77] Altundeva spune: „Sufletul Meu urăște lunile voastre noi și sabaturile voastre și nu pot să văd ziua voastră de post și de odihnă. Dacă veniți înaintea Mea, nu vă voi asculta, căci mâinile vă sunt pline de sânge; floarea făinii și tămâia pe care o aduceți este o urâciune înaintea Mea; nu doresc grăsimea mieilor și sângele taurilor. Căci cine a cerut aceste lucruri din mâinile voastre? Dezlegați toate lanțurile răutății, desfaceți nodurile învoielilor aspre, acoperiți pe cel fără adăpost și gol, împărțiți pâinea voastră celor flămânzi.”[78] Acum puteți înțelege ce fel de lucruri au fost spuse prin profeți din partea [persoanei lui] Dumnezeu.
Capitolul XXXVIII – Declarații ale Fiului
Atunci când Duhul profeției vorbește din partea lui Hristos, cele spuse sună astfel: „Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător și răzvrătit, care umblă pe o cale rea.”[79] Din nou: „Mi-am dat spatele să fie biciuit și obrajii să fie loviți cu pumnul. Nu Mi-am întors fața de la rușinea scuipărilor; și Domnul a fost ajutorul Meu, de aceea nu M-am clătinat, ci Mi-am împietrit fața; și am știut că nu voi fi dat de rușine, căci Cel care este lângă Mine Mă îndreptățește.”[80] Din nou, El spune: „Ei trag la sorți pentru cămașa Mea și Mi-au străpuns mâinile și picioarele. M-am culcat, am dormit și M-am ridicat iarăși, căci Domnul M-a sprijinit.”[81] Hristos vorbește din nou când spune: „Ei vorbesc, dau din cap și zic: «Să Se izbăvească pe Sine.»”[82] Vă puteți convinge că toate aceste lucruri s-au întâmplat lui Hristos, prin mâinile evreilor, căci atunci când a fost răstignit, și-au țuguiat buzele, au clătinat din cap și au spus: „Să Se mântuiască pe Sine Cel care a înviat morții.”[83]
Capitolul XXXIX – Prevestiri directe ale Duhului Sfânt
Când Duhul profeției vorbește cu privire la lucruri care se vor întâmpla, El spune astfel: „Căci din Sion va ieși legea și cuvântul Domnului din Ierusalim. El va judeca popoarele și va mustra pe poporul Meu; iar ei își vor transforma săbiile în pluguri și sulițele în seceri: un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța războiul.”[84] Vă putem convinge că aceste lucruri au ajuns să se împlinească, întrucât din Ierusalim au pornit în lume doisprezece bărbați, necunoscători de carte, fără nicio abilitate de a vorbi, dar prin puterea lui Dumnezeu ei au proclamat fiecărei rase de oameni faptul că ei au fost trimiși de Hristos să-i învețe pe toți cuvântul lui Dumnezeu; iar noi, care obișnuiam înainte să ne ucidem unii pe alții, nu doar că ne abținem acum și nu mai pornim război împotriva dușmanilor noștri, dar nici nu îi mințim și nu îi înșelăm pe cei care ne cercetează și suntem gata să murim mărturisindu-L pe Hristos. Căci noi am putea imita acea zicală: „Limba a jurat, dar nu și mintea.” Dar dacă soldații înrolați de voi, care au depus jurământul militar, preferă loialitatea mai presus de viața lor, de părinți, de țară, de rude, deși nu le puteți oferi nimic nepieritor, ar fi ridicol dacă noi, care tânjim într-adevăr după lucrurile nepieritoare, nu am îndura toate lucrurile, ca să obținem ceea ce dorim de la Cel care ne poate garanta această dorință.
Capitolul XL – Venirea lui Hristos a fost prevestită
Auziți cum au prevestit cei care au proclamat această doctrină și venirea Lui – profetul și regele menționat mai sus a vorbit astfel prin Duhul profeției: „O zi istorisește alteia și o noapte dă de știre alteia. Și aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit. Dar glasul lor străbate tot pământul și cuvintele lor ajung până la marginile lumii. El Și-a așezat cortul în soare și acesta, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz.”[85] Am considerat că este bine și relevant să menționăm și alte declarații profetice ale lui David, pe lângă aceasta, din care să puteți afla felul în care Duhul profeției îi îndeamnă pe oameni să trăiască și felul cum El a prezis conspirația formată împotriva lui Isus de către Irod, regele iudeilor, de către iudeii înșiși și de Pilat și soldații lui, el fiind guvernatorul lor în vremea aceea; veți vedea că El trebuie crezut de oamenii din toate neamurile, că Dumnezeu Îl numește Fiul Lui și că a declarat că îi va supune pe toți vrăjmașii Lui sub picioarele Sale, iar demonii, în măsura în care pot, încearcă să scape de puterea lui Dumnezeu Tatăl și Domnul tuturor și de puterea lui Hristos Însuși, în vreme ce Dumnezeu îi cheamă pe toți la pocăință înainte să vină ziua judecății. Aceste lucruri au fost declarate astfel: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori, ci își găsește plăcerea în legea Domnului și zi și noapte cugetă la legea Lui. El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se vestejesc; tot ceea ce face va prospera. Nu tot așa este cu cei răi, ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul pe fața pământului. De aceea cei răi nu pot sta în picioare la judecată, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți. Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire.[86] De ce se mânie păgânii și cugetă popoarele lucruri deșarte? Împărații pământului se răscoală și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând: «Să rupem legăturile lor și să scăpăm de jugul lor.» Cel ce locuiește în ceruri râde de ei și Domnul Își bate joc de ei. Apoi le va vorbi în mânia Lui și îi va îngrozi cu urgia Lui: «Eu am fost uns de El ca Rege pe Sion, muntele Lui cel sfânt, declarând hotărârile Domnului. Domnul Mi-a spus: “Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire și marginile pământului în stăpânire. Tu le vei conduce cu un toiag de fier, le vei sfărâma în bucăți ca pe vasele unui olar.” Purtați-vă acum cu înțelepciune, o, împăraților; luați învățătură, judecătorii pământului. Slujiți Domnului cu teamă și bucurați-vă tremurând. Îmbrățișați învățătura, ca să nu Se mânie Domnul și să nu pieriți pe calea voastră, când mânia Lui se aprinde dintr-odată. Binecuvântați sunt toți cei ce se încred în El.»[87]”
Capitolul XLI – Răstignirea a fost prevestită
În altă profeție, Duhul profeției a vorbit astfel prin același David, lăsând să se înțeleagă faptul că, după ce va fi răstignit, Hristos va domni: „Să cânte Domnului întregul pământ; vestiți din zi în zi mântuirea Lui, căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă; El este mai de temut decât toți dumnezeii. Căci toți dumnezeii popoarelor sunt niște idoli ai demonilor; dar Dumnezeu a făcut cerurile. Slava și lauda sunt înaintea feței Lui, tăria și gloria sunt în locașul sfințeniei Lui. Dați slavă Domnului, Tatălui cel veșnic. Primiți har, intrați în prezența Lui și închinați-vă în curțile Lui cele sfinte. Tot pământul să se teamă de fața Lui, să fie tare și să nu se clatine. Bucurați-vă printre popoare. Domnul împărățește.”[88]
Capitolul XLII – Profeții făcute la timpul trecut
Dar atunci când Duhul profeției vorbește despre lucrurile care vor veni ca și cum s-ar fi petrecut deja, cum se poate vedea chiar în pasajele citate deja de mine, vom clarifica aceasta, pentru ca aceste împrejurări să nu dea cititorilor motive [să le interpreteze greșit]. El prezice lucrurile despre care știe cu siguranță că se vor întâmpla ca și cum ar fi avut loc deja. Veți înțelege că aceste declarații trebuie luate așa, dacă veți fi atenți la ele. David a rostit cuvintele citate mai sus cu o mie cinci sute de ani înainte de întruparea și răstignirea lui Hristos; și nimeni din cei care au trăit înaintea Lui sau dintre contemporanii Lui nu a prilejuit bucurie neamurilor prin răstignirea sa. Dar Isus Hristos al nostru a domnit după ce a fost răstignit, a murit și a înviat. Iar prin lucrurile care au fost vestite de către apostoli, în numele Lui, printre toate neamurile, cei care așteaptă nemurirea promisă de El au primit bucuria.
Capitolul XLIII – Responsabilitățile impuse
Dar pentru ca unii să nu presupună, din cele spuse de noi, că noi afirmăm că totul se întâmplă din cauza unei necesități fatale, dat fiind faptul că lucrurile au fost prezise dinainte, vom explica și această chestiune. Am aflat de la profeți și credem că este adevărat că pedepsele, sancțiunile și răsplătirile bune sunt date potrivit meritului faptelor fiecărui om. Căci dacă nu ar fi așa, ci toate lucrurile s-ar întâmpla din cauza sorții, nimic nu ar mai fi în puterea noastră. Căci dacă a fost sortit ca acest om, de exemplu, să fie bun, iar celălalt rău, nici primul nu are niciun merit, nici al doilea vreo vină. Dacă rasa umană nu are puterea să evite răul și să aleagă binele, pe baza unei alegeri libere, atunci oamenii nu sunt responsabili pentru acțiunile lor, indiferent care ar fi ele. Dar vom demonstra că prin libera alegere unii merg drept, iar alții se împiedică. Vedem că același om face tranziția spre lucruri opuse. Acum, dacă ar fi fost sortit ca el să fie ori bun, ori rău, nu ar fi fost niciodată capabil de ambele, nici de atât de multe schimbări. Dar nici măcar nu am putea spune că unii sunt buni, iar alții răi, dacă soarta este cauza răului și dacă arătăm că ea acționează împotriva ei înseși. Astfel, ceea ce am afirmat deja ar părea adevărat, faptul că nici virtutea, nici viciul nu înseamnă nimic, ci că părerea noastră le socotește bune sau rele. După cum arată adevăratul cuvânt, aceasta este cea mai mare ticăloșie și lipsă de evlavie. Însă noi afirmăm că soarta inevitabilă este ca cei care aleg binele să aibă răsplătiri vrednice de aceasta, iar cei care aleg opusul, să aibă răsplata meritată. Căci Dumnezeu nu l-a făcut pe om ca și pe celelalte lucruri, precum pomii și animalele, care nu pot alege: căci omul nu ar fi vrednic de răsplată sau laudă dacă nu ar fi ales el însuși binele, ci ar fi fost creat să acționeze astfel; nici dacă este rău, nu ar fi vrednic de pedeapsă dacă nu ar alege el însuși să fie rău, ci ar fi astfel pentru că nu poate fi nimic altceva decât ceea ce a fost creat să fie.
Capitolul XLIV – Consecințele alegerii nu sunt anulate de profeții
Iar Duhul profeției ne-a învățat aceasta, spunându-ne prin Moise că Dumnezeu a vorbit astfel primului om creat: „Iată, înaintea feței tale stau binele și răul: alege binele.”[89] Prin profetul Isaia a fost făcută următoarea declarație, ca venind din partea lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul tuturor: „«Spălați-vă și curățați-vă; îndepărtați răul din sufletele voastre; învățați să faceți binele; faceți dreptate orfanului și apărați pe văduvă. Veniți să ne judecăm», zice Domnul. «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, le voi face albe ca lâna, iar de vor fi roșii ca purpura, le voi face albe ca zăpada. Dacă veți vrea și Mă veți asculta, veți mânca din ce are țara mai bun; dar dacă nu Mă veți asculta, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit.»”[90] Expresia „de sabie veți fi înghițiți” nu vrea să spună că cei neascultători vor fi uciși de sabie, ci că sabia lui Dumnezeu este de foc, iar cei care aleg să facă răul, devin combustibilul ei. De aceea, El spune: „de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit”. Dacă ar fi vorbit despre o sabie care taie și sfâșie, nu ar fi spus că ei vor fi înghițiți. Când Platon spune: „Vina este a celui care alege, iar Dumnezeu e nevinovat”, s-a inspirat din cele spuse de Moise. Căci Moise a trăit înaintea tuturor scriitorilor greci. Căci tot ce au spus atât filozofii, cât și poeții cu privire la nemurirea sufletului, la pedeapsa de după moarte, la contemplarea lucrurilor cerești și alte doctrine asemănătoare, a fost influențat de profeți, care le-au permis astfel să înțeleagă și să interpreteze aceste lucruri. Prin urmare, se pare că există semințe ale adevărului printre toți oamenii, dar ei sunt acuzați de a nu fi înțeles corect [adevărul] atunci când afirmă lucruri contrare lui. Când spunem că evenimentele viitoare au fost prezise, nu spunem că ele se petrec din pricina unei necesități fatale, ci Dumnezeu, care a știut dinainte tot ceea ce vor face oamenii și decretând că acțiunile lor viitoare vor fi recompensate potrivit valorii lor, prevestește prin Duhul profeției că El va da răsplătiri corespunzătoare meritului faptelor săvârșite. El îi îndeamnă întotdeauna pe oameni să facă eforturi și să-și aducă aminte, arătând că Lui Îi pasă de oameni și că Se îngrijește de ei. Dar, prin intermediul demonilor, a fost decretată moartea împotriva tuturor celor care citesc cărțile lui Hystaspe, ale Sibyllei sau ale profeților, pentru ca să-i împiedice, prin frică, pe oamenii care le citesc să nu primească cunoașterea binelui și să rămână în robia lor, fapt pe care nu au reușit întotdeauna să îl îndeplinească. Căci noi nu numai că le citim fără teamă, dar le și aducem să le inspectați, știind că ceea ce conțin va fi pe placul tuturor. Iar dacă vom convinge măcar câțiva, câștigul nostru va fi mare, căci noi, ca buni gospodari, ne vom primi răsplata de la Stăpânul nostru.
Capitolul XLV – Revenirea lui Hristos în cer a fost prevestită
Și Dumnezeu, Tatăl tuturor, Îl va aduce pe Hristos în cer, după ce L-a înviat din morți, păstrându-L acolo până când îi va supune pe toți vrăjmașii Lui, pe demoni și până când numărul celor pe care îi cunoaște mai dinainte ca fiind buni și virtuoși va fi deplin; din pricina acestora a întârziat El încheierea tuturor lucrurilor – ascultați ce a fost spus prin profetul David. Acestea au fost cuvintele lui: „Domnul a spus Domnului Meu: «Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale. Domnul Îți va trimite toiagul puterii din Ierusalim și vei domni în mijlocul dușmanilor Tăi. Cârmuirea este cu Tine în ziua puterii Tale, în frumusețea sfinților Tăi: Te-am născut din pântecele dimineții.»”[91] Faptul că el spune: „Îți voi trimite toiagul puterii din Ierusalim” prevestește cuvântul puternic pe care apostolii Lui, plecând din Ierusalim, l-au predicat pretutindeni. Deși există un decret cu moartea împotriva celor care învață pe alții sau mărturisesc numele lui Hristos, noi îl îmbrățișăm și îl propovăduim pretutindeni. Dacă citiți aceste cuvinte cu un spirit ostil, nu puteți face nimic mai mult decât să ne ucideți, cum am spus înainte; însă aceasta nu ne face vreun rău nouă, ci aduce pedeapsa veșnică în foc asupra voastră și a tuturor celor care ne urăsc pe nedrept și nu se pocăiesc.
Capitolul XLVI – Cuvântul era în lume înainte de venirea lui Hristos
Ca să nu fie unii care – fără motiv și urmărind să pervertească ceea ce propovăduim noi, amintind ceea ce spunem noi, că Hristos S-a născut cu o sută cincizeci de ani în urmă, în timpul lui Cyrinius și deci în vremea lui Pilat din Pont, învățând pe oameni ceea ce noi spunem că a învățat, să nu invoce că toți oamenii care s-au născut înainte de El nu sunt răspunzători, vrem să anticipăm această problemă și să rezolvăm dificultatea. Am fost învățați că Hristos este întâiul născut al lui Dumnezeu și am declarat mai sus că El este Cuvântul la care ia parte fiecare rasă de oameni. Cei care trăiesc în cumpătare sunt creștini, chiar dacă s-a crezut despre ei că sunt atei. Astfel, printre greci, sunt Socrate, Heraclit[92] și alți oameni asemenea lor, iar printre barbari sunt Avraam, Anania, Azaria, Mișael, Ilie și mulți alții, ale căror acțiuni și nume nu le mai amintim, căci ar lua mult timp. Așadar, și cei care au trăit înainte de Hristos au fost nechibzuiți, răi și ostili lui Hristos și i-au ucis pe cei ce trăiau în cumpătare. Dar faptul că, prin puterea Cuvântului, potrivit voii lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul tuturor, El S-a născut ca om, dintr-o fecioară, a fost numit Isus, a fost răstignit, a murit și a înviat apoi, înălțându-Se la cer, poate fi înțeles de un om inteligent pe baza celor prezentate deja pe larg. Și, dat fiind faptul că dovada cu privire la acest subiect este mai puțin necesară acum, vom trece mai departe, să prezentăm dovada lucrurilor importante.
Capitolul XLVII – Pustiirea Iudeii a fost prevestită
Iată ce a fost spus prin Duhul profeției cu privire la felul în care țara iudeilor avea să fie pustiită. Cuvintele sunt rostite ca și cum ar veni din partea celor din popor, care se întreabă ce s-a întâmplat. Ele spun astfel: „Sionul este o pustietate, Ierusalimul este nimicit. Casa templului Tău a ajuns un bluestem, iar slava pe care o binecuvântau părinții noștri e arsă în foc; toate lucrurile ei glorioase sunt distruse: și Tu stai deoparte în fața acestor lucruri, rămâi în pace și ne-ai smerit adânc.”[93] Vă puteți convinge că Ierusalimul a fost pustiit, așa cum a fost prevestit. Iar cu privire la nimicirea lui și la faptul că nimeni nu va avea voie să locuiască în el, Isaia a făcut următoarea profeție: „Țara lor este pustiită, vrăjmașii lor o mănâncă înaintea lor și nimeni nu va mai locui în ea.”[94] Și știți foarte bine că Ierusalimul este păzit de voi, ca nimeni să nu locuiască în el și că orice iudeu care încearcă să intre este pedepsit cu moartea.
Capitolul XLVIII – Lucrarea și moartea lui Hristos a fost prevestită
Ascultați ce s-a spus cu privire la felul în care Hristos avea să vindece toate bolile și să învie morții: „La venirea Lui, ologul va sări ca cerbul, limba celui gângav va vorbi clar, orbii vor vedea, leproșii vor fi curățiți, morții vor învia și vor umbla printre noi.”[95] Puteți afla că El a făcut aceste lucruri, din Faptele lui Pilat din Pont. Iată ce a prevestit Duhul profeției prin Isaia, cu privire la faptul că El și cei ce au nădăjduit în El aveau să fie uciși: „Iată că cel neprihănit piere și nimeni nu-i vine în ajutor; oamenii drepți sunt luați și nimănui nu-i pasă. Cel neprihănit este luat din prezența răutății și va fi îngropat în pace: el este luat din mijlocul nostru.”[96]
Capitolul XLIX – Respingerea Lui de către iudei a fost prevestită
Același profet Isaia a spus că neamurile, care nu Îl căutau pe El, au ajuns să I Se închine, iar iudeii, care Îl așteptau dintotdeauna, nu aveau să Îl recunoască, atunci când va veni. Cuvintele sunt rostite ca din partea lui Hristos: „M-am arătat celor care nu întrebau de Mine, am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; am spus: «Iată-Mă» unui neam care nu chema numele Meu. Mi-am întins mâinile către un popor neascultător și răzvrătit, care umblă pe o cale rea și merge pe calea păcatelor lui, un popor care stârnește mânia feței Mele.”[97] Căci iudeii, care aveau profețiile și care Îl așteptau dintotdeauna pe Hristos să vină, nu L-au recunoscut și nu doar atât, dar L-au tratat într-un nod infam. Dar neamurile, care nu auziseră niciodată nimic despre Hristos, până când apostolii au pornit din Ierusalim, li L-au predicat și le-au dat profețiile, au fost umplute cu credință și bucurie, și-au aruncat idolii și s-au dedicat pe ei înșiși Dumnezeului celui nenăscut, prin Hristos. Se știa că astfel de lucruri infame aveau să fie spuse împotriva celor care Îl mărturisesc pe Hristos, dar ascultați ce spune Isaia pe scurt despre soarta acelora care L-au ucis pe Hristos și care au spus că trebuie păstrate obiceiurile strămoșești: „Vai de cei ce numesc dulce ceea ce amar și amar ceea ce este dulce.”[98]
Capitolul L – Umilința Lui a fost prevestită
Devenind om de dragul nostru, El a îndurat suferința și batjocura și Se va întoarce în glorie, după cum spun profețiile: „Căci sufletul Lui a fost dat la moarte, a fost pus în numărul celor fărădelege, a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați. Iată că Robul Meu va lucra cu înțelepciune, va fi înălțat și preamărit. După cum pentru mulți a fost o pricină de uimire – atât de schimonosită Îi era înfățișarea și atât de ascunsă de slava Ta – multe popoare se vor minuna și împărații vor închide gura înaintea Lui. Căci cei cărora nu li spusese despre El și care nu auziseră de El, vor înțelege. O, cine a crezut mărturisirea noastră? Cine a cunoscut brațul Domnului? El a crescut înaintea Lui ca un copil, ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat. Nu avea înfățișare sau slavă. Noi L-am văzut și înfățișarea Lui nu avea frumusețe, ci a fost batjocorită și mai schimonosită decât a fiilor oamenilor. El a fost un om care a suferit loviturile, a știut să poarte neputințele, căci oamenii își întorseseră fața de la El: a fost disprețuit, fără să aibă un nume bun. El a purtat păcatele noastre și a fost apăsat în locul nostru. Iar noi L-am lovit, L-am bătut și L-am năpăstuit. Dar El era rănit pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El și prin rănile Lui suntem vindecați. Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui și Dumnezeu L-a dat pe El pentru păcatele noastre. El nu Și-a deschis gura în fața asupririi. El a fost dus ca o oaie la măcelărie și ca un miel mut înaintea celor ce îl tund, nu Și-a deschis gura. În umilința Lui, judecata I-a fost luată.”[99] După ce El a fost răstignit, chiar cei apropiați Lui L-au uitat și s-au lepădat de El. Dar apoi, după ce a înviat din morți, li S-a arătat și i-a învățat să citească profețiile în care era prevestit că toate lucrurile acestea că aveau să se întâmple. Când ei L-au văzut înălțându-Se la cer, au crezut, au primit puterea trimisă de El asupra lor, au mers la fiecare neam de oameni și i-au învățat aceste lucruri, fiind numiți apostoli.
Capitolul LI – Maiestatea lui Hristos
Duhul profeției a arătat că Cel care suferă aceste lucruri are o origine ce nu poate fi explicată și stăpânește peste vrăjmașii Săi, spunând: „Ce vor zice cei din vremea Lui? Căci viața Lui a fost ștearsă de pe pământ și a fost lovit cu moartea pentru păcatele lor. Groapa lui a fost pusă între cei răi și mormântul lui la un loc cu cel bogat, deși nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise niciun vicleșug în gura Lui. Domnul a găsit cu cale să-L purifice prin suferință. El a fost dat pentru păcat și sufletul Tău va vedea sămânța Lui rămânând multe zile. Domnul a găsit cu cale să-I izbăvească sufletul de durere, să-I arate lumina și să-L modeleze prin cunoștință, ca să-i îndreptățească pe cei neprihăniți, care slujesc multora. Și El va purta păcatele noastre. De aceea, mulți vor fi moștenirea Lui, va împărți prada cu cei puternici, căci sufletul Lui a fost dat la moarte, a fost pus în numărul celor fără de lege, a purtat păcatele multora și a fost dat pentru cei nelegiuiți.” Ascultați cum avea să Se înalțe la cer, potrivit profeției. S-a spus astfel: „Ridicați porțile cerului; deschideți-vă porți, ca să intre Împăratul slavei. Cine este acest Împărat al slavei? Domnul cel tare și puternic.”[100] Ascultați ce spune profetul Ieremia cu privire la revenirea Lui din cer, în slavă: „Iată cum vine Fiul omului pe norii cerului, împreună cu îngerii Lui.”[101]
Capitolul LII – Împliniri clare ale profețiilor
Deci, dacă dovedim că toate lucrurile care s-au petrecut deja au fost prevestite de profeți înainte să se împlinească, trebuie să credem și că cele care sunt prezise în același fel, dar care urmează să aibă loc, se vor petrece cu siguranță. Căci după cum lucrurile care au avut loc deja s-au împlinit pentru că erau prezise, chiar dacă nu au fost cunoscute, la fel se va întâmpla și cu cele rămase, indiferent dacă ele sunt sau nu crezute. Căci profeții au proclamat două veniri ale lui Hristos: cea care a avut loc deja, când a venit ca un om menit să sufere și să fie batjocorit, dar a doua oară, potrivit profeției, El va veni din cer în slavă, însoțit de oștile Lui de îngeri, când va învia trupurile tuturor oamenilor care au trăit, le va îmbrăca în nemurire pe cele ale oamenilor vrednici și va trimite trupurile celor răi, înzestrate cu simțuri, în focul cel veșnic, împreună cu demonii cei răi. Și vom dovedi că și aceste lucruri au fost prevestite. Prin profetul Ezechiel s-a spus: „Se va uni încheietură cu încheietură, os cu os și va crește din nou carne pe ele; și fiecare genunchi se va pleca înaintea Domnului și fiecare limbă Îl va mărturisi.”[102] Ascultați ce se spune într-un mod asemănător, despre senzațiile și pedepsele prin care vor trece cei răi: „Acolo viermele nu moare și focul nu se stinge”[103] și atunci se vor pocăi, dar nu la va folosi la nimic. Profetul Zaharia a prevestit ce vor spune și ce vor face iudeii când Îl vor vedea venind în slavă: „Voi porunci celor patru vânturi să îi adune pe copiii risipiți. Voi porunci vântului de miazănoapte să îi aducă și celui de miazăzi să nu-i împiedice. Și în Ierusalim va fi mare jale, dar nu o jale a gurilor și a buzelor, ci una a inimii și nu își vor sfâșia hainele, ci inimile. Fiecare seminție se va jeli când Îl va vedea pe Cel pe care L-a străpuns. Și ei vor zice: «De ce, o, Doamne, ai făcut să ne îndepărtăm de calea Ta? Slava pe care au binecuvântat-o părinții noștri s-a prefăcut în ocară pentru noi.»”[104]
Capitolul LIII – Rezumatul profețiilor
Deși am putea prezenta multe alte profeții, ne ferim să o facem, socotind că acestea sunt suficiente pentru a-i convinge pe cei care au urechi de auzit și de înțeles. Credem, de asemenea, că aceste persoane văd că noi nu facem afirmații pe care să nu le putem dovedi, ca acele fabule spuse despre așa-numiții fii ai lui Jupiter. Căci de ce am crede despre un om răstignit că El este întâiul născut al Dumnezeului celui fără început și că El Însuși va judeca întreaga rasă umană, dacă nu am fi găsit cu privire la El mărturii scrise înainte ca El să vină și să Se nască într-un trup omenesc și dacă nu am fi văzut lucrurile întâmplându-se întocmai – pustiirea țării iudeilor, oameni din fiecare neam convinși de apostoli să respingă vechile lor obiceiuri, în care, fiind înșelați, își duceau viața. Într-adevăr, am văzut noi înșine că cei ce sunt creștini dintre neamuri sunt deopotrivă mai numeroși și mai veritabili decât creștinii dintre iudei și samariteni. Căci toate celelalte popoare sunt numite neamuri de Duhul profeției, dar iudeii și samaritenii sunt numiți tribul lui Israel și casa lui Iacov. Vom reproduce profeția care spune că vor fi mai mulți creștini dintre neamuri decât dintre iudei și samariteni: „Bucură-te stearpo, care nu mai naști, strigă de bucurie tu, care nu treci prin durerile nașterii; căci fiii celei părăsite sunt mai mulți decât ai celei care are bărbat.”[105] Căci toate neamurile erau „părăsite” de Dumnezeul adevărat și slujeau lucrărilor mâinilor lor. Dar iudeii și samaritenii, care aveau Cuvântul lui Dumnezeu, adus prin profeți, și care Îl așteptau pe Hristos, nu L-au recunoscut pe acesta atunci când a venit, cu excepția câtorva, despre care Duhul profeției a prezis prin Isaia că vor fi mântuiți. El vorbește ca din partea lor: „Dacă Domnul nu ne-ar fi lăsat o sămânță, am fi fost ca Sodoma și ne-am fi asemănat cu Gomora.”[106] Despre Sodoma și Gomora Moise ne relatează că erau niște cetăți ai căror locuitori erau neevlavioși și Dumnezeu i-a ars cu foc și pucioasă, i-a nimicit și niciunul dintre ei nu a scăpat, cu excepția unui străin, caldean de origine, numit Lot, împreună cu fetele sale. Iar cei care vor, pot să vadă încă întreaga lor țară pustiită, arsă și stearpă. Vom cita ceea ce a spus profetul Isaia,[107] pentru a arăta că despre cei dintre neamuri s-a spus că vor fi credincioși mai veritabili. El a spus astfel: „Israel nu este tăiat împrejur cu inima, dar neamurile nu sunt tăiate împrejur în carne.” Așadar, sunt multe lucruri ca și acestea care, dacă sunt văzute cu ochiul, sunt suficiente pentru a-i convinge pe cei care îmbrățișează adevărul și care nu sunt fanatici în ceea ce privește opiniile lor, nici stăpâniți de patimă.
Capitolul LIV – Originea mitologiei păgâne
Însă cei care transmit mai departe miturile create de poeți nu aduc nicio dovadă tinerilor care le învață, iar noi vom demonstra că ele au fost rostite sub influența demonilor răi, care urmăresc să înșele și să ducă în rătăcire rasa umană. Căci auzind cele proclamate prin profeți, că Mesia avea să vină și că oamenii neevlavioși aveau să fie pedepsiți în foc, demonii au spus despre mulți că sunt fii ai lui Jupiter, crezând că vor putea strecura oamenilor ideea că lucrurile spuse cu privire la Hristos erau doar niște povestiri miraculoase, ca și lucrurile spuse de poeți. Iar aceste lucruri s-au spus atât printre greci, cât și printre toate neamurile unde ei [demonii] au auzit că profeții au prevestit că oamenii vor crede cu precădere în Hristos. Însă vom arăta că, auzind ceea ce au spus profeții, ei nu au înțeles exact despre ce era vorba, ci au imitat ce se spusese despre Hristos al nostru, ca niște oameni care se înșală. Profetul Moise a trăit, așa cum am spus deja, înaintea tuturor scriitorilor; prin el a fost prezis astfel, după cum am spus înainte: „Iuda nu va fi lipsit de cârmuitor, nici de un legiuitor, până va veni Cel pentru care a fost păstrată cârmuirea. El va fi dorința tuturor neamurilor, Își leagă mânzul de viță și Își spală mantaua în sângele strugurilor.”[108] Potrivit acestor lucruri, demonii, când au auzit aceste cuvinte profetice, au spus că Bacchus e fiul lui Jupiter, l-au declarat descoperitorul viței și consideră vinul [sau măgarul] drept unul dintre misterele lui. Ei spun despre Bacchus că, fiind sfâșiat în bucăți, s-a înălțat la ceruri. Profeția lui Moise nu lasă să se înțeleagă clar dacă Cel care avea să vină era Fiul lui Dumnezeu și dacă El, mergând călare pe un mânz, va rămâne pe pământ sau Se va înălța la cer. Dat fiind faptul că numele de „mânz” poate însemna fie mânzul unui măgar, fie al unui cal, ei, neștiind dacă semnul venirii Celui prezis va fi mânzul unui măgar sau al unui cal, nici dacă El era Fiul lui Dumnezeu sau al omului, cum am spus înainte, au zis că Belerofon, un om născut din oameni, s-a înălțat la cer călare pe calul lui, Pegas. Iar când au auzit că celălalt profet, Isaia, a spus că El Se va naște din fecioară și că Se va înălța singur la cer, au pretins că profeția vorbea despre Perseu. Știind ce fusese spus, după cum am citat mai sus, în profeția scrisă dinainte: „Puternic precum un viteaz în drumul Lui”, au spus că Hercule era puternic și a călătorit pe întreg pământul. Iar când au aflat că a fost prevestit despre El că va vindeca orice boală, l-au creat pe Esculap.
Capitolul LV – Simboluri ale crucii
Dar în niciunul dintre cazuri, nici chiar în cele ale acelora care au fost numiți fiii lui Jupiter, nimeni nu a imitat crucificarea, căci ei nu au înțeles-o, întrucât toate lucrurile spuse despre ea au îmbrăcat o formă simbolică. Și acesta este, după cum a prevestit profetul, cel mai mare simbol al puterii și al rolului Său, fapt dovedit și de lucrurile observate de noi înșine. Căci, gândiți-vă dacă toate lucrurile din lumea aceasta ar putea fi conduse sau ar putea avea vreo legătură între ele fără forma aceasta. Marea nu poate fi traversată dacă acel trofeu numit pânză nu se află în siguranță, pe corabie. Pământul nu poate fi arat fără ea; cei ce sapă și meșteșugarii nu pot lucra decât cu unelte care au această formă. Iar forma oamenilor nu diferă de cea a animalelor lipsite de rațiune decât prin faptul că ei stau în picioare, cu brațele întinse, iar pe chipul lor, de la frunte pornește nasul, prin care respiră orice creatură vie – iar acestea nu arată altă formă decât pe cea a crucii. Așa a spus și profetul: „Respirația dinaintea feței noastre este Domnul Hristos.”[109] Iar puterea acestei forme este arătată chiar de simbolurile voastre pe ceea ce voi numiți stindarde și trofee, cu care sunt însemnate toate proprietățile statului vostru, folosindu-le ca însemne ale puterii și stăpânirii voastre, chiar dacă o faceți în necunoștință de cauză. Cu această formă voi consacrați imaginile împăraților voștri, atunci când mor și-i numiți zeii voștri, prin inscripții. Întrucât v-am arătat aceste lucruri atât prin rațiune, cât și prin forme evidente, pe cât de bine am putut, știm că acum suntem fără vină, chiar dacă nu credeți; căci noi ne-am făcut și ne-am încheiat partea.
Capitolul LVI – Demonii încă îi induc în eroare pe oameni
Dar duhurile rele nu s-au mulțumit doar să spună, înainte de venirea lui Hristos, că cei despre care se spunea că erau fiii lui Jupiter s-au născut din El, ci după ce El a venit și S-a născut printre oameni, aflând cum fusese El prevestit prin profeți și știind că fiecare neam va crede în El și Îl va căuta, așa cum am spus mai sus, ei au prezentat pe alți oameni, Simon din Samaria și Menandru, care au făcut, prin magie, multe fapte puternice. Astfel, i-au înșelat pe mulți și încă îi țin legați în amăgire. Chiar printre voi, așa cum am spus înainte, Simon a fost în orașul împărătesc, Roma, în timpul domniei lui Claudius Cezar, iar Senatul cel sacru și poporul roman au fost atât de uimiți, încât l-au considerat zeu și l-au cinstit ca pe ceilalți zei, cu o statuie. De aceea, ne rugăm ca Senatul cel sacru și poporul roman să fie, împreună cu voi, arbitri ai acestui memoriu al nostru, pentru ca, dacă cineva va fi ademenit de doctrinele acelui om, să afle adevărul și să poată scăpa astfel de eroare. În ceea ce privește statuia, dacă binevoiți, distrugeți-o.
Capitolul LVII – Demonii stârnesc persecuția
După cum nu au reușit să Îl țină pe Hristos ascuns după ce a venit, demonii nici nu îi pot convinge pe oameni că nu va avea loc nicio conflagrație pentru pedepsirea celor răi. Însă ei pot face un lucru, și anume, să îi determine pe cei care trăiesc nechibzuit, care au fost crescuți imoral, în obiceiuri rele, care au opinii preconcepute, să ne ucidă și să ne urască. Noi nu numai că nu îi urâm pe aceștia, dar, după cum e dovedit, îi compătimim și căutăm să îi conducem spre pocăință. Căci noi nu ne temem de moarte, știind că toți trebuie să murim; nimic nu este nou, ci toate continuă în același fel în modul de desfășurare a lucrurilor.
Dacă cei ce se bucură timp de un an de aceste lucruri ajung sătui, ar trebui să dea atenție doctrinelor noastre, ca să poată trăi veșnic, eliberați de suferințe și de nevoi. Dar dacă ei cred că nu este nimic după moarte, declarând că cei ce mor ajung într-o stare în care nu simt nimic, ei devin binefăcătorii noștri, eliberându-ne de suferințele și necesitățile acestei vieți și se dovedesc a fi răi, inumani și fanatici. Căci ei nu ne ucid cu intenția de a ne elibera, ci ne stârpesc pentru a ne lipsi de viață și de plăcere.
Capitolul LVIII – Demonii dau naștere la eretici
Și, așa cum am spus înainte, demonii l-au folosit pe Marcion din Pont, care îi învață și acum pe oameni să nege faptul că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ și că Isus Hristos cel prevestit de profeți este Fiul Lui; el predică un alt dumnezeu decât Creatorul tuturor și un alt fiu. Mulți l-au crezut pe acest om, ca și cum numai el ar fi cunoscut adevărul, și ei râd de noi, deși nu au nicio dovadă în sprijinul a ceea ce spun, ci sunt purtați fără înțelepciune, ca mieii de un lup, ajungând pradă doctrinelor ateiste și demonilor. Căci cei numiți demoni nu încearcă altceva decât să îi ademenească pe oameni, îndepărtându-i de Dumnezeul care i-a creat și de Hristos, întâiul Său născut. Pe cei care nu sunt capabili să se ridice deasupra pământului, demonii i-au țintuit de acesta, de lucruri pământești și de lucrarea mâinilor lor, dar pe cei ce se dedică pe ei înșiși contemplării lucrurilor divine ei îi resping, iar dacă aceștia nu duc o viață cumpătată, curată și lipsită de patimi, îi atrag spre necredincioșie.
Capitolul LIX – Obligația lui Platon față de Moise
Ca să aflați că de la învățătorii noștri – adică din relatările profeților – a împrumutat Platon afirmațiile că Dumnezeu a făcut lumea modelând materia, care nu avea formă, ascultați cuvintele rostite prin Moise, care, după cum am arătat înainte, a fost primul profet și a trăit înaintea scriitorilor greci. Prin Duhul profeției, el a vorbit astfel, referindu-se la felul în care a creat Dumnezeu lumea și la materialele folosite: „La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul. Pământul era pustiu și gol și peste fața adâncului de ape era întuneric. Și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor. Și Dumnezeu a spus: «Să fie lumină!» Și a fost lumină.”[110] Atât Platon, cât și cei care sunt de acord cu el și noi înșine am aflat – și voi vă puteți convinge, de asemenea – că întreaga lume a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu, din substanța despre care a vorbit Moise înainte. Iar noi știm că Moise a vorbit mai înainte despre ceea ce poeții numesc Erebos[111].
Capitolul LX – Doctrina lui Platon despre cruce
Discuția fiziologică despre Fiul lui Dumnezeu din Timeu al lui Platon, în care el spune: „El l-a pus de-a curmezișul în univers”[112] este, de asemenea, împrumutată de la Moise. Căci în scrierile lui Moise se relatează cum, la un moment dat, când izraeliții au ieșit din Egipt și erau în pustiu, au fost mușcați de șerpi veninoși, vipere și năpârci și de orice fel de șerpi, care i-au omorât pe oameni. Prin inspirația și influența lui Dumnezeu, Moise a luat aramă, i-a dat forma unei cruci și a așezat-o în cortul cel sfânt, spunând poporului: „Dacă vă uitați la aceasta și credeți, veți fi salvați.”[113] Când au făcut așa, se spune că șerpii au murit și poporul a scăpat astfel de moarte. Platon a citit aceste lucruri, dar neînțelegându-le corect, nepricepând că era vorba de forma unei cruci, ci crezând că se menționa așezarea de-a curmezișul, a spus că puterea a doua, după Dumnezeu, a fost așezată în univers de-a curmezișul. El vorbește și despre un cel de-al treilea, pentru că a citit ceea ce s-a spus prin Moise: „Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor.”[114] El acordă cel de-al doilea loc Logosului, care este cu Dumnezeu, despre care el spune că a fost așezat de-a curmezișul în univers, iar al treilea loc revine Duhului, despre care spune că era răspândit deasupra apei, zicând: „Cele dintr-al treilea rând sunt în jurul celui de-al treilea.”[115] Ascultați ce spune Duhul profeției, prin Moise, despre conflagrația care va avea loc: „Se va coborî un foc veșnic și va mistui totul, până în iadul cel de jos.”[116] Deci, nu noi avem aceleași păreri ca și alții, ci toți vorbesc imitându-ne pe noi. Aceste lucruri pot fi auzite printre noi de la persoane care nici nu cunosc forma literelor, oameni needucați și cu o vorbire neșlefuită, deși sunt înțelepți și credincioși; unii, într-adevăr, sunt schilozi sau lipsiți de vedere. Astfel, puteți înțelege că aceste lucruri nu sunt rezultatul înțelepciunii umane, ci sunt rostite de puterea lui Dumnezeu.
Capitolul LXI – Botezul creștinilor
Voi relata modul în care noi ne-am dedicat lui Dumnezeu când am fost înnoiți prin Hristos, pentru că, dacă am omite aceasta, explicația noastră ar părea nedreaptă. Tuturor celor ce sunt convinși și cred că ceea ce învățăm și spunem noi este adevărat și încearcă să trăiască potrivit acestei învățături, li se spune să se roage și să stăruie înaintea lui Dumnezeu, cu post, să le ierte păcatele trecute, în vreme ce noi ne rugăm și postim cu ei. Apoi îi ducem în locul unde este apa și ei sunt regenerați la fel cum am fost și noi. Căci ei primesc atunci spălarea cu apă, în numele lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul universului, al Mântuitorului nostru, Isus Hristos și al Duhului Sfânt. Căci și Hristos a spus: „Dacă nu vă nașteți din nou, nu puteți intra în Împărăția cerurilor.”[117] Dar este limpede pentru toți că nu este posibil ca cei ce s-au născut o dată să intre din nou în pântecele mamei lor. Profetul Isaia declară cum vor scăpa de păcatele lor cei ce au păcătuit și s-au pocăit. El vorbește astfel: „ «Spălați-vă și curățați-vă; îndepărtați din sufletele voastre răutatea faptelor voastre; învățați să faceți binele; faceți dreptate orfanului, apărați pe văduvă. Veniți să ne judecăm», zice Domnul. «De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, le voi face albe ca lâna; de vor fi păcatele voastre ca purpura, le voi face albe ca zăpada. Dar dacă nu veți vrea să ascultați și dacă vă răzvrătiți, de sabie veți fi înghițiți, căci gura Domnului a vorbit.»”[118]
Motivația acestui [rit] am învățat-o de la apostoli. Noi am fost născuți fără cunoștința sau alegerea noastră, de către părinții noștri, care au venit împreună, am crescut și am deprins obiceiuri rele și învățătură ticăloasă. Ca să nu rămânem copiii strâmtorării și ai ignoranței, ci să putem deveni copii ai alegerii și ai cunoașterii și să putem obține în apă iertarea păcatelor săvârșite înainte, asupra celui care alege să se nască din nou și care s-a pocăit de păcatele lui, este pronunțat numele lui Dumnezeu, Tatăl și Domnul universului. Cel care îl conduce în apă pe cel ce va fi spălat, Îl cheamă doar după acest nume. Căci nimeni nu poate rosti numele Dumnezeului inefabil. Dacă cineva îndrăznește să spună că are vreun nume, aiurează într-o nebunie deznădăjduită. Iar această spălare este numită iluminare, pentru că cei ce învață aceste lucruri sunt iluminați în înțelegerea lor. Cel iluminat este spălat și în numele lui Isus, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, și în numele Duhului Sfânt, care a prevestit toate lucrurile cu privire la Isus, prin profeți.
Capitolul LXII – Imitarea botezului de către demoni
Într-adevăr, când demonii au auzit despre această spălare vestită de profet, i-au determinat pe cei ce intră în templele lor, pentru a le aduce jertfe de băutură și arderi de tot, să se și stropească și să se spele, de asemenea, în întregime, după ce se îndepărtează [de locul sacrificiului], ca să intre în sanctuarele unde se află imaginile lor. Iar porunca dată de preoți ca cei ce intră și se închină în temple să se descalțe, a fost dată de demoni, pentru a imita ce s-a întâmplat cu mai sus-menționatul profet Moise. Căci în momentul în care lui Moise i s-a poruncit să coboare în Egipt și să îi scoată pe izraeliți de acolo, pe când păștea turmele unchiului său din partea mamei, în ținutul Arabiei, Hristos i-a vorbit, sub forma unui foc ce ardea într-un rug și i-a spus: „Scoate-ți încălțămintea, apropie-te și ascultă.”[119] Iar el, după ce și-a scos încălțămintea și s-a apropiat, a auzit că trebuia să meargă în Egipt și să-i scoată de acolo pe izraeliți. El a primit o mare putere de la Hristos, care i-a vorbit prin acel foc, a plecat și a scos poporul din Egipt, săvârșind lucruri mari și minunate. Dacă veți dori să le cunoașteți, le puteți afla cu acuratețe din scrierile lui.
Capitolul LXIII – Cum i S-a arătat Dumnezeu lui Moise
Toți iudeii spun și acum că Dumnezeul cel fără de nume i-a vorbit lui Moise, iar Duhul profeției, acuzându-i prin Isaia, profetul menționat mai sus, a spus: „Boul își cunoaște stăpânul și măgarul cunoaște ieslea stăpânului său, dar Israel nu Mă cunoaște și poporul Meu nu înțelege.”[120] Isus Hristos i-a acuzat într-un mod asemănător, pentru că ei nu știau nici cine este Tatăl, nici cine e Fiul. Isus a spus: „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl și de cei cărora vrea El să li-L descopere.” Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul Său, cum am spus înainte. El este numit Înger și Apostol, căci El declară tot ce trebuie ca noi să cunoaștem și este trimis să declare tot ceea ce este revelat, după cum spune Însuși Domnul nostru: „Cel ce Mă ascultă pe Mine Îl ascultă pe Cel ce M-a trimis.”[121] Acest lucru e arătat și în scrierile lui Moise, căci în ele se spune: „Îngerul Domnului i-a vorbit lui Moise, în flacăra unui foc ce ardea într-un rug și i-a spus: «Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul părinților voștri. Coboară în Egipt și scoate pe poporul Meu de acolo.»”[122] Dacă doriți să aflați ce a urmat, o puteți face din aceleași scrieri, căci este imposibil să relatăm totul aici. Atât de multe s-au scris pentru a dovedi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Apostolul Lui, Cuvântul care S-a arătat uneori sub forma focului, iar alteori sub înfățișarea unui înger. Dar acum, prin voia lui Dumnezeu, devenind om pentru rasa umană, a îndurat toate suferințele pe care demonii i-au instigat pe iudeii cei nesăbuiți să le pună asupra Sa; deși este clar menționat în scrierile lui Moise: „Îngerul Domnului i-a vorbit lui Moise, în flacăra unui foc ce ardea într-un rug și i-a spus: «Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov»”, iudeii pretind că cel ce a spus aceste lucruri era Tatăl și Creatorul universului. De aceea și Duhul profeției îi mustră și le spune: „Israel nu Mă cunoaște și poporul meu nu Mă înțelege.”[123] Așa cum am arătat deja, și Isus, pe când era cu ei, a spus: „Nimeni nu cunoaște pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul, afară de Tatăl și de cei cărora vrea El să li-L descopere.”[124] Prin urmare, iudeii, fiind în întregime de părerea că Tatăl universului i-a vorbit lui Moise, deși, în realitate, Cel ce i-a vorbit era Fiul lui Dumnezeu, care este numit deopotrivă Înger și Apostol, sunt acuzați pe drept, atât de Duhul profeției, cât și de Hristos Însuși, de faptul că nu Îl cunosc nici pe Tatăl, nici pe Fiul. Căci cei ce afirmă că Fiul este Tatăl, dovedesc faptul că nici nu Îl cunosc pe Tatăl, nici faptul că Tatăl universului are un Fiu, Cuvântul întâi-născut al lui Dumnezeu, care este și El Dumnezeu. În vechime, El S-a arătat sub forma unui foc sau a unui înger lui Moise și altor profeți, dar acum, în timpul domniei voastre, așa cum am spus înainte, S-a născut ca om, dintr-o fecioară, potrivit cu sfatul Tatălui, pentru mântuirea celor ce cred în El; de aceea, El a răbdat să fie făcut una cu nimic, supus suferinței, pentru ca prin moartea și învierea Lui să poată învinge moartea. Iar ceea ce i s-a spus lui Moise din rug: „Eu sunt Cel ce sunt, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul părinților voștri” arăta faptul că aceștia, deși sunt morți, există încă și sunt oameni care Îi aparțin lui Hristos Însuși. Căci ei au fost primii dintre toți oamenii care s-au ostenirea să-L caute pe Dumnezeu, Avraam fiind tatăl lui Isaac și Isaac, al lui Iacov, după cum a scris Moise.
Capitolul LXIV – Alte interpretări greșite ale adevărului
Din ceea ce s-a spus deja, puteți înțelege felul în care demonii, imitând ceea ce a spus Moise, au afirmat că Persefona era fiica lui Jupiter și i-au determinat pe oameni să întocmească o imagine a ei, care avea inițial numele de Kore [Cora, adică fecioară sau fiică]. Căci Moise a spus: „La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul; pământul era pustiu și gol și Duhul lui Dumnezeu Se mișca pe deasupra apelor.”[125] Ca o imitare a ceea ce se spune despre Duhul lui Dumnezeu care Se mișca pe deasupra apelor, ei au spus că Persefona sau Kore era fiica lui Jupiter; într-un mod asemănător, ei au pretins cu șiretenie că Minerva[126] era fiica lui Jupiter, care nu a luat naștere printr-o unire sexuală ci, știind că Dumnezeu a conceput și a făcut lumea prin Cuvânt, ei spun că Minerva este prima concepție [ennoia]; noi considerăm că este absurd să prezinți forma concepției ca o înfățișare feminină. La fel, și acțiunile celorlalți, care sunt numiți fiii lui Jupiter, îi condamnă îndeajuns.
Capitolul LXV – Administrarea sacramentelor
Dar noi, după ce l-am spălat astfel pe cel care a fost convins și și-a dat consimțământul la învățătura noastră, îl ducem într-un loc unde sunt adunați cei ce sunt numiți frați, pentru a aduce rugăciuni din inimă în comun, pentru noi înșine și pentru cel botezat [iluminat] și pentru toți ceilalți de pretutindeni, pentru ca acum, când am aflat adevărul, să putem fi socotiți vrednici și prin faptele noastre să fim găsiți buni cetățeni și împlinitori ai poruncilor, ca să putem fi mântuiți cu o mântuire veșnică. După ce încheiem rugăciunile, ne salutăm unii pe alții cu o sărutare. Apoi sunt aduse conducătorului fraților pâine și un pahar cu vin amestecat cu apă; acesta le ia, dă laudă și slavă Tatălui universului, în numele Fiului și al Duhului Sfânt și aduce mulțumiri prelungi pentru faptul că am fost socotiți vrednici să primim aceste lucruri din mâinile Lui. Iar când el a încheiat rugăciunile și mulțumirile, toți cei prezenți își exprimă acordul, spunând „amin”. Acest cuvânt este termenul ebraic pentru „așa să fie”. Iar după ce conducătorul a mulțumit și toți oamenii și-au exprimat acordul, cei pe care noi îi numim diaconi, le oferă spre împărtășire tuturor celor prezenți din pâinea și vinul amestecat cu apă, asupra cărora s-a rostit mulțumirea, iar celor absenți le duc o parte.
Capitolul LXVI – Euharistia
Noi numim această mâncare euharistie și nu se poate împărtăși din ea decât cel care crede că lucrurile pe care le propovăduim noi sunt adevărate, care a fost spălat cu spălarea ce înlătură păcatele și produce regenerarea și care trăiește așa cum a poruncit Hristos. Căci noi nu primim aceste lucruri ca pe o pâine sau o băutură obișnuită, ci așa cum Isus Hristos, Mântuitorul nostru, care S-a făcut trup, prin Cuvântul lui Dumnezeu, Și-a dat trupul și sângele pentru mântuirea noastră, la fel am fost noi învățați că mâncarea binecuvântată prin rugăciunea cuvântului Lui și prin transformarea căreia sunt hrănite trupul și sângele nostru, este trupul și sângele acelui Isus care a fost făcut trup. Căci apostolii, în memoriile scrise de ei, numite Evanghelii, ne-au transmis ceea ce li s-a poruncit: Isus a luat pâinea și, după ce a mulțumit, a spus: „Să faceți lucrul acesta în amintirea Mea; acesta este trupul Meu.”[127] În același fel, după ce a luat paharul și a mulțumit, a spus: „Acesta este sângele Meu”[128] și li l-a dat numai lor. Demonii au imitat acest lucru în misterele lui Mitra, poruncind să se facă același lucru. Știți sau puteți afla că, în cadrul riturilor mistice prin care este inițiat cineva, se așază pâine și un pahar cu apă, prin rostirea anumitor incantații.
Capitolul LXVII – Închinarea săptămânală a creștinilor
După aceea, noi ne amintim mereu unii altora aceste lucruri. Iar cei bogați dintre noi îi ajută pe cei nevoiași, noi rămânem mereu împreună și, pentru toate lucrurile care ne sunt date, Îl binecuvântăm pe Creatorul tuturor, prin Fiul Său, Isus Hristos, și prin Duhul Sfânt. Iar în ziua de duminică, toți cei ce locuiesc la oraș sau la țară se adună împreună într-un loc și citesc memoriile apostolilor și scrierile profeților, atât cât îngăduie timpul. Iar după ce a terminat cel care citește, conducătorul dă instrucțiuni verbal și îndeamnă la imitarea acestor lucruri bune. Apoi ne ridicăm cu toții și ne rugăm și, așa cum am spus înainte, când se încheie rugăciunea, se aduc pâinea și vinul, iar conducătorul aduce rugăciuni și mulțumiri într-un mod asemănător, după puterea lui, iar oamenii consimt, spunând: „amin”. Pâinea și vinul se împart tuturor și are loc împărtășirea din elementele cu privire la care s-a mulțumit, iar celor absenți le sunt trimise de către diaconi. Cei care pot și doresc dau ceea ce cred că este potrivit; ce se adună este dat conducătorului, care îi ajută pe orfani, pe văduve și pe cei care, din pricina bolii sau din alte motive, sunt în nevoie, pe cei care sunt închiși și pe străinii care ne vizitează, într-un cuvânt, are grijă de toți cei în nevoie. Dar duminica este ziua când noi toți ținem adunarea noastră comună, pentru că este prima zi, în care Dumnezeu, schimbând întunericul și materia, a creat lumea, iar Isus Hristos, Salvatorul nostru, a înviat din morți în aceeași zi. Căci El a fost răstignit în ziua dinainte de Saturn (sâmbătă), iar în ziua de după Saturn, care este ziua soarelui, S-a arătat ucenicilor și apostolilor și i-a învățat aceste lucruri, pe care vi le-am supus și vouă spre examinare.
Capitolul LXVIII – Concluzie
Iar dacă aceste lucruri vi se par chibzuite și adevărate, dați-le cinste. Dar dacă vi se par fără înțeles, disprețuiți-le ca pe niște absurdități și nu decretați moartea împotriva celor care nu au făcut niciun rău, așa cum ați face-o împotriva unor dușmani. Căci vă avertizăm că nu veți scăpa de judecata viitoare a lui Dumnezeu, dacă veți continua aceste nedreptăți, în vreme ce noi vă invităm să faceți ce este plăcut lui Dumnezeu. Deși, pe baza scrisorii marelui și ilustrului împărat Hadrian, tatăl vostru, am putea cere să fim judecați așa cum am dorit, totuși am făcut acest apel și v-am dat această explicație, nu pe temeiul deciziei lui Hadrian, ci pentru că știm că ceea ce cerem este drept. Am anexat copia scrisorii lui Hadrian, ca să știți că spunem adevărul despre ea. Iar copia este următoarea: Epistola lui Hadrian în folosul creștinilor.
Am primit scrisoarea adresată mie de predecesorul vostru, Serenius Granianus,[129] un om cu totul remarcabil, și nu intenționez să o las să treacă neobservată, ca nu cumva oameni nevinovați să fie tulburați, iar informatorii să aibă ocazia să-și folosească ticăloșia. În consecință, dacă locuitorii provinciei voastre vor să-și susțină această petiție și să-i acuze pe creștini în instanță, nu le interzic să o facă. Dar nu le voi îngădui să folosească simple rugăminți și strigăte. Căci este de departe mult mai corect ca, dacă cineva dorește să aducă o acuzație, ea să fie judecată. De aceea, dacă cineva aduce o acuzație și furnizează dovezi că oamenii respectivi au săvârșit vreo faptă împotriva legii, le vei da pedeapsa potrivită infracțiunii. Iar acestui lucru, pe Hercule, îi vei da o atenție specială, pentru ca, dacă vreun om va aduce ca acuze la adresa acestor oameni simple calomnii, să îl pedepsești mai aspru, potrivit ticăloșiei lui.
Epistola lui Antoninus către adunarea comună din Asia
Împăratul Cezar Titus Aelius Adrianus Antoninus Augustus Pius, Pontiful suprem, în al cincisprezecelea an al funcției de tribun, consul pentru a treia oară, Părintele patriei, către Adunarea Comună a Asiei, salutări! Trebuia să mă gândesc că zeii nu vor îngădui ca asemenea criminali să scape. Dar dacă ar avea puterea, i-ar pedepsi mai degrabă pe cei care refuză să li se închine. Dar voi aduceți necazul asupra acestor oameni, îi acuzați că părerile lor sunt ateiste și puneți pe seama lor alte lucruri pe care nu le putem dovedi. Dar este în folosul lor să li ceară să moară pentru lucrurile de care sunt acuzați și să vă învingă prin faptul că preferă să își dea viața, decât să vă dea ascultarea pe care le-o cereți. Cu privire la cutremurele care au avut loc deja și care se petrec acum, nu se cuvine să ne amintiți de ele, pierzându-vă firea ori de câte ori au loc și punând astfel în contrast comportamentul vostru cu cel al acestor oameni; căci ei o încredere mult mai mare în Dumnezeu decât voi. Într-adevăr, în aceste vremuri se pare că voi îi ignorați pe zei, le neglijați templele și nu apreciați închinarea înaintea lui Dumnezeu. Și pentru că sunteți geloși pe cei care Îl slujesc cu adevărat, îi prigoniți până la moarte. Cu privire la aceste persoane, alți guvernatori ai provinciilor i-au scris divinului meu tată, care le-a răspuns să nu îi tulbure deloc, decât dacă ar descoperi că pun ceva la cale împotriva stăpânirii romane. Și mie mi-au trimis mulți plângeri legate de aceste persoane, dar le-am răspuns urmând judecata tatălui meu. Dar dacă cineva are de adus vreo problemă împotriva vreunei persoane din această grupare, doar pentru că face parte dintre ei, cel acuzat să fie achitat, chiar dacă se dovedește că este un astfel de om, dar acuzatorul să răspundă în fața justiției.
Epistola lui Marcus Aurelius către Senat, în care mărturisește că pricina victoriei sale au fost creștinii
Împăratul Cezar Marcus Aurelius Antoninus, Germanicus, Parthicus, Sarmaticus, către poporul roman și către Senatul cel sacru, salutări! V-am explicat planul meu cel mare și avantajele pe care le-am câștigat prin restrângerea Germaniei, cu multă trudă și suferință, ca urmare a împrejurărilor în care eram înconjurați de dușmani; eu însumi eram blocat la Carnuntum, la distanță de nouă mile de șaptezeci și patru de cohorte. Vrăjmașul era aproape, iar iscoadele lor le-au atras atenția asupra noastră. Generalul nostru, Pompeianus, ne-a arătat că se apropia de noi o mulțime amestecată, de 977000 de oameni, pe care într-adevăr i-am văzut. Eu eram prins de această oaste numeroasă, având cu mine numai un batalion, format din legiunile marine întâia și a zecea. După ce mi-am examinat poziția mea și a armatei mele, raportată la mulțimea numeroasă a barbarilor și a dușmanilor, mi-am căutat repede refugiul în rugăciunea către zeii țării mele. Dar, nefiind luat în seamă de ei, i-am convocat pe aceia dintre noi care au numele de creștini. După ce am cercetat situația, am descoperit că erau în mare număr și o oaste numeroasă și m-am mâniat împotriva lor, ceea ce nu se cuvenea nicidecum, căci am văzut apoi puterea lor. Prin urmare, ei au început lupta, dar nu pregătindu-și armele sau goarnele, căci o astfel de pregătire este odioasă în ochii lor, din pricina Dumnezeului pe care îl poartă în conștiință. Așadar, este probabil ca cei despre care noi presupunem că sunt atei, să Îl aibă pe Dumnezeu ca puterea conducătoare, adânc înrădăcinată în conștiința lor. Căci ei s-au aruncat la pământ și s-au rugat nu doar pentru mine, ci pentru întreaga armată, ca să fie izbăvită de această secetă și foamete. De cinci zile nu avusesem apă, căci se terminase, iar noi eram în inima Germaniei, pe teritoriul dușmanului. Și în timp ce ei s-au aruncat cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu (un Dumnezeu pe care eu nu Îl cunosc), din cer a fost turnată cea mai înviorătoare și mai răcoroasă apă, iar asupra dușmanilor Romei, o grindină nimicitoare. Și am recunoscut îndată prezența lui Dumnezeu care urma rugăciunii, un Dumnezeu invincibil și indestructibil. Întemeiați pe aceasta, să îi iertăm pe cei ce sunt creștini, ca nu cumva să se roage și să obțină o astfel de armă împotriva noastră. Sfatul meu este ca nicio persoană să nu fie acuzată pe motivul că este creștină. Dacă cineva este învinuit că este creștin, doresc să se arate că cel ce e acuzat că este creștin și recunoaște că face parte dintre creștini, nu este acuzat de nimic altceva decât că are această calitate; dar cel care îl dă în judecată, să fie ars de viu. Mai mult, doresc ca cei cărora li s-a încredințat guvernarea provinciei să nu îi constrângă – pe creștinii care mărturisesc și adeveresc faptul că sunt creștini – să retracteze, nici să nu îi închidă. Doresc ca aceste lucruri să fie confirmate printr-un decret al Senatului. Poruncesc ca acest edict al meu să fie afișat în Forul lui Traian, ca să poată fi citit. Prefectul Vitrasius Pollio va veghea să fie transmis tuturor provinciilor din jur și ca nimeni care dorește să îl folosească sau să îl dețină, să nu fie împiedicat să obțină o copie a documentului pe care îl proclam acum.
Iustin Martirul, A Doua Apologie în favoarea creștinilor adresată Senatului roman
Capitolul I – Introducere[130]
Romanilor, lucrurile care s-au petrecut curând în orașul vostru, sub conducerea lui Urbicus, și cele săvârșite pretutindeni, nejustificat, de guvernatorii voștri, m-au determinat să întocmesc această scriere de dragul vostru, oameni care aveți aceleași patimi, și frați – deși nu o știți și nu sunteți dornici să o recunoașteți din cauza slavei pe care o dați lucrurilor pe care le prețuiți drept prestigiu. Căci pretutindeni, toți cei care merită să fie corectați de tată, de vecin, de copil, de prieten, de soț sau de soție pentru vreo greșeală, pentru că este greu de clintit, pentru că iubește patimile sau se lasă greu îndemnat să facă ce este drept (cu excepția celor care au fost convinși că cei nedrepți și nechibzuiți vor fi pedepsiți în focul cel veșnic, iar cei virtuoși și oamenii care au trăit ca și Hristos, vor locui cu Dumnezeu, într-o stare lipsită de suferințe, adică cei ce au devenit creștini), din cauza dificultății de a-și schimba felul de viață, ca și din cauza iubirii de plăceri și a greutății de a se îndruma spre bine, ca și demonii cei răi, care ne urăsc și care îi țin pe astfel de oameni în stăpânirea lor, aceștia, în calitate de judecători, îi slujesc pe demoni, îi incită și îi determină pe conducători să ne condamne la moarte. Dar vă voi relata ce s-a întâmplat, pentru ca motivul celor petrecute sub conducerea lui Urbicus să vă fie clar.
Capitolul II – Urbicus îi condamnă pe creștini la moarte
O anumită femeie avea un soț nechibzuit; ea însăși, la rândul ei, fusese la fel înainte. Dar când a ajuns să cunoască învățăturile lui Hristos, a devenit cumpătată și a căutat să îl convingă și pe soțul ei să devină cumpătat, citând învățătura lui Hristos și asigurându-l că cei ce nu trăiesc în cumpătare și conform bunului simț, vor fi pedepsiți în focul cel veșnic. Dar el, continuând în aceleași excese, și-a îndepărtat soția prin acțiunile sale. Căci ea, considerând că este rău să mai trăiască alături de un soț care căuta toate mijloacele de a se complace în plăceri contrare legilor naturii și încălcând ce este corect, a vrut să divorțeze. Când a fost convinsă de prietenii ei, care au sfătuit-o să rămână cu el în continuare, în ideea că, mai devreme sau mai târziu, soțul ei îi va da speranțe că se va îndrepta, ea a trecut peste sentimentele ei și a rămas cu el. Dar când soțul ei a plecat în Alexandria și ei i s-a spus că el s-a comportat mai rău ca niciodată, ea – ca să nu devină părtașă cu el la ticăloșiile și la lipsa lui de cucernicie, prin continuarea legăturii matrimoniale cu el și prin împărțirea mesei și a patului – i-a dat ceea ce voi numiți o cerere de divorț și s-a despărțit de el. Dar acest nobil, soț al ei, care ar fi trebuit să se bucure că ea a renunțat la acele acțiuni pe care înainte le săvârșise fără ezitare cu servitorii și cu oameni de nimic, atunci când se desfăta cu băutură și în orice fel de vicii, iar acum ea dorea ca și el să renunțe la ele, când ea a plecat împotriva dorinței lui, a acuzat-o că este creștină. Ea v-a prezentat o hârtie, Împărate, solicitând să i se îngăduie mai întâi să-și aranjeze afacerile și apoi, după ce acestea au fost puse în ordine, să se apere împotriva acuzației aduse împotriva ei. Și ați fost de acord cu aceasta. Fostul ei soț, pentru că nu o mai putea da în judecată, și-a îndreptat atacurile împotriva unui om, Ptolemeu, pe care Urbicus l-a pedepsit, și care fusese învățătorul ei cu privire la doctrinele creștine. Și el a făcut aceasta astfel: a convins un centurion, care îl aruncase în închisoare pe Ptolemeu și care fusese prietenos cu el, să îl ia pe acesta și să îl interogheze cu privire la un singur lucru, dacă era sau nu creștin. Iar Ptolemeu, care era un iubitor al adevărului, un om a cărui atitudine nu era înșelătoare sau falsă, a mărturisit că este creștin, a fost legat de centurion și închis pentru multă vreme. Iar când, în cele din urmă, omul a fost dus la Urbicus, i s-a pus o singură întrebare: dacă era creștin. Din nou, fiind conștient de datoria lui și de noblețea acesteia, prin învățătura lui Hristos, el a mărturisit că era ucenicul virtuții divine. Căci cel care neagă o face fie pentru că el condamnă acel lucru în sine, fie se dă înapoi de la a mărturisi, fiind conștient că este nevrednic sau departe de credința creștină, ceea ce nu este cazul unui creștin adevărat. Când Urbicus a poruncit să fie luat și pedepsit, unul numit Lucius, care era, de asemenea, creștin, văzând că judecata făcută nu era justificată, i-a spus lui Urbicus: „Care este temeiul acestei hotărâri? De l-ai pedepsit pe acest om, care nu este nici curvar, nici preacurvar, nici ucigaș, hoț, tâlhar sau unul condamnat pentru vreo infracțiune, ci doar a mărturisit că se numește creștin? Judecata ta, o, Urbicus, nu este demnă de împăratul Pius, nici de fiul lui, filozoful, nici de Senatul cel sacru.” El nu i-a răspuns lui Lucius nimic altceva decât: „Mi se pare că și tu ești unul dintre ei.” Când Lucius i-a răspuns: „Cu siguranță că sunt”, a poruncit ca și el să fie luat. Iar Lucius și-a exprimat mulțumirea că era izbăvit de asemenea conducători ticăloși și că mergea la Tatăl și Regele cerurilor. Un al treilea a mai venit în față și a fost condamnat să fie pedepsit.
Capitolul III – Iustin îl acuză pe Crescens de o prejudecată ignorantă împotriva creștinilor
Și eu mă aștept să se comploteze împotriva mea și să fiu ars la stâlp de către unii pe care i-am numit sau poate de Crescens, cel care iubește fanfaronada și lauda de sine. Căci acest om nu este demn de numele de filozof, când aduce mărturie împotriva noastră cu privire la lucruri pe care nu le înțelege, spunând că noi, creștinii, suntem atei și oameni lipsiți de evlavie; el face așa pentru a câștiga bunăvoința mulțimii induse în eroare și pentru a o mulțumi. Căci dacă ne atacă fără să fi citit învățăturile lui Hristos, este cu totul decăzut și cu mult mai rău decât un analfabet, care deseori se abține să discute sau să aducă mărturie falsă cu privire la lucruri pe care nu le înțelege. Sau dacă le-a citit și nu înțelege măreția din ele sau înțelegând-o, acționează așa ca să nu poată fi bănuit că este astfel [creștin], este chiar mai josnic și cu totul imoral, fiind cucerit de opinii înguste, nechibzuite și de teamă. Vreau să știți că i-am pus anumite întrebări pe tema aceasta, l-am interogat și am descoperit, în mod cu totul convingător, că într-adevăr, nu cunoaște nimic. Ca să dovedesc că spun adevărul, eu sunt gata ca, dacă aceste dispute nu v-au fost aduse la cunoștință, să le port din nou în prezența voastră. Și acesta ar fi un act demn de un prinț. Dar dacă întrebările mele și răspunsurile lui v-au fost făcute cunoscute, sunteți deja conștienți că el nu este familiar cu niciunul din lucrurile care ne privesc. Dar dacă le cunoaște și, de teama celor care l-ar putea auzi, nu îndrăznește să vorbească, asemenea lui Socrate, nu se dovedește a fi un filozof, cum am spus înainte, ci un om încăpățânat; cel puțin, el nu ține cont de zicala admirabilă a lui Socrate: „Un om nu trebuie onorat cu niciun chip înaintea adevărului.” Dar nu este cu putință pentru un cinic, al cărui sfârșit este indiferența, să cunoască vreun alt lucru decât indiferența.
Capitolul IV – De ce nu se sinucid creștinii
Ca să nu ne spună cineva: „Atunci, mergeți toți sau tu și sinucideți-vă, treceți chiar acum la Dumnezeu și nu ne mai tulburați”, vă voi spune de ce nu facem astfel și de ce mărturisim fără teamă atunci când suntem cercetați. Noi am fost învățați că Dumnezeu nu a creat lumea fără un scop, ci de dragul rasei umane, și am declarat înainte că El Se bucură de cei care Îi imită caracterul și că este nemulțumit de cei ce îmbrățișează lucrurile fără valoare, fie prin vorbă, fie prin faptă. Dacă toți ne-am sinucide, am deveni motivul pentru care nu s-ar mai naște nimeni, oamenii nu ar mai fi învățați doctrinele divine și chiar rasa umană nu ar mai exista. Dacă am face așa, am acționa noi înșine împotriva voii lui Dumnezeu. Dar când suntem cercetați, noi nu negăm, pentru că nu suntem conștienți de vreun rău săvârșit, dar considerăm că este lipsit de cucernicie să nu spunem adevărul în toate lucrurile, ceea ce Îi place și lui Dumnezeu, și pentru că suntem acum foarte dornici să vă scutim de o prejudecată nedreaptă.
Capitolul V – Cum au păcătuit îngerii
Dacă îi vine cuiva ideea că noi, dacă Îl recunoaștem pe Dumnezeu drept sprijinitorul nostru, nu ar trebui să fim apăsați și persecutați de cei răi, voi rezolva și această dilemă. Când Dumnezeu a creat întreaga lume, a supus lucrurile pământești omului, a aranjat elementele cerești în vederea creșterii roadelor și a schimbării anotimpurilor, a stabilit această lege divină, căci și aceste lucruri le-a creat pentru om, a încredințat grija omului și a tuturor lucrurilor de sub cer îngerilor desemnați de El. Dar acești îngeri au încălcat slujba încredințată lor și au fost stăpâniți de iubirea pentru femei, cu care au dat naștere la copii; aceștia sunt cei ce sunt numiți demoni. În plus, ei și-au supus apoi rasa umană, în parte prin scrieri magice, în parte prin frică și prin pedepsele ocazionate de ei, în parte învățându-i să le aducă sacrificii, jertfe de băutură și tămâie, de care aveau nevoie după ce au fost robiți de patimi desfrânate. Ei au semănat printre oameni ucideri, războaie, adultere, fapte necumpătate și toată ticăloșia. Poeții și mitologii, neștiind că îngerii și demonii născuți de ei au făcut bărbaților, femeilor, orașelor și națiunilor lucrurile pe care ei le-au relatat, le-au atribuit lui Jupiter însuși și celor ce erau socotiți a fi copiii lui și copiilor fraților lui, Neptun[131] și Pluton, și odraslelor acestor copii. Căci ei i-au numit pe îngeri și pe copiii acestora după numele pe care aceștia și le-au dat.
Capitolul VI – Semnificația și puterea numelui lui Dumnezeu și al lui Hristos
Nu este niciun nume dat Tatălui tuturor, care nu are început. Căci cu orice nume ar fi numit, ar însemna că cel ce Îl numește este mai vârstnic decât El. Dar cuvintele Tată, Dumnezeu, Creator, Domn, Stăpân nu sunt nume, ci apelative derivate din faptele Lui bune și din atributele Lui. Iar Fiul Lui, singurul pe drept numit Fiu, Cuvântul, care era cu El și care a fost născut înainte de creație, atunci când, la început, El a creat și a aranjat toate lucrurile prin El, este numit Hristos, cu referire la faptul că El a fost uns și că Dumnezeu a poruncit toate lucrurile prin El. Acest nume conține și el o semnificație necunoscută, după cum și apelativul „Dumnezeu” nu este un nume, ci o părere implantată în natura oamenilor cu privire la un lucru care cu greu poate fi explicat. Dar „Isus”, numele Lui ca om și Mântuitor, are și el o semnificație. Căci El a devenit om, după cum am spus înainte, fiind conceput potrivit voii lui Dumnezeu, Tatăl, de dragul oamenilor credincioși și pentru distrugerea demonilor. Și puteți afla aceasta pe baza lucrurilor pe care le puteți observa. Căci mulți creștini au exorcizat nenumărați demonizați în întreaga lume și în orașul vostru. Ei au făcut-o în numele lui Isus Hristos, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, vindecându-i în trecut și acum, lăsându-i fără putere și scoțându-i afară pe acești demoni care îi posedau, deși toți ceilalți exorciști și cei ce foloseau incantații și leacuri nu i-au putut vindeca.
Capitolul VII – Lumea este păstrată de dragul creștinilor. Responsabilitatea omului
De aceea Dumnezeu întârzie producerea confuziei și distrugerii întregii lumi, prin care toți cei răi, îngeri, demoni și oameni, vor înceta să existe, datorită seminței creștinilor, care știu că ei sunt cauza menținerii naturii. Căci dacă nu ar fi așa, nu ar fi fost posibil ca voi să săvârșiți toate aceste lucruri și să fiți îndemnați de duhuri rele. Dar focul judecății se va coborî și va distruge în întregime toate lucrurile, așa cum înainte potopul nu a lăsat în urmă pe nimeni, decât pe cel pe care noi îl numim Noe, iar voi Deucalion,[132] împreună cu familia lui. Din el au ieșit iarăși mari mulțimi, iar dintre aceștia, unii au fost răi, iar alții buni. Noi afirmăm că va fi o conflagrație, dar nu ca și stoicii, a căror doctrină spune că toate lucrurile vor fi schimbate unele cu altele, ceea ce pare extrem de degradant. Dar noi nu afirmăm că oamenii fac ceea ce fac sau suferă ceea ce suferă din cauza destinului, ci că fiecare om acționează corect sau păcătuiește pe baza liberei alegeri. Prin influența demonilor răi, oameni cinstiți, precum Socrate și alții, sunt persecutați și legați, în vreme ce Sardanapal[133], Epicur[134] și alții asemenea lor, par să fie binecuvântați cu abundență și glorie. Stoicii, care nu au observat aceasta, au susținut că toate lucrurile au loc din cauza necesității destinului. Dar din moment ce Dumnezeu, la început, i-a creat pe îngeri și pe oameni cu voință liberă, ei vor suferi, pe drept, în focul cel veșnic, pedeapsa oricăror păcate comise. Iar aceasta este natura tuturor celor create – sunt capabile de viciu sau de virtute. Căci nimeni nu ar fi vrednic de laudă dacă nu ar avea puterea de a se întoarce spre ambele [virtute și viciu]. Acest fapt este arătat și de acei oameni care, pretutindeni, au dat legi și au filozofat potrivit judecății drepte, prescriind înfăptuirea unor lucruri și abținerea de la altele. Chiar și filozofii stoici, în doctrina lor despre morală, cinstesc în mod constant aceleași lucruri, așa încât este evident că nu este prea nimerit ceea ce spun ei despre principii și lucrurile necorporale. Căci dacă spun că acțiunile umane au loc din cauza sorții, ei fie susțin că Dumnezeu nu diferă cu nimic de lucrurile schimbătoare, care se deteriorează și se transformă în aceleași lucruri, părând să înțeleagă numai lucrurile pieritoare și să-L vadă pe Dumnezeu ieșind la iveală atât în parte, cât și în întregime, în fiecare ticăloșie, fie susțin că nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic, ceea ce contravine oricărei idei sănătoase, oricărei rațiuni și oricărui bun simț.
Capitolul VIII – Toți cei în care a locuit Cuvântul au fost urâți de oameni
Cei care aparțin școlii stoice, care au fost admirabili în ceea ce privește învățătura lor morală, după cum au fost și poeții în unele cazuri, din cauza seminței rațiunii [Logosul] implantate în fiecare rasă de oameni, știm că au fost urâți și condamnați la moarte: Heraclit, de exemplu, iar dintre cei din vremea voastră, Musonius[135] și alții. Căci așa cum am lăsat să se înțeleagă, demonii au făcut întotdeauna ca cei care trăiesc în cumpătare, cu seriozitate și care se feresc de viciu, să fie urâți. Și nu este nimic minunat în faptul că se dovedește că demonii sunt în spatele urii ce cade asupra celor ce nu trăiesc numai potrivit unei părți a cuvântului răspândit [printre oameni], ci prin cunoașterea și contemplarea întregului Cuvânt, care este Hristos. Iar demonii, fiind prinși în focul cel veșnic, vor suferi pedeapsa dreaptă. Căci dacă ei sunt chiar acum înlăturați de oameni, prin numele lui Isus Hristos, aceasta este numai o aluzie la pedeapsa din focul veșnic, ce va fi aplicată asupra lor și a celor ce îi slujesc. Căci astfel au prevestit toți profeții și ne-a învățat Isus, învățătorul nostru.
Capitolul IX – Pedeapsa veșnică nu este doar o amenințare
Pentru ca nimeni să nu poată spune ce zic cei ce sunt considerați filozofi – că afirmațiile noastre legate de faptul că cei răi sunt pedepsiți în focul veșnic, sunt cuvinte pompoase și sperietori, și că noi dorim ca oamenii să trăiască virtuos de frică, nu pentru că o asemenea viață este bună sau plăcută – voi răspunde pe scurt la aceasta. Dacă nu am avea dreptate, ar însemna că Dumnezeu nu există sau dacă există, nu Îi pasă de oameni și nici virtutea, nici viciul nu sunt nimic și, așa cum am spus înainte, legiuitorii îi pedepsesc pe nedrept pe cei ce încalcă poruncile bune. Dar aceștia nu sunt nedrepți și Tatăl lor îi învață prin cuvânt să facă aceleași lucruri ca și El, iar cei ce sunt de acord cu ei nu sunt nedrepți. Iar dacă cineva ar obiecta că legile oamenilor sunt diverse și ar spune că unii consideră unele lucruri bune, iar pe altele rele, în vreme ce pentru alții, ceea ce pentru primii părea rău, este bun, iar ceea ce primilor li se părea bun, ei apreciază ca fiind rău, să asculte ce avem de spus în această privință. Știm că îngerii cei răi au dat legi conform răutății lor, în care se desfată oamenii care sunt ca ei. Iar atunci când a venit Înțelepciunea dreaptă, a dovedit că nu toate părerile și nu toate doctrinele sunt bune, ci unele sunt rele, iar altele bune. De aceea, voi declara aceleași lucruri unor astfel de oameni, iar dacă este nevoie, voi vorbi mai pe larg despre ele. Dar acum mă întorc la subiect.
Capitolul X – Hristos este comparat cu Socrate
Deci, doctrinele noastre par a fi mai presus de toate învățăturile omenești, pentru că Cel ce a venit de dragul nostru, Hristos, a devenit ființa pe deplin rațională, deopotrivă trup, rațiune și suflet. Căci tot ce au formulat corect legiuitorii sau filozofii, au elaborat prin găsirea și contemplarea unei părți a Cuvântului. Dar din moment ce ei nu au cunoscut întregul Cuvânt, care este Hristos, ei înșiși se contrazic deseori. Iar cei ce s-au născut înainte de Hristos, când au încercat să judece și să demonstreze lucrurile pe baza rațiunii, au fost aduși înaintea tribunalelor, fiind considerați o pacoste și oameni lipsiți de cucernicie. Socrate, care a fost mai zelos în această direcție decât toți ceilalți, a fost acuzat de aceleași infracțiuni ca și noi. S-a spus despre el că a introdus divinități noi și că nu îi considera zei pe cei recunoscuți de stat. El i-a îndepărtat din stat atât pe Homer, cât și pe ceilalți poeți, i-a învățat pe oameni să-i respingă pe demonii cei răi și pe cei care au săvârșit lucrurile relatate de poeți și i-a îndemnat să caute să Îl cunoască pe Dumnezeul care le era necunoscut, prin mijloacele de investigare ale rațiunii, spunând: „Nu este ușor nici să Îl găsești pe Tatăl și Creatorul tuturor, nici nu ești în siguranță dacă Îl mărturisești tuturor, odată ce L-ai găsit.” Dar Hristos a făcut aceste lucruri prin puterea Lui. Căci nimeni nu s-a încrezut în Socrate așa încât să moară pentru doctrina lui, dar în Hristos, care a fost cunoscut parțial chiar de Socrate (căci El a fost și este Cuvântul care există în fiecare om și care a prevestit lucrurile care aveau să se întâmple, prin profeți și în propria persoană, când a avut aceleași pasiuni ca și noi și ne-a învățat aceste lucruri), nu au crezut numai filozofii și învățații, ci și meșteșugari și oameni cu totul needucați, care au disprețuit gloria, frica și moartea, căci El este o putere a Tatălui cel inefabil, nu doar un instrument al rațiunii umane.
Capitolul XI – Cum văd creștinii moartea
Dar noi nu ar trebui să fim condamnați la moarte, nici oamenii cei răi și demonii nu ar trebui să fie mai puternici decât noi, dacă moartea nu ar fi datoria oricărui om care s-a născut vreodată. De aceea, noi suntem mulțumitori când plătim această datorie. Credem că este bine și oportun să spunem acum, de dragul lui Crescens și a celor care aiurează ca și el, ceea ce relatează Xenofon[136]. El spune că Hercule a ajuns la răscrucea a trei drumuri și acolo a întâlnit Virtutea și Viciul, care i s-au arătat sub înfățișarea unor femei: cea care reprezenta Viciul era îmbrăcată luxos, afișând o expresie seducătoare, înfloritoare din pricina atâtor podoabe, iar privirea din ochii ei avea o tandrețe înduioșătoare; ea i-a spus lui Hercule că, dacă o va urma, va face ca el să-și poată petrece întotdeauna viața în plăceri, înfrumusețată cu cele mai atrăgătoare podoabe, precum cele care o împodobeau pe ea. Virtutea, care avea o înfățișare și o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, i-a spus: „Dacă mă asculți pe mine, nu te vei împodobi cu ornamente sau cu frumuseți trecătoare, care pier, ci cu un farmec veșnic și prețios.” Noi suntem convinși că cei ce fug de lucrurile care par bune și le urmează cu stăruință pe cele socotite dificile și neobișnuite, ajung într-o stare de fericire. Căci Viciul, imitând ceea ce este nepieritor (întrucât Viciul nici nu are, nici nu poate produce ceea ce este nepieritor), își maschează propriile acțiuni sub proprietățile Virtuții și sub calitățile care sunt cu adevărat remarcabile și astfel îi duce în captivitate pe oamenii preocupați de cele lumești. Viciul atribuie Virtuții proprietățile lui malefice. Dar cei ce înțeleg desăvârșirea care aparține lucrurilor cu adevărat reale, sunt incoruptibili în ceea ce privește virtutea. Orice persoană chibzuită ar trebui să gândească astfel despre creștini și despre atleți, pe de o parte, și despre cei care au săvârșit faptele pe care poeții le atribuie așa-numiților zei, pe de altă parte, trăgând concluzii în urma disprețului nostru pentru moartea pe care o alegem, deși am putea scăpa de ea.
Capitolul XII – Nevinovăția creștinilor este dovedită de disprețul lor față de moarte
Eu însumi, de asemenea, pe vremea când îmi găseam plăcerea în doctrinele lui Platon și am auzit că acești creștini erau uciși, am văzut că sunt neînfricați în fața morții și a altor lucruri considerate înfricoșătoare și mi-am dat seama că nu era cu putință ca ei să trăiască în ticăloșie și plăceri. Căci ce om care trăiește în senzualitate și necumpătare sau care socotește că este bine să se ospăteze cu carne de om, ar spune bun venit morții care îl va lipsi de bucuriile lui și nu ar prefera să-și trăiască viața în continuare, încercând să scape de sub observația conducătorilor? Cu atât mai puțin s-ar denunța el însuși, când consecința ar fi moartea. Demonii cei răi au făcut ca aceste lucruri să fie săvârșite de oameni ticăloși. Căci, condamnându-i pe unii la moarte, pe baza falselor acuzații aduse împotriva noastră, ei i-au supus torturii și pe cei din familiile noastre, fie ei copii sau femei lipsite de putere și, prin chinuri înspăimântătoare, i-au silit să admită faptele acelea groaznice, pe care ei înșiși le săvârșesc fățiș. Noi suntem mai puțin preocupați de astfel de fapte, căci niciuna din ele nu este comisă de noi și Îl avem ca martor atât al gândurilor, cât și al faptelor noastre pe Dumnezeul cel fără început și inefabil. Dacă ar fi adevărate, de ce nu spunem public că acestea sunt lucrurile pe care noi le socotim bune și de ce nu dovedim că ele reprezintă filozofia divină, spunând că efectuăm misterele lui Saturn atunci când ucidem un om și când bem sânge, așa cum se spune că facem – căci am acționa așa cum o faceți voi în fața acelui idol pe care îl cinstiți și pe care îl stropiți cu sânge de animal și de om, aducând o jertfă de băutură celui ucis de mâna omului celui mai ilustru și mai nobil dintre voi? Dacă l-am imita pe Jupiter și pe alți zei în ceea ce privește actele de sodomie și relațiile cu femei, nu am putea invoca în favoarea noastră scrierile lui Epicur și ale poeților? Dar pentru că îi convingem pe oameni să evite asemenea indicații și pe cei care le practică și imită astfel de exemple, iar prin acest discurs am căutat să vă convingem și pe voi, suntem atacați în toate felurile. Dar nu ne îngrijorăm, căci știm că Dumnezeu este drept și El supraveghează toate lucrurile. De s-ar întâmpla chiar acum ca cineva să ridice o tribună înaltă și să strige cu glas tare: „Rușinați-vă voi, cei care îi acuzați pe cei nevinovați de faptele pe care voi înșivă le săvârșiți fățiș și atribuiți lucruri care vi se aplică vouă, celor care nu au nici cea mai mică slăbiciune pentru ele. Schimbați-vă, fiți înțelepți.”
Capitolul XIII – În ce fel se află Cuvântul în toți oamenii
Eu însumi, când am descoperit travestirea cea ticăloasă pe care au încercat spiritele cele rele să o arunce asupra doctrinelor divine ale creștinilor, pentru a-i împiedica pe alții să li se alăture, am râs atât de cei ce au întocmit acest neadevăr, cât și de travestirea în sine și de părerea care s-a răspândit despre creștini. Mărturisesc că eu mă laud și lupt cu toată tăria mea să fiu găsit creștin, nu pentru că învățăturile lui Platon diferă de cele ale lui Hristos, ci pentru că nu se aseamănă în toate privințele, după cum nu seamănă nici cu cele ale altora, stoici, poeți și istorici. Căci fiecare om a vorbit bine, în măsura părții pe care a avut-o din cuvântul viu și în funcție de felul în care a văzut lucrurile raportându-se la acesta. Dar cei ce se contrazic pe ei înșiși cu privire la lucrurile cele mai importante arată că nu dețin înțelepciunea cerească și cunoștința împotriva căreia nu poate vorbi nimeni. Toate lucrurile corecte spuse de oameni sunt proprietatea noastră, a creștinilor. Căci, pe lângă Dumnezeu, noi adorăm și iubim Cuvântul, care provine de la Dumnezeul cel inefabil și fără început, întrucât El a devenit om de dragul nostru, pentru ca, luând parte la suferințele noastre, să ne poată aduce vindecare. Toți scriitorii au putut vedea realitățile încețoșat, datorită semănării cuvântului implantat în ei. Căci sămânța și imitarea potrivit abilității cuiva este una, dar cu totul altceva este lucrul în sine, la care participă și pe care îl imită oamenii potrivit harului dat de El.
Capitolul XIV – Iustin stăruiește ca acest apel să fie făcut public
De aceea, vă rugăm să puneți în circulație această cărticică, adăugând ceea ce credeți că este bine, pentru ca părerea noastră să poată fi cunoscută de alții, iar aceștia să aibă șansa dreaptă să fie eliberați de noțiunile eronate și de ignoranța binelui. Acești oameni, din propria lor vină sunt supuși pedepsei. Astfel, dorim ca aceste lucruri să fie aduse la cunoștința oamenilor, căci stă în natura umană să discearnă între bine și rău. Prin faptul că ei ne condamnă fără să ne înțeleagă, pentru acțiuni despre care spun că sunt rele, în vreme ce ei se bucură de zeii care au săvârșit astfel de lucruri și care cer și acum de la oameni acțiuni similare, de care noi nu suntem vinovați, ei se condamnă pe ei înșiși, așa încât nu mai este nevoie de alți judecători.
Capitolul XV – Concluzie
Eu am disprețuit doctrina rea și înșelătoare a lui Simon, cel care e din aceeași națiune ca și mine. Și dacă veți acorda autoritatea voastră acestei cărți, îl vom demasca înaintea tuturor, pentru ca, dacă e cu putință, oamenii să fie convertiți. Căci acesta este singurul scop pentru care am compus acest tratat. Iar doctrinele noastre nu sunt condamnabile, potrivit unei judecăți sănătoase, ci sunt mai înalte decât orice filozofie umană. Și dacă n-ar fi așa, cel puțin nu sunt asemenea doctrinelor lui Sotades[137] și Philaenis,[138] și Archestrate[139], ale epicurienilor și alte învățături similare ale poeților, pe care tuturor oamenilor le este îngăduit să le cunoască, deopotrivă puse în scenă sau scrise. De acum înainte vom păstra tăcerea, căci am făcut tot ce am putut și adăugăm rugăciunea ca toți oamenii de pretutindeni să fie socotiți vrednici să afle adevărul. Puteți face și voi aceasta, într-un mod potrivit pietății și filozofiei, dacă judecați drept de dragul vostru!
Iustin Martirul, Dialogul cu Trifon
Capitolul I – Introducere[140]
Pe când mergeam într-o dimineață pe drumurile din Xystus, m-am întâlnit cu un anumit om, însoțit de alții, care mi-a spus: „Salutare, o, filozofule!” După ce a spus aceasta, s-a întors de îndată și a mers împreună cu mine, iar prietenii lui l-au urmat. La rândul meu, m-am adresat lui și i-am spus: „Ce este atât de important?”
Iar el mi-a replicat: „Am fost învățat”, a răspuns el, „de către adeptul lui Socrate, Corinthus din Argos, că nu se cuvine să îi disprețuiesc sau să îi tratez cu indiferență pe cei ce poartă astfel de veșminte, ci să le arăt toată bunăvoința, să mă întovărășesc cu ei, căci s-ar putea ca, dintr-o asemenea relație, să izvorască unele foloase pentru un astfel de om sau pentru mine însumi. În plus, este bine pentru amândoi dacă fie unul, fie altul este avantajat. Așadar, de aceea, ori de câte ori văd pe cineva îmbrăcat astfel, mă apropii bucuros de el; acum din același motiv v-am abordat spontan, și aceștia care mă însoțesc așteaptă ei înșiși să audă din partea ta ceva ce le va fi de folos.”
„Dar cine ești tu, om prea-luminat?” i-am replicat eu în glumă.
Atunci, el mi-a spus direct numele și familia din care venea. „Trifon mă numesc”, a spus el, „sunt un evreu tăiat împrejur, am scăpat din războiul care are loc în țara mea și îmi duc zilele în Grecia și, în cea mai mare parte, în Corint.”
„Și cum”, am spus eu, „se poate ca filozofia să-ți fie de folos ca și legiuitorii și profeții tăi?”
„De ce nu?” a răspuns el. „Nu se învârt filozofii în fiecare discurs în jurul lui Dumnezeu? Și nu își pun continuu întrebări despre unitatea și providența Lui? Nu aceasta este cu adevărat datoria filozofiei – să investigheze Divinitatea?”
„Cu siguranță”, am spus eu, „așa am crezut și noi. Dar cei mai mulți nu s-au gândit dacă există unul sau mai mulți dumnezei, dacă aceștia ne acordă importanță fiecăruia dintre noi sau nu, ca și cum cunoașterea acestor lucruri nu ar contribui cu nimic la fericirea noastră; nu, ci ei mai degrabă încearcă să ne convingă că Dumnezeu are grijă de univers, cu soiurile și speciile sale, dar nu de mine și de tine individual, din moment ce astfel nu e nevoie să ne rugăm Lui zi și noapte. Dar nu este dificil să înțelegem care este consecința acestui lucru, căci cutezanța și libertinajul în vorbire determină păstrarea unor asemenea opinii, făcându-i pe acești oameni să acționeze și să spună ce vor, fără să se teamă de pedeapsă sau să spere la vreun beneficiu din partea lui Dumnezeu. Căci cum ar putea să o facă? Ei afirmă că se vor întâmpla aceleași lucruri întotdeauna și că eu și cu tine vom trăi din nou în același fel, fără a fi devenit nici mai buni, nici mai răi. Există și alții care, presupunând că sufletul este nemuritor și imaterial, cred că, deși au săvârșit răul, nu vor fi pedepsiți (căci ceea ce este imaterial este insensibil) și că sufletul, ca urmare a nemuririi lui, nu are nevoie de nimic din partea lui Dumnezeu.”
Iar el, zâmbind blând, a spus: „Spune-ne care este părerea ta cu privire la aceste lucruri, care este ideea ta referitoare la Dumnezeu și care este filozofia ta.”
Capitolul II – Iustin descrie studiile sale în domeniul filozofiei
„Vă voi spune”, am zis eu, „care este părerea mea; căci filozofia este, de fapt, cea mai mare posesiune și este demnă de cinste înaintea lui Dumnezeu, către care ne conduce și pe care ni-L recomandă. Cei care au acordat atenție filozofiei sunt cu adevărat oameni sfinți. Cei mai mulți nu au înțeles însă ce este filozofia și motivul pentru care a fost trimisă ea oamenilor; altfel, nu ar fi nici platonicieni, nici stoici, nici peripatetici, teoreticieni sau pitagoreici, dat fiind că această cunoaștere este una. Doresc să vă spun de ce s-a ramificat ea. Cei care s-au ocupat mai întâi de ea [de filozofie] și care, prin urmare, au fost considerați oameni iluștri, au fost urmați de unii care nu au făcut nicio investigare cu privire la adevăr, ci doar au admirat perseverența și autodisciplina înaintașilor, precum și noutatea doctrinelor. Și fiecare a crezut că ceea ce a învățat de la maestrul lui era adevărat; apoi, acești oameni au transmis succesorilor lor aceste lucruri și altele asemănătoare. Iar acest sistem a primit numele celui care a fost denumit părintele doctrinei. La început, fiind dornic să discut personal cu un astfel de om, m-am dat pe mâna unui stoic; după ce am petrecut un timp considerabil cu el, văzând că nu am dobândit mai multe cunoștințe despre Dumnezeu (căci el nu Îl cunoștea și spunea că o asemenea învățătură nu era necesară), am plecat și m-am îndreptat spre un altul, numit peripatetic și care, după cum își închipuia el, era iscusit. Acest om, după ce a petrecut cu mine câteva zile, mi-a cerut să stabilesc o taxă, ca relația noastră să nu fie nerentabilă pentru el. Din acest motiv l-am părăsit și pe el, convins că nu era câtuși de puțin un filozof. Dar când sufletul meu dorea cu nerăbdare să audă caracteristicile și partea cea valoroasă a filozofiei, m-am dus la un pitagoreic, un om foarte vestit, care învăța pe alții din înțelepciunea lui. Când am avut o discuție cu el, dorind să devin ascultătorul și discipolul lui, el a spus: «Ce vei face? Ai cunoștințe de muzică, astronomie și geometrie? Te aștepți să poți înțelege vreunul din lucrurile care duc la o viață fericită, dacă nu te-ai informat mai întâi cu privire la acele lucruri care dezobișnuiesc sufletul de obiectele perceptibile și îl fac apt pentru cele care aparțin minții, pentru a putea contempla lucrurile demne de cinste și cele bune în esența lor?» După ce mi-a recomandat multe din aceste ramuri ale științei, spunându-mi că sunt necesare, m-a concediat când i-am mărturisit ignoranța mea. Prin urmare, am acționat cu nerăbdare, după cum era de așteptat când eșuasem în speranța mea, cu atât mai mult cu cât socotisem că omul avea anumite cunoștințe; dar reflectând din nou cu privire la timpul în care ar fi trebuit să zăbovesc asupra acelor ramuri ale științei, nu am putut să mai rabd întârzierea. În starea mea neajutorată, mi-a trecut prin minte să am o întâlnire cu platonicienii, căci aceștia au un mare renume. Prin urmare, am petrecut cât de mult timp posibil cu unul care s-a stabilit de curând în orașul nostru – un om ager, care deținea o poziție înaltă printre platonicieni – și am progresat, făcând zilnic îmbunătățiri majore. Perceperea lucrurilor imateriale m-a copleșit, iar contemplarea ideilor a dat aripi minții mele, așa încât, în scurtă vreme se poate spune că am ajuns înțelept; am fost însă atât de nechibzuit încât mă așteptam ca imediat să abordez subiectul cu privire la Dumnezeu, căci acesta este finalul filozofiei lui Platon.”
Capitolul III – Iustin relatează modul în care s-a convertit
„Și pe când eram într-o asemenea stare de spirit, dorind la un moment dat să fiu umplut cu o mare pace și să evit să întâlnesc alți oameni, am mers pe un câmp anume, nu departe de mare. Și când eram aproape de acel loc, unde doream să fiu singur, un om vârstnic, a cărui înfățișare nu era câtuși de puțin vrednică de dispreț, dând dovadă de un comportament blând și venerabil, m-a urmat la mică distanță. Când m-am întors spre el, oprindu-mă, l-am privit țintă.”
El mi-a spus: „Mă cunoști?”
I-am răspuns că nu.
„Atunci de ce”, mi-a zis el, „mă privești astfel?”
„Sunt uimit”, am spus eu, „pentru că s-a întâmplat să fii în compania mea în același loc, căci nu mă așteptam să văd vreun om aici.”
Iar el mi-a spus: „Sunt îngrijorat pentru unii din casa mea, care m-au părăsit și de aceea am venit să îi caut eu însumi, dacă din întâmplare vor apărea undeva. Dar tu de ce ești aici?” mi-a zis el.
„Îmi fac plăcere astfel de plimbări”, am spus eu, „unde nu îmi este distrasă atenția și unde conversația cu mine însumi este neîntreruptă; astfel de locuri sunt cele mai potrivite pentru filozofie.”
„Atunci, ești filozof”, a spus el, „și nu un iubitor al faptelor și al adevărului? Și nu urmărești să fii un om pragmatic, ci mai degrabă un sofist?”
„Ce lucrare mai mare”, am spus eu, „ar putea realiza cineva afară de aceasta – să arate care este rațiunea care guvernează toate lucrurile și, după ce a găsit-o, să urce pe ea și să privească în jos, spre erorile și căutările altora? Dar fără filozofie și adevărata rațiune, prudența nu ar fi întâlnită la niciun om. De aceea este necesar ca fiecare om să filozofeze și să considere că aceasta este cea mai mare și mai onorabilă faptă, în vreme ce alte lucruri sunt de o importanță secundară sau terță, deși, dacă ar depinde de filozofie, ar avea o valoare moderată și demnă de a fi acceptată. Dar separate de filozofie, neînsoțind-o, ele sunt vulgare și grosolane pentru cei ce le urmăresc.”
„Atunci, filozofia aduce fericirea?” a spus el, întrerupându-mă.
„Cu siguranță”, am spus eu, „și numai ea singură o poate face.”
„Atunci, ce este filozofia?” spuse el, „și ce este fericirea? Rogu-te, spune-mi, dacă nu te împiedică nimic.”
„Filozofia”, am spus eu, „este cunoașterea lucrurilor care există cu adevărat și percepția clară a adevărului; iar fericirea este răsplata unei asemenea cunoașteri și înțelepciuni.”
„Dar ce numești tu Dumnezeu?” a spus el.
„Ceea ce își menține întotdeauna aceeași natură, în același mod și care este cauza tuturor celorlalte lucruri – acesta, într-adevăr, este Dumnezeu.” Așa i-am răspuns, iar el m-a ascultat cu plăcere și m-a întrebat din nou:
„Nu este cunoașterea un termen comun diferitelor domenii? Căci în variatele tipuri de arte, cel ce le cunoaște pe toate este numit un om priceput în arta strategiei, a conducerii sau a vindecării deopotrivă. Dar în ceea ce privește lucrurile divine și umane, nu este la fel. Există vreo cunoaștere care permite înțelegerea lucrurilor divine și umane și apoi o cunoștință deplină în legătură cu Divinitatea și neprihănirea?”
„Cu siguranță”, am replicat eu.
„Atunci cum stau lucrurile? Îl cunoaștem pe om și pe Dumnezeu în același fel în care cunoaștem muzica, aritmetica, astronomia sau vreo altă ramură asemănătoare?”
„Sub nicio formă”, am răspuns eu.
„Nu mi-ai răspuns corect, atunci”, a spus el, „căci unele [ramuri ale cunoașterii] au ajuns la noi prin învățare, prin întrebuințare, iar pe altele le cunoaștem prin văz. Acum, dacă ți-ar spune cineva că în India există un animal a cărui natură diferă de a celorlalte, fiind așa și așa, cu o formă multiplă și variată, nu l-ai cunoaște înainte să-l vezi; nici nu ai fi competent să îl descrii dacă nu ai avea informații de la cineva care l-a văzut.”
„Cu siguranță că nu”, am spus eu.
„Atunci”, a spus el, „cum ar putea filozofii să aibă o judecată corectă cu privire la Dumnezeu sau să spună adevărul, în condițiile în care nu au niciun fel de cunoștințe despre El, nici nu L-au văzut și nici nu L-au auzit vreodată?”
„Dar, părinte”, am spus eu, „zeitatea nu poate fi văzută doar cu ochii, asemenea altor ființe, ci poate fi percepută numai de minte, după cum spune Platon, iar eu îl cred.”
Capitolul IV – Prin sine, sufletul nu îl poate vedea pe Dumnezeu
„Atunci”, spuse el, „există o putere atât de mare în mintea noastră? Sau nu poate cineva să-L perceapă mai degrabă prin intermediul simțurilor? Îl poate vedea mintea omului pe Dumnezeu oricând, fără a fi pregătită de Duhul Sfânt?”
„Platon spune, într-adevăr”, am replicat eu, „că ochiul minții este de o asemenea natură și a fost dat pentru acest scop, ca să putem vedea chiar acea Ființă, atunci când mintea însăși este pură. Această Ființă este cauza tuturor lucrurilor percepute de minte, nu are culoare, formă, mărime – într-adevăr, nimic la care să privească ochiul trupesc; ci felul Ei de a fi”, continuă el, „depășește întreaga esență, nu poate fi rostit și explicat, dar Ea este singura onorabilă și bună, venind dintr-odată în sufletele receptive, pe baza afinității și a dorinței lor de a o vedea.”
„Dar ce afinitate”, a replicat el, „există între noi și Dumnezeu? Este și sufletul divin și nemuritor și parte a acelei minți regești? Și potrivit acestui mod de a-L vedea pe Dumnezeu, putem percepe Divinitatea în mintea noastră, așa încât să devenim fericiți?”
„Cu siguranță”, am spus eu.
„Și toate sufletele făpturilor vii Îl înțeleg pe El?”, a întrebat el, „sau sufletele oamenilor sunt de un fel, iar cele ale cailor și ale măgarilor de alt fel?”
„Nu, ci sufletele tuturor sunt asemănătoare”, am răspuns.
„Atunci”, a spus el, „caii și măgarii Îl vor vedea sau L-au văzut la un moment dat pe Dumnezeu?”
„Nu”, am spus, „căci majoritatea oamenilor nu Îl vor vedea, cu excepția celor care trăiesc o viață dreaptă, purificată prin neprihănire și prin toate celelalte virtuți.”
„Prin urmare”, a spus el, „un om nu Îl vede pe Dumnezeu în virtutea afinității sale și nu pentru că are rațiune, ci pentru că este cumpătat și neprihănit?”
„Da”, am spus eu, „și pentru că are aceste lucruri Îl percepe pe Dumnezeu.”
„Și atunci? Fac oile și caprele vreun rău cuiva?”
„Nu fac rău nimănui, în nicio privință”, am spus.
„Prin urmare, aceste animale Îl vor vedea [pe Dumnezeu], potrivit relatării tale”, spuse el.
„Nu, pentru că trupul lor are o asemenea natură încât le împiedică să Îl vadă.”
El a ripostat: „Dacă aceste animale și-ar putea însuși vorbirea, fii sigur că mai degrabă ele ne-ar ridiculiza trupul, pe bună dreptate; dar să lăsăm deoparte acest subiect, să facem o concesie și să spunem că este așa cum zici. Totuși, spune-mi un lucru: Îl vede sufletul [pe Dumnezeu] câtă vreme este în trup sau după ce a fost îndepărtat din trup?”
„Atâta vreme cât sufletul se află în om, el poate”, am continuat eu, „să ajungă să Îl vadă prin mijloacele minții, dar în special după ce a fost eliberat din trup, fiind singur, intră în posesia a ceea ce obișnuia să iubească pe deplin și continuu.”
„Atunci, își amintește aceasta [imaginea lui Dumnezeu] când se află din nou în om?”
„Se pare că nu”, am spus.
„Atunci, care este avantajul celor care L-au văzut [pe Dumnezeu]? Și ce are în plus cel care a văzut mai mult decât cel ce nu a văzut, dacă nu își amintește faptul că a văzut?”
„Nu aș putea spune”, am răspuns.
„Și ce trebuie să îndure cei socotiți nevrednici de acest spectacol?” a spus el.
„Sunt întemnițați în trupurile anumitor animale sălbatice și aceasta este pedeapsa lor.”
„Atunci, ei știu că din acest motiv se găsesc în astfel de forme și că au săvârșit vreun păcat?”
„Nu cred.”
„Atunci se pare că ei nu culeg niciun fel de beneficiu în urma pedepsei lor; mai mult, aș spune că ei nu sunt pedepsiți, dacă nu sunt conștienți de pedeapsă.”
„Într-adevăr.”
„Așadar, sufletele nici nu Îl văd pe Dumnezeu, nici nu migrează în alte trupuri, căci ele ar cunoaște dacă ar fi pedepsite astfel și s-ar teme apoi să comită și cel mai neînsemnat păcat. Dar sunt de acord cu tine că ele pot percepe faptul că Dumnezeu există și că neprihănirea și pietatea sunt lucruri onorabile”, a spus el.
„Ai dreptate”, am răspuns.
Capitolul V – Sufletul nu este nemuritor prin propria sa natură
„Prin urmare, acești filozofi nu cunosc nimic în ceea ce privește aceste lucruri, căci nu pot spune ce este sufletul.”
„Nu pare să fie așa.”
„Sufletul nici nu ar trebui să fie numit nemuritor, căci dacă este nemuritor, în mod clar, nu are început.”
„Sufletul este deopotrivă fără început și nemuritor, potrivit unora dintre cei numiți platonicieni.”
„Tu spui că nici lumea nu are început?”
„Unii spun așa. Însă eu nu sunt de acord cu ei.”
„Ai dreptate; căci ce motiv ar avea cineva să presupună că un trup atât de solid, înzestrat cu rezistență, complexitate, supus schimbării și putrezirii, care este reînnoit zilnic, nu a apărut ca urmare a unei cauze? Dar dacă lumea are un început, atunci și sufletele, în mod necesar, au un început. Probabil că la un moment dat ele nu veniseră încă în existență, căci au fost făcute din pricina oamenilor și a altor creaturi vii, dacă vrei să spui că au fost făcute separat și nu deodată cu trupurile lor.”
„Pare corect.”
„Atunci, nu sunt ele nemuritoare?”
„Nu, din moment ce spunem că lumea are un început.”
„Dar eu nu spun că toate sufletele mor; căci aceasta ar fi un mare noroc pentru rău. Și atunci? Sufletele celor pioși rămân într-un loc mai bun, iar sufletele celor nedrepți și răi se află în unul mai rău, așteptând vremea judecății. Astfel, cei care s-au arătat vrednici de Dumnezeu nu mor niciodată, dar alții sunt pedepsiți câtă vreme vrea Dumnezeu ca ei să existe și să fie pedepsiți.”
„Atunci, ceea ce spui tu se aseamănă cu sugestia lui Platon din scrierea lui Timeu, cu privire la lume, când spune că ea este, într-adevăr, supusă deteriorării, întrucât a fost creată, dar că nu va fi distrusă, nici nu va întâlni soarta morții, din pricina voii lui Dumnezeu? Ți se pare că se poate spune la fel despre suflet și, în general, despre toate lucrurile? Căci acele lucruri care există după Dumnezeu sau care vor exista vreodată, au o natură supusă degradării, pot fi distruse sau pot înceta să existe, căci numai Dumnezeu este fără început și nepieritor și de aceea El este Dumnezeu, în vreme ce toate lucrurile de după El sunt create și pieritoare. De aceea, sufletele deopotrivă mor și sunt pedepsite: căci dacă nu ar avea început, nici nu ar păcătui, nici nu ar fi umplute de nebunie, de lașitate sau ferocitate, nici nu s-ar transforma de bunăvoie în porci, șerpi sau câini și nu ar fi drept să fie constrânse dacă nu ar avea început. Căci lucrurile care nu au început sunt similare, egale și identice cu ceea ce nu are început și unele nu ar trebui să fie preferate altora în ceea ce privește puterea sau cinstea acordată. De aceea, nu sunt multe astfel de lucruri, căci dacă ar exista vreo diferență între ele, nu ai descoperi cauza ei, chiar dacă ai căuta-o; dar după ce îți lași mintea să rătăcească spre infinit, în cele din urmă, epuizat, vei opta pentru unul Nenăscut și vei spune că acesta este cauza tuturor. A scăpat aceasta observației lui Platon și Pitagora, acei oameni înțelepți”, am spus, „care au fost pentru noi asemenea unui zid și unei fortărețe a filozofiei?”
Capitolul VI – Aceste lucruri au fost necunoscute lui Platon și altor filozofi
„Nu are nicio importanță pentru mine”, a spus el, „dacă Platon, Pitagora sau, pe scurt, orice alt om a avut astfel de păreri. Căci acesta este adevărul și îți vei da seama de aceasta din următoarele: cu siguranță că sufletul este sau are viață. Deci, dacă este viață, ar da viață altcuiva, nu sieși, așa cum mișcarea mișcă altceva decât pe sine. Acum, nimeni nu ar nega faptul că sufletul trăiește. Dar dacă trăiește, nu o face pentru că este viață, ci ca părtaș la viață, iar cel ce ia parte la ceva diferă de lucrul la care ia parte. Sufletul ia parte la viață, din moment ce Dumnezeu dorește ca el să trăiască. Astfel, el nu va lua parte nici măcar [la viață] dacă Dumnezeu nu dorește ca să trăiască. Căci a trăi nu este atributul sufletului, ci al lui Dumnezeu. Dar omul nu trăiește pentru totdeauna și sufletul nu este reunit cu trupul veșnic, din moment ce, ori de câte ori această armonie trebuie să se rupă, sufletul părăsește trupul, iar omul nu mai există. Chiar și așa, atunci când sufletul trebuie să-și înceteze existența, duhul de viață este îndepărtat de la el și sufletul nu mai există, ci se întoarce în locul de unde a fost luat.”
Capitolul VII – Cunoașterea adevărului trebuie căutată numai în profeți
„Atunci, ar trebui ca cineva să găsească un învățător”, am spus eu, „sau nu poate fi ajutat dacă nici aceștia nu dețin adevărul?”
„Cu mult timp în urmă, au trăit anumiți oameni, înainte de toți cei ce sunt apreciați drept filozofi – iar acești oameni au fost deopotrivă neprihăniți și preaiubiți de Dumnezeu, au vorbit prin Duhul Divin și au prevestit lucrurile care se vor întâmpla și care au loc acum. Ei sunt numiți profeți. Numai aceștia au văzut și au anunțat oamenilor adevărul, fără să venereze sau să se teamă de vreun om, fără a fi influențați de dorința de glorie, ci spunând numai acele lucruri pe care le-au văzut și pe care le-au auzit, fiind umpluți de Duhul Sfânt. Scrierile lor există încă și cel ce le-a citit este ajutat să cunoască începutul și sfârșitul lucrurilor și acele probleme pe care filozofii s-ar cuveni să le știe, cu condiția ca cel ce le citește să le și creadă. Căci ei nu au folosit demonstrația în tratatele lor, văzând că sunt martori ai adevărului aflat mai presus de orice demonstrație și demn de încredere. Evenimentele care s-au petrecut și cele care au loc te constrâng să îți dai consimțământul la cele afirmate de ei, deși, într-adevăr, ei erau îndreptățiți la recunoaștere din partea oamenilor pe baza miracolelor pe care le-au săvârșit, din moment cei Îl glorificau pe Creatorul, pe Dumnezeul tuturor lucrurilor și Îl proclamau pe Fiul Lui, pe Hristosul [trimis] de El. Profeții falși, care sunt umpluți de un duh mincinos și necurat, nu au făcut și nu fac aceasta, ci îndrăznesc să facă anumite fapte miraculoase cu scopul de a-i uimi pe oameni și de a slăvi duhurile și demonii erorii. Dar roagă-te ca, dincolo de toate lucrurile, să ți se deschidă porțile luminii, căci aceste lucruri nu pot fi percepute sau înțelese de către toți, ci numai de acel om căruia Dumnezeu și Hristosul Lui i-au dat înțelepciune.”
Capitolul VIII – Prin conversația lui, Iustin se aprinde de iubirea pentru Hristos
„După ce a spus aceste lucruri și multe altele, pe care nu este timp să le menționăm acum, s-a îndepărtat, rugându-mă să le dau atenție. Și nu l-am mai văzut de atunci. Dar o flacără s-a aprins de îndată în sufletul meu și m-a luat în stăpânire dragostea pentru profeți și pentru acei oameni care sunt prietenii lui Hristos. În vreme ce răsuceam în minte cuvintele lui, am descoperit că numai această filozofie este sigură și de folos. Astfel, din acest motiv sunt un filozof. Mai mult, aș dori ca toți, luând o hotărâre ca și a mea, să nu rămână departe de cuvintele Mântuitorului. Căci ele au în ele însele o putere nemaipomenită și sunt suficiente pentru a inspira evlavie celor care părăsesc calea dreptății, în vreme ce aceia care le practică sârguincios au parte de cea mai dulce odihnă. Atunci, dacă ești preocupat cât de puțin de tine însuți, dacă ești însetat după mântuire și dacă crezi în Dumnezeu, poți – dacă nu ești indiferent cu privire la acest subiect – să ajungi să Îl cunoști pe Hristosul lui Dumnezeu și, după ce ai fost inițiat, să trăiești o viață fericită.”
După ce am spus aceasta, preaiubiții mei, cei care erau cu Trifon au râs; dar el, zâmbind, a spus: „Sunt de acord cu celelalte remarci ale tale și admir zelul cu care studiezi lucrurile divine; dar ar fi fost mai bine pentru tine să rămâi încă în filozofia lui Platon sau a altui om, cultivând răbdarea, autocontrolul și moderația, decât să fii amăgit de cuvinte false și să urmezi părerile unui om care nu are nicio reputație. Dacă rămâi în această cale a filozofiei și duci o viață fără de pată, îți rămâne speranța unui destin mai bun; dar dacă L-ai uitat pe Dumnezeu și ți-ai pus încrederea într-un om, ce siguranță te mai așteaptă? Dacă ești gata să mă asculți (căci eu te-am considerat deja prieten), mai întâi circumcide-te, apoi ia aminte la poruncile decretate cu privire la sabat, la sărbători, la lunile noi ale lui Dumnezeu – într-un cuvânt – fă toate lucrurile scrise în lege: poate atunci vei obține mila lui Dumnezeu. Dar Hristos, dacă S-a născut cu adevărat și trăiește undeva, este necunoscut, nici măcar nu se cunoaște pe Sine și nu are nicio putere până nu vine Ilie să Îl ungă și să Îl facă tuturor cunoscut. Iar voi, care ați acceptat o relatare neîntemeiată, inventați un Hristos pentru voi înșivă și, de dragul lui, pieriți în mod nechibzuit.”
Capitolul IX – Creștinii nu au crezut povestiri neîntemeiate
„Te scuz și te iert, prietene”, i-am spus. „Căci nu știi ce spui, ci ai fost convins de învățători care nu înțeleg Scripturile și vorbești ce îți trece prin minte, ca un augur. Dar dacă ești dispus să asculți o relatare despre El, a felului în care noi nu am fost înșelați și nu încetăm să Îl mărturisim – deși reproșurile oamenilor se îngrămădesc asupra noastră și cel mai teribil tiran ne constrânge să ne lepădăm de El – îți voi dovedi, așa cum stai înaintea mea, că noi nu am crezut fabule goale sau cuvinte fără fundament, ci cuvinte pline de Duhul lui Dumnezeu, care au mare putere și abundă de har.”
Atunci, cei care erau în compania lui au râs din nou și au strigat în mod necuviincios. Atunci m-am ridicat și eram gata să plec, dar el, prinzându-mă de haină, mi-a spus că nu ar trebui să plec până când nu îmi împlineam promisiunea. „Atunci însoțitorii tăi să nu fie atât de gălăgioși și să nu se poarte atât de scandalos”, am spus. „Dacă vor, să asculte în liniște sau, dacă îi împiedică ceva, să plece, în vreme ce noi, retrăgându-ne într-un loc și odihnindu-ne acolo, vom încheia discursul.” Lui Trifon i s-a părut că este bine așa și, prin urmare, dându-ne acordul în această privință, ne-am retras în zona de mijloc a Xystus-ului. Doi dintre prietenii lui, care ne-au ridiculizat și au râs de zelul nostru, au plecat. Când am ajuns în acel loc unde se află scaune de piatră pe ambele părți, cei ce erau cu Trifon s-au așezat pe o parte, conversând între ei, iar unul a făcut o remarcă referitoare la războiul purtat în Iudeea.
Capitolul X – Trifon îi acuză pe creștini numai de nerespectarea legii
Când au încetat, m-am adresat lor din nou, astfel:
„Mai este vreun lucru, prieteni, de care suntem acuzați, în afară de faptul că nu trăim după lege, că nu suntem circumciși în carne, așa cum au fost înaintașii voștri și că nu respectăm sabaturile ca și voi? Sunt și viețile și obiceiurile noastre defăimate printre voi? Vă întreb: ați crezut și voi că mâncăm oameni și că, după acel ospăț, stingem luminile și ne angajăm în relații de concubinaj promiscue? Sau ne condamnați numai pentru că aderăm la astfel de doctrine și credem o părere pe care voi o considerați neadevărată?”
„Aceste lucruri ne uimesc”, a spus Trifon, „dar lucrurile despre care vorbește mulțimea nu sunt demne de crezare, căci ele repugnă cu totul naturii umane. Mai mult, sunt conștient de faptul că preceptele voastre din așa-numita Evanghelie sunt minunate și atât de mari, încât mă îndoiesc de faptul că le poate ține cineva. Eu le-am citit cu atenție. Dar iată cu privire la ce lucru suntem în încurcătură: voi, care practicați pietatea și care vă credeți mai buni decât alții, nu sunteți separați de ei în vreun fel, nici nu vă schimbați modul de viață, ci rămâneți ca și celelalte popoare – nu respectați sărbătorile și sabaturile, nu aveți ritualul circumciziei și, mai mult, vă puneți speranțele într-un om care a fost răstignit și așteptați totuși să primiți ceva bun de la Dumnezeu, în vreme ce nu Îi ascultați poruncile. Nu ai citit că sufletul acelora din poporul Lui care nu au fost circumciși în a opta zi va pieri? Iar acest lucru a fost instituit deopotrivă pentru străini și pentru sclavi. Dar voi, disprețuind cu nesăbuință acest legământ, respingeți îndatoririle ce decurg din el și căutați să vă convingeți că Îl cunoașteți pe Dumnezeu, când nu îndepliniți niciunul din lucrurile pe care le fac cei ce se tem de Dumnezeu. Prin urmare, dacă te poți apăra cu privire la aceste lucruri și dacă poți arăta în ce fel sperați voi ceva, deși nu respectați legea, te vom asculta cu mare bucurie și vom face și alte investigații asemănătoare.”
Capitolul XI – Legea a fost abrogată; Noul Testament promis și dat de Dumnezeu
„Nu este un alt Dumnezeu, o, Trifon, nici nu a existat altul din veșnicie” (m-am adresat lui astfel), „decât Cel ce a făcut și a orânduit întregul univers. Noi nici nu credem că există un Dumnezeu pentru noi și altul pentru voi, ci că singurul Dumnezeu este Cel care i-a condus pe părinții voștri din Egipt, cu mână tare și cu braț întins. Noi nici nu ne-am încrezut în altul (căci nu există un altul), decât în Cel în care v-ați încrezut și voi, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și Iacov. Dar încrederea noastră nu este prin Moise sau prin lege, căci altminteri am face la fel ca voi. Dar acum – (căci am citit că va fi o lege finală și un legământ mai presus de toate și este de datoria tuturor oamenilor care caută moștenirea lui Dumnezeu să îi dea atenție. Căci legea promulgată pe Horeb este veche acum și vă aparține doar vouă, dar aceasta este universală, adresată tuturor. O lege confruntată cu o altă lege o abrogă pe cea dinaintea ei și, în același fel, un legământ ulterior pune capăt celui dinaintea lui; o lege eternă și ultimă – și anume Hristos – ne-a fost dată și legământul este demn de încredere; după el nu va mai fi nicio lege, nicio poruncă, niciun ordin. Nu ai citit ceea ce spune Isaia: «Ascultă-Mă, ascultă-Mă, poporul Meu; voi, împăraților, plecați urechea la Mine: căci de la Mine va ieși o lege și judecata Mea va fi o lumină a neamurilor. Neprihănirea Mea se apropie grabnic, mântuirea Mea înaintează și popoarele se vor încrede în brațul Meu»[141]? Iar prin Ieremia, El spune astfel cu privire la același nou legământ: «Iată că vin zile, zice Domnul, când voi face un legământ nou cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda, un altfel de legământ decât cel pe care l-am încheiat cu părinții lor, când i-am apucat de mână și i-am scos din țara Egiptului.»[142] Așadar, dacă Dumnezeu a proclamat un nou legământ, care avea să fie instituit ca lumină a neamurilor, vedem și suntem convinși că oamenii se apropie de Dumnezeu, părăsindu-și idolii și lipsa de evlavie, prin numele Celui ce a fost răstignit, Isus Hristos, și își păstrează mărturisirea chiar până la moarte, menținându-și pietatea. Mai mult, prin faptele și minunile ce L-au însoțit, toți pot înțelege că El este noua lege, noul legământ și nădejdea acelora care, din fiecare popor, așteaptă lucrurile bune ale lui Dumnezeu. Căci Israel cel adevărat și spiritual și descendenții lui Iuda, Iacov, Isaac și Avraam (care, deși nu era circumcis, a fost acceptat și binecuvântat de Dumnezeu pe baza credinței lui și numit tatăl multor neamuri), suntem noi, cei care am fost conduși la Dumnezeu prin acest Hristos crucificat, așa cum vom demonstra mergând mai departe.”
Capitolul XII – Iudeii încalcă legea eternă și o interpretează greșit pe cea a lui Moise
Am mai citat un alt pasaj în care Isaia exclamă: „«Ascultați cuvintele mele și sufletul vostru va trăi și voi face cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc față de voi îndurările lui David. Iată că L-am dat ca martor pentru popor: neamurile care nu Te cunosc Te vor chema; popoarele care nu Te știu își vor căuta scăparea la Tine, din pricina Dumnezeului tău, Sfântul lui Israel; căci El Te-a glorificat.»[143] Voi ați disprețuit această lege, ați nesocotit noul Lui legământ sfânt și acum nici nu îl primiți, nici nu vă pocăiți de faptele voastre rele. «Căci urechile vă sunt astupate, ochii orbiți și inima împietrită»,[144] a strigat Ieremia; totuși, nici așa nu ascultați. Dătătorul legii este prezent, totuși voi nu Îl vedeți. Evanghelia este predicată celor săraci, orbii văd și voi tot nu înțelegeți. Voi aveți nevoie acum de o a doua circumcizie, deși vă mândriți cu cea în trup. Noua lege vă cere să țineți un sabat continuu, iar voi, pentru că leneviți o zi, credeți că sunteți pioși, fără să discerneți motivul pentru care acesta v-a fost poruncit. Dacă mâncați pâine nedospită, spuneți că voia lui Dumnezeu a fost împlinită. Domnul, Dumnezeul nostru nu Își găsește plăcerea în asemenea datini: dacă sunt printre voi oameni care și-au călcat jurământul sau hoți, să înceteze să mai facă astfel; dacă sunt adulteri, să se pocăiască; atunci țineți sabaturile dulci și adevărate ale lui Dumnezeu. Dacă mâinile cuiva nu sunt curate, să și le spele și să fie curat.”
Capitolul XIII – Isaia arată că păcatele sunt iertate prin sângele lui Hristos
„Căci Isaia nu v-a trimis să vă îmbăiați și să spălați astfel uciderile și alte păcate, pe care nici măcar toată apa mării nu le-ar putea curăța. După cum era de așteptat, aceasta era acea spălare mântuitoare din vremurile străvechi, pe care o practicau cei ce se pocăiau și care nu mai erau purificați prin sângele țapilor și al oilor sau prin cenușa unui vițel, prin jertfe de floarea făinii, ci prin credința în sângele lui Hristos și prin moartea Lui, căci El a murit tocmai pentru acest motiv, așa cum a spus Isaia însuși: «Domnul Își va arăta brațul Lui cel sfânt sub ochii tuturor popoarelor și toate neamurile și marginile pământului vor vedea mântuirea Domnului. Îndepărtați-vă, îndepărtați-vă, ieșiți de acolo, nu vă atingeți de nimic necurat, ieșiți din mijlocul lor, fiți curați voi, cei ce purtați vasele Domnului, căci nu veți pleca în grabă; Domnul va merge înaintea voastră și Domnul, Dumnezeul lui Israel vă va strânge laolaltă. Iată că robul Meu va lucra cu înțelepciune, va fi înălțat și glorificat. Mulți au fost uimiți de felul în care înfățișarea și gloria Ta au fost coborâte mai jos decât ale oamenilor. Multe neamuri vor fi uimite de El și împărații își vor închide gurile, căci vor vedea ce nu li se spusese despre El și se vor gândi la ceea ce nu auziseră. Doamne, cine a crezut vestirea noastră? Cui a fost descoperit brațul Domnului? Noi L-am vestit ca pe un prunc înaintea Lui, ca pe o rădăcină într-un pământ uscat. El nu avea farmec și când L-am privit nu am văzut frumusețe, ci înfățișarea Lui era lipsită de cinste și mai prejos decât a fiilor oamenilor. El este un om apăsat și obișnuit să poarte suferințele, căci Și-a întors fața. A fost disprețuit și noi nu L-am prețuit. El poartă păcatele noastre și este supus suferințelor pentru noi. L-am supus apăsării, trudei și ne-am purtat rău ce El. Dar El a fost rănit pentru fărădelegile noastre, a fost lovit pentru nedreptățile noastre, pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El. Prin rănile Lui suntem vindecați. Noi toți rătăceam ca niște oi. Fiecare își vedea de drumul lui și Domnul a pus asupra Lui nedreptățile noastre; din pricina apăsării, nu Și-a deschis gura. El a fost dus ca o oaie la măcelărie și ca un miel mut înaintea celor ce îl tund, așa nu și-a deschis gura. În umilința Lui, judecata I-a fost luată. Și cine poate spune de unde a venit El? Căci viața Lui a fost luată de pe pământ. El a murit din pricina păcatelor poporului Meu. Mormântul Lui a fost pus la un loc cu cel rău și cu cel bogat, deși nu săvârșise nicio nelegiuire și nu se găsise vreun vicleșug în gura Lui. Domnul dorește să Îl purifice prin apăsare. Dacă El a fost dat pentru păcat, sufletul tău va vedea o sămânță care va dăinui. Iar Domnul dorește să Îi scoată sufletul din necaz, să Îi arate lumina, să Îl modeleze în pricepere și să Îl îndreptățească pe Cel neprihănit, care a slujit multora. Și El va purta păcatele noastre, de aceea mulți vor fi partea Lui de moștenire, va împărți prada cu cel puternic, căci sufletul Lui a fost dat la moarte, a fost pus în numărul celor nelegiuiți, a purtat păcatele multora și i-a eliberat de nelegiuirea lor. Cântă tu, care ești stearpă și nu zămislești, înaintează și strigă cu glas tare tu, care nu ai durerile nașterii: căci sunt mai mulți fiii celei părăsite decât ai celei măritate. Căci Domnul a spus: “Lărgește locul cortului tău și al învelitoarelor locuinței tale; fixează-le, nu te opri, lungește-ți funiile și întărește-ți țărușii; întinde-te spre dreapta și spre stânga ta, sămânța ta va moșteni neamurile și vei locui cetățile pustii. Ne te teme, căci nu vei fi dată de rușine, nici nu vei fi luată drept alta din pricina rușinii tale. Căci vei uita rușinea cea veșnică și nu-ți vei aminti de reproșurile văduviei tale, pentru că Domnul Și-a făcut un nume și Cel ce te-a răscumpărat va fi chemat pe întregul pământ Dumnezeul lui Israel. Domnul te-a chemat ca pe o femeie părăsită și cu duhul mâhnit, ca pe o femeie urâtă de alții din tinerețe.”»”[145]
Capitolul XIV – Neprihănirea nu stă în ritualurile iudaice, ci în convertirea inimii, dată de Hristos prin botez
„De aceea, din pricina acestei scăldători a pocăinței și a cunoașterii lui Dumnezeu, care a fost instituită din cauza nelegiuirilor poporului lui Dumnezeu, așa cum strigă Isaia, noi am crezut și mărturisim că acest botez pe care l-a anunțat el este singurul care îi poate purifica pe cei care s-au pocăit – și acesta este cel al apei vieții. Dar bazinele săpate de voi sunt sparte și nu vă sunt de niciun folos. Căci care este folosul acelui botez care curăță numai carnea și trupul? Botezați-vă sufletul de mânie, pizmă, invidie și ură și iată că și trupul este curat. Căci aceasta este semnificația simbolică a pâinii nedospite – faptul că voi nu mai săvârșiți vechile fapte ale aluatului celui rău. Dar voi ați înțeles toate lucrurile într-un sens carnal și credeți că sunteți pioși dacă faceți astfel de lucruri, în vreme ce sufletele voastre sunt pline de amăgire și, pe scurt, de orice răutate. Prin urmare, după șapte zile în care se mănâncă pâine nedospită, Dumnezeu le-a poruncit să o amestece cu un aluat nou, care reprezintă săvârșirea altor fapte, nu imitarea celor vechi și rele. Pentru că aceasta este ceea ce acest legiuitor cere de la voi; mă voi referi din nou la cuvintele pe care le-am citat și la altele peste care am trecut. Ele sunt relatate de Isaia astfel: «Ascultați cuvintele mele și sufletul vostru va trăi și voi face cu voi un legământ veșnic, întărind față de voi îndurările lui David. Iată că L-am dat ca martor pentru popor, drept conducător și cârmuitor al neamurilor. Neamurile care nu Te cunosc Te vor chema; popoarele care nu Te știu își vor căuta scăparea la Tine, din pricina Dumnezeului tău, Sfântul lui Israel; căci El Te-a glorificat. Căutați-L pe Dumnezeu, iar când Îl găsiți, chemați-L câtă vreme este aproape. Cel rău să uite de căile lui și cel nedrept de gândurile lui; să se întoarcă la Domnul și va primi îndurare, pentru că El vă va ierta din belșug păcatele. Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și nici căile Mele nu sunt căile voastre, ci cât sunt de departe cerurile de pământ, așa este de departe calea Mea de căile voastre și gândurile voastre de ale Mele. După cum zăpada sau ploaia coboară din cer și nu se întoarce până când nu udă pământul și îl face să înmugurească, dă semințe semănătorului și pâine ca hrană, la fel va ieși cuvântul Meu din gura Mea: nu se va întoarce până când nu va îndeplini tot ce am dorit și voi face ca poruncile Mele să se împlinească. Voi veți înainta cu bucurie și veți învăța cu încântare. Căci munții și dealurile vor sări înaintea voastră și toți copacii de pe câmp vor bate din palme cu ramurile lor: în locul spinilor vor crește chiparoși și mirt în locul mărăcinilor. Și Domnul va fi un nume și un semn veșnic și El nu va da greș!»[146] Cu privire la aceste cuvinte și la altele asemănătoare, scrise de profeți, o, Trifon, am spus eu că unii fac trimitere la prima venire a lui Hristos, în care El S-a arătat lipsit de glorie, obscur, cu înfățișarea unui muritor, dar alții fac referire la cea de-a doua venire, când El va veni în slavă, deasupra norilor; și națiunea voastră Îl va vedea și Îl va cunoaște pe Cel pe care L-a străpuns, așa cum au prevestit Daniel și Osea, unul din cei doisprezece profeți.”
Capitolul XV – În ce constă adevăratul post
„De aceea, învățați să țineți adevăratul post al lui Dumnezeu, așa cum spune Isaia, ca să fiți plăcuți Lui. Isaia a strigat astfel: «Strigă cu glas tare, nu te opri: ridică-ți glasul ca o trâmbiță și arată poporului Meu nelegiuirile sale și casei lui Iacov păcatele ei. Ei Mă caută zilnic și doresc să știe care sunt căile Mele, ca și cum ar fi un popor care a săvârșit neprihănirea și care nu a uitat judecata lui Dumnezeu. Îmi cer judecăți drepte și vor să se apropie de Dumnezeu, spunând: “De ce postim și Tu nu vezi? De ce ne sunt sufletele apăsate și Tu nu știi?” Pentru că în ziua postului vostru voi vă împliniți plăcerile voastre și îi asupriți pe cei ce vă sunt supuși. Iată că voi postiți pentru lupte și certuri și îl loviți cu pumnii pe cel umil. De ce postiți astăzi pentru Mine, ca glasul să vi se audă tare? Nu acesta este postul pe care L-am ales, o zi în care omul să-și chinuiască sufletul. Nici dacă vă curbați grumazul ca un inel sau dacă vă îmbrăcați în sac și cenușă să nu numiți acesta post și o zi plăcută Domnului. Nu acesta este postul pe care l-am ales, spune Domnul, ci dezlegați toate legăturile nedrepte, rupeți înțelegerile legămintelor strâmbe, dați drumul celor asupriți și feriți-vă de orice înțelegere inechitabilă. Împarte-ți pâinea cu cel flămând și du-l în locuința ta pe săracul fără adăpost; dacă vezi pe cineva gol, îmbracă-l și nu te ascunde de cei ce sunt carne din carnea ta. Atunci va străluci lumina ta ca zorile și acoperământul tău se va ridica repede: neprihănirea ta va merge înaintea ta și gloria lui Dumnezeu te va îmbrăca. Atunci tu vei striga și Domnul te va auzi: pe când încă vei vorbi, El va spune: «Iată-Mă, sunt aici.» Dacă îndepărtezi din mijlocul tău jugul, asuprirea și cârtirea, dacă îți vei da cu bucurie pâinea celui flămând, dacă vei sătura sufletul apăsat, atunci va răsări lumina ta în întuneric, întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare, Dumnezeul tău va fi cu tine continuu, dorințele sufletului tău vor fi satisfăcute, oasele tale se vor întări și vei fi ca o grădină udată, ca o fântână cu apă sau ca un pământ unde apa nu lipsește.” «Așadar, tăiați-vă împrejur inimile», așa cum cer cuvintele lui Dumnezeu în toate aceste pasaje.”[147]
Capitolul XVI – Circumcizia a fost dată ca semn, pentru ca iudeii să poată fi atrași de la faptele lor rele către Hristos și către creștini
„Dumnezeu Însuși a proclamat prin Moise, spunând astfel: «Tăiați împrejur împietrirea inimilor voastre și nu vă mai înțepeniți grumazul. Căci Domnul, Dumnezeul vostru este deopotrivă Domnul Domnilor și un Dumnezeu mare, puternic și înfricoșător, care nu are în vedere fața omului și care nu poate fi răsplătit.»[148] În Levitic spune: «Pentru că au păcătuit împotriva Mea, M-au disprețuit și s-au ridicat împotriva Mea, și Eu M-am ridicat împotriva lor și îi voi nimici în țara vrăjmașilor lor. Atunci se va întoarce inima lor netăiată împrejur.»[149] Căci tăierea împrejur în trup, care a început cu Avraam, a fost dată ca semn, ca să puteți fi separați de celelalte neamuri și de noi și ca numai voi să suferiți ceea ce suferiți acum pe drept – faptul că țara vă este pustie, orașele voastre arse în foc, străinii vă mănâncă roadele în prezența voastră[150] și niciunul din voi nu poate merge la Ierusalim.[151] Căci nu puteți fi recunoscuți între ceilalți oameni după alt semn decât după circumcizia trupului vostru. Presupun că niciunul dintre voi nu va îndrăzni să spună că Dumnezeu nu prevede evenimentele viitoare și nu stabilește dinainte ceea ce merită fiecare. Prin urmare, aceste lucruri care vi s-au întâmplat vouă au avut loc în mod corect și drept, căci voi L-ați ucis pe Cel Sfânt[152] și pe profeții Lui înainte de El,[153] iar acum îi respingeți pe cei ce nădăjduiesc în El și în Cel ce L-a trimis – Dumnezeul cel Atotputernic și Creatorul tuturor lucrurilor – blestemându-i în sinagogile voastre pe cei ce cred în Hristos. Căci voi nu aveți puterea să puneți mâna pe noi, din pricina celor ce stăpânesc acum. Dar ați făcut aceasta ori de câte ori ați putut. De aceea, prin Isaia, Dumnezeu vă cheamă și vă spune: «Iată cum a pierit cel neprihănit și nimănui nu îi pasă. Căci omul neprihănit este luat dinaintea nedreptății. El își va găsi mormântul în pace și este luat din mijlocul acestor lucruri. Apropiați-vă, copii ai fărădelegii, sămânță de adulteri și copii din curvie. Pe cine ați batjocorit, împotriva cui v-ați deschis gura și împotriva cui v-ați dat drumul limbii?»[154]”
Capitolul XVII – Iudeii au trimis în întreaga lume oameni care să împrăștie calomnii cu privire la creștini
„Alte popoare nu ne-au pricinuit nouă și lui Hristos acest rău în măsura în care voi ați făcut-o, căci voi sunteți autorii prejudecăților rele împotriva Celui Sfânt și a noastră, a celor care nu ne lăsăm de El. Căci după ce L-ați răstignit pe singurul Om nevinovat și neprihănit[155] – prin ale cărui lovituri sunt vindecați cei ce se apropie prin El de Tatăl[156] – când ați aflat că a înviat din morți și S-a înălțat la cer, așa cum au prevestit profeții că va face, nu numai că nu v-ați pocăit de ticăloșia comisă, ci ați ales oameni și i-ați trimis din Ierusalim pretutindeni, să spună că a apărut erezia nelegiuită a creștinilor, și ei au declarat împotriva noastră lucruri pe care toți cei ce ne cunosc nu le spun. Prin urmare, voi sunteți pricina nu doar a lipsei voastre de cucernicie, ci a tuturor celorlalți oameni. Și Isaia strigă pe bună dreptate: «Din pricina voastră este vorbit de rău numele Meu printre neamuri»[157] și «Vai de sufletul lor! Căci au pus la cale un plan rău împotriva lor înșiși, spunând: “Să-l legăm pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac.” De aceea vor mânca roadele faptelor lor. Vai de cel nelegiuit, căci i se va întoarce răul, potrivit lucrării mâinilor lui.»[158] Din nou, cu alte cuvinte spune: «Vai de cei ce târăsc după ei nedreptatea, ca și cum ar fi legată cu o funie lungă, și păcatele lor ca și cu hamul jugului unui vițel: Iuțeala lui să se apropie și să vină sfatul Sfântului lui Israel, ca să-l cunoaștem. Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău, de cei ce înlocuiesc lumina cu întunericul și întunericul cu lumina, care iau ceea ce e amar drept dulce și drept dulce ceea ce este amar!»[159] În consecință, voi ați depus un mare zel în a declara pretutindeni lucruri pline de amărăciune, întunecate și nedrepte împotriva singurei Lumini fără pată și neprihănite trimise de Dumnezeu.»
Căci El nu v-a fost pe plac atunci când a strigat printre voi: «Este scris: “Casa Mea este o casă de rugăciune, dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari!”»[160] El a mai răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu și a exclamat: «Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Căci voi dați zeciuială din mentă și mărar, dar nu respectați iubirea de Dumnezeu și dreptatea. Voi, morminte văruite! Arătați frumos pe dinafară, dar înăuntru sunteți plini de oasele morților.»[161] Iar cărturarilor le-a zis: «Vai de voi, cărturarilor! Căci voi aveți cheile, dar voi înșivă nu intrați și îi împiedicați pe cei care intră; călăuze oarbe!»[162]”
Capitolul XVIII – Creștinii ar respecta legea dacă nu ar ști de ce a fost instituită
„Din moment ce ai citit, o, Trifon, așa cum ai mărturisit tu însuți, doctrinele propovăduite de Mântuitorul nostru, nu cred că am procedat nechibzuit adăugând câteva lucruri scurte pe care El le-a rostit cu privire la afirmațiile profetice. Spălați-vă deci și fiți curați,[163] îndepărtați nedreptatea din sufletele voastre, după cum Dumnezeu vă cere să vă spălați în această albie și să fiți circumciși cu adevărata circumcizie. Căci și noi am respecta circumcizia în trup, sabaturile și toate sărbătorile, dacă nu am ști din ce cauză v-au fost poruncite, și anume, din pricina păcatelor și a împietririi inimilor voastre. Căci dacă noi îndurăm cu răbdare toate lucrurile născocite împotriva noastră de oamenii răi și de demoni, așa încât chiar în mijlocul unor cruzimi de nespus, al morții și al chinurilor, ne rugăm cerând îndurare pentru cei ce ne pricinuiesc astfel de lucruri și nu dorim câtuși de puțin să ne răzbunăm pe vreunul din ei, așa cum ne-a poruncit noul Legiuitor, cum nu am respecta acele ritualuri care nu ne fac niciun rău, Trifon, precum circumcizia trupească, sabaturile și sărbătorile?”
Capitolul XIX – Circumcizia nu a fost cunoscută înainte de Avraam. Legea a fost dată de Moise din pricina împietririi inimilor lor
„În această privință nu știm ce să spunem, pe bună dreptate, pentru că, în vreme ce îndurați asemenea lucruri, voi nu respectați toate celelalte obiceiuri despre care discutăm.”
„Cu toate acestea, circumcizia nu este necesară pentru toți oamenii, ci numai pentru voi, pentru ca, după cum am spus deja, să suferiți aceste lucruri pe care le îndurați acum pe drept. Noi nici nu primim acel botez inutil în bazine, care nu are nimic de-a face cu acest botez al vieții. De aceea Dumnezeu a anunțat că voi L-ați uitat pe El, fântâna vie, și v-ați săpat puțuri crăpate, care nu țin apă.[164] Chiar voi, care sunteți circumciși în trup, aveți nevoie de circumcizia noastră, dar noi, care o avem pe aceasta din urmă, nu o mai cerem pe prima. Căci dacă ar fi fost necesară, așa cum credeți voi, Dumnezeu nu l-ar fi creat pe Adam necircumcis, nu ar fi primit darurile lui Abel[165] care, nefiind circumcis, I-a adus jertfe și nu ar fi fost mulțumit de lipsa circumciziei lui Enoh,[166] care nu a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Lot, care nu era circumcis, a fost salvat din Sodoma și îngerii înșiși și Domnul l-au scos afară.[167] Noe a reprezentat începutul rasei noastre; totuși, a intrat în corabie cu copiii lui, nefiind circumcis. Melhisedec, preotul Celui Preaînalt, nu era circumcis și Avraam, primul care a primit circumcizia în trup, i-a dat zeciuială și Melhisedec l-a binecuvântat:[168] după cele spuse de el a declarat Dumnezeu, prin gura lui David, că Îl va așeza pe preotul cel veșnic[169]. Prin urmare, numai pentru voi a fost necesară această circumcizie, pentru ca poporul să nu fie un popor și națiunea să nu fie o națiune, așa cum declară Osea,[170] unul din cei doisprezece profeți. Mai mult, toți acei oameni neprihăniți menționați deja, deși nu au ținut niciun fel de sabaturi, au fost plăcuți lui Dumnezeu, fiind urmați de Avraam și de toți descendenții lui, până la Moise, sub conducerea căruia poporul vostru s-a arătat nedrept și nemulțumitor față de Dumnezeu, făcându-și un vițel în pustiu: de aceea, Dumnezeu, adaptându-Se națiunii voastre, le-a poruncit să aducă jertfe, în numele Lui, pentru ca ei să nu slujească idolilor. Totuși, voi nu ați respectat acest precept, nu, ci v-ați jertfit copiii demonilor. Și vi s-a poruncit să țineți sabaturile ca să-L păstrați pe Dumnezeu în amintirea voastră. Căci cuvântul Lui anunță astfel: «Ca să știți că Eu sunt Dumnezeul care v-a răscumpărat.»[171]”
Capitolul XX – De ce a fost prescrisă alegerea cărnii
„În plus, vi s-a poruncit să vă abțineți de la anumite feluri de mâncare, ca să-L păstrați pe Dumnezeu înaintea ochilor voștri atunci când mâncați și beți, întrucât voi erați înclinați și gata să vă îndepărtați de cunoașterea Lui, așa cum afirmă și Moise: «Poporul a mâncat și a băut și s-a ridicat să joace.»[172] La fel: «Iacov a mâncat, a fost mulțumit și s-a îngrășat; cel ce era preaiubit a dat din picior: s-a îngrășat, s-a mărit, s-a înmulțit și L-a uitat pe Dumnezeu, care l-a făcut.»[173] Căci vi s-a spus prin Moise, în cartea Geneza,[174] că Dumnezeu i-a dat voie lui Noe, care era un om neprihănit, să mănânce din orice animal, dar nu carne cu sânge, adică animale moarte.” Și pentru că el era gata să spună: „Ca și iarba verde”,[175] eu am anticipat: „De ce nu primiți această declarație – «și iarba verde» – în sensul în care a fost făcută de Dumnezeu, adică așa cum Dumnezeu a dat ierburile pentru întreținerea omului, la fel a dat și animalele pentru hrana trupului? Dar voi spuneți că, după Noe, a fost făcută o distincție, pentru că noi nu mâncăm anumite ierburi. Este incredibil felul în care interpretați voi lucrurile. Nu mă voi ocupa de aceasta, deși pot spune și pot susține că orice vegetale reprezintă hrană și pot fi mâncate. Deși noi facem distincție între ierburi și nu le mâncăm pe toate, ne abținem de la unele nu pentru că sunt folosite de toți sau pentru că sunt necurate,[176] ci pentru că sunt amare, otrăvitoare sau au țepi. Dar mâncăm și ne punem mâinile peste toate acele ierburi care sunt dulci, foarte hrănitoare și bune, fie că ele cresc în apă sau pe uscat. Astfel, Dumnezeu v-a poruncit, de asemenea, prin gura lui Moise, să vă abțineți de la a mânca animalele necurate, nepotrivite și sălbatice: când voi, deși mâncați mană în deșert și vedeați toate faptele minunate pe care Dumnezeu le-a făcut pentru voi, ați făcut și v-ați închinat unui vițel de aur. De atunci El strigă fără încetare și pe bună dreptate: «Ei sunt niște copii nesăbuiți, în care nu este credință.»[177]”
Capitolul XXI – Sabaturile au fost instituite din pricina păcatelor poporului, nu ca o faptă a neprihănirii
„Am spus deja faptul că Dumnezeu v-a poruncit să respectați sabatul și v-a impus alte precepte drept semne, din pricina lipsei voastre de evlavie și a părinților voștri – după cum El declară că, de dragul neamurilor, ca numele Lui să nu fie profanat printre ele, a îngăduit ca unii dintre voi să rămână în viață – iar acest fapt poate fi dovedit de cuvintele Lui, narate astfel de Ezechiel: «Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău; umblă în legile Mele, păzește judecățile Mele și nu lua parte la obiceiurile Egiptului; sfințește sabaturile Mele și ele vor fi un semn între Mine și tine, ca să știi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Cu toate acestea, voi v-ați răzvrătit împotriva Mea și copiii voștri nu au umblat în legile Mele, nici nu au păstrat judecățile Mele, ca să le împlinească; dacă vreun om împlinește aceste judecăți, va trăi prin ele. Dar ei Mi-au întinat sabaturile și am spus că-Mi voi turna mânia asupra lor în pustiu, ca să-Mi vărs furia asupra lor. Totuși, nu am făcut-o, ca numele Meu să nu fie profanat cu totul printre păgâni. I-am condus înaintea ochilor lor și Mi-am întins mâna spre ei în pustiu, ca să-i împrăștii printre păgâni și să-i dispersez în diferitele țări, pentru că nu au împlinit judecățile Mele, ci au disprețuit legile Mele, Mi-au pângărit sabaturile și ochii lor au urmat planurile părinților lor. De aceea le-am dat și Eu legi care nu erau bune și judecăți prin care nu vor trăi. Și Eu le voi pângări darurile, ca să distrug tot ce iese din pântece, atunci când trec printre ei.»[178]”
Capitolul XXII – La fel au fost și sacrificiile și jertfele
„Ca să aflați că sacrificiile v-au fost poruncite din pricina păcatelor națiunii voastre și din pricina idolatriei ei, nu pentru că erau necesare, ascultați modul în care El vorbește despre aceasta prin Amos, unul din cei doisprezece, spunând: «“Vai de voi, cei care doriți ziua Domnului! Care va fi scopul acestei zile pentru voi? Ea este întuneric și nu lumină, ca atunci când un om fuge din fața unei leu și dă peste un urs, intră în casă, își sprijină mâinile de perete și îl mușcă un șarpe. Nu va fi ziua Domnului întuneric și nu lumină, chiar un întuneric gros, fără niciun fel de strălucire? Am urât, am disprețuit zilele voastre de sărbătoare și nu voi primi mireasma adunărilor voastre solemne: așadar, deși Îmi aduceți arderi de tot și jertfe, nu le voi primi, nici nu voi ține cont de jertfele împăciuitoare ale prezenței voastre. Îndepărtați de Mine mulțimea cântecelor și a psalmilor voștri; nu voi auzi instrumentele voastre. Să coboare judecata, năpustindu-se ca apa și neprihănirea ca un torent de neoprit. Mi-ați adus jertfe și sacrificii în pustiu, o, casă a lui Israel?” spune Domnul. “Ați luat cortul lui Moloh și steaua zeului vostru, Rafan, chipurile pe care vi le-ați făcut pentru voi înșivă. Vă voi duce în robie dincolo de Damasc”, spune Domnul, al cărui nume este Dumnezeul Atotputernic. Vai de cei stau fără grijă în Sion și care se încred în muntele Samariei: cei se sunt numiți printre conducători au cules întâile roade ale națiunilor – casa lui Israel a intrat ea însăși. Treceți cu toții pe la Calne și vedeți; de acolo, mergeți până la Hamatul cel mare și de acolo coborâți-vă la Gat, unde locuiesc străinii, cea mai nobilă dintre toate aceste împărății, să vedeți dacă hotarele lor sunt mai mari decât ale voastre. Voi, care veniți în ziua cea rea, care vă apropiați, care țineți sabaturi false, vă culcați în paturi de fildeș și stați întinși în tihnă în așternuturi, mâncați mieii turmei și vițeii ce sug din mijlocul cirezii; ei aplaudă în sunetul instrumentelor muzicale, se cred statornici și nu trecători, beau vin din cupe și se ung cu cel mai bun untdelemn, dar nu se întristează de asuprirea lui Iosif. De aceea vor merge în robie, printre cei dintâi dintre nobilii prinși în război și casa celor ce fac răul va fi îndepărtată și nechezatul cailor va fi luat din Efraim.»[179] Din nou, prin Ieremia spune: «Adunați-vă trupurile și jertfele și mâncați, căci nu am poruncit părinților voștri nici sacrificii, nici daruri în ziua în care i-am luat de mână ca să-i scot din Egipt.»[180] Prin David, în psalmul al cincizecilea, El spune astfel: «Dumnezeul dumnezeilor, Domnul a vorbit și a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apusul lui. Din Sion iese desăvârșirea frumuseții Lui. Dumnezeu, Dumnezeul nostru va veni fățiș și nu va tăcea. Înaintea Lui arde focul și împrejurul Lui va fi o furtună puternică. El va striga spre ceruri, sus și spre pământ, ca să-Și judece poporul. Adunați-i pe sfinții Lui, pe cei care au făcut un legământ cu El prin jertfe. Și cerurile vor declara neprihănirea Lui, căci Dumnezeu este judecătorul. Ascultă, o, poporul Meu, și îți voi vorbi; ascultă, Israele, și voi mărturisi că Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul tău. Nu te condamn pentru jertfele tale, căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea. Nu voi lua tauri din casa ta, nici țapi din staulele tale: căci ale Mele sunt toate fiarele câmpului și berbecii munților. Eu cunosc toate păsările cerului și frumusețea câmpului este a Mea. Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea și tot ce cuprinde ea. Oare mănânc Eu carnea taurilor sau beau sângele țapilor? Adu lui Dumnezeu jertfa laudei și împlinește-ți jurămintele înaintea Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului și Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei glorifica.»[181] Dar Dumnezeu spune celui rău: «De ce declari tu legile Mele și ai în gură legământul Meu, când tu urăști povețele Mele și arunci cuvintele Mele înapoia ta? Când vezi un hoț te unești cu el și te însoțești cu adulterii. Gura ta rostește răul și limba ta îmbrățișează înșelăciunea. Stai și vorbești împotriva fratelui tău, îl bârfești chiar pe fiul mamei tale. Ai făcut aceste lucruri și Eu am tăcut; te-ai gândit că Eu sunt ca tine, în răutatea ta. Te voi condamna și îți voi pune păcatele sub ochi. Luați aminte voi, cei care Îl uitați pe Dumnezeu, ca nu cumva să vă sfâșii în bucăți și să nu aibă cine să vă scape. Jertfa laudei Mă va glorifica și celui ce face astfel îi voi arăta mântuirea Mea.»[182] Prin urmare, El nu primește de la voi jertfe, nici nu a poruncit la început să fie aduse pentru că avea El nevoie de ele, ci din pricina păcatelor voastre. Într-adevăr, templul din Ierusalim este numit de El casa sau curtea Lui, nu pentru că El avea nevoie de templu, ci pentru ca voi, considerându-l casa lui Dumnezeu, să vă dați Lui și să nu vă închinați la idoli. De aceea spune Isaia astfel: «“Ce casă Mi-ați construit?” zice Domnul. “Cerul este tronul Meu și pământul este așternutul picioarelor Mele.”»[183]”
Capitolul XXIII – Părerea iudeilor cu privire la lege este o jignire la adresa lui Dumnezeu
„Dacă nu recunoaștem aceasta, văzând că Moise a impus asemenea datini, suntem predispuși să adoptăm opinii nechibzuite, ca și cum nu am avea același Dumnezeu care a existat în vremea lui Enoh și a celorlalți, care nici nu erau circumciși în trup, nici nu respectau sabaturile sau alte ritualuri; sau putem crede că Dumnezeu nu a dorit ca fiecare neam de oameni să săvârșească aceleași fapte neprihănite continuu, iar a admite așa ceva pare ridicol și absurd. De aceea trebuie să recunoaștem că El, care este mereu același, a poruncit aceste instituții și altele asemănătoare din pricina oamenilor păcătoși și trebuie să declarăm că El este binevoitor, preștient, nu are nevoie de nimic, este neprihănit și bun. Dar dacă nu este așa, spuneți-mi, domnilor, ce credeți despre acele probleme pe care le investigăm?” Când nu mi-a răspuns nimeni, am zis: „Prin urmare, Trifon, voi proclama înaintea ta și a celor care doresc să devină prozeliți mesajul divin pe care l-am auzit de la acel om. Vezi că elementele naturii nu sunt inutile și că ele nu țin sabaturile? Rămâi așa cum te-ai născut. Căci dacă nu era nevoie de circumcizie înainte de Avraam sau de datina sabaturilor, de sărbători și de sacrificii înainte de Moise, nici acum nu sunt ele mai necesare, după ce, potrivit voii lui Dumnezeu, Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel fără păcat, S-a născut dintr-o fecioară din tulpina lui Avraam. Atunci când Avraam însuși nu era circumcis, el era îndreptățit și justificat[184] pe baza credinței lui în Dumnezeu, așa cum spune Scriptura.[185] În plus, Scripturile și faptele însele ne forțează să recunoaștem că El a primit circumcizia ca semn, nu în vederea neprihănirii. Așadar, cu privire la popor s-a consemnat, pe bună dreptate, că sufletul care nu va fi circumcis în a opta zi va fi nimicit din familia lui.[186] Mai departe, inabilitatea sexului feminin de a primi circumcizia trupească demonstrează că aceasta a fost dată ca un semn,[187] și nu ca o faptă a neprihănirii[188]. Căci Dumnezeu a dat și femeilor abilitatea de a respecta toate lucrurile neprihănite și virtuoase, dar vedem că forma trupească a bărbatului a fost făcută diferită de cea a femeii. Totuși, știm că niciun om nu este neprihănit sau lipsit de evlavie numai din cauza aceasta, ci [este considerat neprihănit] din pricina pietății și a dreptății.”
Capitolul XXIV – Circumcizia creștinilor este mult mai bună
„Acum, domnilor”, am spus, „putem arăta că a opta zi – care a fost promulgată de Dumnezeu prin aceste rituri – avea o anumită contribuție misterioasă, pe care nu o poseda cea de-a șaptea zi. Ca să nu par că divaghez spre alte subiecte, înțelegeți ceea ce spun: sângele acelei circumcizii este învechit și noi ne încredem în sângele mântuirii. Acum există un alt legământ[189] și din Sion a ieșit o altă lege[190]. Isus Hristos îi circumcide pe toți cei care doresc – după cum am declarat mai sus – cu cuțite de piatră,[191] ca să fie un popor neprihănit, un neam care ține credința, care păstrează adevărul și menține pacea[192]. Veniți deci cu mine toți cei ce vă temeți de Dumnezeu, care doriți să vedeți binele Ierusalimului. Veniți, haideți să mergem spre lumina Domnului, căci El Și-a eliberat poporul, casa lui Iacov.[193] Veniți, toate popoarele, să ne adunăm împreună la Ierusalim, care nu va mai fi lovit de război pentru păcatele poporului. «Căci Eu M-am arătat celor ce nu Mă căutau, am fost găsit de cei ce nu întrebau de Mine»;[194] El exclamă prin Isaia: «Am zis: “Iată-Mă”, unor neamuri care nu erau chemate după numele Meu. Mi-am întins toată ziua mâinile spre un popor neascultător și răzvrătit, care umblă pe o cale rea, în voia păcatelor lor. Este un popor care se răscoală împotriva Mea.»[195]
Capitolul XXV – Iudeii se laudă în zadar că sunt fiii lui Avraam
„Cei ce se îndreptățesc pe ei înșiși[196] și spun că sunt fiii lui Avraam[197] vor dori, măcar într-o mică măsură, să primească moștenirea împreună cu voi, după cum strigă Duhul Sfânt, prin gura lui Isaia, spunând astfel în vreme ce îi personifică: «Întoarce-Te din cer și privește din locuința sfințeniei și gloriei Tale. Unde este râvna și tăria Ta? Unde este mulțimea îndurărilor Tale? Căci Tu ne-ai sprijinit, o, Doamne. Căci Tu ești Tatăl nostru, fiindcă Avraam nu ne știe și Israel nu ne recunoaște. Dar Tu, o, Doamne, Tatăl nostru, Tu ne izbăvești: numele Tău este asupra noastră de la început. O, Doamne, de ce ne-ai făcut să ne rătăcim de la calea Ta și ne-ai împietrit inimile, ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te de dragul slujitorilor Tăi, al semințiilor moștenirii Tale, ca să moștenim muntele Tău cel sfânt. Am ajuns ca la început, când Tu nu stăpâneai peste noi și numele Tău nu era chemat asupra noastră. Dacă vei deschide cerurile, munții vor tremura înaintea Ta și se vor topi ca ceara înaintea focului; focul îi va mistui pe dușmani și numele Tău va fi făcut cunoscut printre vrăjmași; neamurile se vor învălmăși la vederea feței Tale. Munții vor tremura înaintea Ta când vei face lucruri glorioase. Încă de la început, nu am auzit despre un alt Dumnezeu, nici ochii noștri nu au văzut un alt Dumnezeu în afară de Tine; noi am văzut lucrările Tale și mila pe care o vei arăta celor ce se pocăiesc. El va ieși înaintea celor ce împlinesc dreptatea și aceștia își vor aminti căile Tale. Iată că Tu ești plin de mânie și noi păcătuim. De aceea, toți am greșit și am ajuns necurați; toată neprihănirea noastră este ca o cârpă pe care o femeie o lasă deoparte: suntem ofiliți din pricina nelegiuirilor noastre și ne va lua vântul. Nu este nimeni care să cheme numele Tău, sau care să-și amintească să se alipească de Tine, căci Ți-ai întors fața de la noi și ne-ai părăsit din cauza păcatelor noastre. Întoarce-Te acum, o, Doamne, căci noi toți suntem poporul Tău. Cetatea sfințeniei Tale a ajuns pustiită. Sionul a devenit o pustietate, Ierusalimul un blestem; casa noastră, sfințenia noastră și slava pe care o binecuvântau părinții noștri a fost arsă în foc și toate neamurile cele slăvite au căzut odată cu ea. Pe lângă aceste [nenorociri], o, Doamne, Te-ai ascuns, taci și ne-ai smerit adânc.»[198]”
Și Trifon a remarcat: „Ce vrei să spui? Că niciunul din noi nu va moșteni nimic pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu?”
Capitolul XXVI – Nu există mântuire pentru iudei decât prin Hristos
Iar eu i-am răspuns: „Eu nu spun asta; dar cei care L-au persecutat și Îl persecută pe Hristos, nu vor moșteni nimic pe muntele cel sfânt dacă nu se pocăiesc. Dar neamurile care au crezut în El și s-au pocăit de păcatele pe care le-au comis vor primi moștenirea împreună cu patriarhii, cu profeții și cu urmașii lui Iacov care au înfăptuit dreptatea, deși neamurile nici nu țin sabaturile, nici nu sunt circumcise, nici nu respectă sărbătorile. Cu siguranță, ei vor primi moștenirea cea sfântă a lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu vorbește astfel prin Isaia: «Eu, Domnul Dumnezeu, Te-am chemat în neprihănire, Te voi lua de mână și Te voi întări, căci Te-am dat ca un legământ al poporului și ca o lumină pentru neamuri, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați în lanțuri și pe cei ce stau în întuneric.»[199] El spune din nou: «Ridicați un steag pentru popor, căci, iată, Domnul a făcut să se audă până la marginile pământului cuvintele Lui. Spuneți fiicelor Sionului: “Iată că Mântuitorul tău vine, aducând cu El răsplata și faptele Lui stau înaintea feței Lui: El îi va numi un popor sfânt, răscumpărat de Domnul. Și tu vei fi numită o cetate căutată și nu una părăsită. Cine este acesta care vine din Edom, în haine roșii din Boțra, cu straie frumoase, înaintând cu mare tărie? “Eu rostesc dreptatea și judecata mântuirii.” De ce sunt veșmintele tale roșii și straiele tale ca ale celui ce calcă în teasc? Ești plin de struguri zdrobiți. “Eu singur am călcat în teasc și niciun om din popor nu este cu Mine; i-am zdrobit în mânia Mea, i-am strivit la pământ și le-am vărsat sângele pe pământ. Căci i-a ajuns ziua răzbunării și a venit anul răscumpărării. M-am uitat și nu era nimeni care să Mă ajute; am cumpănit și nu M-a sprijinit nimeni: și brațul Meu Mi-a venit în ajutor, furia Mea a venit peste ei, i-am zdrobit în mânia Mea și le-am vărsat sângele pe pământ.”»[200]”
Capitolul XXVII – De ce a învățat Dumnezeu prin profeți aceleași lucruri ca și prin Moise
Și Trifon a spus: „De ce alegi și citezi numai ceea ce dorești din scrierile profetice, dar nu faci referire la cele ce poruncesc expres păzirea sabatului? Căci Isaia vorbește astfel: «Dacă îți vei opri piciorul în ziua de sabat, ca să nu-ți împlinești plăcerile tale în ziua cea sfântă, dacă vei numi sabaturile desfătările sfinte ale Dumnezeului tău, dacă nu îți vei ridica piciorul să lucrezi, dacă gura ta nu va rosti vreun cuvânt, atunci te vei încrede în Domnul și El va face să urci spre lucrurile bune ale țării, El te va hrăni cu moștenirea tatălui tău, Iacov: căci gura Domnului a vorbit.»[201]”
Și eu am răspuns: „Am trecut peste ele, prieteni, nu pentru că aceste profeții îmi erau potrivnice, ci pentru că ați înțeles și înțelegeți că, deși Dumnezeu vă poruncește prin toți profeții să faceți aceleași lucruri pe care le-a poruncit și prin Moise, El continuă să le proclame din pricina împietririi inimilor voastre și a nerecunoștinței voastre față de El, pentru ca, dacă vă pocăiți chiar în felul acesta, să puteți să Îi fiți pe plac, să nu vă jertfiți copiii demonilor,[202] să nu fiți părtași hoților, să nu iubiți darurile, să nu vânați răzbunarea, să nu dați greș în a face dreptate orfanilor, nici să nu fiți fără băgare de seamă cu privire la dreptatea datorată văduvei, nici să nu aveți mâinile pline de sânge. «Căci fiicele Sionului umblă cu gâtul întins, se etalează clipind din ochi și plimbându-se în rochiile lor. Toate s-au abătut din drum.»[203] El exclamă: «Toți au ajuns nefolositori. Nu este nimeni care să înțeleagă, niciunul măcar. Cu limba lor spun înșelăciuni, gâtlejul lor este un mormânt deschis, sub buzele lor este venin de aspidă, în căile lor e nimicire și mizerie și nu cunosc calea păcii.»[204] După cum, la început, aceste lucruri v-au fost poruncite din pricina răutății voastre, apoi din pricina statorniciei voastre cu privire la ele și a înclinației crescânde spre ele, El vă cheamă prin aceleași precepte să vi le amintiți și să le cunoașteți. Dar voi sunteți un popor împietrit[205] și fără pricepere,[206] deopotrivă orb[207] și olog, copii în care nu este credință,[208] așa cum El Însuși spune, oameni care Îl cinstesc doar cu buzele, dar care sunt departe de El cu inimile, propovăduind doctrinele voastre, nu pe ale Lui.[209] Căci, spuneți-mi: a dorit Dumnezeu să păcătuiască preoții care aduc jertfe în sabat[210] sau cei ce circumcid și care o fac în sabat, din moment ce El poruncește ca în a opta zi, chiar dacă se întâmplă să fie de sabat, cei născuți să fie întotdeauna circumciși? Sau nu puteau copiii să fie tăiați împrejur cu o zi înainte sau după sabat, dacă El știa că este un păcat săvârșirea acestui act în sabat? Sau de ce nu i-a învățat pe cei care sunt numiți neprihăniți și plăcuți Lui, care au trăit înainte de Moise și de Avraam și care nu au fost circumciși în trupul lor, și care nu au respectat sabaturile, să păzească aceste porunci?”
Capitolul XXVIII – Adevărata neprihănire se primește prin Hristos
Trifon a răspuns: „Te-am auzit aducând acest argument puțin mai înainte și i-am acordat atenție, căci, ca să spun adevărul, este demn de atenție și răspunsul care-i mulțumește pe cei mai mulți – și anume că așa I s-a părut lui Dumnezeu că este bine – nu mă satisface. Căci la acesta recurg cei care nu pot răspunde la întrebare.”
Atunci am spus: „Din moment ce aduc din Scripturi și din faptele însele dovezile și insuflarea lor, nu întârziați și nu ezitați să vă puneți încrederea în mine, chiar dacă nu sunt tăiat împrejur, căci v-a rămas puțin timp în care să deveniți prozeliți.[211] Dacă venirea lui Hristos v-o va lua înainte, vă veți pocăi și veți plânge în zadar, căci El nu vă va auzi. «Desțeleniți pământul vostru necultivat», a strigat Ieremia către popor, «și nu semănați între spini. Circumcideți-vă pe voi înșivă pentru Domnul și circumcideți-vă inima.»[212] Prin urmare, nu semănați între spini, într-un pământ necultivabil, unde nu puteți obține roade. Cunoașteți-L pe Hristos și iată că pământul nedesțelenit, bun și roditor este în inimile voastre. «Căci iată că vin zile, zice Domnul, când voi trece pe la toți cei tăiați împrejur în trup: Egiptul, Iuda, Edomul și fiii lui Moab. Căci toate neamurile sunt netăiate împrejur, dar toată casa lui Israel este netăiată împrejur cu inima.»[213] Vedeți că Dumnezeu nu Se referă la tăierea împrejur dată ca semn? Căci ea nu era de folos egiptenilor, fiilor lui Moab sau ai lui Edom. Dar chiar dacă un om este scit sau persan, dacă are cunoștința lui Dumnezeu și a lui Hristos și respectă decretele cele veșnice și drepte, el e tăiat împrejur cu tăierea împrejur cea bună și folositoare, este un prieten al lui Dumnezeu și Dumnezeu Se bucură de darurile și de ofrandele lui. Dar vă voi pune înainte, prieteni, chiar cuvintele lui Dumnezeu, care a spus poporului, prin Maleahi, unul din cei doisprezece profeți: «“Nu găsesc nicio plăcere în voi”, zice Domnul, “și nu voi primi jertfele din mâinile tale; de la răsăritul soarelui, până la apusul lui numele Meu va fi glorificat printre neamuri și pretutindeni se aduc jertfe în numele Meu, jertfe curate, căci numele Meu este cinstit printre neamuri”, spune Domnul, “dar voi îl necinstiți.”»[214] El a spus prin David: «Un popor pe care nu l-am cunoscut M-a slujit și, atunci când urechea lor M-a auzit, M-a ascultat.»[215]”
Capitolul XXIX – Hristos nu este de niciun folos celor care respectă legea
„Să Îl glorificăm pe Dumnezeu, toate neamurile strânse împreună, căci și El S-a coborât la noi. Să Îl glorificăm pe El, Regele slavei și Domnul oștirilor. Căci El Și-a arătat harul și față de neamuri și prețuiește sacrificiile noastre mai mult decât pe ale voastre. Atunci, ce nevoie am eu de circumcizie, când Dumnezeu depune mărturie în favoarea mea? Ce nevoie am de celălalt botez[216] eu, care am fost botezat cu Duhul Sfânt? Cred că, menționând aceasta, îi voi convinge și pe cei a căror înțelegere este limitată. Căci aceste cuvinte nici nu au fost pregătite de mine, nici nu au fost înfrumusețate de arta omului, ci David le-a cântat, Isaia le-a predicat, Zaharia[217] le-a proclamat și Moise le-a scris. Ești familiarizat cu ele, Trifon? Ele se găsesc în Scripturile voastre sau mai degrabă nu în ale voastre, ci în ale noastre. Căci noi le credem, dar voi, deși le citiți, nu observați spiritul lor. Nu fiți jigniți sau nu ne reproșați absența circumciziei cu care ne-a creat Dumnezeu și să nu vi se pară ciudat faptul că noi bem apă fierbinte în zilele de sabat,[218] din moment ce Dumnezeu direcționează conducerea universului în ziua de sabat ca și în toate celelalte zile, iar preoților li s-a poruncit să aducă jertfe în această zi ca și în celelalte, și există atât de mulți oameni neprihăniți care nu au oficiat niciuna din aceste ceremonii ale legii, totuși Dumnezeu a confirmat că I-au fost plăcuți.”
Capitolul XXX – Creștinii posedă adevărata neprihănire
„Numai răutății voastre i se poate reproșa faptul că Dumnezeu poate fi acuzat de cei fără pricepere că nu i-a învățat aceleași porunci drepte pe toți oamenii. Căci asemenea instituții nu li s-au părut rezonabile și demne de Dumnezeu multor oameni, care nu au primit harul să știe că poporul vostru a fost chemat la convertire și la pocăința duhului, în vreme ce ei se găseau într-o stare păcătoasă, trudiți sub apăsarea unor boli spirituale și că profeția anunțată după moartea lui Moise este veșnică. Iar acest fapt este menționat în Psalmi, prieteni. Faptul că noi, cei care am ajuns înțelepți prin ei, mărturisim că poruncile Domnului sunt mai dulci decât mierea și decât fagurul de miere, este dovedit prin faptul că, deși suntem amenințați cu moartea, noi nu ne lepădăm de numele Lui. Mai mult, toți pot vedea că noi, cei care credem în El, ne rugăm ca El să ne păzească de duhuri străine, rele și înșelătoare – după cum declară în mod figurat cuvântul profeției, personificându-l pe unul din cei ce cred în El. Căci noi Îl rugăm continuu pe Dumnezeu, prin Isus Hristos, să ne ferească de demoni, care sunt ostili închinării înaintea lui Dumnezeu și pe care i-am slujit în trecut, pentru ca, după convertirea noastră prin El, la Dumnezeu, să putem fi fără pată. Noi Îl numim pe El Sprijinitor și Răscumpărător, și chiar și demonii se tem de puterea acestor nume. Și acum, ei sunt învinși când sunt exorcizați în numele lui Isus Hristos, care a fost crucificat în timpul lui Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii. Și astfel este vădit pentru toți că Tatăl Lui I-a dat o putere atât de mare, încât demonii sunt supuși numelui și suferințelor Lui.”
Capitolul XXXI – Dacă puterea lui Hristos este atât de mare acum, cu cât mai mare va fi la a doua Lui venire!
„Dar dacă o putere atât de mare a urmat și încă urmează suferințelor Lui, cât de mare va fi cea care va urma venirii Lui în slavă! Căci El va veni pe nori ca Fiu al omului, cum a prevestit Daniel, și îngerii Lui vor veni împreună cu El. Acestea sunt cuvintele lui: «M-am uitat până s-au așezat niște scaune de domnie și Cel Îmbătrânit de zile a șezut jos; veșmintele Lui erau albe ca zăpada și părul capului Lui alb ca lâna curată. Tronul Lui era ca niște flăcări de foc și roțile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea și venea dinaintea Lui. Mii de mii Îi slujeau și de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile. Am auzit glasul marilor cuvinte rostite de corn și fiara a fost înfrântă, și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc. Și celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o prelungire a vieții până la o vreme și la un timp anumit. Într-o viziune din timpul nopții am văzut pe unul ca Fiul omului venind pe norii cerului. El a venit la Cel Îmbătrânit de zile și a stat înaintea Lui. Cei ce stăteau în jur L-au adus mai aproape și I S-a dat putere și cinste împărătească, și toate neamurile de pe pământ, după familiile lor, și toată slava Îl slujesc. Stăpânirea Lui este veșnică și nu va trece niciodată; Împărăția Lui nu va fi nimicită. Duhul meu s-a înfiorat înăuntrul meu și viziunile din capul meu m-au tulburat. M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo și l-am întrebat care era înțelesul exact al acestor lucruri. Drept răspuns, el mi-a vorbit și mi-a arătat înțelesul lor: “Aceste fiare mari sunt patru împărății, care vor fi distruse de pe pământ și nu vor primi o stăpânire veșnică.” Atunci am dorit să aflu întocmai despre cea de-a patra fiară, care le distrusese pe toate [celelalte] și era cumplită, cu dinții de fier și cu gheare de aramă, care devora, distrugea și călca în picioare ceea ce rămânea; doream să știu ce însemnau cele zece coarne de pe capul ei, dintre care unul a ieșit deasupra și a făcut să cadă trei din cele dinainte. Și acel corn avea ochi și o gură care rostea cuvinte mari, iar înfățișarea lui o întrecea pe a celorlalte. Și iată că acel corn a făcut război împotriva sfinților și i-a învins, până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt. Și a venit vremea ca sfinții Celui Preaînalt să ia în stăpânire împărăția. Cu privire la cea de-a patra fiară, mi s-a spus: “Pe pământ va exista o a patra împărăție, care va învinge toate aceste împărății, va înghiți întregul pământ, îl va distruge și îl va pustii cu totul. Cele zece coarne sunt zece împărați care se vor ridica și unul se va ridica după ei; îi va întrece pe primii în fapte rele și își va supune trei împărați. Va rosti cuvinte împotriva Celui Preaînalt, îi va da la o parte pe restul sfinților Celui Preaînalt și va căuta să schimbe vremurile și timpurile. Sfinții vor fi dați în mâinile lui o vreme, vremi și o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata și ei îi vor lua stăpânirea, care va fi distrusă și nimicită pentru totdeauna. Iar împărăția, puterea și locul împărățiilor de sub ceruri au fost date poporului sfânt al Celui Preaînalt, să le stăpânească într-o împărăție veșnică. Și toate puterile Îi vor fi supuse și Îl vor asculta.” Acesta este finalul lucrurilor. Eu, Daniel, am fost cuprins de o mare uimire și mi s-a schimbat glasul; totuși, am păstrat aceste lucruri în inima mea.»[219]”
Capitolul XXXII – Iustin face distincția între cele două veniri ale lui Hristos, întrucât Trifon nu este de acord cu faptul că Daniel Îl descrie pe Hristos ca fiind Cel plin de glorie
Când am încheiat, Trifon a spus: „Aceste pasaje scripturale și altele, domnule, ne silesc să Îl așteptăm pe Cel care, ca Fiu al omului, primește împărăția veșnică de la Cel Îmbătrânit de zile. Dar acest așa-numit Hristos al vostru a fost lipsit de cinste și glorie,[220] așa încât cel din urmă blestem din legea lui Dumnezeu a căzut peste El, căci a fost crucificat[221].”
Atunci i-am răspuns: „Domnule, dacă nu ar fi spus Scriptura, pe care am citat-o deja, că înfățișarea Lui a fost lipsită de glorie și cei din vremea Lui nu L-au cunoscut, că va fi îngropat la un loc cu cei bogați, că prin rănile Lui suntem vindecați, că va fi dus ca un miel și dacă nu aș fi explicat că sunt două veniri ale Lui – una în care L-ați străpuns și a doua, cea în care Îl veți cunoaște pe Cel pe care L-ați străpuns și toate semințiile voastre se vor jeli, fiecare seminție în parte, femeile separat și bărbații separat[222] – ar fi însemnat că am spus lucruri îndoielnice și obscure. Dar acum, prin intermediul conținutului acelor pasaje din Scriptură, pe care voi le considerați sfinte și profetice, caut să demonstrez tot [ceea ce am citat], în speranța că unii dintre voi fac parte din rămășița lăsată spre mântuirea veșnică prin harul Domnului Savaot[223]. De aceea, pentru ca problema cercetată să vă fie mai clară, voi menționa alte cuvinte spuse de binecuvântatul David, din care veți vedea că Domnul este numit Hristos de către Duhul Sfânt al profeției și că Domnul, Tatăl tuturor, L-a luat de pe pământ, așezându-L la dreapta Lui, până îi va pune pe vrăjmașii Lui așternut picioarelor Lui.[224] Acest fapt are loc, într-adevăr, din vremea în care Domnul nostru, Isus Hristos, S-a înălțat la cer, după ce a înviat din morți. Acum, vremurile se apropie de sfârșit. Iar cel despre care prezice Daniel că va avea stăpânire pentru o vreme, vremuri și o jumătate de vreme,[225] este deja la ușă, gata să rostească hule și lucruri îndrăznețe împotriva Celui Preaînalt. Dar voi, care nu cunoașteți câtă vreme va avea stăpânirea, sunteți de altă părere. Căci voi interpretați termenul «vreme» ca însemnând o sută de ani. Dar dacă este așa, omul nelegiuirii[226] ar trebui să domnească cel puțin trei sute cincizeci de ani, dacă socotim ceea ce spun sfântul Daniel – «vremuri» – ca fiind numai două vremuri.[227] V-am spus toate aceste lucruri ca pe o digresiune, ca să vă convingeți, în cele din urmă, de ceea ce a declarat Dumnezeu împotriva voastră: că sunteți fii nechibzuiți[228] și de următoarele: «De aceea, iată că voi duce acest popor în robie, așa voi face; îi voi dezbrăca pe înțelepți de înțelepciunea lor și voi ascunde priceperea de cei chibzuiți»;[229] încetați să vă înșelați pe voi înșivă și pe cei ce vă ascultă și învățați de la noi, care am primit înțelepciunea prin harul lui Hristos. Cuvintele spuse de David sunt acestea: «Domnul a zis Domnului Meu: “Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale.”[230] Domnul va trimite din Sion toiagul tăriei Tale: Stăpânește în mijlocul dușmanilor Tăi! Căpetenia puterii Tale va fi cu Tine ziua, în frumusețea sfinților Tăi. Te-am născut din pântecele dimineții, înaintea luceafărului. Domnul a jurat și nu-I va părea rău: “Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” Domnul este la dreapta Ta: El a zdrobit împărați în ziua mâniei Lui; El va judeca printre păgâni și totul va fi plin [de] trupuri moarte. El va bea din pârâu în timpul mersului; de aceea Își va înălța capul.»[231]”
Capitolul XXXIII – Psalmul 110 nu vorbește despre Ezechia. El dovedește că, mai întâi, Hristos va fi smerit și apoi va fi plin de slavă
„Și”, am continuat, „nu sunt în necunoștință cu privire la faptul că voi îndrăzniți să explicați acest psalm ca și cum s-ar referi la Ezechia; dar voi dovedi că vă înșelați, chiar prin următoarele cuvinte: «Domnul a jurat și nu-I va părea rău» – este scris apoi: «Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec»,[232] cu ceea ce precedă și succede acest pasaj. Nici chiar voi nu veți îndrăzni să obiectați că Ezechia a fost fie un preot, fie este preotul cel veșnic al lui Dumnezeu. Dar aceste expresii arată că este vorba despre Isus. Dar urechile voastre sunt închise și inimile voastre insensibile. Căci prin această declarație: «Domnul a jurat și nu-I va părea rău: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec», Dumnezeu a arătat printr-un jurământ (din pricina necredinței voastre), că El era Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec. După cum Melhisedec a fost descris de Moise drept preot al Celui Preaînalt, a fost preot al celor necircumciși și l-a binecuvântat și l-a circumcis pe Avraam, care i-a dat zeciuială, la fel a arătat Dumnezeu că Preotul Lui cel veșnic, pe care Duhul Sfânt Îl numește și Domn,[233] va fi preotul celor necircumciși. De asemenea, El îi va primi și îi va binecuvânta pe cei necircumciși care se apropie de El, adică pe cei care cred în El și care caută binecuvântările Lui. Aceste cuvinte de la sfârșitul psalmului arată că, mai întâi, El va fi smerit ca om și apoi va fi înălțat: «El va bea din pârâu în timpul mersului» și «de aceea Își va înălța capul.»[234]”
Capitolul XXXIV – Nici Psalmul 72 nu se aplică lui Solomon, de ale cărui greșeli creștinii se cutremură
„Mai departe, ca să vă conving că voi nu ați înțeles nimic din Scripturi, vă voi aminti alt psalm, dictat lui David de Duhul Sfânt, psalm despre care voi spuneți că se referă la Solomon, care a fost și el regele vostru. Dar psalmul se referă tot la Hristos. Însă voi vă înșelați pe voi înșivă prin formulări ambigue. Căci acolo unde se spune: «Legea Domnului este desăvârșită»,[235] voi nu înțelegeți că este vorba de legea care avea să vină după Moise, nu de cea dată de Moise, deși Dumnezeu a declarat că va stabili o nouă lege[236] și un nou legământ[237]. Iar acolo unde s-a spus: «Doamne, dă judecata Ta împăratului»,[238] voi spuneți că psalmul vorbește despre Solomon, din moment ce acesta era rege, deși cuvintele afirmă expres faptul că referirea este făcută cu privire la Regele cel veșnic, la Hristos. Căci Hristos este Rege, Preot, Dumnezeu, Domn, înger și om, conducător, piatră, Fiul cel născut, cel dintâi supus suferințelor, care S-a întors apoi în cer, urmând să vină în slavă și despre El s-a propovăduit că are împărăția cea veșnică: eu dovedesc aceasta pe baza întregii Scripturi. Dar ca să înțelegeți ce am spus, vă citez cuvintele psalmului; ele sunt acestea: «O, Dumnezeule, dă judecata Ta împăratului și dreptatea Ta fiului împăratului, ca să judece pe poporul Tău cu dreptate și pe săracii Tăi cu nepărtinire. Munții vor aduce pace poporului și dealurile dreptate. El va face dreptate săracilor din popor, va scăpa pe copiii celor nevoiași și va umili pe cel defăimător. El va dăinui cât soarele și mai mult decât luna, pentru toate generațiile. El va coborî ca ploaia din nori, ca stropii de apă ce cad pe pământ. Neprihănirea va înflori în zilele Lui, pacea va fi îmbelșugată, până când luna nu va mai fi. El va stăpâni de la o mare la alta și de la râuri până la marginile lumii. Etiopienii vor cădea cu fața la pământ înaintea Lui și dușmanii Lui vor linge țărâna. Împărații Tarsisului și ai insulelor vor aduce daruri; la fel și împărații din Arabia și din Seba, toți împărații pământului se vor închina Lui și toate popoarele Îi vor sluji: căci El l-a izbăvit pe sărac din mâna celui puternic și pe nevoiașul care nu avea niciun ajutor. Va avea milă de sărac și de nevoiaș și va scăpa sufletele celor lipsiți: El le va răscumpăra sufletele de la plata cametei și din fața nedreptății și numele Lui va fi cinstit de ei. El va trăi și I Se va da din aurul Arabiei și se vor ruga necurmat pentru El: Îl vor binecuvânta toată ziua. Va exista o temelie pe pământ, care va fi înălțată pe vârfurile munților: roadele Lui vor fi în Liban și oamenii din cetăți vor înflori ca iarba pământului. Numele Lui va fi binecuvântat în veci. Numele Lui va dăinui mai mult decât soarele și toate semințiile pământului vor fi binecuvântate în El, toate neamurile Îl vor numi binecuvântat. Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face lucruri minunate și binecuvântat fie numele Lui slăvit în veac și în veci de veci; și întregul pământ va fi umplut de slava Lui. Amin, amin.»[239] Iar la încheierea acestui psalm pe care l-am citat, este scris: «Imnurile lui David, fiul lui Isai, s-au încheiat.» Știu că Solomon a fost un rege mare și renumit, care a construit templul din Ierusalim, dar este evident că niciunul din lucrurile menționate în psalm nu i s-au întâmplat lui. Căci nici nu i s-au închinat lui toți regii, nici nu a stăpânit până la marginile pământului, nici vrăjmașii lui nu i-au căzut înainte, lingând țărâna. De asemenea, risc să repet ceea ce este scris în cartea Regilor ca fiind săvârșit de el, și anume felul în care, sub influența unei femei, s-a închinat idolilor din Sidon,[240] ceea ce nici cei dintre neamuri, care Îl cunosc pe Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor prin Isus Hristos cel răstignit, nu îndrăznesc să facă, ci mai degrabă rabdă orice tortură și răzbunare, chiar până la moarte, decât să se închine la idoli sau să mănânce din carnea oferită idolilor.”
Capitolul XXXV – Ereticii confirmă credința creștină
Trifon a spus: „Totuși, mi se pare că mulți din cei ce spun că Îl mărturisesc pe Isus și sunt numiți creștini mănâncă din carnea oferită idolilor și declară că, drept urmare, ei nu sunt afectați în vreun fel.” Eu am răspuns: „Faptul că există astfel de oameni, care se declară creștini și Îl recunosc pe Isus drept Domn și Hristos, însă nu învață doctrinele Lui, ci pe cele ale duhurilor greșelii,[241] ne face pe noi, care suntem ucenici ai doctrinei adevărate și curate a lui Isus Hristos, să fim mai credincioși și mai statornici în nădejdea anunțată de El. Căci lucrurile pe care El le-a prevestit că vor avea loc în numele Lui le vedem împlinindu-se sub ochii noștri. Căci El a spus: «Vor veni mulți în numele Meu, îmbrăcați pe dinafară ca niște oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori.»[242] Apoi: «Vor fi schisme și erezii»[243] și «Feriți-vă de profeții mincinoși, care vor veni la voi îmbrăcați ca niște oi, dar care sunt pe dinăuntru niște lupi răpitori.»[244] Și «Se vor ridica mulți hristoși și apostoli mincinoși și îi vor amăgi pe mulți din cei credincioși.»[245] Prin urmare, există și au existat, prietenii mei, mulți care au venit în numele lui Isus,[246] dar care au învățat pe alții să spună și să facă lucruri lipsite de cucernicie și blasfemiatoare. Noi îi numim după numele omului de la care a pornit fiecare doctrină și fiecare opinie. (Căci unii într-un fel, alții în altul propovăduiesc blasfemii la adresa Creatorului tuturor lucrurilor, Hristos, despre care Dumnezeu a prezis că va veni, și la adresa Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov; noi nu avem nimic în comun cu acești oameni, căci știm că ei sunt atei, lipsiți de pietate și de evlavie, sunt păcătoși și Îl mărturisesc pe Isus numai cu numele, fără să fie închinători ai Lui. Totuși, ei se numesc creștini, la fel cum unii dintre neamuri scriu numele lui Dumnezeu pe lucrările mâinilor lor și iau parte la rituri infame și necuviincioase.) Unii sunt numiți marcieni, alții valentinieni, alții bazilidieni, saturnilieni sau poartă alte nume, fiecare după numele celui ce a inițiat o opinie anume, la fel cum și cei ce se consideră filozofi, așa cum am spus înainte, cred că trebuie să poarte numele filozofiei pe care o urmează, după numele părintelui unei doctrine anume. Ca urmare a acestor lucruri, noi știm că Isus cunoștea dinainte ce avea să se întâmple după El, datorită multelor evenimente despre care a prevestit că se vor întâmpla[247] celor ce cred în El și Îl mărturisesc pe El, Hristosul. Căci El a prezis tot ceea ce suferim noi, chiar faptul că vom fi uciși de prieteni; este limpede, deci, că niciun cuvânt sau vreo acțiune de-a Lui nu dă greș. De aceea, noi ne rugăm pentru voi și pentru toți ceilalți oameni care ne urăsc, pentru ca voi să vă pocăiți împreună cu noi și să nu mai rostiți blasfemii la adresa Celui care, prin lucrările Lui, prin faptele mărețe împlinite chiar acum în numele Lui, prin cuvintele învățate și prin profețiile anunțate cu privire la El, este fără vină și mai presus de orice reproș în toate lucrurile, Hristos Isus. Dorim ca voi, crezând în El, să fiți salvați la a doua Lui venire în slavă, ca să nu fiți condamnați de El la foc.”
Capitolul XXXVI – El dovedește că Isus Hristos este numit Domnul oștirilor
Atunci el a răspuns: „Să zicem că aceste lucruri sunt așa cum spui tu – și anume că a fost prezis cu privire la Hristos faptul că El va suferi, că va fi numit o piatră și că, după prima Lui venire, când se spusese că va suferi, Se va întoarce în slavă și va fi Judecătorul tuturor, Rege veșnic și Preot. Acum arată dacă acest Om este Cel cu privire la care s-au făcut aceste profeții.”
Eu am spus: „Fie cum dorești, Trifon, mă voi apropia de aceste dovezi pe care le cauți la locul potrivit; dar acum, permite-mi să relatez profețiile, ca să demonstrez că acest Hristos este numit deopotrivă Dumnezeu, Domnul oștirilor și al lui Iacov, de către Duhul Sfânt. Interpreții voștri sunt nechibzuiți, după cum spune Dumnezeu,[248] din moment ce ei spun că această referință îl privește pe Solomon, nu pe Hristos, când a adus chivotul mărturiei în templul pe care l-a construit. Psalmul lui David este acesta: «Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și toți cei ce o locuiesc. El l-a întemeiat pe mări și l-a întărit pe râuri. Cine se va sui pe muntele Domnului? Cine va sta în locul Lui cel sfânt? Cel ce are mâinile nevinovate și inima curată, cel ce nu a primit suflet în zadar și care nu jură cu viclenie față de aproapele său. Acesta va primi binecuvântare de la Domnul și îndurare de la Dumnezeu, Mântuitorul lui. Acesta este neamul celor care Îl caută pe Domnul, care caută fața Dumnezeului lui Iacov. Voi, conducători, ridicați porțile; ridicați-vă, porți veșnice, să intre Împăratul slavei. Cine este acest împărat al slavei? Domnul oștirilor, El este împăratul slavei.»[249] Prin urmare, se vede că Solomon nu este Domnul oștirilor, ci atunci când Hristos al nostru a înviat din morți și S-a înălțat la cer, căpeteniilor din ceruri, sub conducerea lui Dumnezeu, li se poruncește să deschidă porțile cerului, ca să intre Cel ce este Împăratul slavei și să stea la dreapta Tatălui, până când acesta îi va face pe vrăjmașii Lui așternut picioarelor Lui, așa cum s-a arătat în alt psalm.[250] Căci atunci când căpeteniile cerului au văzut înfățișarea Lui lipsită de frumusețe, de glorie și de cinste, nu L-au recunoscut și au întrebat: «Cine este acest Împărat al slavei?» Și Duhul Sfânt, fie de la Tatăl, fie de la El Însuși, a răspuns: «Domnul oștirilor, El este Împăratul slavei.» Căci toți vor recunoaște că niciunul din cei ce păzeau porțile templului din Ierusalim nu ar fi îndrăznit să spună, cu privire la Solomon, deși acesta a fost un rege atât de glorios, sau cu privire la chivotul mărturiei: «Cine este acest Împărat al slavei?»”
Capitolul XXXVII – Același lucru este dovedit de alți Psalmi
„Mai mult, în Psalmul 47 se face referire la Hristos astfel: «Dumnezeu înaintează cu un strigăt și Domnul cu glasul unei trâmbițe. Cântați Dumnezeului nostru, cântați; cântați Împăratului nostru, cântați; căci Dumnezeu este Împărat peste tot pământul: cântați cu pricepere. Domnul împărățește peste popoare, El stă pe tronul Lui cel sfânt. Conducătorii națiunilor s-au adunat împreună cu Dumnezeul lui Avraam, căci vitejii lui Dumnezeu sunt înălțați pe pământ.»[251] Iar în Psalmul 99, Duhul Sfânt vă mustră și prezice că Cel pe care voi nu Îl doriți ca rege este Rege și Domn, atât al lui Samuel, cât și al lui Aaron, al lui Moise și, pe scurt, al tuturor celorlalți. Și cuvintele psalmului sunt următoarele: «Domnul împărățește, să se mânie popoarele: El [este] Cel ce stă pe heruvimi; să se clatine pământul. Să mărturisească numele Tău cel mare, căci este sfânt și înfricoșat și cinstea Împăratului iubește dreptatea. Tu ai pregătit echitatea și ai îndeplinit judecata și neprihănirea în Iacov. Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru, închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui, căci El este sfânt. Moise și Aaron sunt printre preoții Lui și Samuel printre cei ce cheamă numele Lui. Ei L-au chemat pe Domnul (spune Scriptura) și El i-a ascultat. El le-a vorbit în stâlpul din nor, căci ei au păzit mărturia Lui și porunca pe care le-a dat-o. O, Doamne, Dumnezeul nostru, Tu i-ai ascultat: o, Dumnezeule, Tu le-ai arătat bunăvoință și [totuși] Te-ai răzbunat pentru toate plăsmuirile lor. Înălțați pe Dumnezeu, Dumnezeul nostru și închinați-vă pe muntele Lui cel sfânt, căci Domnul, Dumnezeul nostru este sfânt.»[252]”
Capitolul XXXVIII – Este supărător pentru iudei faptul că se spune despre Hristos că trebuie să fie adorat. Totuși, Iustin confirmă aceasta potrivit Psalmului 45
Și Trifon a spus: „Domnule, era bine pentru noi dacă am fi ascultat de învățătorii noștri, care au stabilit o lege potrivit căreia noi nu trebuie să avem niciun fel de relații cu voi și nici să comunicăm cu voi cu privire la aceste întrebări. Căci voi rostiți multe blasfemii, prin faptul că încercați să ne convingeți că acest Om răstignit a fost cu Moise și cu Aaron și le-a vorbit în stâlpul din nor, apoi că a devenit om, a fost răstignit, s-a înălțat la cer, că va veni din nou pe pământ și că i se cuvine închinarea.”
Atunci i-am răspuns: „Eu știu că, așa cum spune cuvântul lui Dumnezeu, această mare înțelepciune a lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor și Cel Atotputernic, este ascunsă de voi.[253] De aceea, din compasiune pentru voi, mă străduiesc din răsputeri să vă fac să înțelegeți aceste probleme care vi se par paradoxale, iar dacă nu o veți face, eu voi fi nevinovat în ziua judecății. Căci veți auzi cuvinte care vi se vor părea chiar mai paradoxale, dar nu fiți încurcați, ci mai degrabă rămâneți ascultători plini de râvnă și cercetători, disprețuind tradiția învățătorilor voștri, pe care Duhul Sfânt îi condamnă pentru incapacitatea lor de a înțelege adevărurile lui Dumnezeu și pentru preferința lor pentru predicarea propriilor doctrine. Prin urmare, în Psalmul 45, aceste cuvinte se referă în același fel la Hristos: «Inima mea a scos la iveală un lucru bun; voi spune Împăratului lucrările mele. Limba mea este pana unui scriitor pregătit. Ești mai frumos decât fiii oamenilor: harul este turnat pe buzele Tale, de aceea Dumnezeu Te-a binecuvântat pe vecie. Încinge-Ți sabia pe coapse, Tu, Cel plin de putere. Grăbește-Te în frumusețea Ta, propășește și împărățește, din pricina adevărului, a blândeții și a neprihănirii, și dreapta Ta Te va conduce în chip minunat. Săgețile Tale sunt ascuțite, oamenii vor cădea sub Tine; în inima dușmanilor Împăratului [se înfig săgețile]. Tronul Tău dăinuie în veci de veci: sceptrul împărăției Tale este unul de dreptate. Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nedreptatea; de aceea, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarășii Tăi. [El Te-a uns] cu mir, cu untdelemn și casia pe veșmintele Tale, în palatele Tale de fildeș, unde Te înveselesc. Fiicele împăraților sunt aduse în cinstea Ta. Împărăteasa a stat la dreapta Ta, înveșmântată în haine împodobite cu aur. Ascultă, o, fiică, ia aminte și pleacă-ți urechea; uită pe poporul tău și casa tatălui tău: și Împăratul va dori frumusețea ta. Pentru că El este Domnul tău, să te închini și tu înaintea Lui. Fiica Tirului [va veni acolo] cu daruri. Și cele mai bogate din popor se vor pleca înaintea feței tale. Fiica Împăratului este plină de slavă, îmbrăcată în veșminte brodate cu mâna. Fecioarele care o urmează vor fi aduse înaintea Împăratului și însoțitoarele ei sunt aduse la Tine. Ele vor fi aduse cu bucurie și veselie, vor fi conduse în casa Împăratului. În locul părinților Tăi Ți s-au născut fii, pe care îi vei numi stăpânitori peste întregul pământ. Îmi voi aminti numele Tău în fiecare generație: de aceea poporul Te va mărturisi în veac și în veci de veci.»[254]”
Capitolul XXXIX – Iudeii îi urăsc pe creștinii care cred astfel. Cât de mare este diferența dintre unii și alții!
„Acum, nu este surprinzător”, am continuat eu, „faptul că voi ne urâți pe noi, cei care avem aceste păreri și care dovedim că sunteți vinovați de o continuă împietrire a inimii. Într-adevăr, Ilie, vorbind cu Dumnezeu despre voi, spune astfel: «Doamne, i-au ucis pe profeții Tăi, au surpat altarele Tale: am rămas numai eu singur și caută să-mi ia viața.»[255] Și El îi răspunde: «Mai am încă șapte mii de bărbați care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal.»[256] De aceea, după cum Dumnezeu nu Și-a revărsat mânia datorită celor șapte mii de oameni, nici acum nu Și-a aplicat judecata și nici nu o aplică, știind că, în fiecare zi, unii [dintre voi] devin ucenici în numele lui Hristos și părăsesc drumul greșit. Aceștia primesc daruri, după cum sunt vrednici, fiind luminați de numele acestui Hristos. Căci unul primește un duh de înțelegere, altul un duh de sfătuire, de tărie, de vindecare, de previziune, de învățătură sau de teamă de Domnul.[257]”
La acestea, Trifon mi-a zis: „Aș vrea să fii conștient că ești exaltat când vorbești despre aceste lucruri.”
Eu i-am spus: „Ascultă, prietene, căci nu sunt nebun și nu mi-am pierdut controlul, dar a fost profețit că, după înălțarea lui Isus la cer, ne va izbăvi din înșelăciunea în care eram și ne va da daruri. Cuvintele sunt acestea: «S-a suit la ceruri, a luat robia roabă și a dat daruri oamenilor.» La fel, noi, care am primit daruri de la Hristos, care S-a înălțat la cer, dovedim cuvintele profeției cu privire la voi – «înțelepți prin voi înșivă și pricepuți în ochii voștri»[258] – cei care sunteți nechibzuiți și Îl cinstiți pe Dumnezeu și pe Hristosul Lui numai cu buzele. Dar noi, care cunoaștem întregul adevăr, Îl cinstim prin amândouă, cu cunoștința și cu inima noastră,[259] până la moarte chiar. Dar voi ezitați să mărturisiți că El este Hristosul, așa cum dovedesc Scripturile și evenimentele împlinite în numele Lui, poate pentru acest motiv, ca să nu fiți persecutați de conducători, care, sub influența duhului celui rău și înșelător, șarpele, nu vor înceta să condamne la moarte și să-i persecute pe cei care mărturisesc numele lui Hristos până va veni El din nou, să îi nimicească pe toți și să răsplătească fiecăruia după meritul lui.”
Trifon a răspuns: „Acum dovedește-ne că acest om, despre care spui că a fost răstignit și că s-a înălțat la cer este Hristosul lui Dumnezeu. Căci ai dovedit îndeajuns, prin spusele Scripturii citate înainte, că Scriptura declară suferințele lui Hristos, venirea Lui în slavă, faptul că va primi stăpânirea veșnică peste toate neamurile și că fiecare împărăție Îi va fi supusă: dovedește acum că acest Om este El.”
Eu am răspuns: „Acest fapt a fost deja dovedit, domnilor, pentru cei ce au urechi, prin chiar faptele pe care le-ați recunoscut. Dar, ca să nu credeți că sunt în încurcătură și că nu pot demonstra ce ați cerut, după cum am promis, voi face aceasta la locul potrivit. Acum rezum argumentele privitoare la subiectul pe care îl discutăm.”
Capitolul XL – El revine la legea mozaică și dovedește că aceasta conținea imaginea lucrurilor referitoare la Hristos
„Misterul mielului care Dumnezeu a poruncit să fie jertfit de Paști, reprezenta modelul lui Hristos, cu al cărui sânge, pe măsura credinței în El, cei care cred în El își ung casele[260] și pe ei înșiși. Puteți înțelege cu toții că de aceea creația lui Dumnezeu – și anume Adam – a fost o casă pentru duhul care venea de la Dumnezeu[261]. Voi dovedi faptul că această poruncă a fost temporară astfel: Dumnezeu nu îngăduie ca mielul de Paști să fie jertfit altundeva decât acolo unde era chemat numele Lui, știind că vor veni zile, după suferințele lui Hristos, când până și Ierusalimul va fi dat dușmanilor voștri și toate jertfele vor înceta, iar mielul cu privire la care se poruncise să fie fript în întregime, era un simbol al suferințelor crucii, prin care avea să treacă Hristos. Căci mielul e fript și aranjat în formă de cruce. Căci o vergea este trecută din partea de jos a mielului, până la cap și una de-a lungul spatelui, de care erau atașate picioarele mielului. Iar cei doi țapi care erau aduși ca ofrandă în timpul postului,[262] dintre care unul era alungat ca [țap] ispășitor și celălalt era jertfit, anunțau în mod asemănător cele două veniri ale lui Hristos: prima, când bătrânii poporului vostru și preoții au pus mâna pe El, L-au condamnat la moarte și L-au alungat ca pe [țapul] ispășitor, și a doua venire, pentru că în același loc din Ierusalim Îl veți recunoaște pe Cel pe care L-ați necinstit și care a fost jertfit pentru toți păcătoșii dornici să se pocăiască și să țină postul despre care vorbește Isaia – prin dezlegarea înțelegerilor răuvoitoare, respectarea celorlalte precepte enumerate, de asemenea, de acesta[263] și pe care le-am citat – fapte pe care le fac cei ce cred în Isus. În plus, sunteți conștienți că oferirea celor doi țapi, cu privire la care se poruncise să fie jertfiți în timpul de post, nu era îngăduit să aibă loc altundeva decât în Ierusalim.”
Capitolul XLI – Darul de floarea făinii era un simbol al euharistiei
„Iar darul de floarea făinii, domnilor”, am spus, „care se prevedea că trebuia adus de către cei curățați de lepră,[264] era simbolul pâinii euharistiei, celebrarea prescrisă de Domnul nostru, Isus Hristos,[265] în amintirea suferințelor pe care El le-a îndurat pentru cei al căror suflet este purificat de toată nedreptatea, așa încât să-I putem mulțumi lui Dumnezeu că a creat lumea, cu toate lucrurile din ea, de dragul omului, și că ne-a izbăvit din răul în care ne aflam, și pentru că a răsturnat cu totul stăpânirile și puterile prin Cel care a suferit potrivit voii Sale. Așadar, Dumnezeu vorbește prin gura lui Maleahi, unul din cei doisprezece [profeți], așa cum am spus înainte, despre jertfele aduse în acele vremuri de către voi: «“Nu găsesc nicio plăcere în voi”, spune Domnul, “și nu voi primi jertfele din mâinile voastre, căci, de la răsăritul soarelui până la asfințit, numele Meu este glorificat printre neamuri și pretutindeni se aduce tămâie în numele Meu și daruri curate, căci numele Meu este mare între oameni”, zice Domnul, “dar voi îl pângăriți.”»[266] El vorbește deci despre acele neamuri, adică despre noi, care pretutindeni Îi aducem jertfă pâinea și paharul euharistiei, afirmând deopotrivă că noi slăvim numele Lui, iar voi îl pângăriți. Porunca privitoare la circumcizie, care îi obliga [pe ei] să circumcidă întotdeauna copiii în a opta zi,[267] era întruchiparea adevăratei circumcizii, prin care am fost circumciși din amăgire și nedreptate prin Cel ce a înviat din morți în prima zi după sabat, [și anume] prin Domnul nostru, Isus Hristos. Căci întâia zi după sabat, care rămâne cea dintâi zi dintre celelalte, este numită cea de-a opta, potrivit numărului zilelor perioadei de până la circumcizie, și [totuși] rămâne cea dintâi.[268]”
Capitolul XLII – Clopoțeii de pe roba preotului îi prefigurau pe apostoli
„În plus, cerința ca acei doisprezece clopoței[269] să fie prinși de [roba] marelui preot, care atârnau până jos, la picioare, era un simbol al celor doisprezece apostoli, care depind de puterea lui Hristos, preotul cel veșnic, iar prin glasul lor a fost umplut întregul pământ de gloria și de harul lui Dumnezeu și al Hristosului Său. De aceea spune și David: «Sunetul lor a umplut pământul și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii.»[270] Isaia vorbește ca și cum i-ar personifica pe apostoli, când aceștia Îi spun lui Hristos că ei nu cred în faima lor, ci în puterea Celui care i-a trimis. «Doamne, cine a crezut vestirea noastră și cine a văzut brațul Domnului? Noi am propovăduit înaintea Lui, ca și cum [atunci ar fi fost] un prunc, o rădăcină într-un pământ uscat.»[271] (Ceea ce urmează în profeție am citat deja.) Dar când pasajul vorbește ca de pe buzele multora: «Am propovăduit înaintea Lui» și adaugă: «ca și cum ar fi fost un copil», ceea ce semnifică faptul că cei răi vor ajunge să-I fie supuși, Îi vor asculta poruncile și toți se vor face ca un copil. Un astfel de lucru se întâmplă într-un trup: deși membrele sunt numeroase, toate sunt numite ca fiind una și formează un trup.[272] Căci, într-adevăr, o comunitate și o biserică, deși cuprinde mulți indivizi, este una, numită și desemnată cu un singur nume. Pe scurt, domnilor”, am spus eu, „enumerând toate celelalte lucruri stabilite de Moise, pot demonstra că ele erau prototipuri, simboluri și declarații cu privire la lucrurile care aveau să I se întâmple lui Hristos și cu privire la cei despre care se prevăzuse că vor crede în El și la acele lucruri care aveau să fie făcute de Hristos Însuși. Ceea ce am enumerat până acum mi se pare suficient, de aceea mă întorc din nou la cursul discursului.”
Capitolul XLIII – El concluzionează că legea s-a sfârșit la venirea lui Hristos, care S-a născut din fecioară
„După cum circumcizia a început cu Avraam, iar sabaturile, sacrificiile, darurile și sărbătorile cu Moise și am dovedit că acestea au fost poruncite din pricina împietririi inimii poporului vostru, la fel a fost necesar, potrivit voii Tatălui, ca aceste lucruri să sfârșească la venirea Celui născut din fecioară, din spița lui Avraam, din seminția lui Iuda și a lui David, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care se proclamase că avea să vină pentru întreaga lume, să fie legea[273] și legământul[274] veșnic, așa cum arată profețiile menționate anterior. Iar noi, care ne-am apropiat de Dumnezeu prin El, am primit circumcizia spirituală,[275] nu pe cea carnală, ceea ce Enoh și cei ca el au înțeles. Noi am primit-o prin botez, prin mila lui Dumnezeu, căci noi eram păcătoși. Și toți oamenii o pot primi, deopotrivă. Dar, întrucât misterul nașterii Lui solicită atenție, voi vorbi despre el. Cu privire la proveniența lui Hristos, Isaia a afirmat, în cuvintele citate deja, că nu era legată de om: «Cine poate spune care este proveniența Lui? Căci viața Lui a fost luată de pe pământul celor vii: pentru păcatele poporului Meu a fost dat la moarte.»[276] Duhul profeției a afirmat astfel că originea Celui care avea să moară, pentru ca noi, oamenii păcătoși, să putem fi vindecați prin rănile Lui, era de o asemenea natură încât nu putea fi identificată. Mai mult, Duhul profeției a prezis prin Isaia că cei ce cred în El vor cunoaște felul în care El a venit în lume: «Și Domnul i-a vorbit din nou lui Ahaz și i-a zis: “Cere pentru tine un semn din partea Domnului, Dumnezeului tău, fie în locurile de jos, fie în cele de sus.”» Și Ahaz a zis: «Nu voi cere, ca să nu-L ispitesc pe Domnul», iar Isaia a spus atunci: «Ascultați totuși, casa lui David! Este puțin lucru pentru voi să luptați cu oamenii? Atunci de ce luptați cu Domnul? De aceea, Domnul Însuși vă va da un semn. Iată că fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și Îi va pune numele Emanuel. El va mânca smântână și miere înainte să cunoască sau să prefere răul sau să aleagă binele, căci înainte de a cunoaște răul și binele, pruncul va lepăda răul și va alege binele. Și înainte ca pruncul să știe să-și strige părinții, va primi puterea Damascului și prada Sameriei, în prezența împăratului Asiriei. Și țara va fi părăsită, căci veți îndura cu greu prezența celor doi împărați ai ei. Dar Dumnezeu va aduce asupra ta, a poporului tău și asupra casei tatălui tău zile cum nu au mai fost peste tine de când s-a despărțit Efraim de Iuda, adică pe împăratul Asiriei.»[277] Acum este limpede pentru toți că, în neamul lui Avraam, nimeni nu s-a născut trupește din fecioară și nu s-a spus despre nimeni să se fi născut [din fecioară], în afară de Hristosul nostru. Dar din moment ce voi și învățătorii voștri îndrăzniți să afirmați că în profeția lui Isaia nu se spune: «Iată că fecioara va rămâne însărcinată», ci «Iată că tânăra va rămâne însărcinată și va naște un fiu»; [din moment ce] voi explicați această profeție ca și cum [se referă] la Ezechia, care a fost împăratul vostru, doresc că discut cu voi pe scurt acest aspect în contradictoriu și să arăt că acea referință Îl privește pe Cel pe care noi Îl recunoaștem drept Hristos.”
Capitolul XLIV – Iudeii își promit lor înșiși mântuirea în zadar, căci ea nu se poate primi decât prin Hristos
„Căci astfel, în ce vă privește, eu voi fi fără vină în toate privințele, dacă încerc să vă conving cu seriozitate, prin demonstrațiile următoare. Dar dacă rămâneți insensibili sau slabi în [a lua] o hotărâre, din pricina morții pe care o suferă mulți dintre creștini și nu sunteți dispuși să vă declarați de acord cu adevărul, voi veți fi autorii propriilor voastre [nenorociri]. Voi vă înșelați singuri, închipuindu-vă că, dacă sunteți sămânța lui Avraam, potrivit trupului,[278] veți moșteni în întregime lucrurile bune pe care Dumnezeu a anunțat că le va da prin Hristos. Căci nimeni, nici chiar copiii lui Avraam nu pot aștepta nimic, ci numai cei care, în gândirea lor, sunt asimilați credinței lui Avraam și care au recunoscut toate tainele: căci unele porunci v-au fost date cu privire la închinarea înaintea lui Dumnezeu și cu trăirea neprihănirii, iar altele au fost menționate cu privire la taina lui Hristos, din pricina împietririi inimii poporului vostru. Dumnezeu arată că astfel stau lucrurile, în Ezechiel, [când] a spus următoarele: «Dacă Noe, Iacov și Daniel Mi-ar cere să le scap fiii sau fiicele, nu le-aș împlini cererea.»[279] Iar în Isaia, cu privire la aceeași problemă, El a spus astfel: «Și Domnul Dumnezeu a spus: “Ei vor ieși și se vor uita la mădularele [trupurilor] oamenilor care au păcătuit, căci viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge și vor fi o miasmă pentru orice făptură.”»[280] Prin urmare, e potrivit să îndepărtați această speranță din sufletele voastre și să vă grăbiți să cunoașteți în ce fel iertarea de păcate și speranța moștenirii lucrurilor bune promise pot fi ale voastre. Dar nu există nicio altă [cale] decât aceasta – să Îl cunoașteți pe Hristos, să vă spălați în fântâna care îndepărtează păcatele, despre care vorbea Isaia, și apoi să trăiți vieți lipsite de păcat.”
Capitolul XLV – Cei ce au fost neprihăniți înainte și în timpul legii vor fi mântuiți de Hristos
Iar Trifon a spus: „Chiar dacă par că întrerup aceste lucruri, despre care spui că trebuie investigate, totuși întrebarea pe care vreau să o pun nu suferă amânare. Îngăduie-mi să o pun.”
Eu i-am răspuns: „Întreabă orice dorești, așa cum îți vine în minte și voi căuta, după aceste întrebări și răspunsuri, să continui și să completez discursul.”
Atunci el a zis: „Spune-mi, cei ce au trăit potrivit legii lui Moise vor învia la fel ca Iacov, Enoh și Noe sau nu?”
Eu i-am răspuns: „Atunci când am citat, domnule, cuvintele lui Ezechiel potrivit cărora «Dacă Noe, Iacov și Daniel Mi-ar cere să le scap fiii sau fiicele, nu le-aș împlini cererea»,[281] ci fiecare, vrea să spună, va fi mântuit pe baza propriei lui neprihăniri, am spus și că cei ce și-au dus viața conform legii lui Moise, vor fi la rândul lor mântuiți. Căci lucrurile din legea lui Moise, care sunt bune, cucernice, neprihănite și care au fost poruncite celor ce o ascultau și ceea ce a fost poruncit din pricina împietririi inimii poporului, a fost consemnat și împlinit de cei ce se aflau sub lege. Întrucât cei ce au împlinit ceea ce e bun în mod universal, natural și etern sunt plăcuți lui Dumnezeu, vor fi mântuiți prin Hristos și vor învia la fel ca și acei oameni neprihăniți dinaintea lor, precum Noe, Enoh, Iacov și oricare alții și împreună cu cei ce L-au cunoscut pe acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a existat dinaintea luceafărului dimineții și a lunii, Cel care S-a întrupat și S-a născut din fecioară în spița de neam a lui David, pentru ca, începând cu această perioadă, șarpele care a păcătuit de la început și îngerii asemănători lui să fie nimiciți,[282] iar moartea să fie disprețuită și dată deoparte la a doua venire a lui Hristos Însuși și să înceteze să mai existe. Atunci unii vor fi pedepsiți pentru totdeauna în judecata și condamnarea focului, iar alții vor trăi în nemurire, eliberați de suferință, de putrezire și de durere.[283]”
Capitolul XLVI – Trifon întreabă dacă un om care și acum ține legea va fi mântuit. Iustin arată că aceasta nu contribuie cu nimic la neprihănire
„Dar dacă unii, chiar și acum, doresc să trăiască respectând instituțiile stabilite de Moise și cred în acest Isus, care a fost răstignit, și Îl recunosc drept Hristosul lui Dumnezeu și faptul că El este Judecătorul suprem al tuturor și că Lui îi aparține împărăția cea veșnică,[284] pot fi și ei mântuiți?” m-a întrebat el.
Și eu am răspuns: „Să vedem împreună dacă un om poate să respecte toate normele mozaice.”
El a răspuns: „Nu. Căci știm că, așa cum ai spus, nu este cu putință să jertfim oriunde mielul de Paști, nici să aducem țapii în timpul postului sau [să aducem] toate celelalte daruri.”
Eu am spus: „Atunci spune-ți ție însuți câteva din lucrurile care pot fi îndeplinite, căci te vei convinge că, deși un om nu respectă sau nu îndeplinește poruncile eterne, poate fi cu siguranță mântuit.”
El a replicat: „Să ținem sabatul, să ne circumcidem, să păzim lunile noi și să ne spălăm dacă atingem vreunul din lucrurile interzise de Moise sau după întreținerea de relații sexuale.”
Eu am spus: „Crezi că Avraam, Isaac, Iacov, Noe, Iov și toți ceilalți oameni neprihăniți dinaintea lor și de după ei, precum și Sara, soția lui Avraam, Rebeca, soția lui Isaac, Rahela, soția lui Iacov și Lea și toate celelalte, până la mama lui Moise, slujitorul cel credincios,[285] care nu au respectat niciuna din aceste [reguli], vor fi mântuiți?”
Și Trifon mi-a răspuns: „Nu au fost Avraam și urmașii lui circumciși?”
Eu am spus: „Știu că Avraam și urmașii lui au fost circumciși. Am relatat pe larg înainte motivul pentru care ei au fost circumciși și, dacă ceea ce am spus nu vă convinge, să cercetăm din nou problema. Dar sunteți conștienți că, până la Moise, niciunul din cei neprihăniți nu a respectat vreunul din ritualurile despre care vorbim și nu a primit vreo poruncă pe care să o respecte, în afară de circumcizie, care a început cu Avraam.”
El mi-a răspuns: „Știm aceasta și recunoaștem că ei sunt mântuiți.”
În schimb, eu i-am spus: „Înțelegeți că Dumnezeu, prin Moise, v-a dat astfel de porunci din pricina împietririi inimii poporului vostru, pentru ca, prin numărul lor mare, prin fiecare act să Îl păstrați pe Dumnezeu înaintea ochilor voștri și să nu începeți niciodată să vă purtați nedrept sau fără evlavie. Căci El v-a poruncit să vă faceți [tivuri] de culoare purpurie,[286] ca să nu-L uitați pe Dumnezeu și v-a cerut să purtați filacterii și anumite lucruri pe care, într-adevăr, le considerăm sfinte,[287] fiind scrise pe pergament subțire, mijloace prin care ați fost stârniți să vi-L amintiți constant pe Dumnezeu și, în același timp, v-a convins că nu aveți în inimile voastre nici cea mai vagă amintire a închinării înaintea lui Dumnezeu. Totuși, nici chiar așa nu v-ați îndepărtat de idolatrie, căci în vremea lui Ilie, când [Dumnezeu] a numărat din nou pe cei care nu își plecaseră genunchiul înaintea lui Baal, a spus că numărul era de șapte mii,[288] iar în Isaia vă mustră că v-ați jertfit copiii idolilor[289]. Dar noi, pentru că refuzăm să aducem jertfe celor cărora obișnuiam să le aducem, suntem supuși unor pedepse mari și ne bucurăm în moarte, crezând că Dumnezeu ne va învia prin Hristosul Lui și ne va da o natură nepieritoare, nemuritoare și netulburată. Noi știm că poruncile impuse din pricina împietririi inimii poporului vostru nu contribuie cu nimic la îndeplinirea neprihănirii și a evlaviei.”
Capitolul XLVII – Iustin comunică cu creștinii care respectă legea. Nu puțini creștini fac astfel
Iar Trifon a întrebat din nou: „Dar dacă cineva, cunoscând aceste lucruri, după ce recunoaște că acest Om este Hristos, crede în El și Îl ascultă, dorește totuși să respecte aceste [norme], va fi mântuit?”
Eu am spus: „După părerea mea, Trifon, un astfel de om va fi mântuit dacă nu caută, pe orice cale, să-i convingă pe alții – adică pe acele neamuri care au fost circumcise din greșeală pentru Hristos – să respecte aceleași lucruri ca și el, spunându-le că nu vor fi mântuite dacă nu o fac. Așa ai făcut tu însuți la începutul acestui discurs, când ai declarat că nu voi fi mântuit dacă nu respect aceste norme.”
Atunci, el a răspuns: „Atunci de ce ai spus: «După părerea mea, un astfel de om va fi mântuit», dacă nu ar fi și unii care ar afirma contrariul?”
„Există astfel de oameni, Trifon”, am răspuns; „și aceștia nu se aventurează să aibă vreo relație sau să le ofere ospitalitate unor asemenea oameni; dar eu nu sunt de acord cu ei. Dar dacă unii, din pricina slăbiciunii minții lor, doresc să respecte normele date de Moise, așteptând să obțină prin ele o anumită virtute, porunci despre care noi credem că au fost date din cauza împietririi inimii poporului, alături de speranța lor în Hristos și [doresc să împlinească] faptele veșnice și naturale ale neprihănirii și pietății și totuși aleg să trăiască împreună cu creștinii și cu cei credincioși, cum am mai spus, fără să încerce să îi convingă să se circumcidă ca și ei, să țină sabatul sau să respecte alte asemenea ceremonii, atunci susțin că putem să ne unim și să ne asociem cu ei în toate lucrurile, ca unii care suntem înrudiți și frați. Dar dacă, Trifon”, am continuat, „unii din neamul vostru, care spun că ei cred în acest Hristos, îi silesc pe cei dintre neamuri care cred în El, să trăiască în toate privințele după legea lui Moise sau nu se asociază îndeaproape cu ei, eu nu sunt de acord cu ei. Dar cred că și cei care au fost convinși de ei să respecte legea, alături de mărturisirea lui Dumnezeu în Hristos, probabil vor fi mântuiți. Mai departe, susțin că cei care au mărturisit și au cunoscut că acest om este Hristos și, din anumite motive, nu s-au întors la lege, au negat că acest Om este Hristosul și nu s-au pocăit înainte să moară, cu niciun chip nu vor fi mântuiți. Mai susțin că cei ce sunt din sămânța lui Avraam, care trăiesc potrivit legii și nu cred în acest Hristos înainte să moară, nu vor fi nici ei mântuiți, mai cu seamă cei care L-au anatemizat și Îl anatemizează întocmai pe acest Hristos în sinagogi și toate lucrurile prin care ar fi putut obține mântuirea și ar fi putut scăpa de răzbunarea focului. Căci bunătatea și îndurarea plină de dragoste a lui Dumnezeu,[290] bogățiile Lui fără margini îl fac neprihănit și fără păcat pe cel care, așa cum spune Ezechiel, se pocăiește de păcate și îl consideră păcătos, nedrept și lipsit de evlavie pe cel ce se îndepărtează de la pietate și neprihănire spre nedreptate și lipsă de evlavie. De aceea a spus și Domnul nostru, Isus Hristos: «Vă voi judeca în ceea ce privește lucrurile pe care vi le-am dat.»[291]”
Capitolul XLVIII – Înainte să fie dovedită divinitatea lui Hristos, el [Trifon] cere să se stabilească faptul că El este Hristos
Și Trifon a spus: „Am auzit ce crezi despre aceste lucruri. Reia discursul de unde l-ai întrerupt și du-l până la capăt. Căci o parte din el mi se pare paradoxal și cu totul imposibil de dovedit. Atunci când spui că acest Hristos a existat ca și Dumnezeu, dinaintea veacurilor, apoi că El S-a născut și a devenit om și totuși nu este om născut din om – această afirmație nu mi se pare doar paradoxala, ci și nebunească.”
La aceasta, i-am răspuns: „Știu că această declarație pare paradoxală, mai ales celor din neamul vostru, care nu sunt niciodată dispuși să înțeleagă și să împlinească [cerințele] lui Dumnezeu, ci [sunt gata să le împlinească] pe cele ale învățătorilor voștri, așa cum spune Dumnezeu Însuși. Cu siguranță, Trifon”, am continuat, „[dovada] că acest om este Hristosul lui Dumnezeu nu dă greș, chiar dacă nu pot demonstra că a existat înainte, ca Fiu al Creatorului tuturor lucrurilor, fiind Dumnezeu și că S-a născut ca om dintr-o fecioară. Dar din moment ce am dovedit cu siguranță că acest om este Hristosul lui Dumnezeu, oricine ar fi El, chiar dacă nu demonstrez că El era pre-existent și că a devenit om cu aceleași slăbiciuni ca și noi, având un trup, potrivit voii Tatălui, cu privire la acest ultim lucru este corect să spuneți că eu m-am înșelat și nu să negați că El este Hristosul, deși ar trebui să se vadă că El a venit ca om născut din om și [nimic mai mult] nu e dovedit [decât aceasta], că El a devenit Hristos prin alegere. Căci sunt unii, prietenii mei,” am spus, „din neamul nostru, care Îl recunosc drept Hristos, în vreme ce susțin că El este un om obișnuit. Eu nu sunt de acord cu ei și nici nu vreau să fiu – deși cei mai mulți din cei care au [acum] aceleași păreri ca și mine cred aceasta – din moment ce Hristos Însuși ne-a poruncit să nu ne punem credința în doctrine omenești, ci în cele proclamate de profeții cei binecuvântați și propovăduite de El Însuși.”
Capitolul XLIX – Celor care obiectează că Ilie nu a venit încă, el le răspunde că acesta este precursorul primei veniri
Și Trifon a spus: „Cei ce afirmă că el a fost un om, care a fost uns prin alegere și apoi a devenit Hristos, mi se par mai credibili decât tine, care susții opiniile pe care le-ai exprimat. Căci noi toți așteptăm ca acest Hristos să fie un om [născut] din om și că atunci când va veni Ilie, îl va unge. Dar dacă acest om pare să fie Hristos, trebuie ca el să fie un om [născut] din oameni dar, dat fiind faptul că Ilie nu a venit încă, trag concluzia că acest om nu este El [Hristosul].”
Atunci l-am întrebat: „Nu spune Scriptura, în cartea lui Zaharia, că Ilie va veni înainte de ziua cea mare și înfricoșătoare a Domnului?”
Și el a răspuns: „Cu siguranță.”
„Prin urmare, dacă Scriptura vă silește să recunoașteți că au fost prezise două veniri ale lui Hristos – una în care Se va arăta suferind, necinstit și fără frumusețe, dar în cealaltă va veni în slavă, ca Judecător al tuturor, așa cum a fost arătat în multe din pasajele citate înainte – nu ar trebui să presupunem că în cuvântul Domnului se proclamă că Ilie va fi precursorul zilei celei mari și teribile, care este cea de-a doua Lui venire?”
„Desigur”, a răspuns el.
„În consecință, în învățătura Lui, Domnul nostru a anunțat”, am continuat eu, „că acest lucru va avea loc, spunând și că Ilie va veni. Și noi știm că aceasta se va petrece atunci când Domnul nostru, Isus Hristos, va veni din cer în slavă; primele manifestări ale acestui eveniment au fost precedate de Duhul lui Dumnezeu care era în Ilie, ca un crainic, în [persoana lui] Ioan, un profet din mijlocul națiunii voastre, după care nu a mai apărut niciun alt profet printre voi. El a strigat, pe când stătea pe malul râului Iordan: «Eu vă botez cu apă, spre pocăință, dar va veni Cel ce este mai puternic decât mine și căruia eu nu sunt vrednic să Îi duc încălțămintea: El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc. El va vântura și Își va curăța pe deplin făina și va strânge grânele într-un hambar. Dar pleava o va arde în focul care nu se stinge.» Pe acest profet l-a pus în închisoare regele vostru, Irod, iar când și-a sărbătorit ziua de naștere și nepoata lui l-a încântat prin dansul ei, el i-a spus să îi ceară orice dorea. Mama fecioarei a îndemnat-o să ceară capul lui Ioan, care era în închisoare. Ea l-a cerut și [Irod] a trimis și a poruncit să fie adus capul lui Ioan pe o tavă. De aceea Hristos, [când era] pe pământ, a spus celor care afirmau că Ilie trebuia să vină înainte de Hristos: «Ilie va veni și va restaura toate lucrurile; dar Eu vă spun că Ilie a și venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci i-au făcut tot ce au vrut.» Este scris: «Atunci ucenicii au înțeles că le vorbea despre Ioan Botezătorul.»”
Și Trifon a spus: „Și această afirmație mi se pare paradoxală – și anume că Duhul profetic al lui Dumnezeu, care era în Ilie, era și în Ioan.”
La aceasta, eu am răspuns: „Nu crezi că același lucru s-a întâmplat și în cazul lui Iosua, fiul lui Nave (Nun), care i-a urmat lui Moise la conducerea poporului, atunci când lui Moise i s-a poruncit să își pună mâinile peste Iosua și Dumnezeu i-a spus: «Voi lua din duhul care este în tine și îl voi pune în el?»”
Și el a spus: „Cu siguranță.”
„Așadar”, am spus, „după cum, pe când Moise era încă printre oameni, Dumnezeu a luat din duhul care era în Moise și l-a pus în Iosua, la fel a putut să facă Dumnezeu ca [duhul] lui Ilie să vină peste Ioan, pentru ca, la fel cum Hristos, la prima Lui venire a părut lipsit de slavă, prima venire a duhului, care a rămas pur în Ilie, să fie văzută ca lipsită de glorie. Căci Domnul a spus că va duce un război împotriva lui Amalec, în mod ascuns și nu puteți nega faptul că Amalec a căzut. Dar dacă se spune că numai la venirea glorioasă a lui Hristos se va duce războiul cu Amalec, cât de mare va fi împlinirea Scripturii, care zice: «Dumnezeu va purta război împotriva lui Amalec, cu mână ascunsă!» Puteți vedea că puterea ascunsă a lui Dumnezeu era în Hristos cel răstignit, înaintea căruia tremură demonii și toate stăpânirile pământului.”
Capitolul L – Este dovedit în Isaia că Ioan este precursorul lui Hristos
Trifon a spus: „Mi se pare că ai trecut prin mari conflicte cu mulți oameni cu privire la toate lucrurile pe care le cercetăm și, de aceea, ești gata să răspunzi la toate întrebările pe care ți le pun. Mai întâi, spune-mi cum poți să arăți că există un alt Dumnezeu în afară de Creatorul tuturor lucrurilor și apoi faptul că El S-a supus nașterii din fecioară.”
Eu am replicat: „Mai întâi de toate, permite-mi să citez anumite pasaje din profeția lui Isaia, care se referă la funcția de premergător îndeplinită de Ioan Botezătorul, profetul dinaintea Domnului nostru, Isus Hristos.”
„Sunt de acord”, a spus el.
Atunci am spus: „Isaia a prezis astfel rolul de premergător al lui Ioan: «Și Ezechia i-a spus lui Isaia: “Bun este cuvântul pe care l-a rostit Domnul; fie pace și neprihănire în timpul zilelor mele.”» și «Încurajați poporul; voi, preoților, vorbiți inimii Ierusalimului și întăriți-o, căci umilirea ei este împlinită. Păcatul ei este ispășit, căci a primit din mâna Domnului de două ori cât păcatele ei.» «Un glas strigă în pustiu: “Pregătiți căile Domnului; neteziți cărările Dumnezeului nostru. Orice vale va fi înălțată și orice munte și deal vor fi plecate; locurile strâmte vor fi îndreptate și cele abrupte se vor face drumuri netede. Slava Domnului se va vedea și orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu: căci Domnul a vorbit.” Un glas zice: “Strigă!” Și eu am spus: “Ce să strig?” “Orice făptură este ca iarba și toată slava omului ca floarea ierbii. Iarba pălește și floarea ei cade, dar cuvântul Domnului rămâne în veac.” Tu, cel ce aduci vești bune Sionului, suie-te pe munte; tu, cel ce aduci vești bune Ierusalimului, ridică-ți glasul cu putere. Ridică-te și nu te teme; spune cetăților lui Iuda: “Iată-L pe Dumnezeul vostru! Iată că Domnul vine cu putere și [brațul] Lui cu autoritate. Iată că răsplata Lui este cu El și faptele Lui merg înaintea Lui. El Își va paște turma ca un păstor, va lua mieii în brațele [Lui] și Se va bucura de cea care are miei sugari. Cine a măsurat apa cu mâna [lui], cerul cu palma și țărâna cu pumnul [lui]? Cine a cântărit munții și [a pus] văile în cântar? Cine a cunoscut gândul Domnului? Cine a fost sfătuitorul Lui și cine i-a dat sfaturi? Sau cu cine S-a sfătuit El și cine L-a învățat? Cine I-a arătat dreptatea? Sau cine L-a făcut să priceapă calea înțelegerii? Toate neamurile sunt ca o picătură într-o găleată, ca praful în cumpănă, ca scuipatul. Dar Libanul nu ajunge să fie ars și nici fiarele câmpului ca ardere de tot. Toate națiunile sunt un nimic și nu sunt bune de nimic.”»”
Capitolul LI – Se dovedește că această profeție s-a împlinit
Când am încheiat, Trifon a spus: „Toate cuvintele profeției pe care o repeți, domnule, sunt neclare și nu au puterea de a dovedi ceea ce dorești să demonstrezi.”
Atunci am răspuns: „Dacă profeții nu ar fi încetat să existe în națiunea voastră după acest Ioan, Trifon, evident că ceea ce am spus cu privire la Isus Hristos poate fi privit, probabil, ca fiind ambiguu. Dar dacă Ioan a venit mai întâi, chemându-i pe oameni să se pocăiască, iar Hristos, pe când [Ioan] era încă pe malul râului Iordan, a venit și a pus capăt profeției și botezului lui și a predicat El Însuși, spunând că împărăția cerurilor era aproape, că El trebuia să sufere multe din partea cărturarilor și a fariseilor, să fie răstignit, a treia zi să învie, să Se arate în Ierusalim, să mănânce și să bea cu ucenicii Lui și a prezis că, în intervalul dintre [prima și a doua] Lui venire, așa cum am spus înainte, se vor ridica preoți și profeți falși în numele Lui, ceea ce se și întâmplă – cum pot fi aceste lucruri neclare când faptele te pot convinge? Mai mult, El S-a referit la faptul că nu va mai fi niciun profet în poporul vostru și la faptul că oamenii au recunoscut că Noul Testament, cu privire la care Dumnezeu Își anunțase înainte [intenția Lui] de a-l promulga, era atunci prezent, Hristos Însuși, în următorii termeni: «Legea și profeții au ținut până la Ioan Botezătorul; începând de la el, împărăția cerurilor se ia cu năvală și cei ce dau năvală pun mâna pe ea. Și dacă puteți primi aceasta, el era Ilie care trebuia să vină. Cel ce are urechi de auzit, să audă.»”
Capitolul LII – Iacov a prevestit două veniri ale Domnului
„Patriarhul Iacov a profețit că vor fi două veniri ale lui Hristos și că, în cea dintâi va suferi și după venirea Lui nu va mai fi nici profet, nici rege în poporul vostru (am continuat eu) și popoarele care au crezut în Hristos, Cel ce a suferit, vor aștepta venirea Lui viitoare. Din acest motiv a rostit Duhul Sfânt aceste adevăruri într-o parabolă, în mod tainic, întrucât”, am adăugat, „s-a spus: «Iuda, frații tăi te laudă: mâinile tale [vor fi] pe grumazul dușmanilor tăi; fiii tatălui tău se vor închina înaintea ta. Iuda este un pui de leu; fiule, te-ai ridicat din pântecele mamei tale. El se așază ca un leu și ca puiul [unui leu]: cine îl va scula? Cârmuirea nu se va îndepărta de Iuda sau conducerea dintre coapsele lui, până va veni cel pentru care este păstrată. El va fi dorința popoarelor, Își va lega mânzul de vie și mânzul unei măgărițe de butucul de vie. Își va spăla hainele în vin și mantaua în sângele strugurilor, ochii Îi vor străluci de vin și dinții Îi vor fi albi ca laptele.» În plus, nu vă veți aventura să afirmați cu nerușinare și nu veți putea dovedi că în poporul vostru au încetat să fie profeți și regi, de la începuturile lor, până în vremea când Isus Hristos a venit și a suferit. Căci, deși afirmați că Irod, după [domnia] căruia a suferit El, era un așchenolit, recunoașteți că era un mare preot în neamul vostru, așa încât era cineva care să aducă jertfe, potrivit legii lui Moise și să respecte celelalte ceremonii; de asemenea, [ați avut] o succesiune de profeți până la Ioan, (chiar și atunci când poporul vostru a fost dus captiv în Babilon, când țara voastră era pustiită de război și vasele sfinte erau luate); niciodată nu a încetat să fie un profet printre voi, care era domnul, stăpânul și conducătorul poporului vostru. Căci Duhul care era în profeți i-a uns pe regi și i-a întronat. Dar după arătarea și moartea lui Isus Hristos al nostru în poporul vostru, nu a mai fost și nu mai este nicăieri vreun profet: mai mult, ați încetat să mai trăiți sub conducerea unui rege al vostru, țara vă este pustie și uitată ca o colibă într-o vie și afirmația Scripturii prin gura lui Iacov: «El va fi dorința popoarelor» reprezenta simbolic cele două veniri ale Lui și faptul că popoarele vor crede în El, ceea ce puteți discerne și voi în cele din urmă. Căci, din toate popoarele, cei ce sunt pioși și neprihăniți prin credința în Hristos, așteaptă venirea Lui viitoare.”
Capitolul LIII – Iacov a prezis că Isus Hristos va merge pe un măgar și Zaharia o confirmă
„Iar expresia: «Își va lega mânzul de vie și mânzul unei măgărițe de butucul de vie» declara dinainte atât faptele săvârșite de El la prima Lui venire, cât și credința pe care popoarele o vor avea în El. Căci ele erau asemenea unui mânz neînhămat, care nu avea un jug în jurul gâtului, până când a venit Hristos și Și-a trimis ucenicii să îi învețe. Și ei au purtat jugul cuvântului Lui și și-au aplecat grumazul să îndure toate [greutățile], de dragul lucrurilor bune promise de El și așteptate de ei. Și, într-adevăr, Domnul nostru, Isus Hristos, când a intrat în Ierusalim, a cerut ucenicilor Lui să Îi aducă o măgăriță, împreună cu mânzul ei, care erau legați la intrarea în satul numit Betfaghe. După ce a șezut pe el, Isus a intrat în Ierusalim. Faptul că acest lucru a fost săvârșit de El așa cum era profețit în termeni clari cu privire la Hristos, iar împlinirea a fost recunoscută, a devenit o dovadă evidentă a faptului că El era Hristosul. Și, deși toate acestea s-au petrecut și sunt dovedite cu Scriptura, voi sunteți încă împietriți. Ba mai mult, Zaharia, unul din cei doisprezece [profeți] a prorocit că se va întâmpla astfel, în următoarele cuvinte: «Bucură-te, fiica Sionului; strigă și vestește, fiica Ierusalimului; iată că împăratul tău vine la tine, neprihănit, aducând mântuirea, blând și smerit, călare pe un măgar, pe mânzul unei măgărițe.» Duhul profeției a menționat, ca și patriarhul Iacov, că El va folosi o măgăriță și mânzul ei și că El, cum am spus înainte, a cerut ucenicilor să aducă ambele animale; [acest fapt] prevestea că voi, cei din sinagogă, veți crede în El împreună cu neamurile. După cum mânzul neînhămat era simbolul neamurilor, la fel măgărița înhămată era un simbol al poporului vostru. Căci voi aveți legea, care a fost impusă [asupra voastră] de profeți. În plus, profetul Zaharia a prezis că același Hristos va fi lovit și că ucenicii Lui vor fi împrăștiați – și aceasta s-a petrecut, de asemenea. După răstignirea Lui, ucenicii care L-au însoțit s-au împrăștiat, până după învierea Lui din morți, când i-a convins că fusese profețit cu privire la El că avea să sufere; fiind încredințați astfel, ei au mers în toată lumea și au propovăduit aceste adevăruri. Prin urmare, noi suntem tari în credința în El și în învățătura Lui, întrucât avem convingerea [aceasta a noastră] pe baza profeților și a celor care, în întreaga lume sunt închinători ai lui Dumnezeu, în numele Celui răstignit. Zaharia mai spune următoarele: «O, sabie, ridică-te împotriva Păstorului Meu și a oamenilor poporului Meu, spune Domnul oștirilor. Lovește Păstorul și turma Lui va fi risipită.»”
Capitolul LIV – Ce semnifică sângele strugurilor
„Iar acea expresie consemnată în scris de Moise și profețită prin patriarhul Iacov, și anume: «Își va spăla hainele în vin și mantaua în sângele strugurilor», semnifică faptul că El îi va spăla pe cei ce cred în El cu sângele Său. Căci Duhul Sfânt îi numește «hainele Lui» pe cei ce primesc iertarea de păcate prin El. El este întotdeauna prezent printre ei cu putere, dar va fi prezent în mod vizibil la cea de-a doua venire. Este evident motivul pentru care Scriptura menționează sângele strugurilor – căci sângele lui Hristos nu era de proveniență umană, ci venea din puterea lui Dumnezeu. Întrucât nu în calitate de om, ci de Dumnezeu a produs El acel sânge al viței, după cum [Scriptura] a prevestit, de asemenea, că sângele lui Hristos nu va proveni din sămânța omului, ci din puterea lui Dumnezeu. Dar această profeție, domnilor, pe care am repetat-o, dovedește că Isus Hristos nu este om născut din oameni, în cursul firesc al omenirii.”
Capitolul LV – Trifon cere să se dovedească, fără metafore, faptul că Isus Hristos este Dumnezeu. Iustin promite că o va face
Trifon a răspuns: „Îmi voi aminti această expunere a ta, dacă întărești [soluția ta] pentru această dificultate prin alte argumente: dar acum reia discursul și arată-ne că Duhul profeției recunoaște alt Dumnezeu afară de Creatorul tuturor lucrurilor și ia aminte să nu vorbești despre soare și lună, despre care este scris că au fost date de Dumnezeu popoarelor, să li se închine ca unor dumnezei. Deseori, profeții folosesc acest mod de vorbire și spun: «Dumnezeul tău este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul domnilor», adăugând frecvent: «[Dumnezeul] cel mare, puternic și înfricoșat». Astfel de expresii sunt folosite nu pentru că aceștia sunt într-adevăr dumnezei, ci pentru că Scriptura ne învață că Dumnezeul cel adevărat, care a creat toate lucrurile, este singurul Domn al celor considerați a fi dumnezei și domni. Iar pentru ca Duhul Sfânt să convingă cu privire la aceasta, El a spus prin David cel sfânt: «Dumnezeii popoarelor, care sunt considerați dumnezei, sunt idoli și demoni, nu dumnezei.» El dă la iveală blestemul care este asupra celor care li se închină.”
Eu i-am răspuns: „Nu voi recurge la aceste de dovezi, Trifon, căci sunt conștient că cei ce se închină acestor [idoli] și altora de acest fel sunt condamnați. Ci voi aduce astfel de [dovezi], încât nimeni nu va putea obiecta. Ți se vor părea străine, deși le citești în fiecare zi; acest fapt ne face să înțelegem că, din pricina răutății voastre, Dumnezeu v-a retras abilitatea de a discerne înțelepciunea Scripturilor Lui; totuși, [există] unele excepții cărora, potrivit harului îndelungii Sale răbdări, după cum a spus Isaia, le-a lăsat o sămânță a mântuirii, ca neamul vostru să nu fie nimicit în întregime, ca Sodoma și Gomora. Așadar, fiți atenți la lucrurile pe care vi le voi arăta din Scripturi, care nu au nevoie să fie explicate, ci numai ascultate.”
Capitolul LVI – Dumnezeul care i s-a arătat lui Moise este altul decât Dumnezeu Tatăl
„Moise, slujitorul cel binecuvântat și credincios al lui Dumnezeu, declară că Cel care i s-a arătat lui Avraam sub stejarul din Mamre este Dumnezeu, însoțit de doi îngeri și trimis să judece Sodoma de către un Altul, care rămâne întotdeauna în locurile cerești, care nu poate fi văzut de vreun om și care nu poate avea vreo relație cu cineva, Cel despre care noi credem că este Creatorul și Tatăl tuturor lucrurilor; Moise vorbește astfel: «Dumnezeu i s-a arătat sub stejarul din Mamre, pe când stătea în ușa cortului la vremea prânzului. Ridicându-și ochii, s-a uitat și iată că trei oameni stăteau înaintea lui. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor din ușa cortului, s-a plecat la pământ și a spus» (ș.a.m.d); «Avraam s-a dus în zorii zilei în locul unde stătuse înaintea Domnului și a privit spre Sodoma și Gomora și spre ținuturile dimprejur și iată că o văpaie se ridica de la pământ, ca fumul unui cuptor.»” Când am încheiat de citat aceste versete, i-am întrebat dacă le înțeleseseră.
Ei eu răspuns afirmativ, dar că pasajele amintite nu aduseseră nicio dovadă că există alt Dumnezeu sau Domn în afară de Creatorul tuturor, sau că Duhul Sfânt spune acest lucru.
Atunci am răspuns: „Voi căuta să vă conving, din moment ce ați înțeles Scriptura, [de adevărul] a ceea ce spun, și anume că există și că se menționează că există un alt Dumnezeu și Domn, supus Creatorului tuturor lucrurilor; acesta este numit și «un Înger», întrucât El anunță oamenilor ceea ce Creatorul tuturor lucrurilor – deasupra căruia nu există un alt Dumnezeu – dorește să îi înștiințeze.” Citând încă o dată pasajul anterior, l-am întrebat pe Trifon: „Crezi că Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam sub stejarul din Mamre, cum afirmă Scriptura?”
El a spus: „Cu siguranță.”
„Era unul din cei trei”, am spus, „pe care i-a văzut Avraam și pe care Duhul Sfânt al profeției îi descrie ca fiind oameni?”
El a spus: „Nu, ci Dumnezeu i s-a arătat înaintea viziunii cu cei trei. Apoi, cei trei pe care Scriptura îi numește oameni, erau îngeri – doi dintre ei au fost trimiși să nimicească Sodoma, iar unul să aducă Sarei vestea cea bună că va naște un fiu, iar după ce și-a împlinit misiunea, a plecat.”
„Atunci”, am spus eu, „cum se face că unul dintre cei trei, care era în cort și care a spus: «Când Mă voi întoarce, Sara va avea un fiu», apare după ce Sara a născut un fiu și este declarat de cuvântul profetic drept Dumnezeu? Ca să discerneți clar ceea ce spun, ascultați cuvintele folosite expres de către Moise; ele sunt acestea: «Iar Sara l-a văzut pe fiul roabei egiptene, Agar, pe care aceasta îl născuse lui Avraam, râzând de Isaac, fiul ei, și i-a spus lui Avraam: “Alungă-o pe roaba aceasta și pe fiul ei, căci fiul ei nu va împărți moștenirea cu fiul meu, Isaac.” Situația era dureroasă pentru Avraam din pricina fiului său. Dar Dumnezeu i-a spus lui Avraam: “Nu fi îndurerat din pricina băiatului și a roabei. Ascultă glasul Sarei în tot ce ți-a spus, căci în Isaac vei avea o sămânță.” Ați observat că Cel ce a spus sub stejar că Se va întoarce, căci știa că va trebui să îl sfătuiască pe Avraam să facă ceea ce dorea Sara, S-a întors, așa cum este scris și este Dumnezeu, după cum declară cuvintele, când spun astfel: ‚Dumnezeu i-a spus lui Avraam: “Nu fi îndurerat din pricina băiatului și a roabei?”»”, am întrebat.
Trifon a răspuns: „Desigur; dar cu aceasta nu ai dovedit că există un alt Dumnezeu afară de Cel care i s-a arătat lui Avraam și care S-a arătat și celorlalți patriarhi și profeți. Totuși, ai dovedit că ne-am înșelat crezând că cei trei care erau cu Avraam în cort erau îngeri.”
Am răspuns din nou: „Dacă nu v-aș fi dovedit din Scripturi că unul din cei trei este Dumnezeu și este numit Înger pentru că, așa cum am spus deja, El aduce mesaje celor cărora Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor dorește [să le fie aduse aceste mesaje], atunci ar fi rezonabil să credeți același lucru ca și întregul vostru neam, cu privire la Cel care i S-a arătat lui Avraam în formă umană, ca și cei doi îngeri care au venit cu El.”
„Cu siguranță”, a spus el, „căci aceasta a fost convingerea noastră până acum.”
Atunci am răspuns: „Întorcându-ne la Scripturi, voi căuta să vă conving că Cel care i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Moise, și care este numit Dumnezeu, diferă de Cel care a creat toate lucrurile – distinct ca număr, vreau să spun, nu [distinct] ca voință. Căci eu afirm că El nu a făcut niciodată vreun lucru pe care Cel care a creat lumea – și deasupra căruia nu există un alt Dumnezeu – să nu fi dorit ca El să-l facă și în care să Se implice.”
Trifon a spus: „Dovedește acum că așa stau lucrurile, ca să credem și noi. Căci nu înțelegem ce vrei să spui afirmând că El nu a făcut și nu a spus nimic împotriva voii Creatorului tuturor lucrurilor.”
Atunci am spus: „Pasajul pe care tocmai l-am citat vă va lămuri. El spune astfel: «Soarele răsărea pe fața pământului când a intrat Lot în Segor (Țoar); și Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei cu foc și pucioasă de la Domnul, din cer, și a nimicit aceste cetăți și împrejurimile lor.»”
Atunci al patrulea din cei ce rămăseseră cu Trifon a spus: „Prin urmare, în mod necesar, unul din cei doi îngeri care a mers la Sodoma și pe care Moise îl numește în Scriptură Domn diferă de Cel care este, de asemenea, Dumnezeu și care i S-a arătat lui Avraam.”
„Nu numai pe acest temei”, am spus, „trebuie să admitem că și altcineva este numit Domn de către Duhul Sfânt, în afară de Cel care este considerat Creatorul tuturor lucrurilor și nu numai pe baza [celor spuse] de Moise, ci și [a celor spuse] de David. Căci el scrie: «Domnul a zis Domnului meu: “Șezi la dreapta Mea, până îi voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”», așa cum am citat deja. Apoi, cu alte cuvinte: «Tronul Tău, Dumnezeule, dăinuiește în veci de veci. Împărăția ta are un sceptru al dreptății; de aceea Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarășii Tăi.» Prin urmare, dacă voi afirmați că Duhul Sfânt numește Dumnezeu și Domn și pe altcineva în afară de Tatăl tuturor lucrurilor și de Hristosul Lui, spuneți-mi și vă voi dovedi din Scripturi că Cel pe care Scriptura Îl numește Domn nu este unul din cei doi îngeri care au mers la Sodoma, ci Cel care era cu ei și este numit Dumnezeu și care I s-a arătat lui Avraam.”
Trifon a spus: „Dovedește-o; căci, precum vezi, ziua trece și noi nu suntem pregătiți pentru asemenea răspunsuri periculoase, întrucât nu am auzit niciodată pe cineva cercetând, investigând sau dovedind aceste lucruri, nici nu am fi tolerat conversația ta dacă nu ai fi legat totul de Scripturi, căci ești plin de zel în a aduce dovezi din ele și ești de părere că nu există niciun Dumnezeu deasupra Creatorului tuturor lucrurilor.”
Atunci am răspuns: „Sunteți conștienți deci că Scriptura spune: «Și Domnul i-a spus lui Avraam: De ce a râs Sara, spunând: “Voi rămâne oare însărcinată? Căci sunt în vârstă.”? Este vreun lucru cu neputință la Dumnezeu? Când se va împlini vremea Mă voi întoarce la voi și Sara va avea un fiu», iar după un interval, spune: «Și oamenii s-au ridicat de acolo și au privit spre Sodoma și Gomora și Avraam a mers cu ei să îi petreacă. Și Domnul a spus: “Nu voi ascunde de Avraam, slujitorul Meu, ce am de gând să fac.”» Din nou, puțin mai departe, spune: «Domnul a zis: “Strigătul Sodomei și Gomorei este mare și păcatele lor sunt grele. Mă voi coborî să văd dacă au făcut potrivit strigătului ajuns la Mine, iar dacă nu, voi ști.” Atunci oamenii s-au întors și au plecat spre Sodoma. Dar Avraam stătea înaintea Domnului, s-a apropiat și a spus: “Vei nimici Tu pe cel neprihănit împreună cu cel rău?”»” ș.a.m.d, căci nu cred că este potrivit să scriu din nou aceleași cuvinte pe care le-am mai scris o dată, ci numai pe cele necesare pentru a dovedi lui Trifon și însoțitorilor lui. Apoi am trecut la cele ce urmează și care cuprind aceste cuvinte: „Și Domnul a plecat de îndată ce a încetat de vorbit cu Avraam și [Avraam] s-a întors la locuința lui. Și cei doi îngeri au venit în câmpia Sodomei, iar Lot ședea la poarta Sodomei”; și ceea ce urmează până la cuvintele: „Dar cei doi l-au tras pe Lot în casă și au închis ușa”, și apoi: „Îngerii au pus mâna pe el, pe soția lui și pe fiicele lui, căci Domnul fusese îndurător cu El. Și după ce l-au scos din cetate, i-au zis: «“Scapă-ți viața. Nu privi înapoi și nu te opri în împrejurimi, fugi la munte, ca să nu fii luat împreună cu [ei].” Și Lot le-a zis: “Te rog, o, Doamne, robul Tău a găsit har în ochii Tăi și Ți-ai arătat dreptatea față de mine, scăpându-mi viața, dar nu pot fugi la munte înainte să mă ajungă nenorocirea și voi pieri. Iată, această cetate este aproape, pot fugi în ea și este mică: acolo voi scăpa, căci este mică și fiecare suflet va trăi.” Și El i-a spus: “Iată că te ascult și în această privință și nu voi distruge cetatea despre care ai vorbit. Grăbește-te să te salvezi acolo, căci nu voi face nimic până nu ajungi în ea.” De aceea Lot a numit cetatea Segor (Țoar). Răsărea soarele pe fața pământului când a intrat Lot în Segor (Țoar). Și Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei cu foc și pucioasă de la Domnul, din cer, și a nimicit aceste cetăți și toate împrejurimile lor.”» După o altă pauză, am adăugat: „Nu v-am convins acum, prieteni, că unul din cei trei, care este deopotrivă Dumnezeu și Domn și care slujește Celui care este în ceruri, este Domnul celor doi îngeri? Căci atunci când [îngerii] au pornit spre Sodoma, El a rămas în urmă și a avut părtășie cu Avraam în cuvintele consemnate de Moise, iar când a plecat, după acea discuție, Avraam s-a întors la locuința lui. Când a venit [în Sodoma], cei doi îngeri nu au mai vorbit cu Lot, ci El Însuși, după cum arată clar Scriptura și El era Domnul care a fost însărcinat de Domnul care [rămâne] în ceruri, Creatorul tuturor lucrurilor, să aplice Sodomei și Gomorei [judecățile] pe care Scriptura le descrie în acești termeni: «Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei și Gomorei cu foc și pucioasă de la Domnul, din cer.»”
Capitolul LVII – Iudeii obiectează, întrebând de ce se spune despre el că a mâncat, dacă era Dumnezeu. Răspunsul lui Iustin
Atunci când am tăcut, Trifon a spus: „Este limpede că Scriptura ne silește să admitem acest lucru, dar rămâne o problemă cu privire la care, pe bună dreptate, suntem în încurcătură – și anume, cu privire la faptul că se spune despre [Domnul] că a mâncat ceea ce Avraam a pregătit și I-a pus înainte – și trebuie să recunoști aceasta.”
Eu am răspuns: „Este scris că ei au mâncat și dacă noi credem că este scris că cei trei au mâncat și nu doar cei doi – care erau într-adevăr îngeri și care sunt hrăniți în ceruri, după cum este evident, deși nu sunt hrăniți cu o mâncare asemănătoare celei folosite de muritori (căci, cu privire la substanța manei care i-a hrănit pe părinții voștri în pustiu, Scriptura spune că ei au mâncat hrana îngerilor), [dacă noi credem că cei trei au mâncat], atunci aș spune că pasajul care afirmă că ei au mâncat, are aceeași semnificație ca și expresia ‚focul a mistuit toate lucrurile”; totuși, cu siguranță că sensul nu este că ei au mâncat, mestecând cu dinții și cu fălcile. Deci, nici chiar aici nu ar trebui să fim în încurcătură, dacă am cunoaște cât de puțin exprimarea figurată și ne-am putea ridica deasupra ei.”
Trifon a spus: „Este posibil ca [întrebarea] referitoare la modul de a mânca să fie explicată astfel: [să spunem că modul] în care este scris se referă la faptul că ei au luat și au mâncat ceea ce pregătise Avraam: acum explică-ne cum acest Dumnezeu, care i S-a arătat lui Avraam și care este slujitorul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, S-a născut dintr-o fecioară, a devenit om, cu aceleași slăbiciuni ca și noi, cum ai spus înainte.”
Atunci am replicat: „Permite-mi mai întâi, Trifon, să adun câteva dovezi cu privire la acest subiect, pentru ca prin numărul lor mare să poți fi convins [de adevărul] lui și apoi îți voi explica ceea ce ceri.”
El a spus: „Fă așa cum ți se pare bine, căci eu voi fi pe deplin mulțumit.”
Capitolul LVIII – Același fapt este dovedit de viziunile care i s-au arătat lui Iacov
Atunci am continuat: „Intenționez să vă citez din Scripturi, nu pentru că sunt dornic să fac doar o expunere măiastră de vorbe, căci nu dețin o asemenea facultate, căci numai harul lui Dumnezeu mi-a fost dat pentru înțelegerea Scripturilor Sale și vă îndemn pe toți să deveniți părtași ai acestui har gratuit și bogat, ca să nu ajungeți, în lipsa lui, să fiți condamnați la judecata pe care Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor o va ține prin Domnul meu, Isus Hristos.”
Trifon a spus: „Ceea ce faci este vrednic de închinare înaintea lui Dumnezeu, dar mi se pare că simulezi ignoranța atunci când spui că nu deții un bagaj de cuvinte meșteșugite.”
Eu am răspuns din nou: „Așa să fie, dacă tu o crezi. Totuși, sunt convins că spun adevărul. Dar acordați-mi atenție, ca să adaug dovezile care au mai rămas.”
„Începe”, a spus el.
Și am continuat: „Frații mei, Moise a scris din nou că Cel care este numit Dumnezeu și care s-a arătat patriarhilor este numit deopotrivă Înger și Domn, ca să înțelegeți prin aceasta că El este slujitorul Tatălui tuturor lucrurilor, după cum ați recunoscut deja și să rămâneți fermi, convinși de argumente adiționale. Prin urmare, cuvântul lui Dumnezeu [consemnat] de Moise, atunci când se referă la Iacov, fiul lui Avraam, spune astfel: «S-a întâmplat că, atunci când oile zămisleau, am văzut cu ochii mei în vis că țapii și berbecii care săreau pe turmele de oi și capre erau bălțați, pestriți și pătați cu negru. Și îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: “Iacov, Iacov.” Și eu am spus: “Ce este, Doamne?” Iar El mi-a zis: “Ridică-ți ochii și vezi că țapii și berbecii care sar pe turmele de oi și capre sunt bălțați, pestriți și pătați cu negru. Căci am văzut ce îți face Laban. Eu sunt Dumnezeul care ți S-a arătat la Betel, unde ai uns un stâlp și ai jurat înaintea Mea. Acum ridică-te, ieși din țara aceasta, pleacă spre țara unde te-ai născut și Eu voi fi cu tine.”» Din nou, cu alte cuvinte, vorbind despre același Iacov, se spune astfel: «El s-a sculat în noaptea aceea, și-a luat cele două neveste, cele două roabe, cei unsprezece copii și a trecut peste pârâul Iaboc. El i-a luat, i-a trecut pârâul și a trimis toate avuțiile sale. Dar Iacov a rămas în urmă singur și un Înger s-a luptat cu el până dimineața. Îngerul a văzut că nu îl putea înfrânge și l-a lovit în coapsă. Și partea lovită i s-a înțepenit în timp ce lupta cu El. Și El i-a zis: “Lasă-Mă să plec, căci se ivesc zorile.” Dar Iacov a spus: “Nu te voi lăsă până nu mă vei binecuvânta.” Și El i-a zis: “Care îți este numele?” El a răspuns: “Iacov.” Îngerul a zis: “Numele tău nu va mai fi Iacov, ci Israel, căci ai triumfat cu Dumnezeu și vei fi puternic față de oameni.” Și Iacov I-a cerut: “Spune-mi numele Tău.” Dar El a zis: “De ce Îmi ceri numele?” și l-a binecuvântat acolo. Și Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, căci a zis: “Am văzut pe Dumnezeu față în față și sufletul meu s-a bucurat.”» În alte cuvinte, se spune din nou, cu privire la același Iacov: «Și Iacov a venit în țara Canaan, la Luz, care este Betelul, căci acolo i Se arătase Dumnezeu când fugea de fața fratelui său, Esau. Și Debora, doica Rebecăi, a murit și a fost îngropată lângă Betel, sub un stejar: și Iacov a numit acel loc Stejarul întristării. Și Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov la Luz, când ieșea din Mesopotamia în Siria și l-a binecuvântat. Dumnezeu i-a zis: “Numele tău nu va mai fi Iacov, ci Israel.”» El este numit Dumnezeu și El este și va fi Dumnezeu”. Când toți au fost de acord cu aceste lucruri, am continuat: „Mai mult, cred că este necesar să vă repet cuvintele care relatează că El este deopotrivă Înger, Dumnezeu și Domn, cel care i S-a arătat lui Avraam ca om, care S-a luptat cu Iacov, având formă umană și pe care L-a văzut Iacov pe când fugea de fratele său, Esau. Ele sunt următoarele: «Și Iacov a plecat de la fântâna de lângă stejar și a mers spre Haran. S-a oprit într-un loc și a dormit acolo, căci soarele apusese. A adunat pietre din acel loc și și le-a pus sub cap. Și a dormit în locul acela. A visat și iată că o scară era așezată pe pământ și capătul ei atingea cerul, iar îngerii lui Dumnezeu urcau și coborau pe ea. Domnul a stat deasupra ei și a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău și al lui Isaac. Nu te teme: pământul pe care stai ți-l voi da ție și seminței tale, sămânța ta va fi ca nisipul și se va întinde spre apus, spre miazăzi, spre miazănoapte și spre răsărit: în tine și în sămânța ta vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Iată că Eu sunt cu tine, te voi păzi oriunde vei merge și te voi aduce din nou în această țară, căci nu te voi părăsi până nu voi împlini tot ce ți-am spus.” Iacov s-a trezit din somn și a zis: “Cu siguranță Domnul este în acest loc și eu nu am știut.” S-a temut și a spus: “Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor.” Iacov s-a ridicat dimineața, a luat piatra pe care și-o pusese sub cap, a așezat-o ca pe un stâlp de aducere aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei. Și Iacov a numit locul acela Casa lui Dumnezeu; numele pe care acesta îl avusese înainte era Ulammaus.»”
Capitolul LIX – Alt Dumnezeu decât Tatăl a vorbit cu Moise
După ce am spus aceste cuvinte, am continuat: „Îngăduiți-mi mai departe să vă arăt, din cartea Exodului, cum același Unul este deopotrivă Înger, Dumnezeu, Domn și om, i S-a arătat în formă umană lui Avraam și lui Isaac și i-a apărut în flacăra focului din rug lui Moise și a vorbit cu el.” După ce au spus că vor asculta cu bucurie, cu răbdare și cu sete, am continuat: „Aceste cuvinte se află în cartea care poartă numele de Exodul: «După multe zile, împăratul Egiptului a murit și copiii lui Israel gemeau din pricina muncilor» și continuă până la textul: «Mergi și strânge-i pe bătrânii lui Israel și spune-le: “Domnul, Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov mi S-a arătat și mi-a zis: Vă văd pe voi și lucrurile care vi se întâmplă în Egipt.”»” Pe lângă aceste cuvinte, am continuat: „Ați observat, domnilor, că acest Dumnezeu despre care Moise vorbește ca despre un Înger care i-a vorbit din flacăra focului, declară față de Moise că El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov?”
Capitolul LX – Părerile iudeilor cu privire la cel care s-a arătat în rug
Atunci Trifon a spus: „Noi nu înțelegem acest fapt din pasajul citat de tine, ci [numai aceasta] că un înger s-a arătat în flacăra focului, dar Dumnezeu a vorbit lui Moise, așa încât erau două persoane împreună, un înger și Dumnezeu, care au apărut în acea viziune.”
Eu am răspuns din nou: „Chiar dacă ar fi așa, prieteni, ca un înger și Dumnezeu să fi fost împreună în viziunea lui Moise, după cum v-a fost dovedit prin pasajele citate înainte, nu Creatorul tuturor lucrurilor este Dumnezeul care i-a spus lui Moise că El era Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, ci Cel cu privire la care am dovedit că S-a arătat lui Avraam, împlinind voia Creatorului tuturor lucrurilor și punând în aplicare hotărârea Lui de judecare a Sodomei; deci, chiar dacă ar fi așa cum spuneți, că erau doi, un înger și Dumnezeu, nici cel ce are cea mai mică pricepere nu se va aventura să afirme că Tatăl și Creatorul tuturor lucrurilor a părăsit toate chestiunile cerești și a devenit vizibil pe o mică porțiune a pământului.”
Trifon a spus: „Din moment ce s-a dovedit înainte că Cel ce este numit Dumnezeu și Domn și care i S-a arătat lui Avraam, a primit de la Domnul care este în ceruri ceea ce a revărsat asupra țării Sodomei, chiar dacă Dumnezeul care i-a apărut lui Moise a fost însoțit de un înger, vom înțelege că Dumnezeul care a vorbit cu Moise din rug nu era Creatorul tuturor lucrurilor, ci Cel despre care s-a dovedit că S-a arătat lui Avraam, Isaac și Iacov. Acesta este numit și perceput și ca Îngerul lui Dumnezeu, Creatorul tuturor lucrurilor, întrucât El aduce la cunoștința oamenilor poruncile Tatălui și Creatorului tuturor lucrurilor.”
Eu am răspuns: „Acum, Trifon, voi arăta cu siguranță că, în viziunea lui Moise, aceeași persoană care este numită «un Înger» și care este Dumnezeu, i s-a arătat lui Moise și a avut părtășie cu el. Căci Scriptura spune astfel: «Îngerul Domnului i S-a arătat în flacăra focului din rug, el a văzut că rugul e cuprins de foc, fără să se mistuie. Și Moise a zis: “Mă voi întoarce să văd această priveliște minunată și de ce nu se mistuie rugul.” Când Domnul a văzut că el se întoarce să privească, l-a strigat din mijlocul rugului.» Așadar, în același fel în care Scriptura Îl numește Înger pe Cel care i s-a arătat lui Iacov în vis și apoi [spune] că același Înger care i s-a arătat în vis, i-a vorbit și i-a spus: «Eu sunt Dumnezeul care ți s-a arătat pe când fugeai dinaintea feței lui Esau, fratele tău»; [din nou] spune că, în judecata care a venit asupra Sodomei în zilele lui Avraam, Domnul a aplicat pedeapsa Domnului care [locuiește] în ceruri; la fel și aici, Scriptura arată că Îngerul Domnului i-a apărut lui Moise, apoi declară că acesta este Domn și Dumnezeu, vorbind despre aceeași persoană, despre care arătă, prin multe mărturii citate deja, că este slujitorul Dumnezeului care este deasupra lumii și deasupra căruia nu există vreun alt [Dumnezeu].”
Capitolul LXI – Înțelepciunea vine de la Tatăl, după cum focul ia naștere din foc
„Vă voi aduce o altă mărturie, prietenii mei”, am spus, „din Scripturi, că Dumnezeu, înaintea tuturor creaturilor a zămislit un Început, [care era] o anumită putere rațională ce [purcedea] de la El și care este numită de Duhul Sfânt când Gloria Domnului, când Fiul, sau Înțelepciunea, sau un Înger, alteori Dumnezeu, Domn sau Cuvânt. Cu altă ocazie El Își spune Căpetenia oștirii, atunci când i S-a arătat în formă umană lui Iosua, fiul lui Nave (Nun). El poate fi numit cu toate aceste nume, întrucât El slujește voii Tatălui și a fost zămislit din Tatăl, în urma unui act de voință. La fel se întâmplă și printre noi: când rostim un cuvânt, noi îi dăm naștere, dar fără să se împuțineze cuvintele [care rămân] în noi prin rostirea celuilalt; așa se întâmplă și cu focul, care nu se micșorează când aprinde [altul], ci rămâne la fel, iar cel care a fost aprins de el pare să existe de la sine, fără a-l diminua pe cel din care a fost aprins. Cuvântul Înțelepciunii, care este acest Dumnezeu născut din Tatăl tuturor lucrurilor, și Cuvântul, Înțelepciunea, Puterea și Slava Celui care a zămislit, este dovada în această privință atunci când spune următoarele, prin Solomon: «Dacă îți voi spune ce se petrece în fiecare zi, voi aminti lucruri din veșnicie și le voi recapitula. Dumnezeu m-a făcut începutul căilor lucrărilor Lui. El m-a așezat din veșnicie, de la început, înainte ca El să întocmească pământul, adâncurile, înainte să țâșnească izvoarele cu apă, înainte să fie așezați munții. El m-a zămislit înaintea tuturor dealurilor. Dumnezeu a făcut țara și deșertul și cele mai înalte locuri locuite de sub cer. Când a isprăvit cerurile, eram împreună cu El și când Și-a așezat tronul pe aripile vânturilor; când a întărit norii de sus, izvoarele adâncului, când a așezat temeliile pământului, eram cu El. El Se bucura de mine; în fiecare zi și în orice vreme mă desfătam de chipul Lui, căci El Se desfăta de desăvârșirea lumii locuite și de fiii oamenilor. De aceea, fiule, ascultă-mă acum. Binecuvântat este omul care mă ascultă și muritorii care păzesc căile mele, stând zilnic la ușile mele și privind stâlpii intrărilor mele. Căci ușile mele sunt ușile vieții și voința a fost pregătită de Domnul. Dar cei ce păcătuiesc împotriva mea, își rănesc sufletele, iar cei mă urăsc iubesc moartea.»”
Capitolul LXII – Cuvintele „Să facem om” concordă cu mărturia Proverbelor
„Același sentiment a fost exprimat, prieteni, de cuvântul lui Dumnezeu [scris] de Moise, care indică, privitor la Cel pe care Îl scoate în relief, că Dumnezeu vorbește în același fel la crearea omului, în următoarele cuvinte: «“Să facem om după chipul și asemănarea noastră. Ei să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” Și Dumnezeu a creat omul: l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, i-a creat bărbat și femeie. Dumnezeu i-a binecuvântat și a zis: “Creșteți, înmulțiți-vă, umpleți pământul și stăpâniți-l.”» Ca să nu puteți schimba [forța] cuvintelor citate și să repetați, ceea ce afirmă învățătorii voștri – fie că Dumnezeu Și-a spus Lui Însuși «Să facem», așa cum noi ne spunem deseori nouă înșine, când suntem gata să facem ceva: «să o facem», fie că Dumnezeu a vorbit elementelor înconjurătoare, rațiunii, pământului și altor substanțe asemănătoare, din care noi credem că a fost format omul: «Să facem» – voi cita din nou cuvintele relatate de Moise însuși, din care putem afla fără îndoială că [Dumnezeu] a vorbit cu cineva care, numeric vorbind, era diferit de El Însuși și era totodată o Ființă rațională. Acestea sunt cuvintele: «Și Dumnezeu a zis: “Iată că Adam a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele și răul.”» Prin faptul că spune: «ca unul dintre noi», [Moise] declară că [există un anumit] număr de persoane asociate între ele și că acestea sunt cel puțin două. Nu voi spune că dogma acelei erezii despre care se spune că există printre voi este adevărată sau că învățătorii ei pot dovedi că [Dumnezeu] a vorbit cu îngerii sau că forma omului a fost modelată de îngeri. Dar această Odraslă care a venit de la Tatăl era împreună cu acesta înainte de toate creaturile și Tatăl avea părtășie cu El, după cum arată limpede Scriptura prin Solomon, că Cel pe care Solomon Îl numește Înțelepciune a fost zămislit ca un Început, înainte de toate creaturile, și ca o Odraslă de către Dumnezeu, care a declarat același lucru și în viziunea dată lui Iosua, fiul lui Nave (Nun). Așadar, ascultați următoarele cuvinte din cartea lui Iosua, pentru ca ceea ce vă spun să vă fie clar; ele zic astfel: «S-a întâmplat că, pe când Iosua era lângă Ierihon, și-a ridicat ochii și a văzut un om stând înaintea lui. Iosua s-a apropiat de El și i-a zis: “Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri?” Iar El i-a zis: “Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului și acum am venit.” Iosua a căzut cu fața la pământ și i-a spus: “Doamne, ce poruncești robului Tău?” Căpetenia oștirii Domnului i-a zis lui Iosua: “Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.” Iar Ierihonul era închis și întărit și nimeni nu ieșea din el. Și Domnul i-a zis lui Iosua: “Iată că dau în mâinile tale Ierihonul, pe împăratul lui [și] pe vitejii lui.”»”
Capitolul LXIII – Se dovedește că acest Dumnezeu S-a întrupat
Trifon a spus: „Ai dovedit acest aspect în mod convingător și cu multe argumente, prietene. Acum rămâne să demonstrezi că El a devenit om, prin fecioară, potrivit voii Tatălui Său, că a fost răstignit și că a murit. Dovedește-ne clar și că, după aceasta, El a înviat din morți și S-a înălțat la cer.” Eu am răspuns: „Deja am demonstrat aceasta prin cuvintele profeției citate înainte, prieteni, pe care o voi aminti și o voi expune de dragul vostru, căutând să vă fac să cădeți de acord cu mine asupra acestei probleme. Așadar, pasajul consemnat de Isaia: «Cine va putea spune care este originea Lui? Căci viața I-a fost luată de pe pământ» – nu vi se pare că se referă la Cel care nu Își are originea în oameni și despre care s-a spus că va fi dat la moarte de către Dumnezeu pentru păcatele poporului? Despre sângele Lui vorbea Moise (așa cum am menționat înainte), când spunea, alegoric vorbind, că El Își va spăla hainele în vinul strugurilor, căci sângele Lui nu venea din sămânță omenească, ci din voia lui Dumnezeu. Apoi, ceea ce spune David: «În splendoarea sfințeniei Tale Te-am născut din pântecele dimineții, înaintea luceafărului. Domnul a jurat și nu-i va părea rău: Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec», nu vă arată că [El era] din vechime și că Dumnezeu și Tatăl tuturor lucrurilor vroia ca El să Se nască dintr-un pântece omenesc? În alte cuvinte, care au fost deja citate [el spune]: «Tronul tău, Dumnezeule, dăinuiește în veci de veci: sceptrul împărăției Tale este un sceptru al dreptății. Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nedreptatea: de aceea Dumnezeu, Dumnezeul Tău, Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarășii Tăi. [El Te-a uns] cu mir, cu untdelemn și cu casia pe veșmintele Tale, în palatele de fildeș, acolo unde ești înveselit. Fiicele împăraților sunt aduse în cinstea Ta. Împărăteasa a stat la dreapta Ta, îmbrăcată cu haine brodate cu aur. Ascultă, o, fiică, pleacă-ți urechea și uită poporul tău și casa tatălui tău. Iar împăratul va dori frumusețea ta; pentru că El este Domnul tău, tu te vei închina înaintea Lui.» Prin urmare, aceste cuvinte atestă explicit faptul că în favoarea Lui depune mărturie Cel ce a întocmit toate aceste lucruri, arătând că El este vrednic de închinare, ca Dumnezeu și Hristos. Mai mult, faptul că Dumnezeu vorbește prin cuvântul Său celor ce cred în El ca unui singur suflet, ca unei singure sinagogi, ca unei singure biserici, ca unei fiice și faptul că El se adresează așa bisericii care a izvorât din numele Lui și care este părtașă numelui Lui (căci noi toți suntem numiți creștini), este proclamat în mod distinct în următoarele cuvinte, care ne învață, de asemenea, să uităm vechile [noastre] obiceiuri strămoșești, când vorbesc astfel: «Ascultă, o, fiică, pleacă-ți urechea și uită poporul tău și casa tatălui tău. Iar împăratul va dori frumusețea ta; pentru că El este Domnul tău, tu te vei închina înaintea Lui.»”
Capitolul LXIV – Iustin aduce alte dovezi iudeului, care neagă că ar avea nevoie de acest Hristos
Trifon a spus în acel moment: „Să fie recunoscut ca Domn, Hristos și Dumnezeu, așa cum declară Scriptura, de către voi, neamurile, care ați fost numiți cu toții creștini după numele Lui. Dar nu ne cere nouă, celor care suntem slujitorii Dumnezeului care L-a făcut pe acest [Hristos], să Îl mărturisim sau să ne închinăm Lui.”
Eu i-am replicat: „Dacă aș fi ușuratic și pus pe ceartă ca voi, Trifon, nu aș mai continua să vorbesc cu voi, din moment ce voi nu sunteți pregătiți să înțelegeți ce vi s-a spus, ci numai să întoarceți niște răspunsuri pedante; dar acum, pentru că mă tem de judecata lui Dumnezeu, nu formulez o părere prematură despre vreunul din neamul vostru, și anume dacă unii din ei vor fi mântuiți sau nu prin harul Domnului Savaot. De aceea, deși acționați greșit, voi continua să răspund fiecărei chestiuni pe care o veți aduce la iveală și fiecărei contraziceri a voastre. De fapt, mă port la fel cu toți oamenii din orice popor, care doresc să examineze împreună cu mine sau să mă întrebe cu privire la acest subiect. Așadar, dacă ați fi dat atenție pasajelor din Scriptură citate de mine anterior, ați fi înțeles deja că cei ce sunt mântuiți din neamul vostru sunt mântuiți prin acest [om] și fac parte din turma Lui și, cu siguranță, nu m-ați fi întrebat cu privire la această chestiune. Voi repeta din nou cuvintele lui David, citate înainte, și vă implor să le înțelegeți, să nu acționați greșit, stârnindu-vă unii pe alții, dând naștere la alte contradicții. Cuvintele spuse de David sunt acestea: «Domnul împărățește; să se mânie popoarele: El [este] cel ce stă pe un heruvim; să se cutremure pământul. Domnul este mare în Sion și El este mai presus de toate popoarele. Să mărturisească ele numele Tău cel mare. Căci este înfricoșat și sfânt și cinstea împăratului iubește dreptatea. Tu ai întărit dreptatea și ai făcut dreptate și judecată în Iacov. Înălțați pe Domnul, Dumnezeul nostru și închinați-vă înaintea așternutului picioarelor Lui, căci El este sfânt. Moise și Aaron, dintre preoții Lui și Samuel, dintre cei ce chemau numele Lui, au chemat pe Domnul și El i-a ascultat. El le-a vorbit din stâlpul de nor căci au păzit legea și poruncile pe care li le-am dat.» Iar din celelalte cuvinte ale lui David, citate, de asemenea, anterior, despre care voi, în mod nechibzuit, afirmați că se referă la Solomon, [pentru că] au fost dedicate lui Solomon, se poate dovedi că nu se referă la el și că acest [Hristos] a existat înainte să fie soarele și că aceia din neamul vostru care vor fi mântuiți, vor fi salvați prin El. [Cuvintele] sunt acestea: «O, Dumnezeule, dă judecata Ta împăratului și dreptatea Ta fiului lui, ca să judece pe poporul Tău cu dreptate și pe săracii Tăi cu nepărtinire. Munții vor aduce pace poporului și dealurile neprihănire. El va face dreptate săracilor din popor, va scăpa pe copiii săracului și va smeri pe bârfitor: El va dăinui cât soarele și mai mult decât luna, pentru toate generațiile» și continuă până la «numele Lui va dăinui mai mult decât soarele și toate semințiile pământului vor fi binecuvântate în El. Toate poarele Îl vor numi binecuvântat. Binecuvântat fie Domnul, Dumnezeul lui Israel, singurul care face lucruri minunate și binecuvântat fie numele Lui slăvit, în veci de veci și tot pământul va fi umplut de slava Lui. Amin, amin.» Vă amintiți că alte cuvinte spuse de David, pe care le-am menționat înainte, declarau că El va veni din cerurile preaînalte și că Se va întoarce în același loc, pentru ca voi să Îl recunoașteți ca fiind Dumnezeul venit de sus și om care a trăit printre oameni; vă amintiți [cum se declară] că El va veni din nou, că cei ce L-au străpuns Îl vor vedea și că se vor tângui. [Cuvintele] sunt acestea: «Cerurile declară slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui. O zi vorbește alteia și o noapte arată altei nopți cunoștința, fără vorbe sau cuvinte al căror glas să fie auzit. Sunetul lor a străbătut întregul pământ și cuvintele lor au ajuns până la marginile lumii. El Și-a așezat locuința în soare și acesta, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se bucură asemenea unui uriaș care își aleargă cursa: pornește din înaltul cerului și se întoarce acolo și nimeni nu rămâne ascuns de căldura lui.»”
Capitolul LXV – Iudeul obiectează, spunând că Dumnezeu nu Își împarte slava cu nimeni. Iustin explică pasajul
Trifon a spus: „Fiind clătinat de atât de multe versete, nu știu ce să spun despre pasajul scris de Isaia, în care Dumnezeu spune că nu Își împarte slava cu nimeni, zicând astfel: «Eu sunt Domnul, Dumnezeu; acesta este numele Meu; și slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea.»”
Și eu am răspuns: „Dacă ai spune aceste cuvinte, Trifon, și apoi ai păstra tăcerea în simplitate și fără intenții rele, fără a repeta ceea ce este înainte, nici adăugând ceea ce urmează, ai fi iertat; dar dacă [nu ai făcut astfel], pentru că ți-ai închipuit că ai putea arunca îndoiala asupra pasajului, pentru ca eu să spun că versetele Scripturii se contrazic unele pe altele, ai greșit. Dar nu mă voi aventura să presupun sau să spun așa ceva. Iar dacă ai fi menționat un verset care pare a fi de acest fel și dacă ar exista pretextul [de a spune] că el este contrar [altuia], dat fiind faptul că sunt pe deplin convins că nicio parte a Scripturii nu o contrazice pe alta, aș admite mai degrabă că eu nu înțeleg ceea ce e consemnat și aș căuta să îi conving pe cei care își închipuie că Scripturile sunt contradictorii, să fie mai degrabă de aceeași părere ca și mine. Deci, Dumnezeu știe cu ce intenție ai scos la iveală această dificultate. Dar îți voi aminti ceea ce spune pasajul, ca să poți recunoaște chiar din acest [loc] faptul că Dumnezeu Își dă gloria numai lui Hristos. Voi lua câteva pasaje scurte, domnilor, care sunt legate de ceea ce a spus Trifon și pe cele care le sunt alăturate, în ordine consecutivă. Căci nu voi repeta versetele din alte secțiuni, ci pe cele care sunt reunite în una. Acordați-mi și voi atenția. [Cuvintele] sunt acestea: «Așa vorbește Domnul, Dumnezeul care a creat cerurile, le-a întocmit iute, care a așezat pământul și tot ce este pe el, a dat suflare oamenilor de pe el și duh celor care umblă pe el: “Eu, Domnul, Dumnezeu, Te-am chemat în dreptate, Te voi lua de mână și Te voi întări; căci Te-am dat ca legământ al poporului și ca lumină a neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoți din temniță pe cei legați cu lanțuri și din închisoare pe cei ce stau în întuneric. Eu sunt Domnul, Dumnezeu. Acesta este numele Meu: slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor. Iată că lucrurile dintâi s-au împlinit; vă vestesc lucruri noi și ele vă sunt arătate înainte să fie vestite.” Cântați Domnului o cântare nouă: El stăpânește până la marginile pământului. [Cântați], voi care mergeți pe mare și care navigați mereu [pe ea]; voi, insule și locuitorii voștri. Bucură-te, o, pustietate, așezările din tine și locuințele. Locuitorii din Chedar se vor bucura și cei din munți vor striga tare de pe vârfurile lor: vor de slavă lui Dumnezeu; vor vesti virtuțile Lui printre ostroave. Domnul, Dumnezeul oștirilor va înainta, va pune capăt războiului, stârnind râvna și va striga tare și cu putere împotriva dușmanilor Săi.»” Când am repetat aceste lucruri, le-am spus: „Ați înțeles, prietenii mei, că va da slava Sa Celui pe care L-a pus ca lumină a neamurilor și nimănui altcuiva și că Dumnezeu nu Își păstrează slava pentru Sine Însuși, cum a spus Trifon?”
Atunci Trifon a răspuns: „Am înțeles și acest lucru. Prin urmare, treci mai departe la restul discursului.”
Capitolul LXVI – El dovedește din Isaia că Dumnezeu S-a născut dintr-o fecioară
Iar eu mi-am reluat discursul de unde îl întrerupsesem în etapa anterioară, când arătam că El S-a născut din fecioară și că această naștere a Lui fusese prezisă de Isaia și am citat din nou aceeași profeție: „Și Domnul i-a vorbit din nou lui Ahaz și i-a zis: «Cere pentru tine un semn din partea Domnului, Dumnezeului tău, fie în locurile de jos, fie în cele de sus. Și Ahaz a zis: “Nu voi cere, ca să nu-L ispitesc pe Domnul”, iar Isaia a spus atunci: “Ascultați totuși, casa lui David! Este puțin lucru pentru voi să luptați cu oamenii? Atunci de ce luptați cu Domnul? De aceea, Domnul Însuși vă va da un semn. Iată că fecioara va rămâne însărcinată, va naște un fiu și Îi va pune numele Emanuel. El va mânca smântână și miere; înainte să cunoască sau să prefere răul, El va alege binele, căci înainte de a cunoaște răul și binele, pruncul va lepăda răul și va alege binele. Înainte ca pruncul să știe să-și strige părinții, va primi puterea Damascului și prada Samariei, în prezența împăratului Asiriei. Și țara va fi părăsită, căci veți îndura cu greu prezența celor doi împărați ai ei. Dar Dumnezeu va aduce asupra ta, a poporului tău și asupra casei tatălui tău zile cum nu au mai fost peste tine de când s-a despărțit Efraim de Iuda, adică pe împăratul Asiriei.”»” Și eu am continuat: „Este evident pentru toți că, în neamul lui Avraam, nimeni nu s-a născut trupește dintr-o fecioară și nu se spune despre nimeni că s-ar fi născut astfel [dintr-o fecioară], în afară de acest Hristos al nostrum.”
Capitolul LXVII – Trifon îl compară pe Isus cu Perseu și preferă [să spună] că El a fost ales să fie [Hristos] din pricina respectării legii. Iustin vorbește despre lege ca fiind de domeniul trecutului
Trifon a răspuns: „Scriptura nu spune: «Iată că fecioara va rămâne însărcinată și va naște un fiu», ci: «Iată că tânăra va rămâne însărcinată și va naște un fiu», continuând așa cum ai citat. Dar întreaga profeție se referă la Ezechia și s-a dovedit că s-a împlinit în el, potrivit cuvintelor ei. În plus, în fabulele grecilor este scris că Perseu a fost născut de Danae, care era fecioară. Cel pe care ei îl numesc Zeus s-a coborât asupra ei sub forma unei ploi aurii. S-ar cuveni să îți fie rușine să faci asemenea afirmații similare cu ale lor și mai degrabă [ar trebui] să spui că acest Isus S-a născut ca om, din oameni. Iar dacă dovedești din Scripturi că El este Hristosul și că, din pricina vieții perfecte și conforme legii pe care a dus-o, a meritat cinstea de a fi ales să fie Hristosul, [este bine], dar nu te aventura să spui fenomene monstruoase, ca să nu fii acuzat că vorbești nechibzuit, ca și grecii.”
Eu i-am răspuns atunci: „Trifon, doresc să te conving de acest fapt pe tine și pe toți oamenii și chiar dacă spui lucruri chiar mai rele, în batjocură și în râs, nu mă vei clinti de la modelul meu fix. Dar voi demonstra mereu – din cuvintele pe care crezi că pot fi prezentate [de către tine] ca dovadă [a propriilor tale opinii] – ceea ce am declarat împreună cu mărturia Scripturilor. Tu nu acționezi cinstit și realist în încercarea de a desface acele lucruri cu privire la care am fost de acord în mod constant, și anume, acele porunci anume pe care Moise le-a instituit din pricina împietririi inimii poporului tău. Căci tu ai spus că, datorită trăirii Lui potrivit legii, El a fost ales și a devenit Hristos, dacă s-a dovedit într-adevăr că El a fost Hristosul.”
Trifon a spus: „Tu ai recunoscut că El a fost circumcis și a respectat și celelalte ceremonii ale legii poruncite de Moise.”
Eu am răspuns: „Am recunoscut acest fapt și îl recunosc: totuși, am admis că El a suportat toate acestea nu pentru că era îndreptățit prin ele, ci pentru a încheia dispensația pe care Tatăl Său, Creatorul tuturor lucrurilor, Domn și Dumnezeu, a dorit ca El [să o încheie]. Admit că El a îndurat răstignirea și moartea, întruparea și toate suferințele pe care poporul vostru le-a pus asupra Lui. Dar din moment ce nu ești de acord din nou cu lucrurile la care ai consimțit înainte, Trifon, răspunde-mi: patriarhii cei neprihăniți, care au trăit înainte de Moise și care nu au respectat niciuna din acele [porunci] care, așa cum arată Scriptura, își au începutul instituției [lor] din vremea lui Moise, sunt mântuiți [și au reușit să ajungă la] moștenirea celor binecuvântați?”
Și Trifon a spus: „Scripturile mă silesc să admit acest lucru.”
„Te întreb din nou, în același fel”, am spus, „Dumnezeu le-a cerut părinților voștri să aducă daruri și jertfe pentru că avea nevoie de ele sau din pricina împietririi inimilor lor și a înclinației lor spre idolatrie?”
„Scripturile mă silesc, de asemenea, să admit”, a spus el, „că din cea de-a doua pricină.”
„În același fel”, am spus, „nu au prevăzut Scripturile că Dumnezeu a promis că va face un nou legământ, în afară de cel care [a fost făcut] pe muntele Horeb?”
El a răspuns că și aceste lucruri fusese prevăzute.
Atunci am spus din nou: „Nu a fost pus vechiul legământ asupra părinților voștri cu frică și cutremur, ca să nu își poată pleca urechea spre Dumnezeu?”
El a recunoscut acest fapt.
„Și atunci?”, am spus eu, „Dumnezeu a promis că va exista un nou legământ, diferit de cel vechi și a spus că va fi pus asupra lor fără frică și cutremur, fără fulgere, așa încât să arate care sunt poruncile și faptele despre care Dumnezeu știe că sunt veșnice și potrivite fiecărei națiuni și care sunt poruncile date de El potrivit împietririi inimii poporului vostru, așa cum exclamă El, de asemenea, prin profeți.”
„Cei ce iubesc adevărul și nu cearta”, a spus el, „trebuie să consimtă și în această privință.”
Atunci am replicat: „Nu știu cum de vorbești despre oameni cărora le place cearta [din moment ce] tu însuți te-ai purtat deseori exact în acest fel, contrazicând frecvent lucrurile cu care fuseseși de acord înainte.”
Capitolul LXVIII – El se plânge de încăpățânarea lui Trifon și răspunde obiecției acestuia; el îi acuză pe iudei de rea-credință
Trifon a spus: „Tu încerci să dovedești un lucru incredibil și aproape imposibil [și anume], că Dumnezeu S-a întrupat și a devenit om.”
„Dacă aș încerca”, am spus eu, „să dovedesc aceasta prin doctrinele și argumentele oamenilor, nu ar trebui să mă asculți. Dar dacă citez frecvent Scripturile și atât de multe pasaje se referă la acest fapt și vă cer să le înțelegeți, vă împietriți și nu recunoașteți gândul și voia lui Dumnezeu. Dar dacă doriți să rămâneți mereu așa, eu nu voi fi afectat câtuși de puțin și vă voi părăsi, păstrând pentru totdeauna aceleași [păreri] pe care le-am avut înainte de a vă întâlni.”
Trifon a spus: „Ascultă, prietene, tu ai ajuns să stăpânești aceste [adevăruri] cu multă muncă și trudă. La fel și noi trebuie să scrutăm cu atenție tot ceea ce întâlnim, ca să fim de acord cu acele lucruri pe care Scriptura ne obligă [să le credem].”
Eu am răspuns: „Nu îți cer să nu cauți cu seriozitate, prin toate mijloacele, să investighezi problemele cercetate, dar [îți cer] ca, atunci când nu ai nimic de spus, să nu contrazici lucrurile cu care ai fost de acord.”
Trifon a spus: „Ne vom strădui să facem astfel.”
Eu am continuat din nou: „Pe lângă întrebările pe care vi le-am pus, vreau să vă mai pun altele, căci prin ele voi căuta să grăbesc finalizarea acestui discurs.”
Și Trifon a spus: „Pune-le.”
Atunci am spus: „Credeți că se spune și despre altcineva că este vrednic de închinare și e numit Domn și Dumnezeu în Scripturi (afară de Creatorul tuturor), și Hristos, despre care atât de multe pasaje dovedesc faptul că a devenit om?”
Trifon a răspuns: „Cum am putea admite acest fapt, când am făcut o examinare atât de vastă legată de întrebarea dacă mai există și altcineva afară de Tatăl?”
Eu am spus din nou: „Trebuie să vă întreb aceasta, ca să știu dacă aveți o altă părere decât cea pe care ați admis-o cu ceva timp în urmă.”
El a replicat: „Părerea noastră nu este diferită, domnule.”
Atunci am spus: „Din moment ce admiteți aceste lucruri, iar Scriptura spune: «Cine poate spune care a fost originea Lui?», nu s-ar cuveni să presupuneți că El nu venea din sămânța rasei umane?”
Trifon a spus: „Atunci cum îi spune Cuvântul lui David că Dumnezeu Își va scoate un Fiu din coapsele lui, că va instaura împărăția Lui și că Îl va așeza pe tronul slavei Sale?”
Eu am spus: „Trifon, dacă profeția rostită de Isaia: «Iată că fecioara va rămâne însărcinată» nu s-ar referi la casa lui David, ci la altă casă din cele doisprezece seminții, poate că problema ar prezenta o oarecare dificultate. Dar din moment ce profeția se referă la casa lui David, Isaia a explicat felul în care se va împlini ceea ce Dumnezeu îi spusese lui David în mod tainic. Dar poate că nu sunteți conștienți, prieteni, că există multe lucruri care au fost scrise neclar, tainic sau sub formă de parabolă și acțiuni simbolice, pe care le-au explicat profeții care au trăit după cei care le-au spus sau le-au făcut.”
„Desigur”, a spus Trifon.
„Prin urmare, dacă voi arăta că această profeție a lui Isaia se referă la Hristosul nostru și nu la Ezechia, așa cum spuneți voi, nu vă voi constrânge și în această problemă să nu îi credeți pe învățătorii voștri, care îndrăznesc să afirme că explicația dată de cei șaptezeci de bătrâni care au mers la Ptolemeu, regele Egiptului, nu este adevărată în anumite privințe? Căci, cu privire la unele declarații ale Scripturii, care le condamnă părerile nechibzuite și stupide, ei afirmă că nu au fost scrise astfel. Dar despre alte declarații, pe care își închipuie că le pot deforma, pentru a le armoniza cu acțiunile umane, ei spun că nu se referă la Isus Hristos al nostru, ci la cei cărora le place lor să le atribuie. Astfel, de exemplu, ei v-au învățat că pasajul pe care îl discutăm acum se referă la Ezechia, fapt care, așa cum am promis, voi arăta că este greșit. Iar pentru că sunt siliți să admită unele pasaje pe care li le menționăm și care dovedesc limpede suferința pe care avea să o îndure Hristos, faptul că Lui I Se aduce închinare și [este numit] Dumnezeu, ei afirmă că acest om nu este Hristos. Ei recunosc faptul că El va veni să sufere, să domnească, să I se aducă închinare și să fie Dumnezeu. La fel, voi arăta că și această părere este ridicolă și prostească. Dar pentru că sunt presat să vă răspund mai întâi la ceea ce mi-ați spus în batjocură, vă voi răspunde și voi replica apoi la cele ce urmează.”
Capitolul LXIX – Diavolul, care imită adevărul, a inventat mituri despre Baccus, Hercule și Aesculap
„Fii sigur, Trifon”, am continuat, „că eu sunt înrădăcinat în cunoștința și credința Scripturilor vizavi de contrafacerile pe care cel numit diavolul le-a săvârșit printre greci, după cum unii au fost înșelați de vrăjitorii din Egipt și alții de profeții mincinoși din vremea lui Ilie. Căci atunci când ei spun că Baccus, fiul lui Jupiter, s-a născut din legătura [lui Jupiter] cu Semele, că el a fost descoperitorul vinului și atunci când relatează că, fiind sfâșiat în bucăți, a murit, apoi a înviat și s-a înălțat la cer, când ei introduc vinul în misterele lui, nu observ eu că [diavolul] a imitat profeția vestită de patriarhul Iacov și consemnată de Moise? Iar când ei spun că Hercule era puternic, a călătorit în întreaga lume, că s-a născut lui Jupiter din Alcmena și că s-a înălțat la cer când a murit, nu observ că Scriptura, care vorbește despre Hristos ca fiind puternic, asemenea unui «uriaș care aleargă în cursa lui», a fost imitată în același mod? Iar când el, [diavolul] îl prezintă pe Aesculap ca fiind cel care învia morții și vindeca toate bolile, nu pot spune că și în această privință el a imitat profețiile referitoare la Hristos? Dar pentru că nu v-am citat astfel de pasaje, care spun că Isus Hristos va face asemenea lucruri, trebuie să vă amintesc unul dintre ele, din care puteți înțelege felul în care cei ce au fost lipsiți de cunoașterea lui Dumnezeu, adică neamurile, care, «deși au ochi, nu văd și deși au inimă, nu înțeleg» și s-au închinat chipurilor de lemn, [felul în care chiar lor] le-a profețit Scriptura că vor renunța la aceste [deșertăciuni] și vor nădăjdui în acest Hristos. Este scris astfel: «Bucură-te, pustie însetată: să se bucure pustia și să înflorească asemenea crinului; pustia Iordanului va înflori și se va bucura și i se va da slava Libanului și cinstea Carmelului. Poporul meu va vedea înălțarea Domnului și slava lui Dumnezeu. Întăriți-vă voi, mâini nepăsătoare și genunchi slăbiți. Voi, cei slabi de inimă, fiți mângâiați: fiți tari și nu vă temeți. Iată că Dumnezeul nostru judecă și va judeca după dreptate. El va veni și ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii orbilor și urechile celor surzi vor auzi. Șchiopul va sări ca un cerb și limba celui gângav va vorbi limpede, căci în pustiu vor țâșni ape și o vale va apărea în locurile uscate. Pământul pârjolit se va preface în iazuri și un izvor de apă [va țâșni] în pustietate.» Izvorul apei vii care a țâșnit de la Dumnezeu în pământul lipsit de cunoașterea Lui, și anume pe teritoriul neamurilor, a fost acest Hristos, care S-a arătat și neamului vostru și i-a vindecat pe cei schilozi, surzi, ologi în trup de la naștere, făcându-i să sară, să audă și să vadă, prin cuvântul Lui. Prin faptul că i-a ridicat pe morți și le-a dat viață, prin faptele Lui i-a constrâns pe cei din vremea Lui să Îl recunoască. Dar deși au văzut asemenea lucrări, ei au afirmat că erau vrăjitorii. Căci au îndrăznit să Îl numească vrăjitor și înșelător al neamului. Totuși, El a făcut astfel de lucrări și i-a convins pe cei care erau [destinați să] creadă în El. Căci oricine lucrează într-un trup imperfect, dar care respectă doctrinele proclamate de El, va fi înviat de El la a doua Sa venire, într-o stare deplin sănătoasă, după ce va fi făcut nemuritor, nesupus putrezirii și eliberat de durere.”
Capitolul LXX – Și misterele lui Mitra sunt denaturate, pornind de la profețiile lui Daniel și Isaia
„Când cei ce consemnează misterele lui Mitra spun că acesta s-a născut dintr-o piatră și numesc peșteră locul unde sunt inițiați cei ce cred în el, nu observ eu că spusele lui Daniel, legate de piatra care a fost tăiată dintr-un munte mare fără ajutorul vreunei mâini, au fost imitate de ei și că au căutat, de asemenea, să imite în întregime cuvintele lui Isaia? Căci și ei au citat cuvintele neprihănirii. Trebuie să vă repet la ce se refereau cuvintele lui Isaia, ca să știți despre ce este vorba. Ele sunt următoarele: «Voi, cei de departe, ascultați ce am făcut; cei ce sunt aproape vor cunoaște puterea mea. Păcătoșii sunt îndepărtați din Sion, tremurul îi va apuca pe cei nelegiuiți. Cine vă va vesti locul cel veșnic? Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce urăște păcatul și nedreptatea, cel ce nu își pătează mâinile cu mită, își închide urechile, să nu audă judecățile nedrepte, setoase de sânge și își închide ochii, să nu vadă răul: acela va locui în peștera înaltă a stâncii celei puternice. I se va da pâine și apa îi [va fi] asigurată. Îl vei vedea pe Împărat în slavă și ochii tăi vor privi departe. Sufletul tău va căuta cu stăruință frica de Domnul. Unde este scribul? Unde sunt sfătuitorii? Unde este cel care îi numără pe cei ce sunt hrăniți – pe cei mari și mici? Al cui sfat nu l-au ascultat ei și nu au cunoscut adâncimea glasurilor, de nu au auzit? Poporul rămas s-a stricat și cel ce aude nu înțelege.» Este evident că această profeție [face aluzie] la pâinea pe care Hristos al nostru ne-a dat-o să o mâncăm, în amintirea întrupării Lui de dragul credincioșilor Săi, pentru care El a suferit și la paharul pe care ni l-a dat să îl bem, cu mulțumire, în amintirea sângelui Său. Această profeție dovedește că noi Îl vom vedea pe acest Împărat venind în slavă și termenii ei declară răsunător că se știa faptul că poporul cunoscut dinainte că va crede în El va căuta cu stăruință frica de Domnul. Mai mult, Scripturile sunt explicite deopotrivă atunci când spun că cei ce sunt recunoscuți drept cunoscători ai Scripturilor și care aud profețiile, nu au deloc pricepere. Iar când aud, Trifon”, am spus, „că Perseu s-a născut din fecioară, înțeleg că șarpele cel înșelător a contrafăcut și acest fapt.”
Capitolul LXXI – Iudeii resping interpretarea capitolului anterior, din care, în plus, au îndepărtat unele pasaje
„Eu sunt departe de a avea încredere în învățătorii voștri, care refuză să admită că interpretarea făcută de cei șaptezeci de bătrâni care erau cu Ptolemeu, [regele] egiptenilor, este una corectă și încearcă să formuleze alta. Aș dori să observați că ei au scos cu totul multe pasaje din traducerile făcute de cei șaptezeci de bătrâni care erau cu Ptolemeu și care dovedeau că acest om care a fost răstignit, a fost proclamat clar drept Dumnezeu și om, că avea să fie răstignit și să moară. Întrucât sunt conștient că întregul vostru popor neagă acest fapt, nu voi aborda aceste aspecte, ci îmi voi continua discuția folosind acele pasaje pe care voi le acceptați. Căci ați fost de acord cu cele pe care vi le-am supus atenției, mai puțin afirmația: «Iată că fecioara va rămâne însărcinată», pe care o contraziceți, spunând că ar trebui citită: «Iată că tânăra va rămâne însărcinată.» Și v-am promis că voi dovedi că profeția nu se referea la Ezechia, așa cum ați fost învățați, ci la acest Hristos al meu; iar acum voi trece la această dovadă.”
Trifon a remarcat: „Îți cerem mai întâi să ne spui câteva pasaje despre care pretinzi că au fost anulate în întregime.”
Capitolul LXXII – Iudeii au îndepărtat pasaje din Ezra și Ieremia
Eu am spus: „Voi face cum doriți. Așadar, din declarațiile lui Ezra cu privire la legea Paștelui, ei au scos următoarele: «Și Ezra a spus poporului: “Aceste Paști sunt Mântuitorul și scăparea noastră. Și dacă ați înțeles și inima voastră l-a primit, El va fi smerit pe lemn și apoi vom nădăjdui în El; atunci acest loc nu va fi uitat veșnic, zice Dumnezeul oștirilor. Dar dacă veți crede în El și dacă nu veți asculta declarația Lui, veți ajunge de râsul popoarelor.”» Iar din cuvintele lui Ieremia au scos următoarele: «Eu [am fost] ca un miel dus la măcelărie; ei au pus la cale un plan împotriva mea, zicând: “Veniți să-L punem pe lemn și să Îl ștergem de pe pământul celor vii și nimeni nu își va mai aminti numele Lui.”» Pentru că acest pasaj din spuse lui Ieremia este scris încă în unele copii [ale Scripturilor] din sinagogile iudeilor, (căci numai de puțină vreme au fost scoase) și întrucât aceste cuvinte demonstrează că iudeii s-au sfătuit cu privire la Hristos Însuși, să-L răstignească și să-L dea la moarte, se spune despre El că a fost dus ca o oaie la măcelărie, așa cum a prezis Isaia, și aici este prezentat ca un miel inofensiv. Dar pentru că erau în încurcătură cu privire la aceste cuvinte, ei s-au dedat la blasfemie. Apoi, din cuvintele lui Ieremia au fost scoase următoarele: «Domnul, Dumnezeu Și-a amintit de poporul mort al lui Israel, care zece în morminte și a coborât să le propovăduiască mântuirea Lui.»”
Capitolul LXXIII – [Cuvintele] „de pe lemn” au fost scoase din Psalmul 96
„Din Psalmul 95 (96), au scos câteva din cuvintele lui David: «de pe lemn». Căci atunci când pasajul zice: «Spuneți printre neamuri: “Domnul împărățește de pe lemn”», ei au lăsat doar: «Spuneți printre neamuri: “Domnul împărățește.”» Însă despre nimeni din poporul vostru nu s-a spus vreodată că a împărățit ca Dumnezeu și Domn printre neamuri, afară de Cel care a fost răstignit și despre care și Duhul Sfânt afirmă în același psalm că a fost înviat din morți și eliberat din [mormânt], declarând că nu este nimeni asemenea Lui printre dumnezeii popoarelor, căci aceștia sunt idoli ai demonilor. Dar vă voi repeta întregul psalm, ca să înțelegeți ce s-a spus. El zice astfel: «Cântați Domnului o cântare nouă, să cânte Domnului întregul pământ. Cântați Domnului și binecuvântați-I numele; vestiți din zi în zi mântuirea Lui. Povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui. Căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă: El este mai de temut decât toți dumnezeii. Căci toți dumnezeii popoarelor sunt idoli, dar Domnul a făcut cerurile. Mărturisirea și frumusețea sunt în prezența Lui; sfințenia și măreția sunt în sanctuarul Său. Dați Domnului, voi, popoare și țări, dați Domnului slavă și cinste. Dați slavă numelui Lui. Aduceți jertfe și intrați în curțile Lui. Lăudați pe Domnul în templul Lui cel sfânt. Întregul pământ să se dea la o parte înaintea Lui, spuneți printre neamuri: “Domnul împărățește.” Căci El a întocmit lumea și ea nu se va clătina. El va judeca neamurile cu dreptate. Să se bucure cerurile și să se veselească pământul. Să se clatine marea, cu tot ce cuprinde ea, să se bucure câmpiile și tot ce este pe ele. Toți copacii pădurii să se bucure înaintea Domnului: căci El vine, El vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate și popoarele cu adevărul Său.»”
Aici Trifon a remarcat: „Dumnezeu știe dacă, într-adevăr, conducătorii poporului au șters [sau nu] vreo porțiune din Scripturi, așa cum spui tu, dar pare greu de crezut.”
„Desigur”, am spus, „pare incredibil. Căci ar fi mai monstruos decât vițelul pe care l-au făcut, când s-au săturat de mană, sau decât jertfirea copiilor către demoni sau decât uciderea profeților. Dar”, am spus eu, „mi se pare că nu ai auzit pasajele despre care am spus că au fost furate de ei. Căci ceea ce am citat este mai mult decât suficient pentru a dovedi aspectele în discuție, în afară de cele reținute de noi și care vor mai fi amintite.”
Capitolul LXXIV – Începutul Psalmului 96 este atribuit Tatălui [de către Trifon]. Dar [el se referă] la Hristos, prin cuvintele: „Spuneți printre popoare că Domnul” etc.
Atunci Trifon a spus: „Știu că ai citat aceste cuvinte pentru că noi te-am rugat. Dar nu mi se pare că cel din urmă psalm pe care l-ai citat din cuvintele lui David se referă la altcineva decât la Tatăl și Creatorul cerurilor și al pământului. Însă tu ai afirmat că se referă la Cel ce a suferit și cu privire la care cauți să dovedești că este Hristos.”
Eu am răspuns: „Vă rog să mă urmăriți în timp ce voi vorbi despre declarația rostită de Duhul Sfânt în acest psalm și veți cunoaște că nu vorbesc în mod păcătos și că noi nu am fost vrăjiți, căci astfel veți deveni capabili să înțelegeți voi înșivă multe alte afirmații ale Duhului Sfânt. «Cântați Domnului o cântare nouă, să cânte Domnului întregul pământ. Cântați Domnului și binecuvântați-I numele; vestiți din zi în zi mântuirea Lui, printre toate popoarele minunile Lui.» El cere locuitorilor întregului pământ, care au cunoscut taina acestei mântuiri, suferințele lui Hristos, prin care El i-a mântuit, să cânte și să dea laudă lui Dumnezeu, Tatăl tuturor lucrurilor și să recunoască faptul că trebuie să Îl laude și să se teamă de El, că El este Creatorul cerurilor și al pământului, care a împlinit această mântuire pentru rasa umană, că El a fost răstignit, a murit și a fost socotit vrednic de către El (Dumnezeu) să stăpânească peste întregul pământ. Acest fapt [se vede limpede] și după țara în care [El a spus] că îi va aduce [pe părinții voștri]; [căci El vorbește astfel]: «Acest popor [se va duce după alți dumnezei], Mă va uita și vor încălca legământul Meu, pe care l-am făcut cu ei în ziua aceea; și Eu îi voi uita, Îmi voi întoarce fața de la ei și ei vor fi nimiciți; multe nenorociri și chinuri se vor abate asupra lor și ei vor spune în ziua aceea: “Toate aceste nenorociri ni s-au întâmplat pentru că Domnul, Dumnezeul nostru nu este în mijlocul nostru.” Și Eu Îmi voi întoarce fața de la ei în ziua aceea, din pricina tuturor relelor pe care le-au săvârșit prin faptul că s-au dus după alți dumnezei.»”
Capitolul LXXV – Se dovedește că Isus era numele lui Dumnezeu în cartea Exodului
„În plus, în cartea Exodului, am observat, de asemenea, că numele lui Dumnezeu Însuși, care, spune El, nu a fost revelat lui Avraam sau lui Iacov, era Isus și a fost declarat în mod tainic prin Moise. Este scris astfel: «Și Domnul i-a vorbit lui Moise: “Spune acestui popor: Iată că trimit îngerul Meu înaintea feței tale, să te păzească și să te ducă în țara pe care am pregătit-o pentru tine. Luați aminte la El, ascultați-L și nu fiți neascultători. El nu vă va părăsi, căci numele Meu este în El.”» Înțelegeți acum că Cel care i-a condus pe părinții voștri în țară este numit cu numele Isus și mai întâi este chemat Auses (Osea). Dacă veți înțelege aceasta, veți observa că numele celui despre care i-a spus lui Moise: «căci numele Meu este în El», era Isus. Într-adevăr, El a fost numit și Israel și numele lui Iacov a fost schimbat tot în Israel. Isaia arată că profeții trimiși să aducă vești din partea lui Dumnezeu sunt numiți de El îngerii sau apostolii Lui. Căci Isaia spune într-un loc: «Trimite-mă.» Și este limpede pentru toți că profetul al cărui nume a fost schimbat, Isus [Iosua], a fost mare și puternic. Deci, dacă știm că Dumnezeu S-a revelat pe Sine în atât de multe forme lui Avraam, lui Iacov și lui Moise, cum de suntem în încurcătură și nu credem că, potrivit voii Tatălui tuturor lucrurilor, a fost posibil ca El să Se nască din fecioară, devenind om, mai ales după ce avem astfel de pasaje, din care se observă clar că El a devenit așa, conform voii Tatălui?”
Capitolul LXXVI – Alte pasaje dovedesc aceeași maiestate și stăpânire a lui Hristos
„Atunci când Daniel vorbește despre «unul asemenea Fiului omului», care a primit împărăția veșnică, nu vizează el același lucru? Căci el declară, prin cuvintele «asemenea Fiului omului» că El S-a arătat și a fost om, dar nu din sămânță omenească. El a proclamat același lucru în mod tainic atunci când a vorbit despre piatra care s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mâini. Expresia «s-a dezlipit fără ajutorul vreunei mâini» semnifica faptul că nu era vorba de o lucrare a omului, ci [de o lucrare] a voii Tatălui și Dumnezeului tuturor lucrurilor, care I-a dat naștere. Iar când Isaia spune: «Cine poate spune care este originea Lui?» se referea la faptul că descendența Lui nu putea fi stabilită. Dar niciun om născut din oameni nu are o origine care nu poate fi stabilită. Când Moise spune că El Își va spăla hainele în sângele strugurilor, nu semnifică aceasta ceea ce v-am spus deseori – și anume o prevestire a faptului că El avea sânge, dar nu de om, după cum nu omul, ci Dumnezeu a dat naștere sângelui viei? Iar când Isaia Îl numește Îngerul sfatului celui măreț, nu prevestea că El avea să fie Învățătorul acelor adevăruri pe care le-a propovăduit când a venit [pe pământ]? Căci numai El a propovăduit deschis acele sfaturi mărețe pe care Tatăl le-a pregătit deopotrivă pentru toți cei ce au fost și Îi vor fi plăcuți Lui și pentru cei care s-au răzvrătit împotriva Lui, oameni sau îngeri, când a spus: «Vor veni unii de la răsărit [și de la apus] și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor, dar copiii împărăției vor fi aruncați afară, în întuneric.» Și «mulți vor veni la Mine în ziua aceea și vor zice: “Doamne, Doamne, nu am mâncat, nu am băut, nu am profețit și nu am scos noi demoni în numele Tău?”» Iar Eu le voi spune: «Îndepărtați-vă de la Mine.» În alte cuvinte, prin care îi va condamna pe cei care nu sunt vrednici de mântuire, El a spus: «Mergeți în întunericul de afară, pe care Tatăl l-a pregătit pentru Satan și pentru îngerii lui.» Din nou, cu alte cuvinte, a spus: «Vă dau putere să călcați peste șerpi, peste scorpioni și peste toată puterea celui rău.» Iar acum nouă, celor care credem în Domnul nostru Isus, care a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont, ne sunt supuși demonii și duhurile rele atunci când îi exorcizăm. Profeții au declarat în mod tainic suferințele lui Hristos și faptul că, după ce la va îndura, El va deveni apoi Domnul tuturor; totuși, această [declarație] nu a putut fi înțeleasă de niciun om, până când El Însuși nu i-a convins pe apostoli că astfel de afirmații erau relatate expres în Scripturi. Căci El a exclamat înainte de crucificare: «Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fie respins de cărturari și de farisei, să fie răstignit, dar a treia zi va învia.» Iar David a prevestit că El avea să Se nască înaintea soarelui și a lunii, potrivit voii Tatălui și L-a făcut cunoscut drept Hristos, Dumnezeu puternic și vrednic de închinare.”
Capitolul LXXVII – El revine la explicarea profeției lui Isaia
Atunci Trifon a spus: „Admit faptul că asemenea argumente sunt suficiente pentru a convinge pe cineva, dar aș vrea ca [tu] să știi că eu îți cer dovada pe care ți-ai propus frecvent să mi-o prezinți. Începe deci și lămurește-ne, ca să vedem cum dovedești că acel [pasaj] se referă la Hristos al vostru. Căci noi afirmăm că profeția vorbește despre Ezechia.”
Eu am răspuns: „Voi face cum doriți. Dar arătați-mi voi mai întâi cum se poate spune despre Ezechia faptul că, înainte de a ști să își strige tatăl sau mama, a primit puterea Damascului și prada Samariei, în prezența împăratului Asiriei. Căci nu se poate face concesia de a admite explicația voastră, potrivit căreia Ezechia a dus război împotriva locuitorilor Damascului și Samariei, în prezența împăratului Asiriei. «Căci înainte ca pruncul să știe să-și strige tatăl sau mama», spune cuvântul profetic, «El va lua puterea Damascului și prăzile Samariei, în prezența împăratului Asiriei.» Dacă Duhul profeției nu ar fi făcut afirmația însoțită de adăugirea: «înainte ca pruncul să știe să-și strige tatăl sau mama, va lua puterea Damascului și prăzile Samariei», ci ar fi spus numai: «va da naștere unui fiu și el va lua puterea Damascului și prăzile Samariei», atunci ați fi putut spune că Dumnezeu a prezis că el va lua aceste lucruri, pentru știuse dinainte ce se va întâmpla. Însă afirmația profeției este însoțită de această adăugire: «înainte ca pruncul să știe să-și strige tatăl sau mama, va lua puterea Damascului și prăzile Samariei». Nu puteți dovedi ca acest lucru să se fi întâmplat vreunuia dintre iudei. Dar noi putem dovedi că s-a întâmplat în cazul lui Hristos al nostru. În vremea nașterii Sale, magii care au venit din Arabia și I s-au închinat au mers întâi la Irod, care era atunci stăpânitorul țării voastre și pe care Scriptura îl numește împăratul Asiriei, din pricina caracterului său păcătos și lipsit de evlavie. Căci știți”, am continuat, „că Duhul Sfânt anunță deseori astfel de evenimente prin parabole și asemănări, așa cum a făcut cu toți locuitorii Ierusalimului, cărora le spune adesea: «Tatăl vostru este un amorit și mama voastră o hetită.»”
Capitolul LXXVIII – Din cele scrise ulterior, el dovedește că această profeție se potrivește numai lui Hristos
„În vremea când magii au venit la Irod din Arabia și i-au spus că, potrivit unei stele care se arătase pe cer, știau că se născuse un împărat în țara voastră și veniseră să se închine Lui, Irod a aflat atunci de la bătrânii poporului vostru că, în profeți, era scris astfel cu privire la Betleem: «Și tu, Betleeme, țara lui Iuda, nu ești nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieși o căpetenie care va hrăni pe poporul Meu.» În consecință, magii din Arabia au venit la Betleem, s-au închinat Pruncului și I-au adus daruri: aur, smirnă și tămâie. După ce s-au închinat pruncului, în Betleem, ei au fost înștiințați printr-o revelație și nu s-au mai întors pe la Irod. Lui Iosif, soțul Mariei, care voise la început să o lase pe logodnica sa, crezând că ea rămăsese însărcinată în urma relației de curvie cu un bărbat, i s-a poruncit într-o viziune să nu o părăsească pe soția lui și îngerul care i s-a arătat i-a spus că ceea ce se zămislise în pântecul ei era de la Duhul Sfânt. Atunci el s-a temut și nu a părăsit-o. Cu ocazia primului recensământ făcut în Iudeea, în timpul lui Cyrenius, el a plecat din Nazaret, unde locuia, spre Betleem, de care aparținea, ca să fie înscris, căci familia lui era din seminția lui Iuda, care locuia atunci în acea regiune. Apoi, i s-a poruncit să plece în Egipt împreună cu Maria, și să rămână acolo cu Pruncul, până când o altă revelație avea să îl înștiințeze să se întoarcă în Iudeea. Atunci când Pruncul S-a născut în Betleem, întrucât Iosif nu a găsit un loc de găzduire în sat, a poposit într-o peșteră din apropiere; pe când erau ei acolo, Maria L-a născut pe Hristos și L-a pus într-o iesle, unde L-au găsit magii care au venit din Arabia. V-am repetat”, am continuat eu, „ceea ce Isaia a prezis despre semnul prevestitor al peșterii, dar de dragul celor care ni s-au alăturat astăzi, vă voi aminti din nou pasajul.” Apoi am repetat pasajul din Isaia pe care l-am scris deja, adăugând faptul că, cei ce conduceau misterele lui Mitra erau stârniți de diavolul să spună că erau inițiați de Mitra într-un loc, numit printre ei peșteră. „Prin urmare, Irod, când magii din Arabia nu s-au întors la el, cum le ceruse să facă, ci au plecat în țara lor pe un alt drum, potrivit poruncii care le fusese dată, iar Iosif cu Maria și cu Pruncul plecaseră în Egipt, așa cum li se arătase să facă, dat fiind faptul că nu Îl cunoștea pe Pruncul căruia I se închinaseră magii, a poruncit să fie masacrați toți copiii din Betleem. Ieremia a profețit prin Duhul Sfânt că se va întâmpla acest lucru, spunând astfel: «Un glas s-a auzit în Rama, plângere și bocet mult; Rahela își jelea copiii și nu vroia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau.» De aceea, din pricina glasului auzit din Rama, din Arabia (căci și acum există în Arabia un loc numit Rama), plânsetul avea să vină în locul unde a fost îngropată Rahela, soția lui Iacov, cel numit și Israel, patriarhul cel sfânt, la Betleem, în vreme ce femeile își jeleau copiii uciși și nu puteau fi mângâiate din pricina celor întâmplate. Căci acea expresie a lui Isaia: «El va lua puterea Damascului și prăzile Samariei», prezicea că puterea demonului cel rău care locuia în Damasc avea să fie înfrântă de Hristos de îndată ce S-a născut. Și s-a dovedit că aceasta s-a întâmplat. Căci magii, care erau legați prin puterea acelui demon, din pricina faptelor rele pe care le săvârșiseră, prin faptul că au venit să se închine lui Hristos ei s-au răsculat împotriva stăpânirii care îi ținea captivi. Și Scriptura arată că această [stăpânire] se afla în Damasc. Mai mult, acea putere păcătoasă și nedreaptă este numită în parabolă Samaria. Și niciunul dintre voi nu poate nega faptul că Damascul era și este în regiunea Arabiei, deși acum aparține de ceea ce se numește Siro-Fenicia. Așadar, s-ar cuveni, domnilor, să învățați ceea ce nu ați înțeles, de la cei care au primit har de la Dumnezeu, adică de la noi, creștinii, și să nu luptați, pe toate căile, să vă păstrați doctrinele, necinstindu-le pe cele ale lui Dumnezeu. De aceea, acest har ne-a fost transferat nouă, așa cum spune Isaia, vorbind astfel: «Acest popor se apropie de Mine, Mă cinstește cu buzele, dar inima îi este departe de Mine. Zadarnic Mi se închină, în vreme ce păzește poruncile și învățăturile oamenilor. De aceea, iată că voi începe să nimicesc acest popor și îl voi nimici. Voi lua înțelepciunea celor înțelepți și priceperea celor pricepuți va fi una cu nimic.»”
Capitolul LXXIX – El îi dovedește lui Trifon că îngerii cei răi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu
În acest moment, Trifon, care era oarecum mânios, dar respecta Scripturile, după cum arăta înfățișarea lui, mi-a zis: „Cuvintele lui Dumnezeu sunt sfinte, dar expunerile tale sunt simple invenții, așa cum se vede limpede din cele explicate de tine, care sunt chiar blasfemii, căci tu afirmi că îngerii au păcătuit și s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.”
Dorind să îl fac să mă asculte, i-am răspuns pe un ton mai blând: „Eu admir, domnule, pietatea alor voștri și mă rog ca și tu să păstrezi aceeași atitudine față de cel căruia Îi slujesc îngerii, după cum spune Daniel; căci [unul] asemenea Fiului omului a fost dus la cel Îmbătrânit de zile și orice împărăție I-a fost dată în vecii vecilor. Dar ca să știți, domnule”, am continuat, „că nu insolența ne-a făcut să adoptăm această interpretare, pe care voi o condamnați, vă voi aduce dovezi din Isaia însuși, căci el afirmă că îngerii cei răi au locuit și locuiesc în Tanis, în Egipt. Acestea sunt cuvintele [lui]: «Vai de voi, copii răzvrătiți! Așa vorbește Domnul: “Ați luat hotărâri fără Mine și ați [făcut] legăminte care nu vin din Duhul Meu, ca să adăugați păcat după păcat. Ați păcătuit coborând în Egipt (fără să Mă întrebați), ca să fiți sprijiniți de faraon și să căutați adăpost la umbra egiptenilor. Căci umbra lui faraon vă va da de rușine și îi va face de ocară pe cei ce se încred în egipteni. Căci voievozii din Tanis sunt îngeri răi. Vor munci în zadar pentru un popor care nu îi va sprijini, ci [le va fi lor]spre rușine și ocară.”» Mai departe, Zaharia spune, așa cum voi înșivă ați relatat, că diavolul a stat lângă mâna dreaptă a preotului Iosua, ca să i se împotrivească și [Domnul] a spus: «Domnul care a cucerit Ierusalimul te mustră.» Este scris și în Iov, așa cum ați spus și voi, cum îngerii au venit înaintea Domnului și diavolul a venit împreună cu ei. Și Moise a consemnat, la începutul Genezei, că șarpele a ademenit-o pe Eva și a fost blestemat. Știm că în Egipt erau vrăjitori care au imitat puterea cea mare arătată de Dumnezeu prin slujitorul Său credincios, Moise, iar voi sunteți conștienți că David a spus: «Dumnezeii popoarelor sunt demoni.»”
Capitolul LXXX – Opinia lui Iustin cu privire la domnia de o mie de ani. Mai mulți catolici o resping
Trifon a răspuns: „Am remarcat la tine, domnule, că ești foarte dornic să fii în siguranță în toate privințele, din moment ce te ții strâns de Scriptură. Dar spune-mi, recunoști într-adevăr că acest loc, Ierusalimul, va fi reconstruit și te aștepți ca poporul tău să fie reunit și să se bucure cu Hristos, cu patriarhii și cu profeții, atât oameni din poporul tău și alți prozeliți care li s-au alăturat înainte să vină Hristos sau ai cedat și ai admis acest fapt ca să pară că ne-ai învins în aceste controverse?”
Atunci am răspuns: „Nu sunt un individ atât de josnic, Trifon, încât să spun un lucru și să gândesc altul. Am recunoscut înainte că eu și mulți alții suntem de această părere și [credem] că așa se va întâmpla, după cum sunteți, desigur, conștienți. Pe de altă parte, ți-am făcut de cunoscut că mulți din cei aparțin credinței curate și evlavioase și sunt creștini adevărați, cred altfel. În plus, am subliniat că unii care sunt numiți creștini, dar sunt nelegiuiți, eretici lipsiți de evlavie, învață pe alții doctrine cu totul blasfemiatoare, ateiste și nebunești. Dar ca să știi că nu spun aceste lucruri numai înaintea ta, voi întocmi, în măsura în care pot, o declarație pe baza tuturor argumentelor prezentate între noi. Căci eu nu aleg să îi urmez pe oameni sau doctrinele lor, ci pe Dumnezeu și învățăturile [date] de El. Dacă ai fost înșelat de unii care se numesc creștini, dar care nu recunosc acest [adevăr] și îndrăznesc să rostească blasfemii la adresa Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, care spun că nu există o înviere a morților și că sufletele lor sunt luate în cer atunci când mor, nu îți închipui că aceștia sunt creștini. La fel, cel care ar cântări corect, nu ar admite că saducheii sau secte similare ale geniștilor, meristeilor, galieleenilor, eleniștilor, fariseilor sau baptiștilor sunt iudei (nu asculta fără răbdare când îți spun ce gândesc), ci sunt numiți [numai] iudei și copii ai lui Avraam, care Se închină lui Dumnezeu cu buzele, așa cum declară Dumnezeu Însuși, dar inima le este departe de Dumnezeu. Însă noi și alții, care suntem echilibrați în toate privințele, suntem siguri că va exista o înviere a morților și o perioadă de o mie de ani în Ierusalim, care va fi construit atunci, va fi împodobit și mărit, așa cum declară profeții Ezechiel, Isaia și alții.”
Capitolul LXXXI – El încearcă să dovedească această opinie pe baza cărților Isaia și Apocalipsa
„Isaia a vorbit astfel cu privire la perioada de o mie de ani: «Va fi un cer și un pământ nou și nimeni nu-și va aduce aminte de cele trecute, nimănui nu îi vor veni în minte; ci vă veți bucura și vă veți veseli de lucrurile pe care le voi face. Căci, iată, Eu fac din Ierusalim o veselie și din poporul Meu o bucurie; Mă voi veseli datorită Ierusalimului și Mă voi bucura de poporul Meu. Glasul plânsetelor nu se va mai auzi în cetate, nici glasul țipetelor. Acolo nu vor mai fi copii cu zile puține, nici bătrâni care să nu-și împlinească zilele. Căci cei de o sută de ani vor fi tineri și cel ce moare la o sută de ani va fi blestemat ca păcătos. Vor zidi case și vor locui în ele. Vor sădi vii și ei le vor mânca rodul și le vor bea vinul. Nu vor zidi case pentru ca alții să le locuiască, nu vor sădi pentru ca alții să mănânce. Căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor și lucrul mâinilor lor va fi îmbelșugat. Aleșii Mei nu vor trudi în zadar și nu vor da naștere la copii supuși blestemului, căci ei vor fi o sămânță neprihănită și binecuvântată de Domnul, împreună cu urmașii lor. Atunci, Eu voi răspunde înainte să Mă cheme, pe când ei vor vorbi încă, Eu voi spune: “Ce este?” atunci lupii și mieii vor paște împreună, leul se va hrăni cu paie, ca boul, dar șarpele [va mânca] țărână drept pâine. Nu se vor lovi și nu se vor purta rău unii cu alții pe muntele cel sfânt, zice Domnul.» Noi am înțeles că expresia folosită printre aceste cuvinte: «zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor și lucrul mâinilor lor va fi îmbelșugat», prezice în chip ascuns cei o mie de ani. Căci întrucât lui Adam i s-a spus că, în ziua în care va mânca din pom va muri, știm că el nu a împlinit o mie de ani. Am observat și că expresia: «Ziua Domnului este ca o mie de ani», se leagă de acest subiect. În plus, printre noi a trăit un anumit om, al cărui nume era Ioan, unul dintre apostolii lui Hristos, care a profețit, printr-o revelație care i-a fost făcută, că aceia care vor crede în Hristos al nostru vor locui o mie de ani în Ierusalim. Noi credem, în general și pe scurt, că învierea cea veșnică și judecata tuturor oamenilor va avea loc, de asemenea. După cum a spus Domnul nostru: «copiii cei înviați ai lui Dumnezeu nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi asemenea îngerilor.»”
Capitolul LXXXII – Darurile profetice ale iudeilor au fost transferate creștinilor
„Darurile profetice rămân cu noi și în ziua de astăzi. De aceea, ar trebui să înțelegeți că [darurile] care existau înainte în poporul vostru ne-au fost transferate nouă. Și după cum au existat profeți mincinoși contemporani cu profeții voștri sfinți, la fel sunt și acum printre noi mulți învățători falși, cu privire la care Domnul nostru ne-a avertizat dinainte să ne ferim. Așadar, noi nu suntem deficitari în nicio privință, căci știm că El cunoștea dinainte toate lucrurile care aveau să ni se întâmple după învierea Lui din morți și după înălțarea la cer. Căci El a spus că vom fi dați la moarte și urâți din pricina numelui Său, că se vor ridica mulți profeți și hristoși falși în numele Lui și îi vor înșela pe mulți, și așa s-a întâmplat. Căci mulți au propovăduit învățături nelegiuite, blasfemiatoare și lipsite de sfințenie, care au fost născocite în numele Lui. Ei au învățat pe alții și încă învață acele lucruri care provin din duhul necurat al diavolului și care au fost puse în inimile lor. De aceea suntem noi nerăbdători să vă convingem să nu fiți îndrumați greșit de asemenea oameni, căci știm că oricine poate spune adevărul și, totuși, nu o face, va fi judecat de Dumnezeu, după cum a atestat Dumnezeu prin Ezechiel, când a spus: «Te-am pus păzitor peste casa lui Iuda. Dacă cel păcătos păcătuiește și tu nu în înștiințezi, el va muri în păcatul lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Dar dacă îl înștiințezi, vei fi nevinovat.» Din această pricină noi, de teamă, suntem foarte serioși în dorința de a vorbi [cu oamenii] potrivit Scripturilor, dar nu îndemnați de iubirea de bani, de slavă sau de plăceri. Căci nimeni nu ne poate acuza de vreunul din aceste [vicii]. Noi nici nu dorim să trăim asemenea conducătorilor poporului vostru, pe care Dumnezeu îi mustră când spune: «Căpeteniile voastre sunt tovarăși ai hoților, iubesc mita și caută răsplata.» Dacă voi cunoașteți printre noi anumiți oameni de acest fel, nu rostiți blasfemii la adresa Scripturilor și a lui Hristos din pricina lor, nici nu căutați cu stăruință să dați interpretări false.”
Capitolul LXXXIII – Se dovedește că Psalmul „Domnul a zis Domnului meu” etc. nu se potrivește lui Ezechia
„Învățătorii voștri au îndrăznit să spună că pasajul: «Domnul a zis Domnului Meu: “Șezi la dreapta Mea, până îi voi face pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”» se referă la Ezechia, ca și cum i s-ar fi cerut să șadă în partea dreaptă a templului când regele Asiriei i-a trimis solie, l-a amenințat și Isaia i-a spus să nu se teamă. Știm și recunoaștem că a avut loc ceea ce Isaia a spus, și anume că regele Asiriei a încetat să mai facă război împotriva Ierusalimului în zilele lui Ezechia, iar îngerul Domnului a ucis în jur de o sută optzeci și cinci de mii de oameni din oastea asirienilor. Dar este limpede că psalmul nu se referă la el. căci este scris astfel: «Domnul a zis Domnului Meu: “Șezi la dreapta Mea, până îi voi face pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale. El va trimite toiagul de cârmuire la Ierusalim și acesta va stăpâni în mijlocul dușmanilor Tăi. În frumusețea sfinților, Te-am născut înaintea luceafărului de dimineață. Domnul a jurat și nu Îi va părea rău: “Tu ești preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.”» Cine nu recunoaște deci că Ezechia nu este preot în veac după rânduiala lui Melhisedec? Și cine nu știe că el nu a trimis un toiag al cârmuirii la Ierusalim, nici nu a stăpânit în mijlocul dușmanilor lui, ci că Dumnezeu i-a îndepărtat pe vrăjmașii lui de el, după ce s-a jelit și a plâns? Dar Isus al nostru, care nu a venit încă în slavă, a trimis în Ierusalim un toiag al puterii și anume, cuvântul chemării și al pocăinței [adresat] tuturor popoarelor peste care stăpâneau demonii, așa cum spune David: «Dumnezeii popoarelor sunt demoni.» Și cuvântul Lui puternic i-a făcut pe mulți să uite de demonii pe care obișnuiau să îi slujească și să creadă în Dumnezeul Atotputernic, pentru că dumnezeii popoarelor sunt demoni. Am menționat anterior că afirmația: «În frumusețea sfinților, Te-am născut din pântece înaintea luceafărului de dimineață» se referă la Hristos.”
Capitolul LXXXIV – Profeția „Iată, fecioara” etc. se potrivește numai lui Hristos
„În plus, profeția: «Iată, fecioara va rămâne însărcinată și va naște un fiu» a fost rostită cu privire la El. Căci dacă Cel la care se referă Isaia nu avea să Se nască dintr-o fecioară, cu privire la cine declară Duhul Sfânt: «Iată că Domnul Însuși îți va da un semn: iată, fecioara va rămâne însărcinată și va naște un fiu»? Căci dacă El avea să Se nască în urma unei relații sexuale, ca toți ceilalți întâi născuți, de ce a spus Dumnezeu că va da un semn care nu era comun tuturor întâilor născuți? Dar ceea ce este cu adevărat un semn și care avea să fie demn de încredere pentru omenire – și anume faptul că întâiul născut din toată creația se va întrupa în pântecul unei fecioare, devenind un prunc – era anticipat de Duhul profeției și prevestit, după cum v-am repetat, în diferite feluri, pentru ca, atunci când evenimentul avea să aibă loc, să fie cunoscut drept o acțiune a puterii și a voii Creatorului tuturor lucrurilor, după cum Eva a fost creată din una din coastele lui Adam și toate viețuitoarele au fost create prin cuvântul lui Dumnezeu la început. Dar cu privire la aceste probleme, voi îndrăzniți să pervertiți interpretările bătrânilor voștri, care au fost cu Ptolemeu, împăratul Egiptului, afirmând că Scriptura nu este așa cum au interpretat-o ei, ci spune: «Iată că tânăra va rămâne însărcinată», ca și cum faptul că o femeie ar rămâne însărcinată în urma unor relații sexuale ar fi reprezentat niște evenimente mărețe: de fapt, aceasta se întâmplă tuturor femeilor tinere, cu excepția celor sterpe. Însă, dacă vrea, Dumnezeu le poate face și pe acestea din urmă [să rămână însărcinate]. Căci mama lui Samuel, care era stearpă, a rămas însărcinată prin voia lui Dumnezeu, la fel și soția sfântului patriarh Avraam, și Elisabeta, care l-a născut pe Ioan Botezătorul, și altele. Așadar, nu trebuie să presupuneți că este imposibil pentru Dumnezeu să facă vreun lucru pe care îl dorește. Mai ales atunci când a fost prevestit că acest lucru se va întâmpla, să nu îndrăzniți să pervertiți sau să interpretați greșit profețiile, căci aceasta vă va face rău vouă înșivă, nu lui Dumnezeu.”
Capitolul LXXXV – El dovedește că Isus Hristos este Domnul oștirilor, din Psalmul 24, și că are autoritate asupra demonilor
„Mai mult, unii dintre voi îndrăznesc să explice profeția care spune: «Conducători, ridicați porțile; ridicați-vă, porți veșnice, să intre Împăratul slavei» ca referindu-se tot la Ezechia, iar alții dintre voi [o prezintă] drept o profeție care îl vizează pe Solomon, dar nu se poate dovedi că ar avea legătură nici cu primul, nici cu cel din urmă, nici cu vreunul din împărații voștri, ci numai cu Hristos al nostru, care S-a arătat fără frumusețe și glorie, după cum a spus Isaia, David și întreaga Scriptură. El este Domnul oștirilor, prin voia Tatălui, care I-a conferit [demnitatea] aceasta; El a înviat din morți și S-a înălțat la cer, așa cum arată psalmul și celelalte pasaje, când Îl numesc Domnul oștirilor. De acest fapt vă puteți convinge cu ușurință, dacă vreți, prin întâmplările care au loc sub ochii voștri. Căci fiecare demon care este exorcizat în numele acestui Fiu al lui Dumnezeu – cel dintâi născut din toată creația, care a devenit om prin fecioară, care a suferit, a fost răstignit în timpul lui Pilat din Pont de către poporul vostru, a murit, a înviat din morți și S-a înălțat la cer – este înfrânt și supus. Dar dacă exorcizați vreun demon în numele unuia dintre cei care au fost printre voi – fie împărați, fie oameni neprihăniți, fie profeți sau patriarhi – nu vi se va supune. Dar dacă vreunul din voi l-ar exorciza în [numele] Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, poate că vi se va supune. Desigur că exorciștii voștri, am mai spus, folosesc vrăjitoria când exorcizează, la fel ca și neamurile, și folosesc fumul și incantațiile. Cuvântul lui David a arătat și faptul că există îngeri și puteri, cărora cuvântul profeției [le poruncește], prin David, să ridice porțile, pentru ca Cel ce a înviat din morți, Isus Hristos, Domnul oștirilor prin voia Tatălui, să poată intra. Vă readuc în atenție aceste lucruri, pentru cei care nu au fost cu noi ieri și, pentru folosul lor, rezum multe din cele spuse ieri. Acum, dacă vă spun aceste lucruri, deși le-am repetat de multe ori, știu că nu fac un lucru absurd. Ar fi ridicol să vezi că soarele, luna și celelalte stele care continuă să își păstreze mereu același curs, aducând diferitele anotimpuri, să vezi o mașină de calculat pe care o poți întreba cât face doi ori doi, care a arătat mereu că face patru, continuând să arate același lucru și alte asemenea aspecte, care sunt recunoscute cu încredere, sunt menționate și recunoscute drept corecte, iar acela care a pus bazele acestor afirmații referitoare la pasajele profetice să le lase deoparte și să nu se refere mereu la aceleași pasaje din Scripturi, pentru că ar crede că poate prezenta ceva mai bun decât Scriptura. Pasajul prin care am dovedit că Dumnezeu arată că există deopotrivă îngeri și oștiri în cer, este acesta: «Lăudați-L în locurile preaînalte. Lăudați-L, toți îngerii Lui, lăudați-L, toate oștirile Lui.»”
Atunci unul din cei care venise cu ei a doua zi, numit Mnaseas, a spus: „Suntem foarte încântați că repeți aceleași lucruri din pricina noastră.”
Eu am spus: „Ascultați, prieteni, pasajul care mă face să acționez astfel. Isus ne-a poruncit să îi iubim chiar și pe vrăjmașii [noștri], așa cum a prevăzut și Isaia în multe pasaje, care conțin și misterul regenerării noastre și a celor care Îl așteaptă pe Hristos să apară în Ierusalim și caută cu seriozitate ca, prin faptele lor, să Îi fie plăcuți. Acestea sunt cuvintele spuse de Isaia: «Ascultați cuvântul Domnului, voi care tremurați la auzul lui. Spuneți frați celor ce vă urăsc și nu vă suferă, ca numele Domnului să fie slăvit. El s-a arătat pentru bucuria voastră și ei vor fi dați de rușine. Se aude un glas răsunător din cetate, din templu, un glas al Domnului care dă răsplata cuvenită celui mândru. Înainte să simtă dureri, a născut și înainte să vină durerile nașterii a zămislit un copil de parte bărbătească. Cine a auzit vreodată așa ceva? Cine a văzut un asemenea lucru? S-a născut pământul într-o zi sau se naște un popor dintr-o dată? Căci Sionul a trecut prin durerile nașterii și și-a zămislit copiii. Dar Eu am dat o astfel de speranță și celei sterpe, zice Domnul. Iată că Eu am făcut-o și pe cea care naște și pe cea stearpă, zice Domnul. Bucură-te, o, Ierusalime și țineți o adunare de sărbătoare toți cei ce-l iubiți. Veseliți-vă voi, toți cei ce îl jeliți, ca să fiți săturați, bând laptele mângâierilor lui și să vă desfătați intrând în slava Lui.»”
Capitolul LXXXVI – În Vechiul Testament sunt diferite imagini ale lemnului crucii prin care a domnit Hristos
Când am citat aceasta, am adăugat: „Ascultați dar cum acest Om, despre care Scripturile declară că va veni din nou în slavă, după crucificarea Sa, a fost simbolizat deopotrivă de pomul vieții, despre care se spune că a fost plantat în paradis, cât și de evenimentele care se vor întâmpla tuturor celor drepți. Moise a fost trimis cu un toiag să înfăptuiască eliberarea poporului și, aflându-se în fruntea poporului, cu toiagul acesta în mână, a împărțit marea. Prin el a văzut apa țâșnind din stâncă, iar când a aruncat un lemn în apele de la Mara, care erau amare, acestea s-au făcut dulci. Iacov apus nuiele în adăpătoare și oile unchiului său au zămislit mieii. Același Iacov se laudă că a trecut râul cu toiagul său. El a spus că a văzut o scară și Scriptura declară că Dumnezeu stătea la capătul ei. Dar am dovedit din Scripturi că acesta nu era Tatăl. Iacov a turnat untdelemn pe o piatră în acel loc și Dumnezeul care i S-a arătat confirmă că el a uns un stâlp în cinstea Lui. Am dovedit, de asemenea, că piatra Îl proclama, în mod simbolic, pe Hristos, iar ungerea, fie că era cu untdelemn, fie cu alte miresme, se referea la El, după cum am arătat, așa cum spun și cuvintele: «De aceea Dumnezeu, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus de tovarășii Tăi.» Într-adevăr, toți împărații și cei ce sunt unși, primesc de la El partea lor, în baza numelui de împărat sau de persoană unsă. La fel și El a primit de la Tatăl titlurile de Împărat, Hristos, Preot, Înger și alte asemenea titluri pe care le poartă sau le-a purtat. Toiagul lui Aaron, care a înflorit, l-a declarat pe acesta mare preot. Isaia a profețit că un toiag de cârmuire va ieși din rădăcina lui Iese [și acesta era] Hristos. David spune că omul neprihănit este ‚ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se vestejesc”. Din nou, se spune despre cel neprihănit că va înflori ca finicul. Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam dintr-un rug, după cum este scris, lângă stejarul lui Mamre. Poporul a găsit șaptezeci de sălcii și doisprezece izvoare după ce a trecut Iordanul. David afirmă că Dumnezeu l-a mângâiat cu un toiag și cu o nuia. Elisei a aruncat un băț în Iordan și a recuperat fierul toporului cu care fiii profeților plecaseră să taie copaci, ca să ridice o casă în care să citească și să studieze legea și poruncile lui Dumnezeu. Și Hristos al nostru, prin răstignirea Sa pe lemn și prin purificarea cu apă ne-a răscumpărat, deși S-a cufundat în cele mai adânci păcate pe care le săvârșisem noi și a făcut o casă de rugăciune și adorare. În plus, un toiag l-a indicat pe Iuda drept tatăl fiilor lui Tamar, printr-o mare taină.”
Capitolul LXXXVII – Trifon își menține obiecțiile cu privire la cuvintele: „Se va odihni peste El” etc. Iustin le explică
Drept urmare, după ce am spus aceste cuvinte, Trifon a zis: „Să nu crezi că încerc, prin ceea ce te întreb, să răstorn afirmațiile pe care le-ai făcut, dar doresc să primesc informații referitoare la aspectele despre care te întreb. Spune-mi deci, când Scriptura afirmă prin Isaia: «Un toiag va ieși din rădăcina lui Isai și o floare va crește din rădăcina lui. Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înțelepciune și de pricepere, duh de sfat și de tărie, duh de cunoștință și de evlavie; și duhul temerii de Domnul Îl va umple.» Ai recunoscut”, a continuat el, „că aceasta se referea la Hristos, despre care ai susținut că este Dumnezeu pre-existent, care S-a întrupat prin voia Tatălui, născându-Se ca om din fecioară.) Cum se poate dovedi că El era pre-existent dacă a fost umplut cu puterile Duhului Sfânt, pe care Scriptura le enumeră prin Isaia, ca și cum acestea i-ar fi lipsit?”
Atunci am răspuns: „Ai întrebat cu cea mai mare discreție și prudență, căci, într-adevăr, aici pare să fie o dificultate, dar ascultă ceea ce spun, ca să înțelegi și rațiunea acestor cuvinte. Scriptura spune că aceste puteri ale Duhului, care au fost enumerate au venit peste El nu pentru că avea nevoie de ele, ci pentru că ele aveau să se odihnească asupra Lui, găsindu-și împlinirea în El, căci nu aveau să mai existe profeți în neamul vostru după vechiul obicei, fapt pe care îl observați și voi. Căci după El nu s-a mai ridicat niciun profet printre voi. Acum, [ca să știți] că profeții voștri, care au primit una sau două puteri de la Dumnezeu, au făcut și au spus lucrurile pe care le-am învățat din Scripturi, fiți atenți la următoarele mele remarci. Solomon a avut duhul înțelepciunii, Daniel pe cel al priceperii și al sfătuirii, Moise pe cel al tăriei și evlaviei, Ilie pe cel al temerii de Domnul și Isaia pe cel al cunoștinței. La fel a fost și cu ceilalți: fiecare a posedat o singură putere sau una care se alătura uneori alteia. Așa a fost și cu Ieremia, cu cei doisprezece [profeți], cu David și, pe scurt, cu toți ceilalți care au existat printre voi. Prin urmare, după venirea Lui, în vremea dispensației aduse de El printre voi, era necesar ca astfel de daruri să înceteze printre voi. Ele s-au odihnit peste El pentru ca apoi, așa cum fusese prezis, să redevină daruri pe care, prin harul puterii Duhului Său, El le împarte celor ce cred în El, după cum socotește vrednic pe fiecare. Am spus deja și o mai spun, că a fost profețit că El va face aceste lucruri după înălțarea Lui la cer. Prin urmare, s-a spus: «El S-a suit în cer, a luat robia roabă și a dat daruri fiilor oamenilor.» Din nou, o altă profeție spune: «După aceea, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură, peste robii și peste roabele Mele și ei vor profeți.»”
Capitolul LXXXVIII – Hristos nu din pricina sărăciei a primit Duhul Sfânt
„Acum putem vedea printre noi femei și bărbați care au daruri ale Duhului lui Dumnezeu; a fost profețit că puterile enumerate de Isaia vor veni asupra Lui, nu pentru că El avea nevoie de putere, ci pentru că aceste puteri aveau să înceteze după El. Aceasta să fie o dovadă pentru voi, și anume ceea ce v-am spus că au făcut magii din Arabia, care au venit și s-au închinat Pruncului de îndată ce acesta S-a născut, căci El avea putere încă de la naștere. Pe măsură ce a crescut, folosind mijloacele potrivite, El a atribuit propriile [cerințe] fiecăreia dintre aceste puteri, a fost întărit cu hrană de tot felul și a așteptat în jur de treizeci de ani, până când a venit Ioan înaintea Lui, ca vestitor al sosirii Sale, mergându-I înainte cu practicare botezului, așa cum am arătat deja. Atunci, când Isus a mers la râul Iordan, unde boteza Ioan, și când a pășit în apă, s-a aprins un foc în Iordan; iar când El a ieșit din apă, Duhul Sfânt a luminat deasupra Lui ca un porumbel – așa au scris apostolii acestui Hristos al nostru. Noi știm că El nu a mers la râu pentru că avea nevoie de botez sau de coborârea Duhului asemenea unui porumbel, la fel cum nu S-a supus întrupării și răstignirii pentru că avea nevoie de astfel de lucruri, ci din pricina rasei umane, care a căzut încă de la Adam sub puterea morții, prin ademenirea șarpelui, așa încât toți au păcătuit. Căci Dumnezeu, care a dorit ca atât îngerii cât și oamenii, care au fost înzestrați cu liberul arbitru, avându-l la dispoziția lor, să facă ceea ce El le-a dat putere să facă, i-a creat astfel încât, dacă aleg lucrurile plăcute Lui, să îi ferească de moarte și de pedeapsă. Dar dacă ei au săvârșit răul, îi va pedepsi pe fiecare, după cum socotește de cuviință. Căci nu intrarea Lui în Ierusalim, călare pe un măgar, care am arătat că a fost profețită, L-a împuternicit să fie Hristos, ci ea a dat oamenilor o dovadă că El era Hristosul, după cum era nevoie și în vremea lui Ioan ca oamenii să aibă dovezi, ca să poată ști cine era Hristosul. Atunci când Ioan a rămas lângă Iordan și a predicat botezul pocăinței, purtând un brâu de piele și veșminte din păr de cămilă, hrănindu-se numai cu lăcuste și cu miere sălbatică, oamenii au crezut că el era Hristos. Dar el a strigat către ei: «Eu nu sunt Hristos, ci glasul celui care strigă; căci va veni Cel ce este mai puternic decât mine și eu nu sunt vrednic să Îi duc încălțămintea.» Când a venit Isus la Iordan, El era considerat fiul tâmplarului Iosif. El nu avea frumusețe, cum declară Scriptura și a fost considerat un tâmplar (căci a lucrat în acest meșteșug câtă vreme a fost printre oameni, făcând pluguri și juguri, pe care le-a folosit ca să-i învețe pe oameni simbolurile neprihănirii și ale unei vieți active); dar atunci Duhul Sfânt, de dragul oamenilor, cum am afirmat anterior, a strălucit asupra Lui sub forma unui porumbel și, în același timp, s-a auzit din cer un glas, despre care a vorbit și David, personificându-L pe Hristos, arătând ce avea să spună Tatăl Fiului: «Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut»; astfel, [Tatăl] a spus că El a venit pentru oameni și că aceștia Îl vor cunoaște: «Tu ești Fiul Meu; astăzi Te-am născut.»”
Capitolul LXXXIX – Numai crucea i se pare jignitoare lui Trifon, din pricina blestemului; totuși, ea dovedește că Isus este Hristos
Atunci Trifon a remarcat: „Fii sigur că întregul nostru popor Îl așteaptă pe Hristos și noi recunoaștem că toate pasajele pe care le-ai citat se referă la El. Mai mult, eu admit și că numele de Isus, pe care îl purta fiul lui Nave (Nun), m-a influențat puternic să adopt această poziție. Dar ne îndoim de faptul că El trebuia să fie răstignit în mod atât de rușinos. Căci legea spune că oricine e răstignit, este blestemat, de aceea sunt extrem de neîncrezători cu privire la acest aspect. Într-adevăr, este limpede că Scripturile anunță cu privire la Hristos că avea să sufere, dar dorim să aflăm dacă poți dovedi că aceasta avea să se întâmple prin suferința blestemată prin lege.”
Eu i-am răspuns: „Ați avea motive să vă îndoiți dacă Hristos nu ar fi suferit, dacă profeții nu ar fi prezis că El avea să fie dat la moarte din pricina păcatelor poporului, dezonorat și biciuit, pus între cei nelegiuiți, dus ca o oaie la măcelărie, unul a cărui origine nu o știa nimeni. Dar dacă acestea trebuia să fie caracteristicile Lui, care să Îl identifice între ceilalți, cum este cu putință să facem altceva decât să credem pe deplin în El? Și nu vom spune că El este acela și nu vreun altul, la fel cum fac toți aceia care au înțeles scrierile profeților, atunci când aud numai că El a fost răstignit?”
Capitolul XC – Mâinile întinse ale lui Moise semnificau anticipat crucea
„Arată-ne atunci”, a spus [Trifon], „din Scripturi, ca să ne convingem și noi, căci știm că El trebuia să sufere și să fie dus ca o oaie. Dar dovedește-ne că El trebuia să sufere și să moară atât de rușinos și de lipsit de onoare, prin moartea blestemată prin lege. Căci noi nu putem nici măcar să ne gândim la aceasta.”
„Știți”, am spus, „că ceea ce au spus profeții era învăluit în parabole și prototipuri, după cum ați recunoscut și voi. De aceea nu a fost ușor pentru toți să înțeleagă cea mai mare parte [din ce au spus ei], întrucât ei au ascuns adevărul prin aceste mijloace, pentru ca cei care sunt dornici să descopere și să cunoască adevărul, să o poată face cu multă trudă.”
Ei au răspuns: „Am fost de acord cu aceasta.”
„Atunci ascultați”, am spus, „cele ce urmează; căci Moise a prezentat cel dintâi acest blestem aparent al lui Hristos, prin semnele pe care le-a făcut.”
„Despre ce [semne] vorbești?” a spus el.
„Atunci când poporul”, am răspuns eu, „a purtat război cu Amalec și fiul lui Nave (Nun), numit Isus (Iosua), a condus lupta, Moise însuși s-a rugat lui Dumnezeu, întinzându-și amândouă mâinile, iar Hur și Aaron le-au susținut întreaga zi, ca să nu și le lase jos când obosea. Căci dacă ar fi renunțat la vreo parte a acestui semn, care imita crucea, poporul ar fi fost învins, după cum este consemnat în scrierile lui Moise. Dar pentru că el a rămas în această poziție, Amalec a fost înfrânt, și victoria a fost obținută prin cruce. Căci poporul nu a fost mai puternic pentru că Moise s-a rugat, ci pentru că în vreme ce unul care purta numele de Isus (Iosua) se afla în fruntea bătăliei, Moise însuși a făcut semnul crucii. Care dintre voi nu știe că rugăciunea însoțită de plânsete și lacrimi, cu fața la pământ sau cu genunchii plecați, Îl înduplecă pe Dumnezeu mai degrabă decât celelalte? Dar nici Moise, nici altcineva nu s-a rugat astfel în vreme ce stătea pe piatra ce Îl simboliza pe Hristos, așa cum am arătat.”
Capitolul XCI – Crucea a fost prevestită în binecuvântarea lui Iosif și prin șarpele care a fost ridicat
„Dumnezeu arată prin Moise și în alt fel forța tainei crucii, când a spus în binecuvântarea cu care Iosif a fost binecuvântat: «Țara lui vine din binecuvântarea Domnului, cu anotimpurile cerului, cu roua, cu izvoarele adânci de jos, cu roadele date la vreme, cu reunirea lunilor, cu înălțimile munților veșnici și cu cele ale dealurilor, cu râurile care curg mereu, cu roadele grăsimii pământului; fie ca lucrurile acceptate de Cel care S-a arătat în rug să vină peste creștetul și coroana lui Iosif. El să fie slăvit între frații lui, frumusețea lui este [ca] întâiul născut al unui taur, coarnele lui sunt ca ale unicornului și cu ele va împinge popoarele de la un capăt al pământului la altul.» Nimeni nu poate spune sau dovedi că aceste coarne ale unicornului reprezintă sau prefigurează vreun alt model decât pe cel al crucii. Căci o parte merge în sus, de unde extremitatea cea mai înaltă se ridică în forma unui corn, în vreme ce capetele celuilalte arată pe ambele părți ca niște coarne care se îmbină cu cel dintâi. Iar partea din mijloc a lemnului pe care sunt suspendați cei răstigniți, iese în afară ca un corn. Ea mai arată și ca un corn care se îmbină cu celelalte coarne. Iar expresia: «cu ele va împinge popoarele de la un capăt al pământului la altul» indică ceea ce se întâmplă acum printre toate națiunile. Căci unii din aceste popoare, prin puterea acestei taine, au fost împinși așa încât, fiind străpunși în inimă, s-au întors de la idolii și demonii cei inutili și Îl slujesc pe Dumnezeu. Dar aceeași imagine este revelată și cu privire la nimicirea și condamnarea necredincioșilor, așa cum Amalec a fost înfrânt și Israel a fost victorios când poporul a ieșit din Egipt, prin acest model al mâinilor întinse ale lui Moise și numele de Isus (Iosua), pe care îl purta fiul lui Nave (Nun). Se pare că simbolul și semnul care a fost ridicat pentru a contracara șerpii care i-au mușcat pe israeliți, era menit pentru salvarea celor care cred că prin Cel ce a fost răstignit avea să fie declarată moartea șarpelui și mântuirea celor care fuseseră mușcați de el și care s-au îndreptat spre Cel care Și-a trimis Fiul în lume, să fie răstignit. Căci, prin Moise, Duhul profeției nu ne-a învățat să credem în șarpe, din moment ce ne arată că el a fost blestemat de Dumnezeu de la început, iar Isaia ne spune că el va fi dat la moarte ca un vrăjmaș, prin sabia cea puternică, adică prin Hristos.”
Capitolul XCII – Dacă Scriptura nu este înțelească prin harul cel mare al lui Dumnezeu, va părea că Dumnezeu nu învață întotdeauna aceleași lucruri cu privire la neprihănire
„Așadar, dacă un om nu primește, prin harul lui Dumnezeu, puterea să înțeleagă ce a fost spus și făcut prin profeți, faptul că poate repeta acele cuvinte și fapte nu îi va folosi, dacă nu poate explica rațiunea lor. Și nu vor părea ele vrednice de dispreț multora, dacă sunt relatate de cei care nu le-au înțeles? Dacă cineva vrea să vă întrebe dacă Enoh, Noe și fiii lui și toți ceilalți care au trăit în împrejurări similare, care nu au fost circumciși, nici nu au ținut sabatul, au fost plăcuți lui Dumnezeu, de ce Dumnezeu a cerut prin alți conducători și prin lege, după căderea atât de multor generații, ca cei care au trăit de la Avraam la Moise să fie îndreptățiți prin circumcizie, iar cei care au trăit după Moise să fie îndreptățiți prin circumcizie și prin celelalte porunci, adică prin sabat, sacrificii, jertfe de băutură și mâncare? [Dumnezeu va fi defăimat] dacă nu arătați, așa cum am spus, că Dumnezeu care știa toate lucrurile dinainte, era conștient că poporul vostru va merita să fie alungat din Ierusalim și că nimănui nu îi va fi îngăduit să intre în cetate. (Căci voi nu sunteți diferiți prin nimic altceva decât prin circumcizia trupească, după cum am remarcat înainte. Căci Dumnezeu l-a declarat pe Avraam neprihănit nu pe baza circumciziei, ci pe cea a credinței. Căci înainte ca el să fie circumcis, s-a spus despre el: «Avraam L-a crezut pe Dumnezeu și aceasta i s-a socotit neprihănire.» De aceea, noi, care nu suntem circumciși în trup, dar care credem în Dumnezeu prin Hristos și care avem acea circumcizie care este în folosul celor care au dobândit-o – și anume circumcizia inimii – nădăjduim să fim neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și plăcuți Lui, întrucât am primit deja mărturia Lui prin cuvintele profeților.) [Mai mult, Dumnezeu va fi defăimat dacă voi nu arătați] că vi s-a poruncit să respectați sabatul, să aduceți daruri și că Dumnezeu a îngăduit să aveți un loc care să-I poarte numele, pentru ca, așa cum s-a spus, să nu ajungeți lipsiți de evlavie și nelegiuiți, închinându-vă la idoli și uitându-L pe Dumnezeu, ceea ce se pare, într-adevăr, că ați făcut. (Faptul că Dumnezeu a dat poruncile cu privire la sabat și la jertfe din aceste motive vi l-am dovedit prin remarcile anterioare, dar din pricina celor care au venit astăzi, doresc să repet aproape tot.) Dacă nu veți face așa, Dumnezeu va fi defăimat, ca și cum nu ar fi cunoscut dinainte toate lucrurile și nu i-ar fi învățat pe toți oamenii să cunoască și să facă aceleași fapte ale neprihănirii (căci se pare că au existat multe generații de oameni înainte de Moise); atunci, Scriptura care afirmă că «Dumnezeu este credincios și neprihănit, toate căile Lui sunt drepte și în El nu este nelegiuire» nu ar fi adevărată. Dar întrucât Scriptura este adevărată, Dumnezeu dorește întotdeauna ca nici măcar cei ca voi să nu fie nechibzuiți și să nu se iubească pe ei înșiși, ca să puteți primi salvarea lui Hristos, Cel care I-a fost plăcut lui Dumnezeu și a fost confirmat de El, așa cum am spus deja, aducând dovada cuvintelor sfinte ale profeției.”
Capitolul XCIII – Același fel de neprihănire este dat tuturor. Hristos o cuprinde în două precepte
„[Dumnezeu] pune înaintea fiecărei rase de oameni ceea ce este drept întotdeauna și în mod universal și întreaga neprihănire. Fiecare neam știe că adulterul, relațiile păcătoase, uciderea și altele asemenea sunt păcătoase. Și deși toți se îndeletnicesc cu altfel de practici, ei nu scapă de cunoștința faptului că acționează greșit ori de câte ori fac astfel, cu excepția celor posedați de un duh necurat și care au fost pervertiți prin educație, obiceiuri rele și instituții păcătoase și care au pierdut sau, mai degrabă, au stins și au înăbușit ideile lor normale. Vedem că astfel de persoane nu sunt dornice să se supună acelorași lucruri pe care le impun altora și își reproșează unii altora, având o conștiință ostilă, faptele pe care le comit. De aceea, cred că Domnul și Mântuitorul nostru, Isus Hristos, a spus bine atunci când a însumat întreaga neprihănire și evlavie în două porunci. Ele sunt acestea: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu toată tăria ta și pe aproapele tău ca pe tine însuți.» Căci un om care Îl iubește pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată tăria, având o minte temătoare de Dumnezeu, nu va adora vreun alt dumnezeu, iar pentru că Dumnezeu o dorește, Îl va adora și pe Îngerul care este preaiubit de același Domn și Dumnezeu. Iar omul care îl iubește pe aproapele său ca pe sine, îi va dori acestuia aceleași lucruri bune pe care le dorește pentru sine, căci nimeni nu își dorește pentru sine lucruri rele. Prin urmare, cel care își iubește aproapele se va ruga și va lucra pentru ca aproapele lui să se bucure de aceleași beneficii ca și el. Nimeni altcineva nu este aproapele cuiva decât ființa rațională și afectivă asemănătoare lui – omul. Așadar, pentru că întreaga neprihănire se împarte în două ramuri, și anume privitoare la Dumnezeu și la om, Scriptura spune că oricine Îl iubește pe Domnul, Dumnezeu cu toată inima, cu toată tăria și pe aproapele său ca pe sine, este într-adevăr un om neprihănit. Dar voi nu ați arătat niciodată că manifestați prietenie sau iubire nici față de Dumnezeu, nici față de profeți sau față de voi înșivă, ci, așa cum este evident, rămâneți niște idolatri și ucigași ai oamenilor neprihăniți, așa încât ați pus mâna chiar pe Hristos Însuși. Până în ziua de astăzi rămâneți în ticăloșia voastră și nu îi puteți suferi pe cei care dovedesc faptul că acest om care a fost răstignit de voi este Hristosul. Mai mult decât atât, presupuneți că El a fost răstignit pentru că S-a împotrivit lui Dumnezeu și pentru că a fost blestemat de acesta, supoziție care este produsul minții voastre iraționale. Căci, deși aveți mijloacele pentru a înțelege că acest om este Hristos, pe baza semnelor date de Moise, nu vreți să o faceți. În plus, pentru că vă închipuiți că noi nu avem niciun fel de argumente, puneți orice întrebare vă vine în minte, în vreme ce voi înșivă sunteți în încurcătură în ceea ce privește argumentele, ori de câte ori întâlniți un creștin bine înrădăcinat în ceea ce crede.”
Capitolul XCIV – În ce sens este blestemat cel ce atârnă pe lemn
„Spuneți-mi, nu Dumnezeu i-a poruncit prin Moise să nu se facă niciun fel de chip sau de asemănare a vreunui lucru din cer, de sus, sau de pe pământ, pentru ca apoi să îi ceară lui Moise să facă șarpele de aramă în pustiu și să îl ridice drept semn prin care cei mușcați de șerpi erau salvați? Totuși, El nu este nedrept. Căci prin aceasta, așa cum am remarcat anterior, El proclama taina prin care a declarat că va frânge puterea șarpelui, care l-a făcut pe Adam să păcătuiască și [va aduce] celor ce cred în Cel [care a fost prevestit] prin acest semn, Cel care avea să fie răstignit, salvarea de dinții șarpelui, care sunt faptele rele, idolatria și alte fapte nelegiuite. Dacă nu înțelegem așa lucrurile, spuneți-mi un motiv pentru care Moise a ridicat șarpele de aramă drept semn și le-a cerut celor care erau mușcați să privească la șarpe și cei răniți erau vindecați, în vreme ce el însuși poruncise, de asemenea, să nu se facă vreun chip după asemănarea vreunui lucru.”
La aceasta, un altul din cei care a venit a doua zi a spus: „Ai spus corect: nu putem oferi un motiv. Căci eu i-am întrebat deseori pe învățători cu privire la această problemă și niciunul nu mi-a spus vreun motiv. Așadar, continuă, căci noi vom fi cu luare aminte în vreme ce dezvălui misterul din pricina căruia învățăturile profeților sunt ponegrite în mod neîntemeiat.”
Atunci am răspuns: „După cum Dumnezeu a poruncit ca semnul să fie dat prin șarpele de aramă, fără ca prin aceasta să Se facă vinovat, în același fel, deși în lege este scris un blestem împotriva celor ce sunt răstigniți, totuși, niciun blestem nu cade asupra Hristosului lui Dumnezeu, prin care sunt salvați toți cei ce au săvârșit lucruri vrednice de bluestem.”
Capitolul XCV – Hristos a luat asupra Lui blestemul cuvenit nouă
„Întreaga rasă umană se va găsi sub blestem, întrucât este scris în legea lui Moise: «Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea legii, ca să le facă.» Și nimeni nu le-a împlinit cu acuratețe pe toate, fapt pe care nu veți îndrăzni să îl negați, ci unii au respectat mai mult, iar alții mai puțin poruncile stabilite. Dacă cei care sunt sub lege sunt sub blestem pentru că nu au împlinit toate cerințele, cu cât mai mult se află sub blestem toate popoarele care practică idolatria, care îi seduc pe cei tineri și săvârșesc alte fărădelegi? Deci, dacă Tatăl tuturor a dorit ca blestemul întregii familii umane să fie luat de Hristos asupra Lui, știind că, după ce a fost răstignit și a murit, Îl va învia din morți, de ce protestați cu privire la faptul că El a acceptat să sufere aceste lucruri potrivit voii Tatălui, ca și cum ar fi fost blestemat, în loc să vă plângeți pe voi înșivă? Deși Tatăl Lui a făcut ca El să sufere aceste lucruri în locul oamenilor, faptele voastre nu au fost săvârșite în ascultare de voia Tatălui. Căci voi nu ați trăit evlavia atunci când i-ați ucis pe profeți. Și să nu spună vreunul dintre voi: «Dacă Tatăl Lui a dorit ca El să sufere aceste lucruri, pentru ca rasa umană să fie vindecată prin rănile Lui, atunci nu am făcut nimic rău.» Puteți afirma aceasta dacă vă pocăiți de păcatele voastre și Îl recunoașteți pe El drept Hristos, căci atunci, așa cum am spus înainte, aveți iertarea de păcate. Dar dacă Îl blestemați pe El și pe cei ce cred în El și, atunci când vă stă în putere, îi condamnați la moarte, cum ar fi posibil să nu fiți trași la răspundere ca niște oameni nelegiuiți și păcătoși, cu totul împietriți și fără pricepere, care ați pus mâna pe El?”
Capitolul XCVI – Acel blestem prevestea lucrurile pe care aveau să le facă iudeii
„Căci afirmația din lege: «Blestemat este oricine e atârnat pe lemn», confirmă speranța noastră în Hristos cel răstignit, nu pentru că Cel răstignit a fost blestemat de Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu a prezis ceea ce aveați să faceți voi toți și cei ca voi, care nu știu că El era cel care a existat înaintea tuturor, Preotul cel veșnic al lui Dumnezeu, rege și Hristos. Vedeți limpede acum că aceasta s-a întâmplat, căci voi îi blestemați în sinagogi pe toți cei care sunt numiți creștini, după numele Lui, iar alte neamuri duc efectiv la îndeplinire acest blestem, condamnându-i la moarte pe cei care se declară creștini. Noi vă spunem tuturor: sunteți frații noștri, numai recunoașteți adevărul lui Dumnezeu. În timp ce nici ei, nici voi nu sunteți convinși de noi, ci căutați să ne faceți să renegăm numele lui Hristos, noi alegem mai degrabă să ne supunem morții, fiind deplin încredințați că Dumnezeu ne va răsplăti cu tot binele pe care ni l-a promis prin Hristos. Pe lângă toate acestea, noi ne rugăm pentru voi, ca Isus Hristos să aibă milă de voi. Căci El ne-a învățat să ne rugăm și pentru dușmanii noștri, spunând: «Iubiți pe vrăjmașii voștri; fiți buni și îndurători, așa cum este Tatăl vostru ceresc», căci vedem că Dumnezeul cel Atotputernic este bun și îndurător, întrucât face ca soarele Lui să răsară și peste cei ce nu Îi sunt mulțumitori și peste cei drepți și trimite ploaie și peste cei sfinți și peste cei răi, și ne învață că El îi va judeca pe toți aceștia.”
Capitolul XCVII – Alte prevestiri ale crucii lui Hristos
„Atunci când Hur și Aaron i-au sprijinit mâinile profetului Moise, acesta nu și-a ținut brațele în această poziție până seara fără un plan anume. Căci Domnul, într-adevăr, a rămas pe lemn aproape până seara și L-au îngropat pe înserat; apoi, a treia zi, a înviat din morți. Acest fapt a fost declarat astfel de David: «Cu glasul Meu am strigat către Domnul și El M-a auzit de pe muntele Lui cel sfânt. M-am întins, am adormit și M-am trezit, căci Domnul M-a sprijinit.» La fel, Isaia menționează cu privire la El felul în care avea să moară: «Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător și răzvrătit, a cărui cale nu este bună.» Isaia însuși a spus referitor la faptul că El avea să învie: «Îngroparea Lui a fost luată dintre voi și îl voi da pe cel bogat pentru moartea Lui.» Cu alte cuvinte, în Psalmul 21, David se referă astfel la suferințe și la cruce, în mod tainic: «Mi-au străpuns mâinile și picioarele; Mi-au numărat toate oasele. M-au cântărit cu privirea și s-au uitat la Mine. Și-au împărțit hainele Mele între ei și au tras la sorți pentru cămașa Mea.» Atunci când L-au răstignit, I-au străpuns mâinile și picioarele când au bătut cuiele, iar cei ce L-au răstignit, și-au împărțit hainele Lui între ei și fiecare a tras la sorți pentru partea pe care o alegea și primea potrivit sorțului. Voi susțineți că acest psalm nu se referă la Hristos, căci voi sunteți orbi în toate privințele și nu înțelegeți că nimeni din poporul vostru care a fost numit vreodată Rege sau Hristos nu a avut străpunse mâinile și picioarele în timpul vieții și nu a murit în acest mod tainic, adică pe cruce, în afară de Isus.”
Capitolul XCVIII – Prevestiri cu privire la Hristos în Psalmul 22
„Voi repeta întregul psalm, ca să auziți reverența pe care El o avea față de Tatăl și felul în care El Îi supune Tatălui toate lucrurile și Se roagă să fie izbăvit de El de la această moarte. În același timp, El declară în psalm cine sunt cei care s-au ridicat împotriva Lui și arată că El a ajuns într-adevăr un om capabil să simtă suferința. Cuvântul spune așa: «Dumnezeule, Dumnezeul meu, vino în ajutor, pentru ce mă părăsești? Cuvintele păcatelor mele nu îmi aduc scăparea. O, Dumnezeul meu, strig la Tine ziua și nu-mi răspunzi, strig și noaptea și tot n-am odihnă. Dat Tu, cel lăudat de Israel, locuiești în locul cel sfânt. Părinții noștri s-au încrezut în Tine, s-au încrezut și Tu i-ai scăpat. Au strigat la Tine și au fost izbăviți, s-au încrezut în Tine și nu au fost dați de rușine. Dar Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara și de disprețul poporului. Toți cei ce mă văd râd disprețuitor, își deschid gura și dau din cap: “S-a încrezut în Domnul: să-l izbăvească și să îl scape, dacă îl iubește.” Tu ești Cel ce m-ai scos din pântece și ai fost nădejdea mea de la sânul mamei mele; am fost îndreptat spre Tine încă din pântecele mamei mele. Tu ești Dumnezeul meu din pântecele mamei mele; nu Te îndepărta de mine, căci se apropie necazul și nu este nimeni care să mă ajute. O mulțime de tauri mă înconjoară, tauri grași m-au împresurat. Își deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage. Toate oasele mi se varsă ca apa și mi se despart. Inima mi se topește ca ceara înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii. M-ai adus în țărâna morții. Mulți câini mă înconjoară și adunarea celor răi m-a împresurat. Mi-au străpuns mâinile și picioarele și pot să-mi numere toate oasele. S-au uitat și m-au privit, și-au împărțit între ei hainele mele și pentru cămașa mea trag la sorți. Nu Îți îndepărta ajutorul de mine, o, Doamne; grăbește de-mi ajută. Scapă-mi sufletul de sabie și sufletul din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului și scoate-mă din coarnele unicornilor. Eu voi vesti numele Tău fraților mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării. Voi, cei ce vă temeți de Domnul, lăudați-L: sămânța lui Iacov, slăviți-L. Să se teamă de El toată sămânța lui Israel.»”
Capitolul XCIX – La începutul psalmului se găsesc ultimele cuvinte ale lui Hristos
După ce am spus aceste cuvinte, am continuat: „Prin cuvintele pe care le voi explica din nou, voi dovedi că întregul psalm se referă la Hristos. Ceea ce se spune la început – «O, Dumnezeule, Dumnezeul meu, vino în ajutor; pentru ce mă părăsești?» – anunță ce avea să se spună în vremea lui Hristos. Atunci când a fost răstignit, El a spus: «O, Dumnezeule, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?» Iar ce urmează: «Cuvintele păcatelor mele nu îmi aduc scăparea. O, Dumnezeul meu, strig la Tine ziua și nu-mi răspunzi, strig și noaptea și tot n-am odihnă» au fost cuvintele rostite de El, ca și cele referitoare la ce avea să facă. Căci în ziua în care avea să fie răstignit, El i-a luat pe trei din ucenicii Lui, pe Muntele Măslinilor, aflat în fața templului din Ierusalim, și S-a rugat aceste cuvinte: «Tată, dacă este cu putință, îndepărtează de la Mine paharul acesta.» Apoi S-a rugat din nou: «Facă-se nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu», arătând prin aceasta că El devenise cu adevărat un om supus suferinței. Ca să nu spună nimeni că atunci El nu știa că avea să sufere, El adaugă îndată în psalm: «Nu îmi lipsește priceperea», după cum Dumnezeu nu era în neștiință atunci când l-a întrebat pe Adam unde era sau pe Cain unde era Abel, ci [a făcut astfel] pentru a-i convinge pe toți ce fel de om era și pentru ca, prin consemnarea [Scripturii] să putem cunoaște deplin: la fel, Hristos a declarat că nu El era cel ignorant, ci ei, care au crezut că El nu era Hristosul și și-au închipuit că Îl pot da la moarte și că El, ca orice muritor, va rămâne în Hades.”
Capitolul C – Cu ce înțeles este [numit] Hristos Iacov, Israel și Fiul omului
„Apoi, ceea ce urmează – «Dar Tu, cel lăudat de Israel, locuiești în locul cel sfânt» – declară că El avea să facă ceva demn de laudă și de uimire, urmând să învie din morți a treia zi după răstignire, fapt venit din partea Tatălui. Am arătat deja că El este numit deopotrivă Iacov și Israel și am dovedit că lucrurile privitoare la El nu au fost considerate tainice numai din pricina binecuvântării lui Iosif și a lui Iuda, dar și în Evanghelie este scris că El a spus: «Toate lucrurile Mi-au fost date de Tatăl Meu» și «Nimeni nu-L cunoaște pe Tatăl afară de Fiul, nici pe Fiul afară de Tatăl și de cei cărora Fiul vrea să li-L descopere.» În consecință, El ne-a descoperit tot ceea ce am înțeles, prin harul Său, din Scripturi, așa încât știm că El este Întâiul născut al lui Dumnezeu, care a existat înaintea tuturor creaturilor, a fost Fiul patriarhilor, căci S-a întrupat într-o fecioară din spița lor de neam, devenind un om lipsit de frumusețe, dezonorat și supus suferinței. Pe când vorbea despre suferințele Lui viitoare, El a spus: «Fiul omului trebuie să sufere multe lucruri, să fie respins de farisei și de cărturari, să fie răstignit și a treia zi să învie.» El a spus deci că era Fiul omului, fie din pricina nașterii Lui din fecioară, care era, cum am spus, din familia lui David, Iacov, Isaac și Avraam, fie pentru că Adam era deopotrivă Tatăl Lui și al celor enumerați întâi și din care descindea Maria. Căci știm că tații femeilor sunt și tații copiilor pe care îi nasc fiicele lor. [Hristos] l-a numit pe unul din ucenicii Lui – care fusese cunoscut înainte sub numele de Simon – Petru, pentru că acesta L-a recunoscut ca fiind Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, prin descoperirea Tatălui. Întrucât în amintirile apostolilor Lui este consemnat că El era Fiul lui Dumnezeu, iar noi Îl numim Fiul, am înțeles că El a venit de la Tatăl, înainte de toate creaturile, prin puterea și voința Tatălui (căci în scrierile profeților El este numit Înțelepciunea, Ziua, Răsăritul, Sabia, Stânca, Toiagul, Iacov și Israel); El a devenit om prin nașterea din fecioară, pentru ca neascultarea datorată șarpelui să poată fi nimicită în același fel în care a apărut. Căci în Eva, care era fecioară și nepângărită, a fost conceput cuvântul șarpelui și a dat naștere la neascultare și moarte. Dar fecioara Maria a primit credință și bucurie atunci când îngerul Gabriel i-a adus vestea cea bună că Duhul Domnului va veni peste ea și că puterea Celui Preaînalt o va umbri; de aceea, Cel sfânt care S-a născut din ea a fost Fiul lui Dumnezeu, iar ea a răspuns: «Facă-mi-se după cuvintele tale.» Și prin ea S-a născut Cel la care am dovedit că se referă atât de multe pasaje și prin care Dumnezeu nimicește deopotrivă pe șarpe, pe îngerii lui și pe oamenii care sunt ca el, dar aduce izbăvirea de moarte a celor ce se pocăiesc de răutatea lor și cred în El.”
Capitolul CI – Hristos supune Tatălui toate lucrurile
„Apoi psalmul continuă astfel: «Părinții noștri s-au încrezut în Tine, s-au încrezut și Tu i-ai scăpat. Au strigat la Tine și au fost izbăviți, s-au încrezut în Tine și nu au fost dați de rușine. Dar Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara și de disprețul poporului.» Aceasta arată că El îi recunoaște drept părinți pe cei ce s-au încrezut în Dumnezeu și au fost izbăviți de El, care au fost și părinții fecioarei din care S-a născut El, devenind om. El prezice că va fi salvat de același Dumnezeu, dar nu Se laudă că ar înfăptui ceva prin propria voință sau putere. La fel S-a purtat când era pe pământ și i-a răspuns unuia care I s-a adresat numindu-L «Bun învățător»: «De ce Mă numești bun? Unul singur este bun: Tatăl meu care este în ceruri.» Dar atunci când spune: «Eu sunt vierme, nu om, am ajuns de ocara și de disprețul poporului», a profețit lucruri reale, care I s-au întâmplat. Căci noi, cei care credem în El, suntem ocărâți pretutindeni și «de disprețul poporului», iar El a suferit nedreptățile pe care le-ați pus la cale împotriva Lui, fiind respins și necinstit de poporul vostru. Iar următoarele cuvinte spun: «Toți cei ce mă văd râd disprețuitor, își deschid gura și dau din cap: “S-a încrezut în Domnul: să-l izbăvească și să îl scape, dacă Îl iubește.”» El a prevestit că I se va întâmpla și acest lucru. Căci cei ce L-au văzut răstignit au clătinat fiecare din cap, au strâns din buze și au strâmbat din nas unul la altul, spunând batjocoritor cuvintele consemnate în memoriile apostolilor Săi: «S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu: să Se coboare acum de pe cruce, să vină Dumnezeu Însuși să îl scape.»”
Capitolul CII – Prevestirea lucrurilor care I s-au întâmplat lui Hristos. De ce le-a îngăduit Dumnezeu
„Ceea ce urmează – «Ai fost nădejdea mea de la sânul mamei mele; am fost îndreptat spre Tine încă din pântecele mamei. Tu ești Dumnezeul meu din pântecele mamei mele; nu este nimeni altcineva care să mă ajute. O mulțime de tauri mă înconjoară, tauri grași m-au împresurat. Își deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage. Toate oasele mi se varsă ca apa și mi se despart. Inima mi se topește ca ceara înăuntrul meu. Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii.» – a prezis ce avea să se întâmple. Căci [așa se explică] afirmația: «Ai fost nădejdea mea de la sânul mamei mele.» După cum am remarcat înainte, de îndată ce S-a născut în Betleem, împăratul Irod, care aflase de la magii din Arabia despre El, a plănuit să Îl omoare, iar Iosif, la porunca lui Dumnezeu, L-a luat pe El și pe Maria și a plecat în Egipt. Căci Tatăl stabilise că Cel născut din El avea să fie dat la moarte, dar nu înainte să ajungă la maturitate și să proclame cuvântul Său. Dar dacă vreunul din voi ne-ar zice: «Nu ar fi putut Dumnezeu mai degrabă să îl trimită pe Irod la moarte?», eu îi răspund anticipat: nu ar fi putut Dumnezeu să îl nimicească de la început pe șarpe mai degrabă decât să spună: «Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei?» Nu ar fi putut Dumnezeu să creeze dintr-o dată o mulțime de oameni? Totuși, pentru că a știut că va fi un lucru bun, a creat atât pe îngeri cât și pe oameni cu libertatea de a face ce este drept și a desemnat perioade de timp în care știa că le va folosi să își exerseze liberul arbitru. Știind, de asemenea, că va fi un lucru bun, a pregătit o judecată generală și una individuală, asigurând libertatea voinței fiecăruia. De aceea, Scriptura spune următoarele cu privire la distrugerea turnului Babel și la apariția diferitelor limbi: «Și Domnul a spus: “Iată că oamenii sunt un singur popor și au toți aceeași limbă și iată ce au început să facă. Nimic nu îi va împiedica să facă ce și-au pus în gând.» Iar afirmația: «Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii» era tot o profeție a ceea ce avea El să facă, potrivit voii Tatălui. Căci tăria cuvântului Său puternic, prin care i-a combătut întotdeauna pe farisei, pe cărturari și pe toți învățătorii poporului vostru care i-au pus întrebări, a fost curmată asemenea unui izvor puternic și bogat, ale cărui ape sunt oprite, atunci când a păstrat tăcerea și a ales să nu răspundă nimănui în prezența lui Pilat; așa consemnează memoriile apostolilor Lui, ca să se împlinească cele scrise de Isaia astfel: «Domnul mi-a dat o limbă ca să știu când trebuie să vorbesc» și apoi cele spuse prin cuvintele: «Tu ești Dumnezeul meu, nu Te îndepărta de mine.» El a arătat deci că toți oamenii se cuvine să nădăjduiască în Dumnezeul care a creat toate lucrurile și să caute numai la El scăparea și ajutorul, fără a presupune, cum fac ceilalți oameni, că mântuirea se poate obține prin naștere, bogăție, putere sau înțelepciune. Astfel v-ați purtat voi dintotdeauna: la un moment dat ați făcut un vițel și v-ați arătat mereu nerecunoscători, ucigași ai celor drepți, mândri de descendența voastră. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu afirmă limpede că poate fi salvat, [nu pentru că] este Fiu, sau pentru că e puternic sau înțelept, ci că nu poate fi salvat fără Dumnezeu, deși era fără păcat, după cum declară Isaia că El nu a păcătuit prin nimic din cele spuse (căci El nu a săvârșit nicio nelegiuire și nu s-a găsit niciun vicleșug în gura Lui), cum credeți voi sau alții care se așteaptă să fie mântuiți fără această nădejde, că nu vă înșelați singuri?”
Capitolul CIII – Fariseii sunt taurii; leul care rage este Irod sau diavolul
„Ceea ce spune psalmul mai departe – «Căci se apropie necazul și nu este nimeni care să mă ajute. O mulțime de tauri mă înconjoară, tauri grași m-au împresurat. Își deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage. Toate oasele mi se varsă ca apa și mi se despart» – prevestea, la fel, evenimentele care I s-au întâmplat. În noaptea aceea, când unii din neamul vostru care fuseseră trimiși de farisei, de cărturari și de învățători, au venit asupra Lui pe Muntele Măslinilor, cei pe care Scriptura îi numește viței care împung și nimicesc înainte de vreme, L-au înconjurat. Expresia: «tauri grași m-au împresurat» a fost rostită dinainte cu privire la cei care s-au purtat ca și vițeii, atunci când El a fost dus înaintea învățătorilor voștri. Scriptura îi descrie drept tauri, căci știm că aceștia dau naștere vițeilor. După cum taurii dau naștere vițeilor, la fel au fost învățătorii voștri pricina pentru care copiii lor au mers pe Muntele Măslinilor să pună mâna pe El și să li-L aducă. Iar expresia: «nu este nimeni care să mă ajute» indică, de asemenea, ce s-a petrecut. Căci nu a fost nici măcar un singur om care să-l sprijine, ca pe un om nevinovat. Expresia «Își deschid gura împotriva mea ca un leu lacom, care rage», îl desemnează pe cel care era atunci împărat al iudeilor, Irod, care era succesorul acelui Irod care, pe când S-a născut Hristos, a ucis toți copilașii din Betleem care se născuseră cam în aceeași vreme, căci și-a închipuit că, printre ei, se va afla cu siguranță și Cel despre care vorbiseră magii din Arabia. El nu cunoștea voia Celui care este mai puternic decât toți, Cel care le-a poruncit lui Iosif și Mariei să ia Pruncul, să plece în Egipt și să rămână acolo până când vor fi înștiințați să se întoarcă în țara lor. Ei au rămas acolo până când Irod, cel care i-a ucis pe pruncii din Betleem, a murit, fiind succedat de Arhelau. Acesta a murit înainte de perioada crucii, pe care Tatăl o pregătise pentru Hristos. Când Irod i-a urmat lui Arhelau, preluând autoritatea care i-a fost încredințată, Pilat i l-a trimis pe Isus legat, în chip de compliment. Dumnezeu, care știa că se va întâmpla astfel, a spus: «L-au adus la Asirian, drept dar pentru împărat.» Și diavolul poate fi leul care rage împotriva Lui, cel pe care Moise îl numește șarpe și care, în Iov și Zaharia este numit diavol, în vreme ce Isus i se adresează cu satana, arătând că acesta a dobândit mai multe nume, în urma faptelor săvârșite de el. Căci «sata», în limba ebraică și în asiriană înseamnă apostat, iar «nas» este cuvântul prin interpretarea căruia el a fost numit șarpe, pornind de la termenul ebraic; din aceste două cuvinte s-a format unul singur, cel de satana. Despre acest diavol, după ce [Isus] a plecat de la Iordan, când glasul I-a spus: «Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut», se spune în memoriile apostolilor că a venit la Isus și L-a ispitit, spunându-I: «Închină-Te mie.» Hristos i-a răspuns: «Înapoia Mea, satano: Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să Îi slujești.» După cum îl înșelase pe Adam, el a sperat că va reuși să-I facă și lui Isus vreun necaz. În plus, afirmația: «Toate oasele mi se varsă ca apa și mi se despart. Inima mi se topește ca ceara înăuntrul meu», era o prevestire a ceea ce I s-a întâmplat în noaptea când oamenii au venit pe Muntele Măslinilor să pună mâna pe El. Căci în memoriile scrise de apostolii Săi și de cei ce L-au urmat, [este consemnat] că sudoarea Îi cădea ca niște stropi de sânge pe când Se ruga și spunea: «Dacă este cu putință, depărtează paharul acesta.» Inima și oasele Îi tremurau, iar inima I se topea ca ceara înăuntrul Lui, ca să vedem că Tatăl a vrut ca Fiul Lui să treacă într-adevăr prin asemenea suferințe de dragul nostru și să nu spunem că El, fiind Fiul lui Dumnezeu, nu a simțit ce I s-a întâmplat și ce era pus asupra Lui. Mai departe, expresia: «Mi se usucă puterea ca lutul și mi se lipește limba de cerul gurii» prevestea, cum am remarcat înainte, acea tăcere a Lui, când Cel care i-a acuzat pe toți învățătorii voștri că sunt nechibzuiți nu a dat niciun răspuns nimănui”.
Capitolul CIV – În acest psalm sunt prezise circumstanțele morții lui Hristos
„Afirmația: «M-ai adus în țărâna morții. Mulți câini mă înconjoară și adunarea celor răi m-a împresurat. Mi-au străpuns mâinile și picioarele și pot să-mi numere toate oasele. S-au uitat și m-au privit, și-au împărțit între ei hainele mele și pentru cămașa mea trag la sorți» era o prevestire, cum am spus înainte, a morții la care avea să Îl condamne adunarea celor nelegiuiți, cei pe care El îi numește câini și vânători, declarând că cei care L-au vânat pe El s-au adunat împreună, căutând cu stăruință să Îl condamne. Memoriile apostolilor consemnează că aceste lucruri s-au întâmplat, iar eu am arătat că, după răstignire, cei care L-au crucificat, și-au împărțit între ei hainele Lui.”
Capitolul CV – Psalmul prevestește, de asemenea, răstignirea și subiectul ultimelor rugăciuni ale lui Isus pe pământ
„Partea următoare a psalmului: «Dar Tu, Doamne, nu Îți îndepărta ajutorul de mine; grăbește de-mi ajută. Scapă-mi sufletul de sabie și viața din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului și scoate-mă din coarnele unicornilor» informa și prevestea evenimentele care aveau să I se întâmple. Căci am dovedit deja că El a fost singurul născut din Tatăl tuturor lucrurilor, conceput într-un mod aparte, era Cuvântul și Puterea lui Dumnezeu, care a devenit apoi om, prin nașterea din fecioară, după cum am aflat din scrierile apostolilor. În plus, a fost prezis și faptul că El avea să moară prin răstignire. Căci pasajul: «Scapă-mi sufletul de sabie și viața din ghearele câinilor. Scapă-mă din gura leului și scoate-mă din coarnele unicornilor» indică suferințele de care avea să moară, prin răstignire. Căci «coarnele unicornilor» v-am explicat deja că reprezintă crucea. Iar rugăciunea ca sufletul să Îi fie scăpat de sabie, de gura leului, de ghearele câinilor, cerea de fapt ca nimic să nu pună stăpânire pe sufletul Lui; de aceea, atunci când ajungem la sfârșitul vieții, Îi putem cere același lucru lui Dumnezeu, care poate da deoparte orice înger rău fără rușine, care ar vrea să ne ia sufletul. V-am arătat că sufletele supraviețuiesc prin faptul că sufletul lui Samuel a fost chemat de vrăjitoare, așa cum ceruse Saul. Se pare și că sufletele altor oameni neprihăniți și profeți au ajuns sub stăpânirea unor asemenea puteri, după cum putem conchide din întâmplarea cu vrăjitoarea. De aceea, Dumnezeu ne învață, prin Fiul Său, pe noi, cei pentru care par să se fi petrecut aceste lucruri, să luptăm cu stăruință și să ne rugăm ca, atunci când murim, sufletele noastre să nu cadă în mâna unor asemenea puteri. Căci atunci când Hristos Și-a dat duhul pe cruce, a spus: «Tată, În mâinile tale Îmi încredințez duhul», după cum am aflat din aceleași scrieri. El Și-a îndemnat ucenicii să întreacă felul de viață al fariseilor, avertizându-i că, în caz contrar, cu siguranță nu vor putea fi mântuiți. Acestea sunt cuvintele consemnate în scrieri: «Dacă neprihănirea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în împărăția cerurilor.»”
Capitolul CVI – Învierea lui Hristos este prevestită în concluzia psalmului
„Partea finală a psalmului arată limpede că Cel care Îl cunoștea pe Tatăl I-a încredințat acestuia toate lucrurile pe care le-a cerut și că Acesta avea să Îl învie din morți. Hristos i-a îndemnat pe toți cei care se tem de Dumnezeu să Îi aducă laude, pentru că El a avut milă de toate rasele de oameni credincioși, prin taina Celui care a fost răstignit. El a stat în mijlocul fraților Săi, apostolii (care s-au pocăit de faptul că L-au părăsit când a fost răstignit, după ce El a înviat din morți și i-a convins că El le spusese înainte să pătimească despre lucrurile pe care trebuia să le sufere și că acestea fuseseră anunțate dinainte, prin profeți) și, cât a fost cu ei, a cântat laude lui Dumnezeu, așa cum se arată în memoriile apostolilor. Cuvintele spun astfel: «Eu voi vesti numele Tău fraților mei, Te voi lăuda în mijlocul adunării. Voi, cei ce vă temeți de Domnul, lăudați-L: sămânța lui Iacov, slăviți-L. Să se teamă de El toată sămânța lui Israel.» Faptul că El a schimbat numele unuia dintre apostoli în Petru, lucru atestat de scrierile cu privire la El, la fel ca și faptul că a schimbat numele a doi frați, fiii lui Zebedei, în Boanerghes, adică fiii tunetului – acestea anunțau că prin El a fost schimbat și numele lui Iacov în Israel și Osea a fost numit Isus (Iosua), cel sub al cărui nume au fost conduși în țara promisă patriarhilor cei care au supraviețuit din poporul ieșit din Egipt. Moise a arătat dinainte faptul că El avea să Se înalțe ca o stea din sămânța lui Avraam, spunând astfel: «O stea se va ridica din Iacov și o căpetenie din Israel», iar alt pasaj spune: «Iată omul; Răsăritul este numele Lui.» Prin urmare, atunci când s-a ivit o stea pe cer în vremea nașterii Sale, după cum este consemnat în memoriile apostolilor, magii din Arabia au recunoscut prin aceasta semnul, au venit și I s-au închinat.”
Capitolul CVII – Povestirea lui Iona arată același lucru
„Faptul că El avea să învie a treia zi după răstignire este menționat în acele scrieri, care spun că unii din poporul vostru L-au întrebat și I-au zis: «Arată-ne un semn.» și El le-a răspuns: «Un neam rău și preacurvar cere un semn, dar nu i se va da alt semn decât semnul profetului Iona.» El a vorbit în chip tainic și cei ce L-au auzit trebuia să înțeleagă faptul că, după răstignire, El va învia a treia zi. El a arătat că neamul vostru a fost mai ticălos și mai curvar decât locuitorii orașului Ninive. Căci aceștia din urmă, atunci când Iona le-a predicat, după ce fusese dat afară din burta peștelui, că după trei (în alte versiuni, patruzeci) de zile, aveau să fie nimiciți cu toții, au anunțat un post pentru toate făpturile, oameni și animale, s-au îmbrăcat în sac, tânguindu-se fierbinte, cu o pocăință din inimă și s-au întors de la nelegiuire. Însuși împăratul cetății și mai marii lui s-au îmbrăcat în sac, au postit, s-au rugat și cererea lor ca cetatea să nu fie nimicită a fost ascultată. Iona s-a mâniat că în a (patruzecea) treia zi, orașul nu a fost nimicit, așa cum anunțase el. Dar Dumnezeu, prin faptul că a făcut să crească un curcubete pentru Iona, care a stat la umbra lui și s-a ferit de căldură (curcubetele răsărise dintr-o dată, fără ca Iona să-l fi plantat sau să-l fi udat, ci apăruse deodată, ca să-i facă umbră) și apoi prin faptul că acel curcubete s-a uscat, fapt care l-a mâniat din nou pe Iona, [Dumnezeu] l-a acuzat că era pe nedrept nemulțumit că cetatea nu fusese nimicită și i-a spus: «Ție ți-a părut rău de curcubete, pentru care nu ai trudit, nici nu l-ai făcut să crească, ci a răsărit într-o noapte și a pierit la fel. Iar Eu să nu cruț Ninivele, cetatea cea mare, unde locuiesc mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu pot deosebi dreapta de stânga, afară de o mulțime de vite?»”
Capitolul CVII – Învierea lui Hristos nu i-a convertit pe iudei, ci aceștia au trimis pretutindeni oameni care să Îl acuze pe Hristos
„Deși toți oamenii din poporul vostru cunoșteau incidentele din viața lui Iona, iar Hristos a spus în mijlocul vostru că vă va da semnul lui Iona, îndemnându-vă să vă pocăiți de faptele voastre rele cel puțin după ce El a înviat din morți și să vă tânguiți înaintea lui Dumnezeu ca și cei din Ninive, pentru ca poporul și cetatea voastră să nu fie cucerite și distruse, așa cum s-a întâmplat, totuși, voi nu v-ați pocăit după ce ați aflat că El a înviat, ci, așa cum am spus înainte, ați trimis oameni aleși și împuterniciți de voi în toată lumea, să proclame că, pornind de la unul numit Isus, un înșelător galilean, s-a răspândit o erezie nelegiuită și păcătoasă. Ei au spus că acest Isus a fost răstignit, dar că ucenicii Lui i-au furat trupul noaptea, din mormânt, unde fusese pus când a fost coborât de pe cruce și că aceștia îi înșală acum pe oameni, afirmând că El a înviat din morți și că S-a înălțat la cer. În plus, Îl acuzați că a propovăduit acele învățături nelegiuite, păcătoase și profane, pe care le menționați spre condamnarea celor care Îl mărturisesc pe El drept Hristos, un învățător venit de la Dumnezeu și Fiu de Dumnezeu. Pe lângă acestea, chiar când cetatea voastră este cucerită și țara pustiită, nu vă pocăiți, ci îndrăzniți să rostiți imprecații la adresa Lui și a tuturor celor ce cred în El. Totuși, noi nu vă urâm pe voi sau pe cei care, prin mijloacele voastre, au conceput astfel de prejudecăți împotriva noastră; noi ne rugăm ca și acum să vă pocăiți cu toții și să primiți îndurarea lui Dumnezeu, Tatăl tuturor, cel plin de compasiune și îndelung-răbdător.”
Capitolul CIX – Convertirea neamurilor a fost prezisă de Mica
„Îngăduiți-mi să vă citez o scurtă afirmație din profeția lui Mica, unul din cei doisprezece [profeți mici], ca să vă arăt că neamurile aveau să se pocăiască de răul în care își duseseră viața, la auzirea învățăturii predicate lor de către apostolii din Ierusalim și pe care au învățat-o prin aceștia. Ea spune astfel: ‚În zilele din urmă, se va vedea muntele Domnului, întemeiat pe vârfurile munților; se va înălța deasupra dealurilor și popoarele sterpe se vor îngrămădi spre el. Multe neamuri vor merge și vor zice: «Haideți, veniți să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne lumineze în calea Lui și noi vom umbla pe cărările Lui: căci din Sion va ieși legea și cuvântul Domnului din Ierusalim. El va judeca între multe popoare și va mustra neamuri puternice, îndepărtate. Din săbiile lor își vor făuri fiare de plug și din sulițele lor vor face cosoare; un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul. Fiecare om va sta sub vița și sub smochinul lui și nu va fi cine să îl înspăimânte, căci gura Domnului oștirilor a vorbit. Toate popoarele vor umbla în numele dumnezeilor lor, dar noi vom umbla în numele Domnului, Dumnezeului nostru în veci. În ziua aceea voi strânge pe cei apăsați, pe cei izgoniți și pe cei pe care îi lovisem. Din cei asupriți voi face o rămășiță și din cei apăsați un neam puternic. Și Domnul va împărăți peste ei în Muntele Sionului de acum și până în vecii vecilor.»”
Capitolul CX – O parte a profeției s-a împlinit deja în creștini: cealaltă se va împlini la cea de-a doua venire
Când am terminat de spus aceste cuvinte, am continuat: „Știu că învățătorii voștri, domnilor, admit că toate cuvintele acestui pasaj se referă la Hristos; sunt conștient și că ei susțin că El nu a venit încă sau, dacă spun că a venit, afirmă că nu se știe cine este, dar atunci când se va arăta plin de slavă, atunci se va ști cine este. Ei spun că atunci se vor petrece evenimentele menționate în acest pasaj, ca și cum cuvintele profeției nu ar fi avut încă roadă. O, oameni lipsiți de judecată, care nu înțelegeți ce a fost dovedit prin aceste pasaje, care anunță două veniri ale lui Hristos: una în care Se arată lipsit de slavă, supus suferinței, necinstit și răstignit și una în care va veni din cer în slavă, când omul fărădelegii, care spune lucruri străine împotriva Celui Preaînalt, va îndrăzni să facă lucruri nelegiuite pe pământ împotriva noastră, a creștinilor; noi am învățat adevărata închinare înaintea lui Dumnezeu din lege și din cuvântul care a înaintat din Ierusalim, prin apostolii lui Isus și am alergat pentru adăpost la Dumnezeul lui Iacov și al lui Israel; noi, cei care eram plini de dorința războiului, a uciderii reciproce, plini de orice răutate, pe întregul pământ ne-am transformat armele de război – săbiile în fiare de plug, sulițele în unelte de arat – și cultivăm evlavia, neprihănirea, dărnicia, credința și nădejdea, pe care le avem de la Tatăl Însuși, prin Cel ce a fost răstignit. Fiecare stă sub via lui, fiind căsătorit cu o singură soție. Știți ce spun cuvintele profetice: «Nevasta lui va fi ca o viță roditoare.» Acum, este limpede că nimeni nu ne poate înspăimânta sau îngenunchea pe noi, cei de pe întregul pământ, care am crezut în Isus. Căci este evident că, deși ni se taie capul, suntem răstigniți, aruncați la fiare sălbatice, în lanțuri, în foc, sau supuși altor torturi, noi nu renunțăm la mărturia noastră. Ci cu cât se întâmplă mai mult astfel de lucruri, cu atât mai mult crește numărul celor care devin credincioși și închinători ai lui Dumnezeu, în numele lui Isus. Atunci când cineva taie părțile viței care aduc rod, vița crește din nou și dă naștere la alte mlădițe care înfloresc și rodesc. Același lucru se întâmplă și cu noi. Căci vița sădită de Dumnezeu și de Hristos, Mântuitorul, este poporul Lui. Dar restul profeției se va împlini la a doua Sa venire, căci expresia: ‚cei apăsați și [izgoniți]” din lume [implică] faptul că, în măsura în care vă stă în putere vouă și tuturor celorlalți oameni, creștinii nu numai că sunt izgoniți de pe proprietățile lor, ci chiar din lume, căci voi nu îngăduiți niciunui creștin să trăiască. Dar voi spuneți că aceeași soartă a lovit și neamul vostru. Dacă ați fost alungați după ce ați fost învinși în luptă, suferiți pe drept, după cum atestă întreaga Scriptură, însă noi, deși nu am făcut astfel [de fapte rele], după ce am cunoscut adevărul lui Dumnezeu, suntem luați de pe pământ, fiind confirmați pentru aceasta de Dumnezeu, împreună cu cei mai neprihăniți și cu singurul fără pată și păcat, Hristos. Căci Isaia strigă: «Iată cum piere cel neprihănit și nimănui nu-i pasă. Se duc oamenii neprihăniți și nimeni nu ia aminte.»”
Capitolul CXI – Cele două veniri erau simbolizate de cei doi țapi. Alte imagini ale primei veniri, în care neamurile sunt eliberate prin sângele lui Hristos
„Simbolul țapilor aduși ca jertfă în timpul postului [arată clar] că, încă din vremea lui Moise, a fost declarat simbolic faptul că aveau să fie două veniri ale lui Hristos, după cum am spus înainte. Iar prin ceea ce au făcut Moise și Iosua, același lucru era anunțat și spus dinainte, în mod simbolic. Unul din ei și-a întins mâinile, rămânând pe deal, cu ele sprijinite, până spre seară; aceasta nu arată nicio altă imagine decât pe cea a crucii; celălalt, al cărui nume a fost schimbat în Isus (Iosua), a condus lupta și Israel a învins. Acest lucru s-a petrecut în cazul acestor doi oameni sfinți și profeți ai lui Dumnezeu, pentru ca voi să vedeți că unul singur dintre ei nu putea purta ambele taine, adică imaginea crucii și pe cea a numelui. Căci aceasta a fost, este și va fi numai în puterea Aceluia de al cărui nume orice putere se teme și este tulburată, căci ele vor fi nimicite de El. De aceea, Hristos cel supus suferinței și răstignit nu a fost blestemat de lege, ci a arătat că numai El îi va mântui pe cei care nu se vor îndepărta de credința în El. Sângele Paștelui, stropit pe stâlpii și pe pragul ușii fiecărui om, i-a izbăvit pe cei salvați din Egipt, atunci când întâii născuți ai egiptenilor au fost nimiciți. Căci Paștele a fost Hristos, care a fost apoi răstignit, așa cum a spus Isaia: «El a fost dus ca o oaie la măcelărie.» Este scris că, în ziua de Paști ați pus mâna pe El și L-ați răstignit în timpul praznicului. După cum sângele mielului de Paști i-a salvat pe cei ce erau în Egipt, la fel și sângele lui Hristos îi va izbăvi de moarte pe cei ce au crezut. Ar fi fost Dumnezeu înșelat dacă acest semn nu s-ar fi găsit deasupra ușilor? Eu nu spun aceasta, dar afirm faptul că El a anunțat dinainte salvarea viitoare a rasei umane, prin sângele lui Hristos. Căci semnul sforii cărămizii pe care iscoadele trimise în Ierihon de Iosua, fiul lui Nave (Nun), l-au dat curvei Rahav, spunându-i să o lege de fereastra prin care i-a lăsat să coboare, ca să scape de dușmanii lor, reprezenta, de asemenea, un simbol al sângelui lui Hristos, prin care cei ce au fost cândva oameni curvari sau nelegiuiți, din toate neamurile, sunt mântuiți, primind iertarea de păcate și trăind apoi o viață fără păcat.”
Capitolul CXII – Iudeii explică aceste semne nesatisfăcător și pueril și își îndreaptă atenția numai spre probleme nesemnifivative
„Dar voi, care explicați aceste lucruri într-un mod necorespunzător [și pământesc], Îl acuzați pe Dumnezeu de slăbiciune dacă le ascultați astfel și nu cercetați forța cuvintelor spuse. În acest fel, chiar Moise ar fi considerat un nelegiuit, pentru că el a poruncit să nu se facă niciun chip al celor din cer, de pe pământ sau din mare și apoi, el însuși a făcut un șarpe de aramă, l-a ridicat pe un stâlp și a cerut celor care fuseseră mușcați să îl privească și atunci când se uitau la el, aceștia erau salvați. Atunci șarpele pe care (după cum am spus deja) Dumnezeu l-a blestemat la început și pe care l-a nimicit cu marea sabie, cum spune Isaia, trebuie văzut drept cel care a salvat atunci poporul? Ar trebui să luăm aceste lucruri în accepțiunea nebunească a învățătorilor voștri și să nu le [privim] drept semne? Nu ar trebui mai degrabă să legăm stâlpul de asemănarea lui Isus cel răstignit, din moment ce și Moise, prin brațele sale întinse, împreună cu cel numit Isus (Iosua), a câștigat victoria pentru poporul vostru? În acest fel nu ne vom mai găsi în încurcătură în ceea ce privește lucrurile făcute de cel ce a dat legea, atunci când, fără a se îndepărta de Dumnezeu, a convins poporul să nădăjduiască într-un animal prin care au venit inițial păcatul și neascultarea. Profetul a făcut acest lucru cu multă înțelepciune și în chip tainic și nimic din ce au făcut sau au spus profeții, fără excepție, nu poate fi condamnat pe drept de cineva care are cunoștința care se găsea în ei. Dar învățătorii voștri explică numai motivul pentru care acest pasaj vorbește despre blestemul femeii și nu altele, de ce [se folosesc] drept jertfă atâtea măsuri de floarea făinii și de untdelemn și fac acest lucru într-un mod sordid și josnic, fără se îndrăznească vreodată să vorbească sau să explice faptele care sunt vrednice de cercetare sau vă poruncesc să nu ne ascultați pe noi, atunci când le explicăm și să nu intrați în vorbă cu noi. De aceea, ei merită să audă ceea ce le-a spus Domnul Isus Hristos: «Morminte văruite, care arată frumos pe dinafară, dar înăuntru sunt pline de oasele morților; voi dați zeciuială din mentă și înghițiți cămila, călăuze oarbe!» Dacă voi nu disprețuiți învățăturile celor care se înalță pe ei înșiși și vor să fie numiți ‚Rabi, Rabi” și nu vă apropiați cu înflăcărare și cu înțelepciune de cuvintele profeției, așa încât să răbdați aceeași asuprire din partea poporului vostru ca și profeții, scrierile profetice nu vă vor fi de niciun folos.”
Capitolul CXIII – Iosua era o imagine a lui Hristos
„Iată ce vreau să spun: Isus (Iosua), după cum am remarcat deseori, cel care se numea Osea, atunci când a fost trimis să iscodească țara Canaan, a fost numit de către Moise Isus (Iosua). Voi nu vă întrebați, nici nu sunteți nedumeriți, nici nu cercetați riguros să vedeți de ce a făcut Moise așa. De aceea Hristos a scăpat atenției voastre și, deși citiți, nu înțelegeți. Chiar și acum, când auziți că Isus este Hristosul nostru, nu pricepeți că acest nume nu I-a fost dat fără un motiv anume sau din întâmplare. Ci voi încingeți discuții teologice cu privire la motivul pentru care a fost adăugată o literă numelui lui Avraam sau de ce a fost schimbat numele Sarei și vă preocupați de asemenea dispute pompoase. Dar de ce nu cercetați în același fel motivul pentru care numele lui Osea, fiul lui Nave (Nun), pe care tatăl săi i l-a dat, a fost schimbat în Isus (Iosua)? Dar nu numai că i-a fost schimbat numele, ci a fost numit și succesor al lui Moise, fiind singurul dintre contemporanii lui care a ieșit din Egipt, și a condus poporul care a supraviețuit în Țara Sfântă. El, nu Moise, a condus poporul în Țara Sfântă și le-a împărțit-o celor care au intrat împreună cu el. La fel și Isus Hristos va pune capăt împrăștierii poporului, va împărți fiecăruia pământul cel bun, deși nu în același fel ca și Iosua. Cel dintâi le-a dat o moștenire trecătoare, căci el nu era nici Hristos, care e Dumnezeu, nici Fiul lui Dumnezeu, dar cel din urmă, după învierea cea sfântă, ne va da moștenirea cea veșnică. Cel dintâi, după ce a fost numit Isus (Iosua) și după ce a primit putere de la Duhul Sfânt, a făcut soarele să se oprească. Am dovedit că Isus a fost cel care S-a arătat și a vorbit cu Moise, cu Avraam și cu toți ceilalți patriarhi, împlinind voia Tatălui; El S-a născut ca om din fecioara Maria și trăiește veșnic. După El și prin El, Tatăl va înnoi cerurile și pământul deopotrivă. El va străluci cu o lumină veșnică în Ierusalim, El este împăratul Salemului, după rânduiala lui Melhisedec și Preot veșnic al Celui Preaînalt. Despre primul se spune că a circumcis poporul a doua oară, cu cuțite de piatră (acesta era un semn al circumciziei cu care Isus Însuși ne-a circumcis, despărțindu-ne de idolii făcuți din piatră sau din alte materiale) și că i-a separat pe cei tăiați împrejur de cei necircumciși și de înșelăciunea lumii, prin cuțite de piatră, adică prin cuvintele Domnului nostru, Isus. Am arătat că profeții L-au proclamat pe Hristos în mod simbolic, drept o Piatră și o Stâncă. Prin urmare, vom înțelege că acele cuțite de piatră însemnau cuvintele Lui, prin care atât de mulți din cei care trăiau în neștiință au fost tăiați împrejur cu circumcizia inimii, cu care Dumnezeu, prin Isus, a poruncit să fie tăiați împrejur cei din vremea respectivă, care au primit circumcizia de la Avraam, spunând că Isus (Iosua) îi va tăia împrejur a doua oară, cu cuțite de piatră, pe cei care au intrat în țara cea sfântă.”
Capitolul CXIV – Câteva reguli pentru a discerne ceea ce se spune despre Hristos. Circumcizia iudeilor este foarte diferită de cea pe care o primesc creștinii
„Uneori, Duhul Sfânt a făcut ca un anumit lucru, care era o imagine a viitorului, să fie limpezit. Uneori a rostit cuvinte despre ceva ce avea să se întâmple, ca și cum s-ar fi desfășurat atunci sau ar fi avut loc deja. Dacă cei ce citesc nu înțeleg acest mod de a vorbi, nu vor putea să urmărească așa cum se cuvine cuvintele profeților. De exemplu, voi repeta unele pasaje profetice, ca să înțelegeți ceea ce spun. Atunci când spune prin Isaia, «El a fost dus ca o oaie la măcelărie și ca un miel mut înaintea celor ce îl tund», El vorbește ca și când suferința ar fi avut deja loc. Când spune din nou: «Mi-am întins mâinile spre un popor neascultător și răzvrătit» sau «Doamne, cine a crezut mărturia noastră?», cuvintele sunt rostite ca și cum ar anunța evenimente care s-au petrecut deja. Am arătat că, deseori, Hristos este numit simbolic drept Piatră și în limbaj figurativ, Iacov sau Israel. Din nou, atunci când spune: «Voi privi cerurile, lucrarea degetelor Tale», dacă nu înțeleg felul Lui de folosi cuvintele, nu voi pricepe corect, ci voi presupune, ca și învățătorii voștri, că Tatăl tuturor, Dumnezeul cel fără început, are mâini și picioare, degete și suflet, asemenea unei ființe create. Acesta este motivul pentru care ei spun că Tatăl Însuși S-a arătat lui Moise și lui Iacov. Așadar, binecuvântați suntem noi, cei care am fost circumciși a doua oară, cu cuțite de piatră. Căci circumcizia voastră este făcută cu instrumente de fier, de aceea rămâneți împietriți; dar circumcizia noastră, cea de-a doua, care a fost instituită după a voastră, ne taie împrejur de orice idolatrie și de orice fel de răutate, prin pietre ascuțite, prin cuvintele [predicate] de apostoli despre piatra din unghi, care a fost tăiată fără ajutorul vreunei mâini. Astfel sunt circumcise inimile noastre de rău, așa încât suntem fericiți să murim pentru numele Stâncii celei bune, care face să țâșnească apă vie din inimile celor care, prin El, L-au iubit pe Tatăl tuturor, care dă din apa vieții celor dornici să bea. Dar voi nu mă înțelegeți când vă vorbesc despre aceste lucruri, căci nu ați priceput ce fusese profețit că va face Hristos și nu ne credeți pe noi, atunci când vă atragem atenția la ceea ce a fost scris. Căci Ieremia strigă astfel: «Vai de voi! Voi ați uitat de fântâna cea vie și v-ați săpat puțuri crăpate, care nu țin apă. Muntele Sionului va ajunge o pustie, căci am dat Ierusalimului o carte de despărțire înaintea ochilor voștri.»”
Capitolul CXV – Prevestiri referitoare la creștini în Zaharia. Calea cea rea despre care discută iudeii
„S-ar cuveni să îl credeți pe Zaharia atunci când arată, într-o parabolă, taina lui Hristos și o anunță în chip ascuns. Cuvintele lui sunt următoarele: «Bucură-te și veselește-te, fiica Sionului, căci iată că Eu vin și voi locui în mijlocul tău, zice Domnul. Multe neamuri se vor alipi de Domnul în ziua aceea, ele vor fi poporul Meu și Eu voi locui în mijlocul lor. Ele vor cunoaște că Domnul oștirilor M-a trimis la tine. Domnul va moșteni Iuda, ca partea Lui în pământul sfânt și va alege din nou Ierusalimul. Orice făptură să se teamă de Domnul, căci El S-a ridicat din norul Lui cel sfânt. El mi l-a arătat pe marele preot, Isus (Iosua) stând înaintea îngerului [Domnului] și pe diavolul la dreapta lui, ca să-i stea împotrivă. Și Domnul a zis diavolului: “Domnul care a ales Ierusalimul te mustră. Iată, nu este acesta un tăciune scos din foc?”»”
Întrucât Trifon era gata să răspundă și să mă contrazică, am spus: „Așteaptă și ascultă mai întâi ceea ce spun, căci nu voi da explicația care crezi, ca și cum nu ar fi existat vreun preot cu numele de Iosua (Isus), în țara Babilonului, unde poporul vostru era prizonier. Dar chiar dacă aș fi spus așa, am arătat că, dacă ar fi fost vreun preot numit Iosua (Isus) în poporul vostru, totuși, profetul nu l-a văzut pe acesta în revelație, după cum nu i-a văzut nici pe diavol și pe îngerul Domnului, prin vedere, treaz fiind, ci într-o transă, atunci când i s-a arătat revelația. După cum [Scriptura] spune că fiul lui Nave (Nun), numit Isus (Iosua), a înfăptuit lucrări puternice și fapte care proclamau dinainte ceea ce avea să facă Domnul nostru, voi trece acum să vă arăt că revelația făcută poporului vostru în Babilon, în zilele preotului Isus (Iosua), anunța lucrurile pe care avea să le înfăptuiască Preotul nostru, care este Dumnezeu și Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Tatăl tuturor lucrurilor.”
„Într-adevăr, mă întreb”, am continuat eu, „de ce ați tăcut cu puțină vreme în urmă, când vorbeam și nu m-ați întrerupt când am spus că fiul lui Nave (Nun) a fost singurul dintre cei ce au ieșit din Egipt care a intrat în Țara Sfântă, împreună cu generația mai tânără? Căci voi mișunați și vă coborâți pe răni ca muștele și chiar dacă cineva ar spune bine zece mii de cuvinte și unul singur nu v-ar fi pe plac, pentru că nu ar fi pe înțeles îndeajuns sau nu ar fi destul de exact, nu ați ține cont de multele cuvinte bune rostite, ci v-ați lega de acel cuvințel, fiind plini de râvnă în a-l eticheta drept vinovat și lipsit de evlavie. Atunci când veți fi judecați de Dumnezeu cu aceeași judecată, veți da socoteală cu greu pentru cutezanța voastră, fie că este vorba de fapte rele, fie de interpretările greșite pe care le-ați dat, falsificând adevărul. Căci este drept să fiți judecați cu aceeași măsură cu care ați judecat voi.”
Capitolul CXVI – Arată felul în care această profeție se potrivește creștinilor
„Îmi reiau discursul, ca să vă relatez despre arătarea sfântului Isus Hristos și afirm că și această arătare a fost făcută pentru noi, cei care credem în Hristos, Marele Preot, adică în acesta care a fost răstignit. Deși noi trăiam în relații păcătoase și ne implicam în tot felul de discuții dezmățate, prin harul lui Isus, potrivit voii Tatălui, ne-am dezbrăcat de acea ticăloșie mârșavă de care eram plini. Deși diavolul este întotdeauna gata să ni se opună și dornic să îi ademenească pe toți la sine, totuși, Îngerul lui Dumnezeu, adică Puterea lui Dumnezeu trimisă nouă prin Isus Hristos, îl mustră și el se îndepărtează de la noi. Noi suntem ca și scoși din foc, fiind purificați de fostele noastre păcate și [salvați] de apăsarea și necazul arzător prin care diavolul și toți adjutanții lui ne încearcă, din care Isus, Fiul lui Dumnezeu a promis să ne scape și să ne îmbrace cu hainele pregătite, dacă împlinim poruncile Lui. El a pregătit [pentru noi] o împărăție veșnică. După cum acel Isus (Iosua), pe care profetul îl numește preot, avea hainele murdare, întrucât se spune că luase de nevastă o curvă și este numit un tăciune scos din foc, pentru că a primit iertarea de păcate atunci când diavolul care i-a stat împotrivă a fost mustrat, la fel și noi, care, prin numele lui Isus, am crezut ca unul în Dumnezeu, Creatorul tuturor, am fost dezbrăcați, prin numele Fiului Său Întâi născut, de hainele cele murdare, adică de păcatele noastre și am fost aprinși de cuvântul chemării Lui, devenind un adevărat neam de mari preoți ai lui Dumnezeu, după cum mărturisește Dumnezeu Însuși, spunând că pretutindeni printre neamuri Îi sunt aduse jertfe plăcute și curate. Dar Dumnezeu nu primește jertfe de la nimeni, decât prin preoții Săi.”
Capitolul CXVII – Profeția lui Maleahi privitoare la jertfele creștinilor. Nu se poate spune că ea se referă la rugăciunile iudeilor risipiți
„Prin urmare, Dumnezeu, care anticipa toate jertfele pe care le aducem în acest nume și pe care Isus ne-a poruncit să le aducem, adică în Euharistia pâinii și a paharului, care sunt aduse de creștinii de pretutindeni de pe fața pământului, confirmă faptul că acestea Îi sunt plăcute. Însă El le respinge cu totul pe cele aduse de voi și de preoții voștri, spunând: «Nu voi primi jertfele din mâinile voastre; căci de la răsăritul soarelui până la apusul lui numele Meu este glorificat printre neamuri (zice El), dar voi îl necinstiți.» Chiar acum, în dragostea voastră pentru dispute, afirmați că Dumnezeu nu primește jertfele celor care locuiau atunci în Ierusalim și care erau numiți israeliți, ci că Lui Îi sunt plăcute rugăciunile iudeilor risipiți și că acestea sunt numite jertfe. Și eu sunt de acord că rugăciunile și mulțumirile aduse de oameni vrednici sunt singurele jertfe desăvârșite și plăcute lui Dumnezeu. Căci și creștinii au adus numai astfel de jertfe și prin amintirea înfăptuită prin hrana și prin băutura lor, prin care sunt readuse în minte suferințele îndurate de Fiul lui Dumnezeu, cel al cărui nume a ajuns să fie profanat și blasfemiat pe întregul pământ, din pricina marilor preoți ai poporului vostru și a învățătorilor voștri. Dar Dumnezeu arată că aceste haine murdare, pe care voi le-ați pus asupra tuturor celor care au devenit creștini, prin numele lui Isus, vor fi îndepărtate de la noi, când El îi va învia pe toți oamenii din morți și unii vor primi neputrezirea, nemurirea, eliberarea de durere în împărăția cea veșnică și nepieritoare, iar pe alții îi va trimite în pedeapsa veșnică a focului. Dar în ce vă privește pe voi și pe învățătorii voștri, care vă înșelați singuri atunci când interpretați ceea ce spune Scriptura ca fiind o referire la cei risipiți din poporul vostru și considerați că rugăciunile și jertfele aduse de ei pretutindeni sunt plăcute și curate, aflați că nu spuneți adevărul și că voi căutați prin orice mijloc să vă amăgiți singuri. Mai întâi de toate, poporul vostru nu se întinde nici acum de la răsăritul soarelui până la apusul lui, ci există popoare în mijlocul cărora n-a locuit niciodată vreunul din neamul vostru. Căci nu există nici măcar un singur neam de oameni, fie barbari, fie greci sau indiferent cum sunt numiți – fie nomazi, fie călători sau crescători de animale, care trăiesc în corturi, printre care să nu se aducă rugăciuni și mulțumiri în numele lui Isus cel răstignit. Apoi, așa cum arată Scripturile, în vremea în care Maleahi a scris aceste lucruri, risipirea actuală a poporului vostru pe întreg pământul nu avusese loc.”
Capitolul CXVIII – El îndeamnă la pocăință înainte de venirea lui Hristos, Cel în care cred creștinii, fiind astfel mult mai religioși decât iudeii
„Așadar, s-ar cuveni să încetați cu iubirea voastră de dezbinare și să vă pocăiți înainte să vină marea zi a judecății, când toți cei din semințiile voastre care l-au străpuns pe Hristos se vor tângui, după cum am arătat că a fost declarat prin Scripturi. Am explicat că Domnul a jurat «după rânduiala lui Melhisedec» și însemnătatea acestei prevestiri, iar profeția lui Isaia care spune: «Îngroparea Lui a fost luată din mijlocul vostru» se referea, așa cum am explicat deja, la viitoarea îngropare și înviere a lui Hristos; am remarcat frecvent că tocmai acest Hristos este Judecătorul tuturor celor vii și morți. La fel și Natan, vorbindu-i lui David despre El, a continuat astfel: «Eu voi fi Tatăl Lui, El va fi Fiul Meu și nu-Mi voi îndepărta îndurarea de El, cum am făcut cu cei dinaintea Lui; Îl voi așeza în casa Mea și în împărăția Lui pentru totdeauna.» Iar Ezechiel spune: «Nu va fi nicio altă căpetenie în casă afară de El”, căci El este Preotul cel ales, Împărat veșnic, Hristos, întrucât El este Fiul lui Dumnezeu. Să ne credeți că Isaia sau ceilalți profeți vorbesc despre jertfe de sânge sau de băutură aduse pe altar la cea de-a doua Lui venire, ci despre laude și mulțumiri adevărate și duhovnicești. Noi nu am crezut zadarnic în El și nu am fost duși în rătăcire de cei care ne-au învățat astfel de doctrine, ci aceasta s-a petrecut prin minunata cunoaștere dinainte lui Dumnezeu, pentru ca noi, prin chemarea legământul cel nou și veșnic, al lui Hristos, să fim găsiți mai luminați și mai temători de Dumnezeu decât voi, cei care sunteți considerați iubitori de Dumnezeu și oameni cu pricepere, fără să fiți astfel. Isaia, fiind plin de admirație pentru această lucrare, a spus: «Și împărații își vor închide gura, căci cei cărora nu li se vestise nimic cu privire la El, Îl vor vedea și cei ce nu auziseră despre El vor înțelege. Doamne, cine a crezut mărturisirea noastră și cui i s-a arătat brațul Domnului?» Repet aceste lucruri, Trifon”, am continuat, „atât cât îmi este îngăduit, pentru cei care au venit astăzi cu tine, căutând să fiu scurt și concis.”
Atunci el mi-a răspuns: „Bine faci. Cu toate că repeți aceleași lucruri, de o lungime considerabilă, te asigur că eu și însoțitorii mei te ascultăm cu plăcere.”
Capitolul CXIX – Creștinii sunt poporul cel sfânt promis lui Avraam. Ei au fost chemați ca și Avraam
Atunci am spus din nou: „Credeți, domnilor, că am fi putut înțelege vreodată aceste lucruri din Scripturi, dacă nu am fi primit harul să discernem, prin voia lui Dumnezeu, care a dorit aceasta? Scopul acestui fapt era ca cele spuse de Moise să se împlinească: «M-au provocat prin [dumnezei] străini, Mi-au stârnit mânia prin urâciunile lor. Au adus jertfe demonilor pe care nu îi cunoșteau, unor dumnezei noi, veniți de curând, pe care părinții lor nu i-au cunoscut. L-ai părăsit pe Dumnezeul care te-a născut și L-ai uitat pe Dumnezeul care te-a întocmit. Domnul a văzut lucrul acesta, S-a umplut de gelozie, S-a mâniat din pricina fiilor și a fiicelor Sale și a spus: “Îmi voi întoarce fața de la ei și le voi arăta care le va fi sfârșitul, căci sunt un neam stricat și niște copii necredincioși. Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, Mi-au stârnit mânia cu idolii lor. Și Eu îi voi întărâta le gelozie printr-un popor care nu este un popor, îi voi mânia printr-un neam fără pricepere. Căci din mânia Mea se aprinde un foc și va arde până în Hades. Va mistui pământul și roadele lui și va arde temeliile munților. Voi îngrămădi nenorocirea peste ei.”» După ce Cel Neprihănit a fost dat la moarte, noi am înflorit ca un alt popor și am încolțit ca grâul nou, căruia îi merge bine, așa cum au spus profeții: «Multe popoare se vor îndrepta spre Domnul în ziua aceea ca unul singur și ele vor locui în mijlocul întregului pământ.» Dar noi nu suntem numai un popor, ci un popor sfânt, cum am arătat deja: «Și îi vor numi poporul cel sfânt, răscumpărat de Domnul.» Așadar, noi nu suntem un popor demn de disprețuit, niciun neam de barbari, nici nu suntem asemenea neamurilor ciliene sau frigiene, ci Dumnezeu ne-a ales și S-a arătat celor care nu întrebau de El. «“Iată că Eu”, spune El, “sunt Dumnezeul poporului care nu chema numele Meu.”» Căci nu aceasta este națiunea pe care i-a promis-o Dumnezeu lui Avraam în vechime, atunci când a declarat că îl va face tatăl multor popoare, însă nu se referea la arabi, egipteni sau idumei, căci Ismael a ajuns părintele unui neam puternic, întocmai ca și Esau și acum există o mulțime de amoniți. Noe a fost părintele lui Avraam și, de fapt, al tuturor oamenilor, iar alții au fost progeniturile altora. Atunci ce măsură mai mare de har i-a dat Hristos lui Avraam? Faptul că l-a chemat cu glasul Lui, spunându-i să iasă din țara unde locuia. Și El ne-a chemat pe noi toți cu același glas și noi am părăsit deja felul de viață în care ne duceam zilele, petrecându-ne timpul preocupați de rău, după obiceiul celorlalți locuitori ai pământului; împreună cu Avraam, noi vom moșteni țara cea sfântă, când ne vom primi moștenirea pentru o eternitate fără de sfârșit, fiind copii ai lui Avraam printr-o credință asemănătoare cu a lui. După cum el a crezut glasul lui Dumnezeu și aceasta i s-a socotit drept neprihănire, în același fel am crezut și noi glasul Lui, venit prin apostolii lui Hristos și vestit nouă prin profeți și am renunțat la toate lucrurile lumii, până la moarte. Prin urmare, El îi promite lui Avraam un popor de aceeași credință, temător de Dumnezeu, neprihănit, care Îi face plăcere Tatălui; dar acest popor nu sunteți voi, cei «în care nu este credință».”
Capitolul CXX – Promisiunea cu privire la creștini a fost făcută lui Isaac, lui Iacov și lui Iuda
„Observați, de asemenea, că aceleași promisiuni le sunt făcute lui Isaac și lui Iacov. Căci El îi vorbește astfel lui Isaac: «Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta», iar lui Iacov: «Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta.» El nu spune aceasta nici lui Esau, nici lui Ruben, nici altcuiva, ci numai celor din care avea să iasă Hristosul, la vremea potrivită, din fecioara Maria. Dacă veți lua în calcul binecuvântarea lui Iuda, veți înțelege ce spun. Căci sămânța se împarte de la Iacov, coboară prin Iuda, Fares, Isai și David. Acesta era simbolul faptului că unii din neamul vostru vor fi găsiți fii ai lui Avraam, dar vor face parte și din turma lui Hristos, în vreme ce alții, care sunt într-adevăr copii ai lui Avraam, vor fi asemenea nisipului de pe malul mării, sterp și fără rod, în mare cantitate și fără număr, într-adevăr, dar fără să aducă vreun rod și bând doar din apa mării. O mare mulțime din poporul vostru este condamnată, căci se găsește în această categorie, absorbind învățături ale amărăciunii și ale nelegiuirii și respingând cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, El spune în pasajul referitor la Iuda: «Nu va lipsi o căpetenie din Iuda, niciun conducător dintre coapsele sale, până vor veni lucrurile pregătite pentru El. El va fi așteptarea popoarelor.» Este limpede că nu despre Iuda s-au spus aceste cuvinte, ci despre Hristos. Căci dintre toate neamurile, noi Îl așteptăm nu pe Iuda, ci pe Hristos, care i-a scos pe părinții voștri din Egipt. Profeția se referea chiar la venirea lui Hristos: «Până când vor veni lucrurile pregătite pentru El. El va fi așteptarea popoarelor». Isus a venit deci, așa cum am arătat pe larg, și este așteptat să vină din nou pe nori, El, al cărui nume voi îl profanați și vă trudiți din greu să îl defăimați pe întregul pământ. Aș fi putut, domnilor”, am continuat, „să argumentez împotriva voastră cu privire la textul pe care voi îl interpretați spunând că este scris «Până vor veni lucrurile pregătite pentru El», deși cei șaptezeci de bătrâni nu au explicat astfel textul, ci au spus «Până va veni Cel pentru care a fost pregătită stăpânirea.» Dar, întrucât ceea ce urmează indică faptul că se face referire la Hristos (căci se spune: «și El va fi așteptarea popoarelor»), nu voi începe o controversă verbală cu voi, după cum nu am încercat să aduc dovezi cu privire la Hristos din pasajele Scripturii pe care voi nu le recunoașteți, precum cuvintele pe care le-am citat din profetul Ieremia, din Ezra și din David. Dar acele pasaje pe care le acceptați, cu siguranță că, dacă învățătorii voștri le-ar fi înțeles, le-ar fi șters, așa cum au făcut în ceea ce privește moartea lui Isaia, pe care l-ați tăiat în două cu un ferăstrău de lemn. Și aceasta reprezenta o imagine tainică a lui Hristos, care avea să împartă în două poporul vostru și să îi ridice pe cei vrednici de cinste pentru împărăția cea veșnică, împreună cu sfinții patriarhi și profeți. Dar El a spus că pe alții îi va condamna la focul ce nu poate fi stins, împreună cu oamenii neascultători și care nu s-au pocăit, din toate neamurile. «Căci vor veni unii», a spus El, «de la apus și de la răsărit și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în împărăția cerurilor, iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară». Eu am menționat aceste lucruri fără să urmăresc altceva decât să spun adevărul, refuzând să mă las constrâns de cineva, chiar dacă ar fi să fiu făcut bucăți de voi. Căci nu m-am gândit la niciunul din neamul meu, adică samaritenii, când am comunicat ceva în scris Cezarului, ci am declarat că ei greșesc atunci când se încred în vrăjitorul Simon, din neamul lor, despre care ei spun că este Dumnezeu, aflându-se mai presus de orice putere, autoritate și tărie.”
Capitolul CXXI – Faptul că nemurile cred în Isus arată în mod evident că El este Hristos
Pentru că ei au păstrat tăcerea, am continuat: „[Scriptura], vorbind prin David despre Hristos, prieteni, nu a mai spus că popoarele vor fi binecuvântate «în sămânța Lui», ci «în El». La fel spune și textul: «Numele Lui se va înălța veșnic mai presus de soare și toate popoarele vor fi binecuvântate în El.» Dar dacă toate popoarele sunt binecuvântate în Hristos, iar noi, din toate popoarele, credem în El, atunci El este într-adevăr Hristosul și noi suntem cei binecuvântați de El. Dumnezeu a lăsat în trecut soarele ca obiect al închinării, după cum este scris, dar nu s-a văzut vreodată ca cineva să sufere moartea din pricina credinței lui în soare, dar puteți vedea că, în numele lui Isus, oameni din orice popor au îndurat și îndură tot felul de suferințe, mai degrabă decât să se lepede de El. Căci cuvântul adevărului și înțelepciunii Lui este mai arzător și mai dătător de lumină decât razele soarelui și pătrunde până în adâncimile inimii și ale minții. Așadar, Scriptura a mai spus: «Numele Lui se va ridica deasupra soarelui», Zaharia zice: «Numele Lui este Răsăritul» și referindu-se tot la El, spune: «Fiecare seminție se va jeli». Dar dacă El a strălucit astfel și a fost atât de puternic la prima Sa venire, (care a fost lipsită de cinste, de frumusețe și disprețuită), astfel că El nu este necunoscut niciunui popor și oameni de pretutindeni s-au pocăit de răutatea veche a modului de trai din fiecare neam, așa încât până și demonii au fost supuși numelui Său și toate puterile și împărățiile s-au temut de numele Lui mai mult decât de toți cei morți, la venirea Lui cea glorioasă, nu va nimici El pe toți cei care L-au urât și care s-au îndepărtat de El fără temei și nu va da odihnă alor Săi, răsplătindu-i cu tot ce au căutat? Așadar, nouă ne-a fost dat să Îl auzim, să Îl înțelegem și să fim mântuiți de acest Hristos și să recunoaștem toate [adevărurile revelate] de Tatăl. Prin urmare, El I-a spus: «Este mare lucru ca Tu să fii numit slujitorul Meu, să ridici semințiile lui Iacov și să îi aduni pe risipiții lui Israel. Te-am pus ca lumină a neamurilor, ca să fii mântuirea lor, până la marginile pământului.»”
Capitolul CXXII – Iudeii înțeleg aceste texte ca referindu-se la prozeliți, fără să aibă vreun temei
„Voi credeți că aceste cuvinte se referă la străin și la prozeliți, dar, de fapt, ele se referă la noi, cei care am fost iluminați de Isus. Căci Hristos le-a fost și lor de mărturie, dar acum voi sunteți de două ori copiii iadului, după cum a spus El Însuși. Așadar, ce au scris profeții nu se referea la aceste persoane, ci la noi, cei despre care Scriptura spune: «Îi voi conduce pe cei orbi pe o cale pe care nu o știau și vor umbla pe cărări pe care nu le cunoșteau. Eu sunt martor, spune Domnul, Dumnezeu, și slujitorul Meu pe care l-am ales.» Atunci, cui slujește Hristos de mărturie? Evident că celor care au crezut. Dar prozeliții nu numai că nu cred, ci rostesc blasfemii de două ori mai mult decât voi la adresa numelui Său și vor să ne tortureze și să ne ucidă pe noi, cei care credem în El. Căci ei caută să fie ca voi în toate privințele. Cu alte cuvinte El strigă: «Eu, Domnul, Te-am chemat în neprihănire, Te voi lua de mână, Te voi întări și Te voi da ca legământ al poporului, ca o lumină a neamurilor, să deschizi ochii orbilor și să dai drumul celor legați.» Aceste cuvinte, domnilor, se referă într-adevăr tot la Hristos și privesc popoarele care au fost luminate sau veți spune din nou că El vorbește despre lege și despre prozeliți?”
Atunci, unii din cei care veniseră a doua zi, au strigat tare, ca și cum ar fi fost la teatru: „Nu se referă El la lege și la cei iluminați de ea? Aceștia sunt prozeliții.”
„Nu”, am spus eu uitându-mă spre Trifon, „căci dacă legea ar putea să lumineze popoarele și pe cei ce o au, ce nevoie ar mai fi de un nou legământ? Dar pentru că Dumnezeu a anunțat dinainte că va trimite un nou legământ, o lege și o poruncă veșnică, nu vom înțelege că este vorba de vechea lege și de prozeliții ei, ci de Hristos și de prozeliții Lui, adică noi, neamurile, pe care El le-a luminat, cum spune undeva: «Așa vorbește Domnul: “La vremea potrivită Te-am auzit, în ziua mântuirii Te-am ajutat și Te-am dat ca legământ al poporului, să stăpânești pământul și să-i moștenești pe cei părăsiți.”» Care este moștenirea lui Hristos? Nu sunt popoarele? Care este legământul Domnului? Nu este Hristos? Căci El spune în alt loc: «Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut. Cere-Mi și-Ți voi da neamurile de moștenire și înălțimile pământului în stăpânire.»”
Capitolul CXXIII – Interpretări ridicole ale iudeilor. Creștiniii sunt adevăratul Israel
„Așadar, dat fiind faptul că toate aceste profeții din urmă se referă la Hristos și la neamuri, ar trebui să credeți și că cele dintâi se referă la El, în același mod. Căci prozeliții nu au nevoie de un legământ, pentru că una și aceeași lege este impusă tuturor celor circumciși, iar Scriptura spune astfel despre ei: «Și străinul li se va alătura și va fi adăugat casei lui Iacov.» Prozelitul, care este circumcis ca să aibă acces în popor, devine ca unul din voi, în vreme ce noi, cei care am fost socotiți vrednici să fim numiți un popor, suntem încă dintre neamuri, căci nu am fost circumciși. Apoi, este ridicol să vă imaginați că ochii prozeliților vor fi larg deschiși, iar ai voștri nu și că voi sunteți cei orbi și surzi, în vreme ce ei sunt luminați. Ar fi și mai ridicol să spuneți că legea a fost dată neamurilor și că voi nu ați știut aceasta. Atunci ați fi fost copleșiți de mânia lui Dumnezeu și nu ați fi fost fără de lege și niște copii rătăciți, ci v-ați fi temut să Îl auziți pe Dumnezeu spunând: «Copii necredincioși! Cine sunt orbi, dacă nu slujitorii Mei și cine sunt surzi, dacă nu cei ce îi conduc? Slujitorii lui Dumnezeu au ajuns orbi. Voi vedeți ades, dar nu băgați de seamă; urechile vă sunt deschise, dar nu auziți.» Vă fac cinste cuvintele lui Dumnezeu cu privire la voi? Este frumoasă mărturia Lui despre slujitorii Săi? Voi nu vă rușinați, deși auziți deseori aceste cuvinte. Nu tremurați la amenințarea lui Dumnezeu, căci sunteți un popor nechibzuit și cu inima împietrită. «De aceea, iată, voi da la o parte acest popor», spune Domnul, «îl voi da deoparte și voi nimici înțelepciunea înțeleptului și voi ascunde priceperea celui priceput». Aceasta pe bună dreptate, căci voi nu sunteți nici înțelepți, nici pricepuți, ci vicleni și ticăloși. Sunteți înțelepți numai în ceea ce privește răul, dar cu totul incapabili să cunoașteți sfatul ascuns al lui Dumnezeu sau legământul Lui cel credincios sau să găsiți cărările cele veșnice. «De aceea, zice Domnul, voi ridica în Israel și în Iuda o sămânță de oameni și o sămânță de dobitoace», iar prin Isaia, El vorbește astfel cu privire la un alt Israel: «În ziua aceea, printre asirieni și egipteni, va fi un al treilea Israel, binecuvântat în țara pe care Domnul Savaot a binecuvântat-o, spunând: “Binecuvântat va fi poporul Meu din Egipt și Asiria și Israel, moștenirea Mea.”» Din moment ce Dumnezeu binecuvântează acest popor, îl numește Israel și îl declară moștenirea Lui, cum de nu vă pocăiți de amăgirea în care vă complăceți, ca și cum numai voi ați fi Israelul, și nu vă opriți din a blestema poporul pe care Dumnezeu l-a binecuvântat? Atunci când vorbește despre Israel și despre împresurarea lui, El a adăugat astfel: «Voi aduce asupra ta, Israele, oameni care te vor stăpâni, tu vei fi moșia lor și nu vei mai scăpa de ei.»”
„Atunci”, a spus Trifon, „sunteți voi Israelul și spune El despre voi aceste lucruri?”
„Dacă într-adevăr”, am spus eu, „nu am fi intrat într-o discuție lungă cu privire la aceste subiecte, m-aș fi gândit că pui această întrebare din ignoranță, dar după ce am ajuns la o concluzie în această privință, în urma unei demonstrații pe care ați aprobat-o, nu cred că ești în necunoștință de cauză cu privire la lucrurile pe care tocmai le-am spus sau că urmărești numai o dispută, ci că dorești să expun și acestor oameni aceleași argumente.” Conform asentimentului exprimat de privirea lui, am continuat: „În Isaia, dacă aveți urechi de auzit, Dumnezeu vorbește simbolic despre Hristos și Îl numește Iacov și Israel. El spune astfel: «Iacov este slujitorul Meu pe care îl sprijin; Israel este alesul Meu. Voi pune Duhul Meu peste El și El va vesti neamurilor judecata. El nu se va certa, nu va striga și nici nu I se va auzi glasul pe ulițe: nu va zdrobi trestia frântă și nu va stinge mucul care mai fumegă, ci va aduce judecata după adevăr. El va străluci și nu va slăbi până ce va așeza dreptatea pe pământ. Și neamurile se vor încrede în numele Lui.» După cum de la Iacov, supranumit Israel, întregul vostru popor a fost numit Iacov sau Israel, la fel și noi, după Hristos, care ne-a născut pentru Dumnezeu, asemenea lui Iacov, Israel, Iuda, Iosif și David, ne numim și suntem adevărați fii ai lui Dumnezeu și respectăm poruncile lui Hristos.”
Capitolul CXXIV – Creștinii sunt fiii lui Dumnezeu
Când am văzut că au fost tulburați pentru că am spus că noi suntem fiii lui Dumnezeu, am anticipat întrebarea lor și am spus: „Ascultați, domnilor, cum vorbește Duhul Sfânt despre acest popor, spunând că aceștia sunt cu toții fii ai Celui Preaînalt și cum acest Hristos va fi prezent în adunarea lor, judecând pe fiecare om. Cuvintele sunt spuse de David și, potrivit versiunii voastre, sunt următoarele: «Dumnezeu stă în adunarea dumnezeilor, El judecă în mijlocul dumnezeilor. “Până când veți judeca nedrept și îi veți accepta pe cei răi? Faceți dreptate orfanului și celui sărac; dați dreptate celui umil și nevoiaș. Izbăviți pe cel lipsit și scăpați pe cel sărac din mâna celor răi.” Dar ei nu știu nimic și nici nu au priceput, ci umblă în întuneric, de aceea toate temeliile pământului vor fi clătinate. Eu am zis: “Sunteți dumnezei și toți sunteți fii ai Celui Preaînalt.” Dar voi muriți ca niște oameni și cădeți asemenea oricăreia dintre căpetenii. Scoală-Te, Dumnezeule! Judecă pământul, căci toate popoarele sunt moștenirea Ta.» Dar în versiunea celor șaptezeci de bătrâni este scris: «Iată că muriți ca niște oameni și cădeți ca una dintre căpetenii», ca să arate neascultarea oamenilor – adică a lui Adam și a Evei; iar căderea uneia dintre căpetenii se referă la cel numit șarpele, care a căzut fiind răsturnat de la locul lui, pentru că a amăgit-o pe Eva. Însă discursul meu nu intenționează să atingă acest aspect, ci să demonstreze că Duhul Sfânt îi mustră pe oameni pentru că ei au fost făcuți după asemănarea lui Dumnezeu, nesupuși suferinței și morții, cu condiția să respecte poruncile Lui și au fost socotiți vrednici de numele de fii ai Lui, și totuși ei, ajungând ca Adam și Eva, obțin moartea pentru ei înșiși. Puteți lăsa interpretarea psalmului așa cum doriți; totuși, am dovedit că toți oamenii sunt considerați vrednici să devină «dumnezei» și că au puterea să devină fii ai Celui Preaînalt; fiecare va fi judecat și condamnat de el însuși, ca și Adam și Eva. Acum am dovedit pe larg: Hristos este numit Dumnezeu.”
Capitolul CXXV – El explică forța pe care o are cuvântul Israel și felul în care I se potrivește lui Hristos
„Aș dori, domnilor”, am spus eu, „să aflu de la voi care este forța numelui Israel.” Pentru că ei tăceau, am continuat: „Vă voi spune ceea ce știu: căci nu cred că e corect să nu vorbesc atunci când știu sau, presupunând că voi știți, dar din invidie sau dintr-o ignoranță voită vă înșelați singuri, să fiu în continuare plin de solicitudine. Eu spun toate lucrurile simplu și sincer, după cum a zis Domnul meu: «Un semănător a ieșit să semene sămânța și o parte a căzut lângă drum, o parte între spini, alta pe pământ stâncos și alta în pământ bun.» Așadar, trebuie să vorbesc în speranța că voi găsi undeva pământ bun, pentru că acest Domn al meu, ca unul tare și puternic, vine să ceară înapoi ce este al Lui de la toți și nu își va condamna ispravnicul dacă vede că acesta, știind că Domnul este puternic și a venit să ceară ce Îi aparține, a încredințat totul băncilor și nu a săpat un loc unde să-l ascundă. Prin urmare, numele Israel înseamnă «un om care cucerește puterea», căci Isra semnifică un om biruitor, iar El înseamnă putere. Faptul că Isus Hristos avea să acționeze așa atunci când a devenit om a fost prevestit de taina luptei lui Iacov cu Cel care i S-a arătat, prin aceea că El a împlinit voia Tatălui, fiind totuși Dumnezeu și Întâiul născut din toată creația. Când a devenit om, după cum am remarcat anterior, diavolul a venit la El, adică puterea numită șarpele sau satana, ca să-L ispitească, încercând să Îl facă să cadă, prin faptul că I-a cerut să i Se închine. Dar El l-a nimicit și l-a dărâmat pe diavol, dovedindu-i răutatea, prin faptul că Îi ceruse să i se închine ca lui Dumnezeu, împotriva Scripturii. Diavolul este un apostat față de voia lui Dumnezeu. Isus i-a răspuns: «Este scris: “Domnului, Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să Îi slujești.”» Atunci, fiind învins și osândit, diavolul a plecat de la El. Pentru că acest Hristos al nostru avea să îndure durerea și suferința, El a făcut o aluzie cu privire la aceasta atingând coapsa lui Iacov și făcând-o să se micșoreze. Dar, de la început, numele Lui a fost Israel, nume cu care l-a schimbat și pe cel al binecuvântatului Iacov, atunci când l-a binecuvântat cu numele Său, proclamând astfel că, toți cei ce au căutat, prin El, refugiu la Tatăl, constituie Israelul cel binecuvântat. Dar voi, care nu ați înțeles nimic din toate acestea și nefiind pregătiți să înțelegeți, pentru că sunteți copiii lui Iacov după sămânța trupească, vă așteptați să fiți cu siguranță mântuiți. Dar am dovedit cu multe cuvinte că vă înșelați în această privință.”
Capitolul CXXVI – Numele diferite ale lui Hristos, potrivit ambelor Sale naturi. Se devedește că El este Dumnezeu și că S-a arătat patriarhilor
„Dacă ați fi știut, Trifon”, am continuat, „cine este Cel care e numit la un moment dat Înger al marelui sfat, care este numit un Om de către Ezechiel, asemenea Fiului omului de către Daniel, un Prunc de Isaia, Hristos și Dumnezeu care trebuie adorat, de David, Hristos și Piatra de către mulți, Înțelepciune de Solomon, Iosif, Iuda și o Stea de Moise, Răsăritul de Zaharia, Cel de suferă, Iacov și Israel de Isaia și apoi Toiag, Floare, Piatra din capul unghiului și Fiul lui Dumnezeu, nu ați mai fi spus blasfemii la adresa Celui care a venit, S-a născut, a suferit, S-a înălțat la cer și care va veni din nou, când cele doisprezece seminții ale voastre se vor tângui. Dacă ați fi înțeles ce au scris profeții, nu ați fi negat că El era Dumnezeu, Fiul singurului Dumnezeu fără început și de necuprins. Căci undeva, în Exod, Moise spune următoarele: «Domnul i-a vorbit lui Moise și i-a zis: “Eu sunt Dumnezeul care i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov și care a fost Dumnezeul lor. Nu mi-am descoperit lor numele Meu, dar am încheiat cu ei legământul Meu.” Apoi spune astfel: «Un om s-a luptat cu Iacov» și afirmă că era Dumnezeu, relatând ceea ce a spus Iacov: «L-am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.» Apoi se consemnează că Iacov a numit locul unde Dumnezeu S-a luptat cu el, i S-a arătat și l-a binecuvântat, Fața lui Dumnezeu (Peniel). Moise spune și că Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam lângă stejarul lui Mamre, pe când stătea la ușa cortului, la vremea amiazei. El continuă și spune: «Și-a ridicat ochii, s-a uitat și iată că trei oameni stăteau înaintea lui. Când i-a văzut, a alergat înaintea lor.» Peste puțin timp, unul din ei i-a promis lui Avraam un fiu: «De ce a râs Sara, zicând: “Cu adevărat, mai pot avea copil eu, care sunt bătrână?” Este cu neputință ceva pentru Dumnezeu? La vremea cuvenită Mă voi întoarce și Sara va avea un fiu. Și ei au plecat de la Avraam.» Apoi el spune astfel despre ei: «Oamenii s-au ridicat și au privit înspre Sodoma.» Atunci, Cel care a fost și este i-a zis lui Avraam: «Nu voi ascunde de Avraam, robul Meu, ce am de gând să fac.» Am citat și am explicat ce urmează în scrierile lui Moise și am dovedit”, am spus eu, „că Cel care este descris drept Dumnezeu și care i S-a arătat lui Avraam, lui Isaac, lui Iacov și celorlalți patriarhi, a fost desemnat sub autoritatea Tatălui și a Domnului și slujește voii Lui.” Apoi am continuat și am spus ce nu spusesem înainte: „Astfel, când poporul a vrut să mănânce carne, iar Moise își pierduse credința în El, cel care este numit acolo «Îngerul” și care a promis că Dumnezeu le va da pe săturate, este deopotrivă Dumnezeu și Înger și El a spus și a făcut aceste lucruri. Căci Scriptura spune astfel: «Și Domnul i-a spus lui Moise: “Nu va fi îndeajuns mâna Domnului? Veți cunoaște acum dacă veți fi sau nu ascunși în cuvântul Meu.”» În alte cuvinte, se spune astfel: «Dar Domnul mi-a vorbit: “Nu vei trece peste Iordan: Domnul, Dumnezeul tău, care merge înaintea ta, va da la o parte acele popoare.”»
Capitolul CXXVII – Aceste pasaje ale Scripturii nu se aplică Tatălui, ci Cuvântului
„Aceste cuvinte și altele sunt consemnate de cel care a dat legea și de profeți și cred că am declarat îndeajuns că, ori de câte ori Dumnezeu spune: «Dumnezeu a plecat de la Avraam», «Domnul i-a vorbit lui Moise», «Domnul S-a coborât să vadă turnul pe care îl zideau oamenii» sau «Dumnezeu a închis ușa corăbiei după Noe», nu trebuie să vă închipuiți că Însuși Dumnezeul cel fără început a coborât sau S-a suit din vreun loc. Căci Tatăl cel inefabil și Domnul tuturor nici nu vine în vreun loc, nici nu Se plimbă, nici nu doarme, nu Se ridică, ci rămâne în locul Lui, oricare ar fi acela, gata să vadă și gata să audă, fără a avea ochi sau urechi, dar având o putere de nedescris. El vede toate lucrurile, cunoaște toate lucrurile și niciunul dintre noi nu scapă privirii Lui. El nu poate fi dus sau restrâns la vreun loc din lume, întrucât El a existat înainte ca lumea să fie creată. Atunci, cum putea El să vorbească cu cineva, să fie văzut de cineva, sau să Se arate pe cea mai mică porțiune a pământului, dacă la Sinai poporul nu a putut privi nici măcar slava Celui pe care Îl trimisese El? Moise însuși nu a putut să intre în cortul pe care îl ridicase, atunci când acesta s-a umplut cu slava lui Dumnezeu, iar preoții nu au putut sta în fața templului când Solomon a adus chivotul în casa pe care o zidise pentru acesta la Ierusalim. De aceea, nici Avraam, nici Isaac, nici Iacov, nici vreun alt om nu L-a văzut pe Tatăl și pe Domnul cel inefabil al tuturor, inclusiv al lui Hristos, ci [L-au văzut] pe Cel care, potrivit voii Lui, este Fiul Său, deopotrivă Dumnezeu și Înger, pentru că slujește voii Sale. Cu privire la acesta, Dumnezeu a găsit cu cale să Se nască din fecioară; tot El S-a arătat sub forma focului care i-a vorbit lui Moise din rug. Dacă nu înțelegem așa Scriptura, ar însemna că Tatăl și Domnul tuturor nu se afla în cer atunci când s-a întâmplat ce a scris Moise: «Și Domnul a făcut să plouă asupra Sodomei cu foc și pucioasă de la Domnul, din cer» sau când David a spus: «Voi, cârmuitori, ridicați porțile; ridicați-vă, porți veșnice, să intre Împăratul slavei» și apoi: «Domnul a zis Domnului Meu: ‚Șezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale.»”
Capitolul CXXVIII – Cuvântul nu este trimis ca o putere neînsuflețită, ci ca o Persoană născută din substanța Tatălui
„Ceea ce am spus a dovedit pe deplin că, fiind Domn, Dumnezeu și Fiu de Dumnezeu, care Și-a arătat puterea apărând ca Om, Înger sau sub forma focului din rug, Hristos S-a arătat și în cazul judecății Sodomei.” Atunci am repetat încă o dată tot ceea ce citasem înainte din Exod, cu privire la viziunea rugului și la numele lui Iosua (Isus) și am continuat: „Să nu credeți, domnilor, că vorbesc de prisos atunci când repet frecvent aceste cuvinte, ci pentru că știu că unii doresc să anticipeze aceste remarci și să spună că puterea trimisă de la Tatăl tuturor, care i S-a arătat lui Moise sau lui Avraam, sau lui Iacov, este numită Înger pentru că Acesta a venit la oameni (căci poruncile Tatălui au fost vestite oamenilor prin El), că se numește Slavă, pentru că arătarea ei nu poate fi îndurată uneori, că se numește Om și făptură omenească pentru că apare ocazional, în formele pe care Tatăl le dorește, că este numit Cuvântul, pentru că aduce oamenilor vești de la Dumnezeu; dar ei vor să susțină că această putere este indivizibilă și inseparabilă de Tatăl, la fel cum lumina soarelui pe pământ este indivizibilă și inseparabilă de soarele de pe cer și atunci când acesta apune, și lumina dispare o dată cu el. Ei spun că, la fel și Tatăl, atunci când vrea, face să se manifeste puterea Sa și, atunci când dorește, o face să se întoarcă la Sine. Acești oameni spun că astfel, Dumnezeu a creat îngerii. Dar s-a dovedit că sunt îngeri care există mereu și nu se întorc vreodată la forma în care își au originea. Am dovedit pe scurt înainte faptul că această putere, pe care cuvântul profetic o numește Dumnezeu și Înger, nu este [diferită] în ceea ce privește numele, asemenea luminii soarelui, ci este distinctă din punct de vedere numeric. Această putere S-a născut din Tatăl, prin puterea și voința Lui, dar nu prin rupere, ca și cum esența Tatălui s-ar fi divizat, căci după ce lucrurile au fost împărțite sau divizate nu mai sunt la fel ca înainte. Am luat ca exemplu focul aprins dintr-un alt foc, pe care îl vedem ca fiind distinct de cel dintâi, fără să se micșoreze însă prin faptul că mai multe focuri au fost aprinse din el, ci el rămâne același.”
Capitolul CXXIX – Acest fapt este confirmat din alte pasaje din Scriptură
„Acum voi recita din nou cuvintele spuse, ca dovadă a acestui fapt. Când Scriptura spune: «Domnul a făcut să plouă cu foc de la Domnul, din cer», cuvântul profetic indică faptul că sunt doi la număr: Unul aflat pe pământ, despre care se spune că a coborât să asculte strigătul Sodomei; Altul în cer, care este totodată Domn al Domnului de pe pământ; El este Tată și Dumnezeu – motiv pentru care are puterea și este Domn și Dumnezeu. Atunci Scriptura consemnează că Dumnezeu a spus la început: «Iată că Adam a ajuns ca unul din Noi», expresia «ca unul din Noi» indică, de asemenea, numărul. Cuvintele nu admit un sens figurat, așa cum caută sofiștii să arate, căci aceștia nu au fost în stare nici să spună, nici să înțeleagă adevărul. În cartea Înțelepciunii este scris: «Dacă ți-aș povesti evenimentele fiecărei zile, aș căuta să le enumăr de la început. Domnul m-a făcut începutul căilor Lui pentru lucrările Lui. Din veșnicie, El m-a așezat la început, înainte să facă pământul și adâncurile, înainte să apară izvoarele, înainte să fie întemeiați munții; El m-a născut înaintea tuturor dealurilor.»” Când am repetat aceste cuvinte, am adăugat: „Înțelegeți, ascultătorii mei, dacă sunteți cu băgare de seamă, că Scriptura a declarat că această Odraslă a fost născută de Tatăl înaintea tuturor lucrurilor create și oricine va recunoaște că ceea ce a fost născut este distinct numeric de cel ce dă naștere.”
Capitolul CXXX – El revine la convertirea neamurilor și arată că aceasta a fost prevestită
Când toți și-au exprimat acordul, am spus: „Voi menționa acum niște pasaje pe care nu le-am relatat înainte. Ele sunt consemnate de slujitorul cel credincios, Moise, în mod simbolic, și spun astfel: «Bucurați-vă, o, ceruri, de El și toți îngerii lui Dumnezeu să I se închine»” și am adăugat ceea ce urmează în acest pasaj: „«Bucurați-vă, popoare, împreună cu poporul Lui și toți îngerii Domnului să fie întăriți în El: căci El răzbună și va răzbuna sângele fiilor Lui și Se va răzbuna pe vrăjmașii Săi și va răsplăti celor ce Îl urăsc. Domnul va curăța țara poporului Său.» Prin aceste cuvinte, El declară că noi, neamurile, ne bucurăm cu poporul Lui – adică împreună cu Avraam, cu Isaac, cu Iacov, cu profeții și, pe scurt, cu toți cei ce sunt plăcuți lui Dumnezeu, potrivit lucrurilor cu care am ajuns de acord. Dar nu întregul vostru popor va fi mântuit, căci știm din Isaia că cei păcătoși vor fi pradă viermilor și focului care nu se stinge, în vreme ce vor rămâne nemuritori, așa încât vor fi o priveliște de groază pentru toate făpturile. Pe lângă acestea”, am spus eu, „vreau să adaug câteva pasaje din cuvintele lui Moise, din care să înțelegeți că Dumnezeu i-a împrăștiat în vechime pe oameni, după neamurile și limbile lor și, dintre acestea, a ales poporul vostru, un neam inutil, neascultător și necredincios și a arătat că cei care au fost aleși din toate neamurile s-au supus voii Lui prin Hristos – pe care Îl numește și Iacov și Israel – și aceștia, cum am menționat înainte, sunt Iacov și Israel. Căci atunci când spune: «Bucurați-vă, voi, popoare, împreună cu poporul Lui», El le dă aceeași moștenire și nu îi numește la fel, ci când spune că aceștia, ca neamuri, se vor bucura cu poporul Lui, El îi numește neamuri ca reproș la adresa voastră. Căci dacă voi I-ați stârnit mânia prin idolatria voastră, El i-a socotit pe cei idolatri vrednici să Îi cunoască voia și să-I primească moștenirea.”
Capitolul CXXXI – Neamurile convertite la Hristos sunt cu mult mai credincioase decât iudeii
„Voi cita pasajul care arată că Dumnezeu a împărțit toate neamurile. El spune așa: «Întreabă-l pe tatăl tău și îți va arăta, pe bătrânii tăi și îți vor spune cum a împărțit Cel Preaînalt neamurile și cum i-a împrăștiat pe fiii lui Adam. El a așezat hotarele popoarelor în funcție de numărul copiilor lui Israel și partea Domnului este poporul Lui, Iacov, și Israel este partea Lui de moștenire.»” După aceea, am adăugat: „Cei șaptezeci de bătrâni au tradus astfel: «El a așezat hotarele popoarelor în funcție de numărul îngerilor lui Dumnezeu.» Dar pentru că argumentul meu nu este în niciun fel slăbit de aceasta, am adoptat versiunea voastră. Dacă veți mărturisi adevărul, voi înșivă trebuie să recunoașteți că noi, cei care am fost chemați de Dumnezeu prin taina disprețuită și rușinoasă a crucii (mărturisirea acesteia, ascultarea de ea și evlavia noastră ne-au atras chiar pedeapsa cu moartea, din partea demonilor și a oștirii diavolului, prin ajutorul pe care voi li-l dați) și care suferim toate chinurile mai degrabă decât să ne lepădăm chiar cu vorba de El, Cel prin care suntem chemați la mântuirea pregătită mai dinainte de Tatăl și Îi suntem mai credincioși lui Dumnezeu decât voi, cei care ați fost răscumpărați din Egipt cu mână tare și prin arătarea unei mari glorii, când marea s-a despărțit în două pentru voi și a rămas o cărare uscată, iar [Dumnezeu] i-a ucis în mare pe cei care vă urmăreau cu multe arme, cu care splendide, aducând asupra lor valurile care v-au făcut vouă loc să treceți. Deasupra voastră a strălucit un stâlp de foc ce nu s-a stins și nu a pălit niciodată, pentru voi El a făcut să cadă ca hrană mana, care era potrivită pentru îngerii din cer, pentru ca voi să nu trebuiască să vă pregătiți mâncarea; apele de la Mara s-au făcut dulci și ați văzut un semn al Celui care avea să fie răstignit, atunci când ați fost mușcați de șerpi, după cum am menționat deja (căci Dumnezeu a anticipat aceste taine înainte să aibă loc, ca să vă dea har, față de care ați fost mereu vinovați prin faptul că nu v-ați arătat mulțumitori) și un alt semn prin imaginea mâinilor întinse ale lui Moise și prin numele lui Osea, care a fost transformat în Isus (Iosua); când ați luptat împotriva lui Amalec, incident pe care Dumnezeu a poruncit să îl consemnați, numele de Isus a rămas în mintea voastră ca fiind Cel ce avea să șteargă amintirea lui Amalec de sub ceruri. Acum este limpede că amintirea lui Amalec a rămas din pricina fiului lui Nave (Nun): dar Dumnezeu arată clar că prin Isus, care a fost răstignit și prevestit prin toate aceste simboluri ale lucrurilor care aveau să I se întâmple, demonii aveau să fie nimiciți, să se înspăimânte de numele Lui, iar stăpânirile și împărățiile să se teamă de El. Cei care cred în El, din toate neamurile, sunt oameni plăcuți lui Dumnezeu și pașnici, fapt indicat de cuvintele citate de mine, Trifon. Atunci când ați dorit carne, v-au fost date atât de multe prepelițe încât nu puteau fi numărate; pentru voi a țâșnit apă din stâncă și ați fost umbriți de un nor, care v-a apărat de căldură și de frig, fapt care declara semnificația unui cer nou. Șireturile încălțămintei nu vi s-au rupt, încălțămintea și îmbrăcămintea nu vi s-a învechit și chiar hainele copiilor au crescut o dată cu ei.”
Capitolul CXXXII – Cât de mare a fost puterea numelui Isus în Vechiul Testament
„Totuși, după aceasta, v-ați făcut un vițel, ați săvârșit adulter cu fiicele străinilor și ați slujit idolilor. Apoi țara v-a fost dată după așa o manifestare a puterii, încât ați fost martori minunii când soarele a rămas nemișcat pe cer, la porunca omului numit Isus (Iosua), nu a apus timp de treizeci și șase de ore și ați văzut toate celelalte miracole făcute pentru voi, după cum era nevoie. Pornind de aici, mi se pare potrivit să vorbesc despre altceva, care vă va conduce spre cunoașterea lui Isus, Cel despre care știm că a fost Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost răstignit, a înviat din morți, S-a înălțat la cer și Se va întoarce să judece pe toți oamenii, chiar și pe Adam însuși. Știți”, am continuat, „că atunci când chivotul mărturiei a fost luat de dușmanii din Așdod și o boală teribilă și incurabilă a izbucnit printre ei, aceștia au înjugat la un car vaci care zămisliseră de curând, ca să vadă dacă fuseseră loviți de puterea lui Dumnezeu, din pricina chivotului sau nu și dacă Dumnezeu vroia ca acest chivot să fie dus înapoi de unde fusese luat. Când au făcut aceasta, vacile, fără a fi conduse de vreun om, nu s-au dus spre locul de unde fusese luat chivotul, ci spre ogorul unui om numit Osea, ca și cel al cărui nume a fost schimbat în Isus (Iosua), după cum am menționat anterior, cel care a condus poporul în țară și care le-a împărțit-o; când vacile au ajuns în acest ogor, au rămas acolo, arătând astfel că fuseseră călăuzite de numele puterii, după cum, altădată, cei care au supraviețuit din poporul care a ieșit din Egipt, au fost conduși în țară de cel care primise numele de Isus (Iosua), care se numise înainte Osea.”
Capitolul CXXXIII – Creștinii se roagă pentru iudei, care au inima împietrită
„Deși aceste lucrări și altele la fel de minunate și neașteptate au fost făcute printre voi și văzute de voi în diferite momente, totuși, voi sunteți condamnați de profeți pentru că ați ajuns până acolo încât v-ați oferit copiii demonilor și ați îndrăznit să vă purtați astfel față de Hristos, lucru pe care îl faceți și acum. Fie să primiți îndurare și mântuire de la Dumnezeu și de la Hristos pentru toate aceste lucruri. Dumnezeu, care știa dinainte că aveați să faceți astfel de lucruri, a rostit acest blestem asupra voastră prin profetul Isaia: «Vai de sufletul lor, căci ei fac planuri rele împotriva lor înșiși, spunând: “Să-l legăm pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac.” De aceea, ei vor mânca rodul faptelor lor. Vai de cel rău! Răul îl va ajunge, potrivit lucrării mâinilor lui. O, poporul Meu, cei ce vă asupresc vă culeg rodul și vor stăpâni peste voi. Poporul Meu, cei ce te numesc binecuvântat te fac să te înșeli și îți tulbură drumul. Acum Domnul își cheamă poporul la judecată și va intra să Se judece cu bătrânii și cu căpeteniile poporului. De ce ați dat foc viei Mele? Și de ce se găsește prada luată de la cel sărac în casele voastre? De ce călcați în picioare pe poporul Meu și vă bateți joc de înfățișarea celui umil?”» Apoi, cu alte cuvinte, profetul a vorbit despre aceleași lucruri: «Vai de cei ce trag după ei nedreptatea cu o funie lungă și păcatele lor cu hamurile jugului unui vițel; vai de cei ce spun: “Să Se grăbească, să vino odată hotărârea Sfântului lui Israel, ca să o cunoaștem.” Vai de cei ce numesc răul bine și binele rău! Vai de cei ce spun că întunericul este lumină și lumina întuneric, care iau amărăciunea drept dulceață și dulceața drept amărăciune! Vai de cei ce sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți în văzul lor! Vai de cei ce sunt tari printre voi, care beau vin, oameni puternici care amestecă băuturi tari! Vai de cei ce răsplătesc pe cel vinovat și iau drepturile celui neprihănit! De aceea, după cum un cărbune arde miriștea și flăcările o mistuie cu totul, tot așa, rădăcina lor va fi ca lâna și floarea lor va trece ca praful, căci au nesocotit legea Domnului Savaot și au disprețuit cuvântul Domnului, al Sfântului lui Israel. Domnul Savaot S-a mâniat, Și-a întins mâna împotriva lor și i-a lovit. A scuturat munții și trupurile lor moarte stau ca balega în mijlocul drumului. Cu toate acestea, ei nu s-au pocăit, ci încă își ridică brațul.» Chiar mâna voastră se ridică să săvârșească răul, pentru că voi L-ați ucis pe Hristos și nu vă pocăiți de fapta voastră, ci ne și urâți și ne ucideți ori de câte ori puteți pe noi, cei care am crezut în Dumnezeu și Tatăl tuturor, prin Hristos. Voi Îl blestemați fără încetare pe El, cât și pe cei ce sunt de partea Lui, în vreme ce noi toți ne rugăm pentru voi și pentru toți oamenii, după cum ne-a învățat Hristos, Domnul nostru, când ne-a poruncit să ne rugăm chiar și pentru vrăjmașii noștri, să îi iubim pe cei ce ne urăsc și să îi binecuvântăm pe cei ce ne blestemă.”
Capitolul CXXXIV – Căsătoriile lui Iacov sunt o imagine a bisericii
„Atunci, dacă învățătura profeților și a Lui vă mișcă, este mai bine să Îl urmați pe Dumnezeu decât pe învățătorii voștri nepricepuți și orbi, care îngăduie și acum oricărui bărbat să aibă patru sau cinci neveste și dacă cineva vede o femeie frumoasă și vrea să o aibă, citează faptele lui Iacov, [numit] Israel, și ale celorlalți patriarhi și ei susțin că nu este greșit să facă un asemenea lucru, căci sunt cu totul ignoranți în această privință. După cum am spus înainte, fiecare act de acest fel a dezvăluit anumite taine mari. Voi arăta ce profeție s-a împlinit prin căsătoriile lui Iacov, ca să cunoașteți că învățătorii voștri nu au privit niciodată la motivul divin care a determinat fiecare acțiune, ci numai la poftele josnice și murdare. De aceea, fiți cu luare aminte la ce vă spun. Căsătoriile lui Iacov erau imagini ale lucrurilor pe care Hristos avea să le împlinească. Nu era corect ca Iacov să se căsătorească cu două surori. El i-a slujit lui Laban pentru [una dintre] fiicele lui și, fiind înșelat în ceea ce privește [câștigarea] celei mai tinere, a mai slujit alți șapte ani. Lea reprezintă poporul vostru și sinagoga, iar Rahela Biserica noastră. Și pentru acestea și pentru slujitorii amândurora, Hristos slujește și acum. Dacă Noe a dat ca robi celor doi fii sămânța celui de-al treilea, Hristos a venit să restaureze atât pe cei doi fii, cât și pe robii din mijlocul lor, dând aceeași cinste tuturor celor care respectă poruncile Lui, după cum copiii născuți lui Iacov din femeile libere și cei născuți din roabe erau cu toții fii ai lui și egali în drepturi. Fiecare și-a avut locul lui, după cum am spus înainte, așa cum a fost prevestit. Iacov i-a slujit lui Laban pentru oile bălțate și pestrițe, iar Hristos a slujit, chiar până la robia crucii, pentru multele și diferitele rase ale omenirii, dobândindu-le prin sângele și taina crucii. Lea avea vederea slabă, căci și ochii și sufletele voastre sunt așa. Rahela a furat zeii lui Laban și i-a ascuns până în ziua de astăzi, iar noi am pierdut zeii materiali ai părinților noștri. Iacov a fost mereu urât de fratele lui, iar acum noi și Domnul Însuși suntem urâți de voi și de toți oamenii, deși vă suntem frați. Iacov a fost numit Israel și am dovedit că Israelul este Hristos, care se numește Isus.”
Capitolul CXXXV – Hristos este Împăratul lui Israel și creștinii reprezintă neamul israeliților
„Când Scriptura spune: «Eu sunt Domnul, Dumnezeu, Sfântul lui Israel, care l-a făcut cunoscut pe Israel, Împăratul vostru», nu înțelegeți că, într-adevăr, Hristos este Împăratul cel veșnic? Căci știți că Iacov, fiul lui Isaac, nu a fost niciodată împărat. De aceea, Scriptura ne explică și spune din nou la ce împărat se referă numele de Iacov și Israel: «Iacov este robul Meu, pe care Îl voi sprijini. Israel este alesul Meu și sufletul Meu Îl va primi. I-am dat Duhul Meu și El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga și nu I se va auzi glasul. Nu va zdrobi trestia frântă și nu va stinge fitilul care mai fumegă, până când va face să biruie judecata. El va străluci și nu va fi înfrânt, până va așeza dreptatea pe pământ. Și popoarele se vor încrede în numele Lui.» Este patriarhul Iacov cel în care se vor încrede neamurile și voi înșivă? Nu este Hristos? Prin urmare, după cum Hristos este Israel și Iacov, la fel și noi, care ne-am născut din Hristos, suntem adevăratul neam al israeliților. Dar, mai degrabă, haideți să fim atenți la cuvântul: «Voi scoate», spune El, «o sămânță din Iacov și din Iuda și ea va moșteni muntele meu cel sfânt. Aleșii și slujitorii Mei vor primi moștenirea și vor locui acolo; vor fi turme în inima pădurii și valea Acor va sluji de culcuș vitelor pentru poporul care M-a căutat. Dar pe voi, care M-ați părăsit, care ați uitat muntele Meu ce sfânt, care pregătiți o masă demonilor și umpleți paharul și îl beți în cinstea lor, pe voi vă voi da săbiei. Toți veți fi măcelăriți, căci v-am chemat și nu M-ați auzit, ați făcut răul înaintea Mea și ați ales ce nu Îmi este plăcut.» Acestea sunt cuvintele Scripturii: înțelegeți deci că sămânța lui Iacov despre care se vorbește se referă la altcineva și nu, așa cum s-ar putea presupune, la poporul vostru. Căci nu este cu putință ca sămânța lui Iacov să fi lăsat o intrare pentru descendenții lui Iacov sau ca [Dumnezeu] să accepte aceleași persoane despre care a spus că nu sunt vrednice să primească moștenirea și să le-o promită din nou. După cum spune profetul: «Acum, casa lui Iacov, veniți să umblăm în lumina Domnului, căci El a părăsit pe poporul Lui, casa lui Iacov, fiindcă țara lor este plină, ca la început, de ghicitori și de idoli.» Trebuie să observăm aici că sunt două semințe ale lui Iuda și două neamuri, după cum sunt două case ale lui Iacov: una născută din sânge și din carne și alta născută din credință și din Duh.”
Capitolul CXXXVI – Prin faptul că L-au respins pe Hristos, iudeii L-au respins pe Dumnezeu, care L-a trimis
„Vedeți cum Se adresează El acum poporului, spunând puțin mai înainte: «După cum se zice când se găsește zeamă într-un strugure: “Nu-l nimici, căci este o binecuvântare în el”, voi face și Eu la fel de dragul robului meu: din dragoste pentru El nu îi voi nimici pe toți.» Apoi, El adaugă: «Voi scoate o sămânță din Iacov și din Iuda.» Este limpede deci, că dacă El S-a mâniat pe ei și a amenințat că va lăsa să scape numai câțiva, El promite că va scoate pe alții, care vor locui pe muntele Lui. Aceștia sunt cei despre care El a spus că îi va semăna și că îi va zămisli. Căci voi nici nu Îl suferiți pe Cel ce vă cheamă, nici nu Îl auziți pe Cel ce vă vorbește, ci ați făcut răul înaintea Lui. Dar culmea ticăloșiei voastre stă în faptul că Îl urâți pe Cel Neprihănit și că L-ați ucis. La fel vă purtați și cu cei care au primit de la El tot ceea ce sunt și au și care sunt evlavioși, neprihăniți și omenoși. De aceea, «Vai de sufletul lor, zice Domnul, căci au făcut planuri rele împotriva lor înșiși, zicând: “Să-l prindem pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac.”» Voi nu obișnuiți să aduceți jertfe lui Baal, ca părinții voștri, sau să puneți mâncare în poieni și pe înălțimi pentru oștirea cerului, dar nu L-ați acceptat pe Hristosul lui Dumnezeu. Căci cel care nu Îl cunoaște pe El, nu cunoaște voia lui Dumnezeu, iar cel care Îl insultă și Îl urăște pe El, Îl insultă și Îl urăște pe Cel ce L-a trimis. Și oricine nu crede în El, nu crede declarațiile profeților, care au predicat despre El și L-au vestit tuturor.”
Capitolul CXXXVII – El îi îndeamnă pe iudei să se convertească
„Nu spuneți lucruri rele, fraților, împotriva Celui care a fost răstignit și nu tratați cu dispreț rănile prin care toți puteți fi vindecați, după cum am fost și noi. Căci ar fi bine dacă, fiind convinși de Scripturi, ați fi circumciși de împietrirea voastră, nu prin circumcizia pe care o aveți din doctrinele care v-au fost transmise, căci aceea a fost dată ca semn, nu ca o faptă a neprihănirii, după cum Scriptura vă silește [să recunoașteți]. De aceea, dați-vă acordul și nu-L împroșcați cu batjocură pe Fiul lui Dumnezeu. Nu ascultați de învățătorii voștri fățarnici și nu Îl disprețuiți pe Împăratul lui Israel, cum vă învață să faceți conducătorii sinagogilor voastre, după ce vă spuneți rugăciunea. Dacă cel ce se atinge de cei plăcuți lui Dumnezeu este ca unul care se atinge de lumina ochilor Lui, cu cât mai mult este așa cu cel care se atinge de Preaiubitul Lui! Iar faptul că Preaiubitul lui Dumnezeu este Hristos a fost dovedit cu prisosință.”
Pentru că ei tăceau, am continuat: „Prieteni, mă refer acum la Scripturi, așa cum au fost ele interpretate de cei șaptezeci, căci înainte le-am citat în versiunea voastră, ca să vă aduc dovezi pe care să le puteți [accepta]. Am menționat pasajul care spune: «Vai de ei, căci au făcut planuri rele împotriva lor înșiși, spunând (după cum au tradus cei șaptezeci): “Să-l prindem pe cel neprihănit, căci nu ne este pe plac”», în vreme ce, la începutul discuției am folosit versiunea voastră; «Să îl legăm pe cel neprihănit, căci ne umple de neplăcere», dar se pare că ați fost preocupați de altceva și că ați ascultat cuvintele, fără să luați aminte. Dar acum, când ziua se apropie de sfârșit, căci soarele e gata să apună, voi mai adăuga o remarcă la cele afirmate și voi încheia. Într-adevăr, am mai spus acest lucru deja, dar cred că este bine să îi acordăm din nou o anumită considerație.”
Capitolul CXXXVIII – Noe reprezintă o imagine a lui Hristos, care ne-a regenerat prin apă, prin credință și prin lemn [adică prin cruce]
„Eu știu, domnilor”, am spus, „că Dumnezeu i-a spus lui Isaia în Ierusalim: «Te-am salvat din potopul lui Noe.» Prin cele spuse de Dumnezeu, se vede că taina celor mântuiți apare în potop. Căci neprihănitul Noe, împreună cu ceilalți muritori care au scăpat după potop, adică soția lui, cei trei fii și nevestele acestora, cu toții opt la număr, erau un simbol al celei de-a opta zile, când S-a arătat Hristos, după ce a înviat din morți, fiind pentru totdeauna cel dintâi în putere. Hristos, fiind întâiul născut din toată creația, a devenit capul unei neam regenerat de El Însuși, prin apă, prin credință și prin lemn, care conținea taina crucii, la fel cum Noe a scăpat prin lemn, când a plutit pe ape, împreună cu familia lui. La fel, când profetul spune: «Te-am scăpat în vremurile lui Noe», după cum am remarcat deja, se adresează celor care, deopotrivă, sunt credincioși lui Dumnezeu și care au aceleași semne. Atunci când Moise a avut în mână toiagul, a condus poporul vostru prin mare. Voi credeți că aceste cuvinte au fost spuse numai pentru poporul sau pentru țara voastră, dar întregul pământ, după cum ne spune Scriptura, a fost inundat și apele au crescut așa încât s-au ridicat deasupra tuturor munților cu cincisprezece coți. Este evident deci, că acestea nu erau spuse despre țară, ci despre poporul care L-a ascultat pe El, pentru care Dumnezeu a pregătit un loc de odihnă în Ierusalim, după cum am dovedit înainte, prin toate simbolurile potopului – adică prin apă, credință și prin lemn; cei pregătiți dinainte și care se pocăiesc de păcatele săvârșite, vor scăpa de judecata inevitabilă a lui Dumnezeu.”
Capitolul CXXXIX – Binecuvântările și blestemele rostite de Noe erau profeții cu privire la viitor
„Un alt mister de care nu sunteți conștienți s-a împlinit și a fost prevestit în zilele lui Noe, și anume în binecuvântările cu care Noe i-a binecuvântat pe cei doi fii ai lui și în blestemul pronunțat cu privire la fiul fiului său, căci Duhul profeției nu ar fi blestemat pe fiul care a fost binecuvântat de Dumnezeu împreună cu [frații lui]. Dar pentru că pedeapsa pentru păcat cade asupra tuturor descendenților fiului care a batjocorit goliciunea tatălui său, blestemul a început o dată cu fiul acestuia. Prin ceea ce Noe a spus, a prezis că Sem va fi stăpân peste averile și locuința lui Canaan și că descendenții lui Iafet vor lua în stăpânire averile de care urmații lui Sem i-au lipsit pe cei ai lui Canaan și că îi vor prăda pe urmașii lui Sem de ceea ce aceștia răpiseră fiilor lui Canaan. Ascultați felul în care s-a întâmplat aceasta. Voi, care proveniți din neamul lui Sem, ați invadat teritoriile fiilor lui Canaan, prin voia lui Dumnezeu și le-ați stăpânit. Este clar că fiii lui Iafet, care v-au invadat, la rândul lor, din pricina judecății lui Dumnezeu, v-au luat pământul și l-au stăpânit. Este scris astfel: «Noe s-a trezit din amețeala vinului și a aflat ce îi făcuse fiul lui cel mai tânăr. Și a zis: “Blestemat să fie Canaan; el să fie robul fraților lui” și a mai zis: “Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem și Canaan va fi robul lui. Domnul să lărgească locurile stăpânite de Iafet și el să locuiască în corturile lui Sem și Canaan să fie robul lui.”» După cum două popoare au fost binecuvântate – cele care se trag din Sem și din Iafet – și urmașii lui Sem aveau să stăpânească mai întâi locuința lui Canaan, apoi a fost prevestit că urmașii lui Iafet aveau să primească aceleași averi, iar poporul lui Canaan a fost dat celor două ca rob, la fel și Hristos a venit potrivit puterii care I-a fost dată de Tatăl cel Atotputernic, i-a chemat pe oameni la prietenie, binecuvântare, la pocăință și la a locui împreună și a promis, după cum a fost deja dovedit, că toți sfinții vor avea în stăpânire aceeași țară. De aceea, oamenii de pretutindeni, fie liberi, fie robi, care cred în Hristos și recunosc adevărul în cuvintele Lui și ale profeților Lui, știu că vor fi cu El în acea țară și că vor moșteni binele cel veșnic și nepieritor.”
Capitolul CXL – Toți sunt liberi în Hristos. Iudeii nădăjduiesc în zadar să fie mântuiți pentru că sunt fiii lui Avraam
„Așa cum am remarcat înainte, Iacov, care era el însuși o imagine a lui Hristos, s-a căsătorit cu cele două slujnice ale soțiilor lui și a avut fii cu ele, pentru a indica dinainte faptul că Isus Hristos îi va primi și pe urmașii lui Canaan care se află printre cei din neamul lui Iafet, considerându-i egali cu cei liberi și copiii lor sunt deopotrivă moștenitori. Aceștia suntem noi. Dar voi nu puteți înțelege aceasta, pentru că nu puteți bea din fântâna vie a lui Dumnezeu, ci din puțuri crăpate, care nu țin apă, pe care proprii voștri învățători le-au săpat, după cum arată Scriptura expres: «ei învață drept doctrină poruncile oamenilor». Pe lângă aceasta, ei se înșală pe ei înșiși și pe voi, crezând că împărăția cea veșnică va fi dată celor împrăștiați care sunt ai lui Avraam, potrivit trupului, chiar dacă sunt păcătoși, necredincioși și neascultători de Dumnezeu, în vreme ce Scripturile arată că nu este așa. Căci dacă ar fi așa, Isaia nu ar fi spus niciodată: «Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul Savaot o sămânță, am fi fost ca Sodoma și Gomora», ca și Ezechiel: «Chiar dacă Noe, Iacov și Daniel s-ar fi rugat pentru fiii și fiicele lor, rugăciunea nu le-ar fi fost ascultată.» Dar tatăl nu va pieri pentru fiul lui, nici fiul în locul tatălui său, ci fiecare va pieri pentru păcatul lui sau va fi mântuit pentru neprihănirea lui. Isaia spune din nou: «Vor privi locul trupurilor celor care au păcătuit, unde viermele nu moare și flacăra nu se stinge și vor fi o priveliște de groază pentru orice făptură.» Și Domnul nostru, potrivit voii Celui ce L-a trimis, care este Tatăl și Domnul tuturor, nu ar mai fi spus: «Vor veni unii de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor și fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară.» Mai mult, am dovedit anterior că cei cunoscuți mai dinainte că vor fi nedrepți, fie oameni, fie îngeri, nu ajung răi din vina lui Dumnezeu, ci fiecare om ajunge ceea ce este din pricina lui.”
Capitolul CXLI – Liberul arbitru al oamenilor și al îngerilor
„Ca să nu aveți pretextul să spuneți că acest Hristos trebuia să fie răstignit, că cei ce au păcătuit trebuia să fie din neamul vostru și că lucrurile nu ar fi putut fi altfel, am spus pe scurt, anticipând, că Dumnezeu, care a dorit ca oamenii și îngerii să urmeze voia Lui, a decis să îi creeze liberi să înfăptuiască neprihănirea, având rațiune, ca să știe de cine sunt creați și prin cine există acum, ei, care nu au existat înainte și le-a dat o lege potrivit căreia vor fi judecați de El dacă fac ceva contrar rațiunii celei drepte. Oamenii și îngerii deopotrivă vor fi condamnați pentru acțiunile lor păcătoase, dacă nu se pocăiesc înainte. Iar dacă Dumnezeu spune în cuvântul Lui că unii îngeri și oameni vor fi cu siguranță pedepsiți, este pentru că știa dinainte că vor fi invariabil [răi] și nu pentru că Dumnezeu i-a creat astfel. Așadar, dacă se pocăiesc, pot primi mila lui Dumnezeu, iar Scriptura prezice că vor fi binecuvântați, spunând: «Ferice de omul căruia Dumnezeu nu îi impută niciun păcat», adică cei care s-au pocăit de păcate primesc iertarea lui Dumnezeu și nu va fi așa cum vă amăgiți voi și alții care vă seamănă și care spun că, deși sunt păcătoși, celor care Îl cunosc pe Dumnezeu nu li se va imputa niciun păcat. Avem ca dovadă a acestui fapt acea cădere singulară a lui David, care a avut loc atunci când s-a lăudat, și care i-a fost iertată când s-a jelit și a plâns, după cum este scris. Dar dacă niciunui astfel de om nu i-a fost acordată iertarea înainte să se pocăiască, ci numai când acest mare rege, un om uns și profet a jelit și s-a purtat astfel, cum ar putea cei necurați și părăsiți cu totul să spere că Domnul nu le va ține în seamă păcatul dacă ei nu și-l plâng, nu se jelesc și nu se pocăiesc? Această singură cădere a lui David, legată de soția lui Urie, dovedește, domnilor”, am spus, „că patriarhii au avut multe soții nu pentru a comite păcate trupești, ci pentru ca o anumită dispensație și toate tainele să se împlinească prin ei. Dacă ar fi îngăduit ca un bărbat să poată lua pe oricine de nevastă sau oricâte neveste dorește ori în orice fel alege să o facă, ceea ce bărbații din poporul vostru fac pretutindeni unde se află pe pământ sau oriunde au fost trimiși, luând femei sub numele căsătoriei, cu atât mai mult i-ar fi fost îngăduit lui David să facă la fel.»”
După ce am spus aceste lucruri, dragă Marcus Pompeius, am încheiat.
Capitolul CXLII – Iudeii îi mulțumesc lui Iustin și pleacă
Atunci Trifon, după o scurtă întârziere, a spus: „Vezi că nu intenționat am ajuns să discutăm aceste aspecte și mărturisesc faptul că am fost deosebit de mulțumit de această discuție și cred că și ceilalți sunt de aceeași părere cu mine. Căci am aflat mai multe decât ne așteptam și decât puteam aștepta. Dacă am putea să discutăm mai des, ne-ar ajuta mult în cercetarea Scripturilor. Dar, dat fiind faptul că tu”, a spus el, „ești pe punctul de a pleca și aștepți în orice clipă să pornești cu corabia, nu ezita să îți amintești de noi ca de niște prieteni atunci când vei fi plecat.”
„În ce mă privește”, am răspuns, „dacă aș fi rămas, aș fi dorit să facem zilnic același lucru. Dar acum, când aștept, cu voia și cu ajutorul lui Dumnezeu, să pornesc la drum, vă îndemn să stăruiți în această luptă mare pentru mântuirea voastră și, cu toată seriozitatea, să puneți mai mare preț pe Hristosul Atotputernicului Dumnezeu decât pe învățătorii voștri.”
După aceste cuvinte, ei au plecat, urându-mi o călătorie neprimejdioasă și ferită de necazuri, iar eu, rugându-mă pentru ei, am spus: „Nu vă pot dori nimic mai mult, domnilor, decât să recunoașteți înțelepciunea dată tuturor oamenilor și să ajungeți să fiți de aceeași părere ca și noi, crezând că Isus este Hristosul lui Dumnezeu.”
Cuvântarea plină de îndemnuri a lui Iustin Martirul adresată grecilor
Capitolul I – Motivele adresării către greci
Odată cu începutul acestei cuvântări pline de îndemnuri către voi, bărbați greci, mă rog lui Dumnezeu să știu ce se cuvine să vă spun și ca voi, dând deoparte iubirea voastră pentru dispute și eliberându-vă de greșelile părinților voștri, să alegeți ceea ce vă este de folos, fără să vă închipuiți că, astfel, săvârșiți vreo ofensă împotriva înaintașilor voștri, deși lucrurile pe care înainte nu le-ați considerat de fel utile, vă vor părea acum folositoare. Căci o investigare atentă a acestor lucruri, prin punerea la îndoială a adevărului, în urma unei cercetări iscoditoare, deseori arată că lucrurile considerate drept foarte bune nu sunt chiar de această natură. Prin urmare, propunem să discutăm despre adevărata religie (căci nu cred să existe ceva considerat mai de preț de către cei care doresc să treacă prin viață lipsiți de primejdii, dată fiind judecata care va veni după sfârșitul acestei vieți și care este anunțată de nu doar de înaintașii noștri, potrivit voii lui Dumnezeu, adică de profeți și de legiuitori, dar și de aceia dintre voi care au fost socotiți înțelepți, nu numai poeții, ci și filozofii, care au declarat printre voi că dețin adevărul și cunoașterea divină), de aceea cred că e bine, mai întâi de toate, să îi cercetăm pe învățătorii religioși, atât pe ai noștri cât și pe ai voștri, cine și cât de mari au fost, în ce vremuri au trăit, pentru ca cei ce au primit înainte de la părinții lor religia falsă, înțelegând aceste lucruri, să poată acum să scape din greșeala aceasta veche, iar noi să putem arăta clar și limpede că urmăm religia înaintașilor noștri, potrivit voii lui Dumnezeu.
Capitolul II – Poeții nu sunt persoanele potrivite pentru rolul de învățători religioși
Pe cine numiți voi, bărbați greci, drept învățătorii voștri religioși? Pe poeți? Nu ar folosi la nimic cauzei voastre să spuneți un astfel de lucru oamenilor care îi cunosc pe poeți, căci ei știu ce teogonie ridicolă au compus aceștia – după cum putem afla de la Homer, cel distins și prințul poeților voștri. Acesta spune, mai întâi, că zeii au luat naștere la început din apă; el a scris astfel:
„Oceanul este originea zeilor și mama lor, Tetis.”
Apoi, trebuie să vă mai reamintim ceea ce spune el mai departe despre cel pe care voi îl considerați a fi cel dintâi dintre zei și pe care el îl numește ades „părintele zeilor și al oamenilor”, căci el a spus: „Zeus este cel ce împarte războiul oamenilor.” Într-adevăr, el spune nu numai că Zeus a fost cel ce a dat oștilor războiul, ci este și cauza sperjurului față de troieni, prin intermediul fiicei sale. Homer îl prezintă ca fiind îndrăgostit, sau plângându-se cu amărăciune, jelindu-se, sabotat de ceilalți zei ori exclamând la un moment dat, cu privire la fiul său:
„Vai! Iată cum cade cel mai iubit dintre oameni!
Sarpedon cade, învins de Patrocle. Așa voiește soarta.”
Iar altădată, cu privire la Hector, spune:
„Ah! Zăresc un războinic drag mie,
Dus în jurul zidurilor din Ilium și sunt îndurerat din pricina lui Hector.”
Apoi, Homer spune: „Ceilalți olimpieni – Juno, Neptun și Minerva – au vrut să îl lege” și dacă zeii cei binecuvântați nu s-ar fi temut de cel pe care ei îl numesc Briareus, Zeus ar fi fost legat de ei. Trebuie să ne amintim chiar cuvintele folosite de Homer în ceea ce privește iubirile nestăpânite ale lui Zeus, căci el spune că acesta i-a vorbit astfel lui Juno:
„Nicio zeiță sau femeie n-a turnat vreodată
În pieptul meu așa un val de iubire;
Nici dulcea Danae, acrisiana,
Din care Perseu s-a născut, cel nobil între oameni;
Nici fiica cea bălaie a lui Phoenix,
Care l-a zămislit pe Minos,
Cel învins doar de puterile de sus,
Nici Rhadamanthus, nici chiar Semele,
Nici Alcmena, care în Teba l-a născut
Pe vajnicul Hercule, nici nașterea din Semele
A lui Baccus, fiul meu ce era bucuria oamenilor;
Nici Ceres, cea cu plete aurii, nici Latona,
Cea întronată în înaltul cerurilor, nici chiar tu însuți,
Așa cum te iubesc acum și sufletul mi-e copleșit
De dulceața dorinței adânci.”
Este potrivit să menționăm acum ce putem afla despre ceilalți zei din scrierile lui Homer și ce au îndurat aceștia din partea oamenilor. El spune că Marte și Venus au fost răniți de Diomed și relatează suferințele îndurate de mulți din ceilalți zei. Putem afla aceste lucruri din situația Dionei, care își mângâia fiica, spunându-i:
„Ai răbdare, copilă dragă; chiar dacă-i mare,
Înăbușă-ți mânia, căci noi, ce locuim în ceruri,
Multe avem de îndurat din partea muritorilor
Și deseori noi înșine ne pricinuim unii altora suferințe.
Marte a avut de îndurat din partea fiilor lui Aloeus,
Otus și Ephialtes, a fost legat și treisprezece luni
În lanțuri de aramă a zăcut.
Și Juno a suferit când fiul lui Amphitryon
A ațintit o săgeată spre sânul ei cel drept:
Cumplite și nemaiauzite i-au fost durerile.
Marele Pluto însuși a simțit înțepătura săgeții,
Când fiul lui Aegis, ducându-l pe Zeus,
L-a înfruntat chiar la porțile iadului,
Aducându-i un chin cumplit; străpuns de durere,
Spre înaltul Olimp și spre curțile lui Jupiter
A venit el gemând; vârful cel amar
Înfipt adânc în umăr i-a rămas
Îndurerându-i sufletul.”
Dar este bine să vă reamintesc bătălia zeilor, care s-au înfruntat unii pe alții, despre care chiar poetul vostru relatează, spunând:
„Astfel a fost zdruncinarea când zeii s-au înfruntat în luptă,
Căci lui Neptun cel nobil i s-a opus
Phoebus Apollo, cu ascuțitele-i săgeți;
Pallas, cea cu albaștri ochi, împotriva zeului războiului;
Lui Juno, i s-a opus Diana, arcașul ceresc,
Sora lui Phoebus, regina cu sclipiri aurii.
Pe trupeșul Hermes, zeul cel săritor,
L-a înfruntat Latona.”
Astfel de lucruri v-a învățat Homer și nu numai el, ci și Hesiod. Așadar, dacă voi îi credeți pe cei mai distinși dintre poeții voștri, care v-au dat genealogiile zeilor voștri, sunteți obligați fie să presupuneți că zeii sunt niște făpturi precum acestea, fie că ei nu există deloc.
Capitolul III – Păreri ale școlii lui Thales
Dacă refuzați să îi citați pe poeți, spunând că lor le este îngăduit să născocească mituri și să relateze într-o manieră mitică despre zei multe lucruri, care sunt departe de adevăr, îi aveți pe alții drept învățători religioși sau de unde spuneți voi că au aflat aceștia lucrurile referitoare la religia voastră? Căci nu este cu putință ca cineva să cunoască lucruri atât de mărețe și de divine, fără să le fi învățat mai întâi de la cei inițiați. Fără îndoială, veți spune: „înțelepții și filozofii”. Căci voi obișnuiți să alergați la ei, ca la un zid întărit, atunci când cineva citează părerile poeților voștri despre zei. Prin urmare, întrucât este nimerit să începem cu cei din vechime, care au fost cei dintâi, voi prezenta părerea fiecăruia, arătând că este chiar mai ridicolă decât teologia poeților. Căci Thales din Milet, care s-a aflat în fruntea studiului în domeniul teologiei naturale, a declarat că apa este cauza primară a tuturor lucrurilor, spunând că toate provin din apă și în apă se descompun. După el, Anaximander, care venea tot din Milet, a spus că infinitul este cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor, pentru că toate provin din infinit și dispar în el. În al treilea rând, Anaximenes, care era tot din Milet, a spus că aerul este cauza primară, zicând că toate vin din acesta și se întorc în el. Heraclit și Hippasus, din Metapont, spun că prima cauză a tuturor lucrurilor este focul, căci toate provin din foc și sfârșesc în el. Anaxagoras din Clazomenae a spus că părțile omogene sunt cea dintâi cauză a tuturor lucrurilor, iar Arhelau, fiul lui Apolodor, un atenian, a spus că aerul infinit, cu densitatea și rarefierea lui reprezintă cauza primordială a tuturor lucrurilor. Toți aceștia, pornind de la Thales, au urmat ceea ce ei au numit filozofia fizică.
Capitolul IV – Opinii ale lui Pitagora și Epicur
Având un alt punct de pornire, Pitagora din Samos, fiul lui Mnesarchus, consideră că numerele, cu raportul și ordinea lor și elementele formate din ambele sunt cauza primară; el include aici și unitatea și dualitatea. Epicur, un atenian, fiul lui Neocles, spune că cea dintâi cauză a lucrurilor care există sunt corpurile perceptibile de către rațiune și nu admite vidul, existența unor lucruri fără de început, indestructibile, care nu pot fi nimicite și nu permit vreo alcătuire a părților lor sau vreo deteriorare. Empedocle din Agrigentum, fiul lui Meton, a susținut că există patru elemente – foc, aer, apă, pământ și două puteri primare: iubirea și ura, prima fiind o putere a unității, iar cealaltă a separării. Vedeți, deci, confuzia celor pe care voi îi considerați oameni înțelepți și despre care afirmați că sunt învățătorii voștri religioși: unii declară că apa este cauza primordială a tuturor lucrurilor, alții că aerul, alții că focul și alții că alte elemente din cele menționate. Fiecare folosește argumente pentru a vă convinge și pentru a-și impune erorile, căutând să demonstreze că dogma lui este cea mai valoroasă. Aceste lucruri au fost spuse de ei. Atunci, bărbați greci, cum ar putea fi neprimejdios pentru cei ce doresc să fie mântuiți să își închipuie că pot învăța adevărata religie de la acești filozofi, care nu au fost în stare nici să se convingă pe ei înșiși, așa încât să împiedice altercațiile sectare dintre ei și să nu se opună cu totul opiniilor celorlalți?
Capitolul V – Păreri ale lui Platon și Aristotel
Este posibil ca cei ce nu sunt dornici să renunțe la eroarea lor cea veche să susțină că nu au primit învățătura religiei lor de la cei pe care i-am menționat acum, ci de la cei pe care voi îi socotiți drept filozofii cei mai renumiți și desăvârșiți, Platon și Aristotel. Ei spun că aceștia au învățat religia perfectă și adevărată. Dar, mai întâi de toate, aș fi bucuros să îi întreb pe cei ce spun astfel de la cine zic ei că au învățat acești oameni această cunoștință, căci este imposibil ca oameni care nu au învățat aceste lucruri mărețe și divine de la cineva care le știa, să le poată cunoaște ei înșiși sau să îi poată învăța corect pe alții. În al doilea rând, cred că atunci trebui să examinăm și părerile acestor înțelepți. Vom vedea dacă fiecare dintre ei nu îl contrazice în mod evident pe celălalt. Dar dacă descoperim că nici ei nu sunt de acord unul cu celălalt, atunci putem vedea cu ușurință că și ei sunt ignoranți. Căci Platon, cu aerul unuia care a coborât de sus și care a lămurit cu acuratețe și a văzut tot ce este în cer, spune că Dumnezeul cel mai înalt există într-o substanță incandescentă. Dar Aristotel, într-o carte adresată lui Alexandru Macedon, în care își explică pe scurt filozofia, în mod clar și evident răstoarnă opinia lui Platon și spune că Dumnezeu nu există într-o substanță incandescentă, ci inventează o a cincea substanță, un fel de corp eteric și neschimbabil și spune că Dumnezeu există în acesta. Astfel, el scrie: „nu așa cum s-au înșelat unii cu privire la Zeitate, spunând că Dumnezeu există într-o substanță incandescentă”. Apoi, ca și cum nu ar fi fost mulțumit cu această blasfemie împotriva lui Platon, mai departe, pentru a dovedi cele spuse de el despre corpul eteric, Aristotel îl citează ca martor pe cel pe care Platon îl interzisese în republica lui, ca fiind un mincinos și un imitator al imaginilor adevărului, și anume pe Homer; Platon îl citează: „Astfel a spus Homer: «Iar Zeus a primit cerul întins, din văzduh, și norii»”, dorind să își facă propria opinie mai demnă de crezare prin mărturia lui Homer, nefiind conștient că, dacă îl aducea pe Homer ca martor pentru a dovedi că spune adevărul, multe din părerile lui aveau să se dovedească a fi neadevărate. Thales din Milet, care a fost întemeietorul filozofiei printre ei, i-a contrazis primele opinii referitoare la cauzale primare. Aristotel însuși a spus că Dumnezeu și materia sunt cauza primară a tuturor lucrurilor, iar Thales, cel dintâi dintre înțelepții lor, a spus că apa este cauza primară a lucrurilor care există, căci el pretinde că toate lucrurile provin din apă și dispar în ea. El presupune acest fapt, mai întâi, pornind de la faptul că sămânța tuturor făpturilor vii, care este cauza lor primară, este umedă și, în al doilea rând, de la faptul că toate plantele cresc și aduc rod când au umiditate și se ofilesc atunci când sunt lipsite de umezeală. Apoi, ca și cum nu era mulțumit de presupunerile sale, Thales îl citează pe Homer drept un martor demn de încredere; acesta spune astfel: „Oceanul este originea tuturor.” Nu ar putea atunci Thales să îi spună, pe bună dreptate: „Care este motivul, Aristotel, pentru care îi dai atenție lui Homer, ca și cum acesta ar spune adevărul, atunci când vrei să demolezi părerile lui Platon, dar nu crezi că Homer are dreptate când formulezi o părere contrară opiniilor noastre?”
Capitolul VI – Alte neînțelegeri între Platon și Aristotel
Putem afla cu ușurință faptul că acești minunați înțelepți ai voștri nu cad de acord nici în alte privințe. Platon spune că există trei cauze primordiale ale tuturor lucrurilor: Dumnezeu, materia și forma – Dumnezeu este creatorul tuturor; materia este subiectul celei dintâi produceri din toate cele câte au fost generate și îi acordă lui Dumnezeu posibilitatea de a fi creatorul; forma este modelul fiecăruia dintre lucrurile produse. Aristotel nu menționează deloc forma drept una dintre cauzele primare, ci spune că acestea sunt două: Dumnezeu și materia. Apoi, în vreme ce Platon spune că Dumnezeul cel mai înalt și ideile se află în cel dintâi loc al cerurilor celor mai de sus, într-o sferă fixă, Aristotel spune că, alături de Dumnezeul cel mai înalt, nu se află ideile, ci anumiți dumnezei, care pot fi percepuți cu mintea. Așadar, cei doi diferă în ceea ce privește lucrurile cerești. Se poate vedea că ei nu numai că nu sunt în stare să înțeleagă lucrurile noastre pământești, ci, având divergențe în legătură cu aceste lucruri, nu par vrednici de încredere nici când se referă la cele cerești. Faptul că nici doctrina lor referitoare la sufletul omului nu se armonizează este limpede potrivit celor spuse de fiecare în această privință. Căci Platon spune că sufletul este format din trei părți, având următoarele abilități: rațiunea, afecțiunea și apetitul. Dar Aristotel spune că sufletul nu este atât de cuprinzător încât să includă și părți pieritoare, ci cuprinde numai rațiunea. Platon susține că „întregul suflet este nemuritor”, dar Aristotel, care numește sufletul „realitatea”, crede că acesta este muritor, nu nemuritor. Cel dintâi spune că el se află întotdeauna în mișcare, în vreme ce Aristotel spune că este nemișcat, din moment ce el precede orice mișcare.
Capitolul VII – Inconsecvența doctrinei lui Platon
Cu privire la aceste lucruri, ei se fac vinovați de gânduri contrare. Dacă cineva le-ar critica scrierile în amănunt, ar vedea că ei nu rămân în armonie nici măcar cu propriile lor păreri. În orice caz, Platon spune la un moment dat că există trei cauze primare ale universului – Dumnezeu, materia și forma – dar cu altă ocazie spune că sunt patru, pentru că adaugă și sufletul universal. Din nou, după ce spune că materia este eternă, afirmă apoi că ea este produsă. La fel, după ce spune că forma are rangul de cauză primară și afirmă subzistența acesteia prin sine, spune apoi că aceasta se află printre lucrurile percepute prin intermediul înțelegerii. În plus, după ce declară mai întâi că tot ce este creat e muritor, afirmă apoi că unele din lucrurile create sunt indestructibile și nemuritoare. Atunci, care este cauza pentru care cei pe care voi îi socotiți înțelepți nu doar se contrazic unii pe alții, ci și pe ei înșiși? Evident, faptul că nu au fost dispuși să învețe de la cei care cunosc și au dorit să obțină cunoștințe precise cu privire la lucrurile cerești pe baza înțelepciunii lor omenești, deși nu erau capabili să înțeleagă nici măcar lucrurile pământești. Desigur, unii dintre filozofii voștri spun că sufletul uman se găsește în noi, iar alții că se află în jurul nostru. Nici cu privire la acest lucru nu au fost de acord unii cu alții, ci au împărțit între ei ignoranța, în diferite feluri, și au găsit cu cale să se certe și să aibă dispute unii cu alții și în această privință. Unii dintre ei spun că sufletul este focul, alții că este aerul, alții că e mintea, mișcarea sau aburul, în vreme ce alții spun că este o putere care se revarsă din stele, unii cred că este un număr capabil de mișcare, iar alții că este o apă care generează la rândul ei altceva. Printre ei au dominat opinii confuze și nearmonioase, care par demne de laudă celor care pot formula o judecată corectă numai din pricina încercării fiecăruia de a-i acuza pe ceilalți de greșeală și neadevăr.
Capitolul VIII – Vechimea, inspirația și armonia învățătorilor creștini
Dat fiind faptul că este imposibil să învățați ceva cu privire la religie de la învățătorii voștri, care, prin neînțelegerile lor reciproce v-au dat suficiente dovezi ale ignoranței lor, eu consider că este chibzuit să ne referim la înaintașii noștri care îi preced pe învățătorii voștri ca vechime și care nu ne-au învățat nimic din închipuirea lor, nici nu au diferit unii de alții, nu au încercat să răstoarne poziția celorlalți, ci fără certuri și dispute, au primit de la Dumnezeu cunoștința pe care ne-au transmis-o nouă. Căci nu este cu putință pentru oameni să cunoască lucruri atât de mărețe și de divine prin natura sau prin priceperea umană, ci prin harul care a coborât atunci de sus asupra oamenilor sfinți, care nu aveau nevoie de arta retoricii, nici de o vorbire gâlcevitoare sau certăreață, ci doar trebuia să se prezinte curați înaintea energiei Duhului Sfânt pentru ca acesta, coborând din cer și folosindu-i pe oamenii neprihăniți ca pe o harpă sau o liră, să ne descopere cunoașterea lucrurilor divine și cerești. Prin urmare, ca și cum ar fi fost o singură gură și o singură limbă, succesiv și în armonie unii cu alții, ne-au învățat lucrurile privitoare la Dumnezeu, la crearea lumii, a omului, la nemurirea sufletului, la judecata care urmează după această viață și cu privire la toate lucrurile care ne sunt de folos și astfel, în vremuri și în locuri diferite, ne-au adus instrucțiunile divine.
Capitolul IX – Vechimea lui Moise e dovedită de scriitorii greci
Voi începe, deci, cu cel dintâi profet și legiuitor al nostru, Moise, explicând mai întâi vremurile în care a trăit, pe baza unor autorități care se bucură printre voi de întreaga încredere. Nu intenționez să dovedesc aceste lucruri numai pe baza istorisirilor noastre divine, pe care voi nu sunteți dispuși încă să le credeți, din pricina erorii mai vechi a înaintașilor voștri, ci și pe baza istorisirilor voastre, care nu fac referiri la închinarea noastră. Astfel, puteți afla că dintre toți învățătorii voștri, fie înțelepți, fie poeți, istorici, filozofi sau legiuitori, de departe cel mai demult a trăit – așa cum ne arată istorisirile grecești – Moise, care a fost primul nostru învățător religios. Căci în vremea lui Ogyges și Inachus, despre care unii dintre poeții voștri presupun că au fost pământeni, Moise este menționat drept conducător și stăpânitor al națiunii iudeilor. El este amintit atât de Polemon, în prima din cărțile sale, numite Hellenicele, și de Apion, fiul lui Posidonius, în cartea acestuia scrisă împotriva iudeilor și în cea de-a patra carte a istoriei lui, în care spune că, în timpul domniei lui Inachus în Argos, iudeii s-au răsculat împotriva lui Amasis, împăratul Egiptului, și că Moise i-a condus. Ptolemeu mandesianul, relatând istoria Egiptului, este de acord cu cele menționate de ceilalți. Cei care au scris istoria Atenei, Hellanicus și Philochorus (autorul lucrării Istoria Atticii), Castor, Thallus și Alexander Polyhistor, precum și Philo și Josephus, care erau foarte bine informați cu privire la istoria iudeilor, îl menționează pe Moise ca fiind un prinț din vechime și venerabil al iudeilor. Desigur, Josephus, dorind să arate chiar prin titlul lucrării sale vechimea epocii istorice descrise, a scris astfel la începutul ei: „Antichități iudaice, de Flavius Josephus” – subliniind astfel, prin cuvântul ‚antichități”, vechimea istoriei. Cel mai renumit dintre istoricii voștri, Diodor, care a folosit treizeci de ani pentru a conspecta bibliotecile și care, așa cum a scris chiar el, a călătorit deopotrivă în Asia și Europa pentru o mai mare acuratețe, devenind astfel martor ocular al multor lucruri, a scris patruzeci de cărți de istorie. În cea dintâi carte, în care spune că a aflat de la preoții egipteni că Moise a fost un legiuitor antic, scrie despre el aceste cuvinte: „Potrivit modului de viață din Egiptul antic, despre care se spune că a fost condus de zei și de eroi, ei spun că Moise a convins mai întâi poporul să folosească legi scrise și să trăiască potrivit lor; se consemnează despre el că a fost un om mare la suflet și cu abilități deosebite în domeniul problemelor sociale.” Apoi, continuând și dorind să-i menționeze pe legiuitorii antici, el începe cu Moise, folosind următoarele cuvinte:
„Printre iudei, se spune că acel Moise a atribuit Dumnezeului numit Iehova legile lui, fie pentru că a socotit că acestea erau de origine miraculoasă și divină, care promitea să fie benefică multora, fie pentru că a crezut că poporul va fi mai ascultător atunci când va contempla majestatea și puterea celor despre care s-a spus că au inventat aceste legi. Se spune că Sasunchis a fost cel de-al doilea legiuitor egiptean, un om cu o pricepere fără cusur. Al treilea, se spune, a fost împăratul Sesonchosis, care nu numai că a săvârșit cele mai strălucite fapte militare din Egipt, dar a și întărit prin legi casta războinicilor. Cel de-al patrulea legiuitor a fost împăratul Bocchoris, un om înțelept și deosebit de înzestrat. După acesta se spune că a ajuns la conducere împăratul Amasis, despre care se relatează că a reglementat toate lucrurile care țineau de conducătorii provinciilor și de administrația generale a stăpânirii Egiptului. Se spune că Darius, tatăl lui Xerxes, a fost cel de-al șaselea care a dat legi egiptenilor.”
Capitolul X – Pregătirea și inspirația lui Moise
Aceste lucruri, bărbați greci, au fost consemnate în scris cu privire la vechimea perioadei când a trăit Moise de către cei care nu aparțin religiei noastre. Ei spun că au aflat aceste lucruri de la preoții egipteni, căci Moise nu numai că a crescut printre ei, dar a și fost socotit vrednic să ia parte la întreaga educație a egiptenilor, din pricină că a fost adoptat ca fiu de către fata împăratului. Acesta este motivul pentru care el a fost socotit vrednic să i se acorde mare atenție, după cum relatează cei mai înțelepți dintre istorici, care au ales să consemneze viața, acțiunile și descendența lui – mă refer la istoricii Philo și Josephus. În relatarea lor despre istoria iudeilor, aceștia spun că Moise provine din neamul caldeilor și s-a născut în Egipt când înaintașii lui au migrat în această țară, venind din Fenicia, din pricina foametei. Dumnezeu l-a ales pe Moise, onorându-l din pricina virtuții sale deosebite și l-a făcut conducătorul și legiuitorul poporului său, atunci când a socotit că este bine ca neamul iudeilor să iasă din Egipt și să se întoarcă în țara lor. Dumnezeu i-a comunicat lui Moise pentru întâia oară darul divin și profetic care a coborât în acele zile din cer peste oamenii sfinți și l-a făcut învățătorul religiei noastre, fiind urmat de ceilalți profeți, care au obținut același dar ca și el și ne-au dat aceleași învățături despre aceleași lucruri. Noi afirmăm că aceștia au fost învățătorii noștri, care nu ne-au învățat nimic din înțelepciunea lor omenească, ci din darul acordat lor de sus, de Dumnezeu.
Capitolul XI – Oracolele păgâne mărturisesc despre Moise
Dar, din moment ce voi nu vedeți nevoia de a renunța la vechea greșeală a înaintașilor voștri, pentru a asculta de acești învățători [ai noștri], despre care dintre învățătorii voștri susțineți că a dus o viață demnă de încredere în ceea ce privește religia? Căci, după cum am spus deseori, nu este cu putință ca unii care nu au învățat ei înșiși aceste lucruri mărețe și divine de la persoane care le cunosc, să le știe sau să îi poată învăța corect pe alții. Așadar, dacă am dovedit îndeajuns că părerile filozofilor voștri sunt, evident, pline de toată ignoranța și amăgirea, probabil că îi veți abandona cu totul pe filozofi, așa cum i-ați părăsit înainte pe poeți, și vă veți întoarce spre înșelăciunea oracolelor, căci am auzit pe unii vorbind în felul acesta. Prin urmare, cred că este potrivit să vă spun în această etapă a discursului nostru ce am auzit înainte vorbindu-se printre voi despre aceste oracole. Când cineva a întrebat un oracol – este o istorisire de-a voastră – ce oameni religioși au trăit vreodată, se spune că oracolul a răspuns: „Numai caldeii au primit înțelepciunea și iudeii care se închină lui Dumnezeu Însuși, Împăratul cel necreat.”
Așadar, dacă voi credeți că puteți afla adevărul de la oracolele voastre, când citiți istoria și ceea ce s-a scris cu privire la viața lui Moise de către cei ce nu aparțin religiei noastre și când vedeți că Moise și ceilalți profeți au provenit din neamul caldeilor și al iudeilor, să nu credeți că s-a petrecut un lucru incredibil atunci când un om provenit dintr-o spiță de neam de oameni cucernici și care a dus o viață demnă de evlavia părinților săi, a fost ales de Dumnezeu pentru a fi onorat cu acest mare dar și a fost declarat drept primul dintre toți profeții.
Capitolul XII – Este dovedit trecutul îndepărtat al lui Moise
Cred că este necesar să luăm în considerare și vremurile în care au trăit filozofii voștri, ca să vedeți că acestea sunt recente și de scurtă durată. Astfel, veți fi în stare să recunoașteți cu ușurință că Moise a trăit în vremuri mult mai îndepărtate. Dar pentru că o cercetare completă a acelor perioade și folosirea unui mare număr de dovezi ar fi plictisitoare, cred că putem aduce suficiente dovezi din următoarele fapte. Socrate a fost învățătorul lui Platon, iar Platon al lui Aristotel. Acești oameni au fost în culmea gloriei în vremea lui Filip și a lui Alexandru Macedon, timp în care s-au ridicat și oratorii atenieni, după cum arată limpede Filipicele lui Demostene. Cei care au narat faptele lui Alexandru dovedesc faptul că Aristotel s-a asociat cu acesta în timpul domniei lui. Toate aceste dovezi arată că, de departe, Moise a trăit înaintea tuturor acestor istorisiri. În plus, se cuvine să recunoașteți că grecii nu au consemnat nimic cu acuratețe înainte de epoca olimpiadelor și că nu există vreo lucrare antică din care să se poată cunoaște faptele grecilor sau ale barbarilor. Înainte de acea perioadă a existat numai istoria scrisă de profetul Moise, în limba ebraică, prin inspirația divină. Limba greacă nu se folosea încă, după cum demonstrează profesorii din domeniul limbilor, arătându-ne că, pentru întâia oară, Cadmus a adus literele din Fenicia și le-a transmis grecilor. Cel dintâi dintre filozofii voștri, Platon, confirmă că acestea constituie o descoperire recentă. În lucrarea sa, Timæus, el a scris că Solon, cel mai înțelept dintre înțelepți, la întoarcerea lui din Egipt, i-a zis lui Critias că auzise următoarele de la un preot egiptean foarte vârstnic: „O, Solon, Solon, voi, grecii, rămâneți tot copii și nu este printre voi niciun grec în vârstă.” Apoi a mai spus: „Voi toți sunteți tineri la suflet, căci nu aveți nicio opinie străveche, venită dintr-o tradiție îndepărtată, nici vreun sistem de instruire îmbătrânit de vreme; toate aceste lucruri scapă cunoașterii voastre, căci vreme de multe generații, posteritatea acestor epoci a murit mută, neavând folosința literelor.” Se cuvine deci, să înțelegeți că fiecare istorisire a fost scrisă cu aceste litere grecești recent descoperite și oricine îi menționează pe vechii poeți, legiuitori, istorici, filozofi sau oratori, va descoperi că aceștia și-au scris lucrările folosind alfabetul grecesc.
Capitolul XIII – Istoria Septuagintei
Dacă spune cineva că scrierile lui Moise și ale celorlalți profeți au fost scrise tot în greacă, să citească cronicile laice și să afle că atunci când Ptolemeu, regele Egiptului, a construit biblioteca din Alexandria, pe care a umplut-o cu cărți din întreaga lume, a aflat că existau niște scrieri foarte vechi, în limba ebraică, păstrate cu grijă. Dorind să cunoască ce cuprindeau acestea, a cerut să îi fie trimiși șaptezeci de înțelepți din Ierusalim, care cunoșteau deopotrivă limba greacă și ebraică, și i-a însărcinat cu traducerea cărților. Pentru ca ei să poată încheia mai repede traducerea, fără să fie tulburați, a poruncit să fie construite, nu în oraș, ci la șapte stadii depărtare (unde a fost construit farul), atâtea căsuțe câți traducători erau, așa încât fiecare să realizeze propria traducere. Ptolemeu a poruncit celor însărcinați cu această lucrare să le asigure celor șaptezeci îngrijirea necesară, împiedicând însă comunicarea dintre ei, pentru ca acuratețea traducerii să se vadă din acordul acestora. Când a constatat că cei șaptezeci de bărbați nu numai că au dat același înțeles frazelor, dar au și folosit aceleași cuvinte și nu au fost în dezacord unii cu alții nici măcar cu privire la un singur cuvânt, ci au scris aceleași lucruri, cu privire la aceleași subiecte, a fost lovit de uimire, a crezut că traducerea fusese scrisă de o putere divină și a recunoscut că acești oameni erau vrednici de toată cinstea, ca preaiubiți ai lui Dumnezeu; dându-le multe daruri, le-a poruncit să se întoarcă în țara lor. Minunându-se de aceste cărți și trăgând concluzia că ele erau divine, le-a pus în biblioteca sa. Aceste lucruri, bărbați ai Greciei, nu sunt fabule și nu vă povestim invenții, ci noi înșine, când am fost în Alexandria, am văzut rămășițele care s-au păstrat din căsuțele ridicate lângă far și am auzit aceste lucruri de la locuitori, care le-au primit ca parte a tradiției țării lor și vă spunem ceea ce puteți afla și de la alții, cu precădere de la acei oameni înțelepți și stimați care au scris despre ele – Philo și Josephus și mulți alții. Dacă vreunul din cei obișnuiți cu discuțiile contradictorii va spune că aceste cărți nu ne aparțin nouă, ci iudeilor, și ar afirma că noi spunem în zadar că am preluat de la ei religia, să afle, după cum este scris în aceste cărți, că nu la ei, ci la noi se referă doctrina lor. Faptul că aceste cărți referitoare la religia noastră sunt păstrate până în ziua de azi de către iudei reprezintă o lucrare a Providenței Divine pentru noi, pentru ca nu cumva, dacă ar fi fost scrise în cadrul Bisericii, să fi dat ocazia celor care vor să ne defăimeze să ne acuze de fals; de aceea, noi le cerem să fie aduse cele din sinagoga iudeilor, ca să se vadă limpede și clar, din chiar cărțile păstrate printre ei, că legile scrise drept instrucțiuni de către oamenii cei sfinți se referă la noi.
Capitolul XIV – O avertizare adresată grecilor
Prin urmare, este necesar ca voi, grecilor, să contemplați lucrurile care vor veni și să luați în considerare judecata care este prevestită de toți, nu numai de cei evlavioși, ci și de cei ce nu sunt religioși, ca să nu rămâneți în eroarea părinților voștri fără a cerceta lucrurile, nici să nu presupuneți că, dacă ei au trăit în această greșeală pe care v-au transmis-o și vouă, ceea ce v-au învățat ei este adevărat. Văzând pericolul unei greșeli atât de mari, cercetați și verificați lucrurile spuse chiar de învățătorii voștri; chiar fără să vrea, din pricina voastră au fost siliți de atenția divină pentru omenire să spună multe lucruri, mai ales cei care au fost în Egipt și au beneficiat de cucernicia lui Moise și a strămoșilor lui. Cred că unii dintre voi, chiar atunci când citesc neglijent istoria lui Diodor și a celorlați care au scris despre aceste lucruri, nu pot să nu vadă că atât Orfeu, cât și Homer și Solon, care a scris legile atenienilor, Pitagora, Platon și alții, când au mers în Egipt și au fost influențați de istoria lui Moise, au făcut apoi cunoscute cu privire la zei învățături considerabil diferite de cele pe care le răspândiseră înainte, în mod eronat.
Capitolul XV – Mărturia lui Orfeu în favoarea monoteismului
Oricum, trebuie să vă amintim ceea ce a spus Orfeu, cel despre care s-ar putea zice că a fost primul vostru învățător în ceea ce privește politeismul, fiului său, Musaeus și altor ascultători legitimi, în legătură cu singurul Dumnezeu. El a grăit astfel:
„Vorbesc celor ce, pe drept, pot să audă
Toți ceilalți, laicii, închideți acum ușile
Și, o, Musaeus, ascultă-mă, tu care ești
Vlăstarul lunii aducătoare de lumină:
Cuvintele ce le rostesc acum sunt adevărate
Și dacă ai văzut și alte gânduri de-ale mele,
Nu le lăsa să îți răpească viața binecuvântată,
Ci, mai degrabă, întoarce adâncimile inimii tale
Spre locul unde stau lumina și cunoașterea.
Ia cuvântul divin pașii să-ți conducă
Și mergi bine pe calea cea dreaptă și sigură,
Privește spre Regele unic și universal –
Unul singur, venind din Sine
Și din care noi toți izvorâm.
Toate sunt deschise privirii Lui pătrunzătoare,
În vreme ce El rămâne nevăzut.
Prezent în toate lucrările Lui, deși invizibil,
El aduce muritorilor răul din bine,
Trimite războaie înfiorătoare, dureri pline de lacrimi;
Nu este vreun altul afară de marele Rege.
Norii veșnic îi înconjoară tronul
Și ochii muritorilor sunt prea slabi
Ca să-l vadă pe Jupiter stăpânind peste toate.
El șade în cerurile de aramă,
Pe-al lui tron aurit. Sub picioare el calcă pământul
Și dreapta-și întinde
Până la marginile oceanului și de jur împrejur.
Lanțurile de munți tremură; la fel și izvoarele
Și adâncurile mării albastre și bătrâne.”
Din nou, în alt loc, el spune:
„Există un singur Zeus, un singur soare, un singur iad,
Un singur Baccus și un singur Dumnezeu în toate.
Nor of all these as diverse let me speak.”
Iar atunci când jură, el spune:
„Vă conjur pe cerul preaînalt,
Lucrarea mărețului Dumnezeu, cel singur înțelept
Și vă rog stăruitor, pe glasul Tatălui,
Cel rostit întâi când a întocmit
Întreaga lume prin sfatul Lui.”
Ce vrea să spună prin „Vă conjur pe glasul Tatălui, rostit întâi…?” Este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, numit aici „glasul” prin care au fost făcute cerul, pământul și întreaga creație, după cum ne învață profețiile divine ale sfinților oameni. Poetul le-a dat acestora o anumită atenție în Egipt și a înțeles că întreaga creație a fost făcută prin cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, după ce spune: „Vă conjur pe glasul Tatălui, rostit mai întâi…”, adaugă „prin sfatul Lui a fost întemeiată întreaga lume.” El numește Cuvântul „glas”, de dragul versificației poetice, lucru dovedit de faptul că, puțin mai târziu, când versificația îi permite, îl numește „cuvânt”, căci el a spus:
„Ia cuvântul divin pașii să-ți conducă.”
Capitolul XVI – Mărturia Sibylei
Trebuie să menționăm și ceea ce v-a învățat Sibyla cea îndepărtată, în vechime, cea pe care Platon, Aristofan și alții alături de ei o amintesc drept profetesă; în versurile oracolului ei, ea spune astfel cu privire la singurul Dumnezeu:
„Există un singur Dumnezeu fără de început,
Atotputernic, invizibil, preaînalt,
Care vede totul, fără să poată fi văzut de vreo făptură”.
Altundeva ea spune:
„Dar noi ne-am îndepărtat de căile celui Nemuritor
Și ne închinăm fără chibzuință și simțire
Unor idoli ce sunt lucrarea mâinilor noastre,
Unor imagini și chipuri de oameni morți”.
Din nou, în altă parte spune:
„Binecuvântați vor fi acei oameni de pe pământ
Care Îl vor iubi pe mărețul Dumnezeu mai presus de orice,
Binecuvântându-L când mănâncă și când beau,
Încrezându-se numai în pietatea lor.
Ei se leapădă de toate sanctuarele pe care le întâlnesc,
De toate altarele și chipurile inutile ale unor pietre mute,
Fără valoare, stropite cu sânge de animale
Și de jertfele triburilor amăgite.
E privesc gloria măreață a singurului Dumnezeu.”
Acestea sunt cuvintele Sibylei.
Capitolul XVII – Mărturia lui Homer
Poetul Homer, folosind pretextul poeziei și rivalizând cu opinia originală a lui Orfeu cu privire la pluralitatea zeilor, menționează, într-adevăr, mai mulți zei într-o manieră mitică, să nu pară că ar cânta o altă melodie decât cea din poemul lui Orfeu, cu care și-a propus clar să concureze, încât a indicat relația pe care o avea cu el încă din primul vers al poemului. Dacă Orfeu spunea în primul vers: „O, zeiță, cântă mânia Demetrei, cea care aduce roadele cele bune”, Homer începe astfel: „O, zeiță, cântă mânia lui Ahile, fiul lui Peleu”, preferând, după cum mi se pare mie, să nu respecte metrul poetic în primul vers, mai degrabă decât să pară că nu amintește înainte de toate numele zeilor. Puțin mai departe, el își prezintă clar și explicit părerea cu privire la singurul Dumnezeu, spunându-i lui Ahile, prin gura lui Phoenix: „Nici dacă Dumnezeu Însuși mi-ar promite să dea deoparte vârsta mea înaintată și să îmi dea rigoarea tinereții…” Pronumele Îl indică pe Dumnezeul real și adevărat. Altundeva, Ulise se adresează oștirii grecilor astfel: „Conducerea mai multor oameni nu este un lucru bun; să fie deci un singur conducător.” El își propune să demonstreze că exercitarea conducerii de către mai mulți nu este un lucru bun ci, din contră, unul rău, amintind războaiele provocate din pricina mulțimii conducătorilor, a luptelor, a partidelor și a comploturilor urzite de unii împotriva celorlalți. Monarhia este lipsită de dispute. Deocamdată, atât despre poetul Homer.
Capitolul XVIII – Mărturia lui Sofocle
Dacă este necesar să adăugăm mărturii cu privire la singurul Dumnezeu, chiar din partea dramaturgilor, ascultați ce spune Sofocle:
„Există un singur Dumnezeu, unul singur adevărat,
Care cerurile și întinsul pământ de sub ele le-a făcut,
Valurile strălucitoare ale oceanului și vânturile;
Dar mulți dintre noi, muritorii, ne înșelăm inimile
Și ne luăm drept mângâiere în suferințe
Imagini ale zeilor de bronz și de fildeș
Și am adus pentru lucrarea mâinilor noastre
Jertfe și rituri mărețe deopotrivă,
Crezând că facem astfel o faptă pioasă.”
Astfel spune Sofocle.
Capitolul XIX – Mărturia lui Pitagora
Pitagora, fiul lui Mnesarchus, cel care a expus doctrinele filozofiei sale în mod mistic, prin simboluri, cum arată cei care au scris despre viața lui, pare să fi avut el însuși anumite gânduri legate de unitatea lui Dumnezeu care nu sunt străine de șederea lui în Egipt. Atunci când spune că unitatea este cauza primară a tuturor lucrurilor și cauza binelui, el arată printr-o alegorie că Dumnezeu este unul singur. El dovedește că așa stau lucrurile, spunând că unitatea și singularitatea diferă considerabil una de alta. El spune că unitatea aparține categoriei lucrurilor percepute de minte, în vreme ce singularitatea ține de cifre. Dacă doriți o dovadă mai clară cu privire la părerea lui Pitagora referitoare la Dumnezeu, ascultați ce spune el: „Dumnezeu este unul și El nu există, cum presupun unii, în afara lumii, ci în ea, fiind prezent pe deplin în întregul ciclu al generațiilor, ingredientul care reglementează toate epocile, administratorul puterii și faptelor Sale, cauza primară a tuturor lucrurilor, lumina cerului, Tatăl tuturor, înțelepciunea și sufletul care animă universul, mișcarea tuturor orbitelor.” Astfel spune Pitagora.
Capitolul XX – Mărturia lui Platon
În ce-l privește pe Platon, este probabil ca el să fi acceptat învățăturile lui Moise și ale celorlalți profeți cu privire la singurul Dumnezeu, pe care le-a cunoscut pe când era în Egipt. Totuși, s-a temut, din pricina celor întâmplate lui Socrate, să nu se ridice împotriva lui unii ca Anytus sau Meletus, care să-l acuze înaintea atenienilor și să spună: „Platon face rău cetății și cu rea voință pare ocupat, așa încât să nu dea atenție zeilor recunoscuți de stat.” De teama otravei de cucută, el a inventat un discurs elaborat și ambiguu referitor la zei, oferindu-le prin el zei celor care doresc zei și dându-i deoparte pentru cei care nu cred în ei, după cum se poate vedea din declarațiile sale. După ce afirmă că toate lucrurile făcute sunt muritoare, spune că zeii au fost creați. Atunci, dacă Dumnezeu și materia sunt originea tuturor lucrurilor, evident, este inevitabil să spunem că zeii au fost creați din materie; în acest caz, în condițiile în care și răul își are originea în materie, Platon dă de înțeles ce fel de făpturi sunt zeii, care au apărut din materie. Și motivul pentru care el a spus că materia este veșnică a fost să nu pară că spune că Dumnezeu este creatorul răului. Cu privire la zeii făcuți de Dumnezeu, nu încape îndoială că el a spus: „Zei ai zeilor, pe care Eu i-am creat.” Este limpede că el avea o părere corectă referitoare la Dumnezeul cel adevărat. Când a auzit în Egipt că Dumnezeu îi spusese lui Moise, pe când urma să îl trimită la iudei, „Eu sunt cel ce sunt”, a înțeles că Dumnezeu nu îi spusese lui Moise numele Lui.
Capitolul XXI – Absența numelui lui Dumnezeu
Dumnezeu nu poate fi chemat după vreun nume propriu, întrucât numele sunt date pentru a evidenția și pentru a distinge pe cei ce le poartă și care sunt numeroși și diverși. Dar înaintea lui Dumnezeu nu a existat nimeni, care să-I poată da un nume și nici nu i S-a părut lui necesar să-Și dea un nume, văzând că este singur și unic, după cum mărturisește El Însuși prin profeți, spunând: „Eu, Dumnezeu, sunt cel dintâi” și apoi „nu este niciun alt Dumnezeu afară de Mine.” Din această pricină, după cum am spus înainte, când Dumnezeu l-a trimis pe Moise la iudei, nu Și-a menționat numele, ci a arătat printr-un participiu că El era singurul Dumnezeu. „Căci”, spune El, „Eu sunt cel ce ființează”, apărând astfel în contrast El, „Ființa”, cu cei ce nu ființează, pentru ca cei ce fuseseră amăgiți să poată vedea că nu se legaseră de cei ce există cu adevărat. Dumnezeu știa că primii oameni își aminteau greșeala părinților lor, prin care demonul care îi ura pe oameni a plănuit să îi înșele, când le-a spus: „Dacă mă ascultați și încălcați porunca lui Dumnezeu, veți fi ca dumnezeii.” El vorbea despre acei zei care nu sunt în ființă, pentru ca oamenii, presupunând că există și alți zei, să creadă că ei înșiși pot deveni ca aceștia. De aceea, Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Eu sunt cel ce ființează”, pentru ca prin acest termen să arate diferența dintre Dumnezeul care există și cei care nu există. Prin urmare, oamenii, fiind amăgiți de înșelăciunea demonului și îndrăznind să nu Îl asculte pe Dumnezeu, au fost alungați din Paradis și și-au amintit numele de zei, dar nu au mai fost învățați de Dumnezeu că nu există alți dumnezei. Nu era drept ca ei, care nu au păzit prima poruncă, cea lesne de respectat, să fie învățați în continuare, ci să fie judecați după dreptate. Așadar, după ce au fost alungați din Paradis, crezând că numai din pricina neascultării au fost scoși afară și neștiind că pedeapsa se datora și faptului că au crezut în existența unor zei care nu existau de fapt, ei au dat numele de zei chiar unor oameni care s-au născut ulterior, dintre urmașii lor. Prin urmare, această primă închipuire falsă cu privire la zei a provenit de la tatăl minciunilor. Dumnezeu, care știa că părerea falsă cu privire la pluralitatea zeilor împovăra sufletul omului ca o boală și pentru că dorea să o îndepărteze și să o extirpe, i S-a arătat întâi lui Moise și i-a zis: „Eu sunt cel ce ființează.” Era necesar ca cel care avea să fie conducătorul și stăpânitorul poporului iudeu să Îl cunoască înainte de toate pe Dumnezeul cel viu. De aceea, după ce i S-a arătat, căci era cu putință ca Dumnezeu să Se arate unui om, El i-a spus: „Eu sunt cel ce ființează.” Apoi, fiind gata să îl trimită la iudei, El i-a poruncit să spună: „Cel ce este m-a trimis la voi.”
Capitolul XXII – Platon dă dovadă de o ambiguitate intenționată
Potrivit celor învățate în Egipt și fiind influențat de cele spuse despre singurul Dumnezeu, Platon a socotit că era primejdios să menționeze numele lui Moise, din pricina învățăturii acestuia despre singurul Dumnezeu, căci Platon se temea de Areopag. Ceea ce a exprimat foarte bine în tratatul lui elaborat, Timæus, corespunde întocmai celor spuse de Moise despre Dumnezeu, însă Platon a făcut-o ca și cum nu ar fi învățat de la Moise, ci și-ar fi exprimat propria părere. El spune: „După părerea mea, trebuie mai întâi să definim ce este ceea ce există veșnic, fără a fi generat de ceva și ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat.” Bărbați greci, nu vi se pare, celor care sunteți capabili să înțelegeți problema, că este unul și același lucru, cu o mică diferență? Căci Moise a spus: „Cel ce este”, în vreme ce Platon a zis: „Ceea ce este” și ambele expresii par să se aplice Dumnezeului care există dintotdeauna. El este singurul care există veșnic și nu este generat de altceva. Trebuie să luăm aminte ce este celălalt lucru, care este comparat cu cel din veșnicii și despre care se spune: „Ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat.” Vom vedea că el spune clar și evident că Cel care nu este creat e veșnic, iar cei creați sunt generați și pieritori, după cum spunea despre această categorie: „dumnezei ai dumnezeilor, pe care Eu i-am creat”. Platon spune următoarele: „După părerea mea, trebuie mai întâi să definim ce este ceea ce există veșnic și a fost născut și ce este ceea ce e generat întotdeauna, fără să existe vreodată cu adevărat. Cel dintâi este înțeles prin reflectare, îmbinată cu rațiunea și există întotdeauna în același fel. Cel de-al doilea, pe de altă parte, este presupus de o părere formată prin percepția simțurilor, fără ajutorul rațiunii, întrucât nu există cu adevărat, ci vine în ființă și piere.” Expresiile declară celor ce le pot înțelege corect, moartea și nimicirea zeilor care au fost aduși în ființă. Cred că este necesar să ne ocupăm și de faptul că Platon nu îl numește pe acesta „creatorul”, ci cel care i-a întocmit pe zei, iar în opinia lui există o diferență considerabilă între cei doi. Creatorul este cel care face creaturile prin propria capacitate și putere, fără a avea nevoie de nimic altceva, în vreme ce acela care își modelează creația are nevoie de materie pentru a o realiza.
Capitolul XXIII – Felul în care Platon se contrazice pe sine
Probabil, unii din cei care nu vor să abandoneze învățăturile politeiste vor spune că acestor zei întocmiți, creatorul le-a zis: „Pentru că sunteți făcuți, nu sunteți nemuritori, nici nepieritori; totuși, nu veți pieri și nu vă veți supune fatalității morții, căci ați primit acordul meu, care reprezintă o legătură mai măreață și mai puternică.” De teama adepților politeismului, Platon spune aici că acest „creator” a rostit cuvinte care îl contrazic. Înainte afirmase că tot ce este produs e pieritor, iar acum ‚creatorul” spune contrarul. Palton nu observă că, astfel, este imposibil să nu fie acuzat de fals. Fie mai întâi a rostit un neadevăr, când a spus că orice lucru făcut e pieritor, fie acum, când propune contrarul celor afirmate înainte. Dacă, potrivit primei definiții, este absolut necesar ca tot ce e creat să fie pieritor, cum poate fi el consecvent afirmând opusul? Astfel, Platon par să îi acorde acestui ‚creator” un prerogativ gol și imposibil, atunci când spune că cei care au fost cândva pieritori, pentru că au fost creați din materie, prin intervenția ‚creatorului” devin nepieritori și au o existență de durată. Este normal ca puterea materiei, care, potrivit părerii lui Platon, nu este creată și este contemporană cu creatorul, să se opună voii acestuia. Căci cel care nu a creat nu are nicio putere asupra lucrurilor necreate, așa încât nu este posibil ca materia să poată fi controlată de vreo forță externă. Prin urmare, Platon, având în vedere aceste lucruri, a scris astfel: „E necesar să afirmăm că Dumnezeu nu poate fi constrâns.”
Capitolul XXIV – Acordul dintre Platon și Homer
Cum se face deci, că Platon l-a interzis pe Homer în republica lui, când acesta din urmă, în solia venită la Ahile spune, prin gura lui Phoenix: „Nici zeii înșiși nu sunt neschimbători.” Homer nu a afirmat aceasta cu privire la împăratul și creatorul zeilor menționat de Platon, ci despre unii din mulțimea celor pe care grecii îi cinstesc drept zei, la fel cum și Platon a spus: „dumnezei ai dumnezeilor”. Căci Homer, prin acel lanț e aur, îi conferă toată puterea și tăria singurului Dumnezeu, celui Preaînalt. El spune despre ceilalți zei că sunt atât de departe de divinitatea acestuia, încât a găsit cu cale să le dea nume, ca și oamenilor. Astfel, Ulise îi spune lui Ahile următoarele cu privire la Hector: „El se dezlănțuie cumplit și, încrezându-se în Zeus, nu pune preț nici pe oameni, nici pe zei.” În acest pasaj, mi se pare că Homer, fără îndoială, a învățat în Egipt, ca și Platon, despre singurul Dumnezeu și declară clar și deschis că cel ce se încrede în Dumnezeul care există cu adevărat nu îi ia în seamă pe cei ce nu există. În alt pasaj, poetul folosește un alt cuvânt echivalent, un pronume, în locul aceluiași participiu folosit de Platon pentru a-L desemna pe Dumnezeul care există cu adevărat, cu privire la care acesta din urmă a spus: „Ceea ce există întotdeauna și nu a fost născut”. Se pare că expresia lui Phoenix nu a fost folosită fără un dublu sens: „Nici dacă Dumnezeu Însuși mi-ar promite că ar da deoparte vârsta mea înaintată și mi-ar da floarea tinereții…” Pronumele „Însuși” se referă la Dumnezeul cel adevărat, la care se referă și oracolul care v-a fost încredințat cu privire la caldei și iudei. Căci atunci când cineva a întrebat care au fost oamenii care au trăit vreodată cu evlavie, voi spuneți că răspunsul este: „Numai caldeii și iudeii au găsit înțelepciunea, închinându-se lui Dumnezeu Însuși, Împăratul veșnic.”
Capitolul XXV – Cunoștințele lui Platon despre caracterul veșnic al lui Dumnezeu
De ce îl condamnă Platon pe Homer pentru că a spus că zeii nu sunt neschimbători, deși e evident că expresia a fost folosită cu un scop util? Căci este de datoria celor care se așteaptă să capete îndurare prin rugăciuni și jertfe să pună capăt păcatelor lor și să se pocăiască de ele. Dar cei ce cred că divinitatea este inflexibilă, nu sunt în niciun fel impulsionați să renunțe la păcatele lor, întrucât ei cred că pocăința nu le va folosi la nimic. Atunci, cum se face că Platon, filozoful, îl condamnă pe poetul Homer pentru cuvintele: „zeii înșiși nu sunt neschimbători”, în vreme ce Platon arată că acel creator al zeilor își schimbă planul atât de ușor, încât declară uneori că zeii sunt muritori și alteori că aceiași zei sunt nemuritori? Platon se contrazice nu numai cu privire la zei, ci și la materie, din care spune că trebuie să fi fost făcuți zeii. Uneori afirmă că aceasta nu a fost creată, alteori că a fost creată și totuși, nu vede că el însuși, când arată că acel creator se schimbă atât de ușor, e vinovat de aceeași greșeală de care îl acuză pe Homer, deși acesta din urmă a spus contrarul cu privire la creatorul zeilor. El a vorbit astfel despre acesta:
„Făgăduința mea nu înșală, nu se năruiește niciodată
Și nu e anulată dacă am spus « da» în dreptul ei.”
Se pare că Platon nu a dorit să se implice în aceste dizertații referitoare la zei, căci se temea de adepții politeismului. De aceea, ceea ce consideră că e potrivit să spună din cele învățate de la Moise și de la profeți cu privire la Dumnezeu, el a preferat să prezinte într-o manieră mistică, așa încât cei care doreau să se închine lui Dumnezeu, să aibă un indiciu cu privire la părerea lui în acest domeniu. Fiind încântat de spusele lui Dumnezeu către Moise: „Eu exist cu adevărat” și acceptând după o lungi cugetări expresia aceasta, el a înțeles că Dumnezeu vroia să exprime eternitatea Sa și de aceea a spus: „Eu exist cu adevărat.” Această expresie nu se referea la un singur timp, ci la toate trei – trecut, prezent și viitor. Când Platon spune: „fără să existe vreodată cu adevărat”, vizează un timp nedefinit prin verbul folosit, iar cuvântul „niciodată” nu se referă, așa cum presupun unii, la trecut, ci la viitor. Acest fapt a fost înțeles corect chiar de către scriitorii laici. Când Platon a dorit să interpreteze pentru cei neinițiați ceea ce exprimase în mod mistic prin participiul referitor la eternitatea lui Dumnezeu, a folosit următorul limbaj: „într-adevăr, Dumnezeu, după cum spune vechea tradiție, include începutul, sfârșitul și miezul tuturor lucrurilor”. În această frază este limpede și evident că el numește legea lui Moise „vechea tradiție”, temându-se că menționarea numelui lui Moise i-ar fi atras moartea prin intermediul cupei cu cucută. El a înțeles că învățătura acestui oameni era nesuferită grecilor și face referire la Moise prin vechimea tradiției. Am dovedit îndeajuns, potrivit lui Diodor și celorlalți istorici, în capitolele anterioare, că legea lui Moise nu este doar veche, ci chiar cea dintâi. Căci Diodor spune că el a fost primul dintre legiuitori, pe vremea când literele grecești, folosite de aceștia în scrierea istoriei lor, nu fuseseră încă descoperite.
Capitolul XXVI – Platon le este îndatorat profeților
Nimeni să nu se mire că Platon îi dă crezare lui Moise cu privire la caracterul etern al lui Dumnezeu. Veți găsi că, în mod alegoric, după Dumnezeu, el atribuie profeților adevărata cunoaștere a realității. Vorbind în lucrarea Timæus despre anumite cauze primare, el a scris astfel: „Credem că aceasta este cauza primară a focului și a celorlalte corpuri, potrivit probabilității și necesității. Dar care sunt cauzele primare ale acestor lucruri, Dumnezeu se sus știe și oamenii preaiubiți Lui.” Și care sunt oamenii despre care el crede că sunt preaiubiți de Dumnezeu dacă nu Moise și ceilalți profeți? Căci el a citit profețiile lor și, aflând din ele despre doctrina judecății, a declarat astfel în prima carte a lucrării Republica:
„Când un om începe să creadă că va muri curând, îl copleșește teama și îngrijorarea cu privire la lucruri care nu îi trecuseră niciodată prin minte înainte. Iar povestirile despre lucrurile care se petrec în Hades, care ne spun că omul care aici a fost nedrept trebuie să fie pedepsit acolo, deși erau ridiculizate înainte, îi chinuiesc acum sufletul cu neliniștea că ar putea fi adevărate. Și omul, fie din pricina slăbiciunii vârstei, fie pentru că se găsește mai aproape de acum de lumea cealaltă, privește cu mai mare atenție aceste lucruri. Prin urmare, el ajunge plin de teamă și spaimă și începe să caute să-și amintească și să socotească dacă a făcut cuiva vreun rău. Omul care găsește multă nedreptate în viața lui și care tresare mereu în somn, asemenea copiilor, trăiește în teroare și are o perspectivă nenorocită. Dar celui care nu e conștient de vreo faptă rea, nădejdea cea dulce îi este tovarășă și bună îngrijitoare a anilor înaintați, după cum spune Pindar. Socrate a exprimat în mod elegant acest fapt, spunând: „pe oricine duce o viață de sfințenie și dreptate, nădejdea cea dulce, îngrijitoarea anilor lui, îl însoțește, înveselindu-i inima, căci ea conduce cu putere mintea schimbătoare a muritorilor.”
Aceste lucruri au fost scrise de Platon în prima carte din Republica.
Capitolul XXVII – Cunoștințele lui Platon despre judecată
În cea de-a zecea carte, el a scris evident ceea ce a învățat de la profeți despre judecată, dar ca și când nu ar fi aflat de la ei, ci, din pricină că se temea de greci, a scris ca și când le-ar fi auzit de la un om care a fost ucis în luptă – căci a găsit cu cale să născocească această poveste – și care, atunci când era gata să fie înmormântat în a doisprezecea zi și era întins pe rugul funerar, a revenit a viață și a descris lumea cealaltă. Cuvintele lui sunt următoarele: „El a spus că era prezent când unul a fost întrebat de un altul unde era marele Ardiaeus. Acest om fusese prinț într-un oraș anume din Pamfilia și își ucisese tatăl vârstnic și fratele mai mare și a săvârșit multe alte fapte nelegiuite, după cum se spunea. El a spus că cel întrebat a răspuns: ‚El nu vine și va mai veni vreodată în partea noastră. Căci am văzut, printre alte priveliști cumplite, și pe aceasta. Când am fost duși la gura [prăpastiei] și urma să ne întoarcem sus, după ce suferisem atâtea, l-am văzut deodată pe el și pe alții asemenea lui, dintre care cei mai mulți erau tirani. Însă se mai găseau acolo și alți păcătoși dintre oamenii de rând, care săvârșiseră crime grave. Când aceștia au crezut că aveau să urce, gura hăului nu le-a îngăduit, ci a coborât când încerca să urce vreunul dintre aceștia, care fuseseră cumplit de răi și care nu plătiseră pe deplin pedeapsa. Apoi, niște oameni feroce, cu o înfățișare cumplită, stăteau în apropiere și când au auzit larma, i-au luat și i-au dus pe unii. Dar lui Ardiaeus și celorlalți le-au legat mâinile și picioarele, i-au doborât la pământ și i-au târât, jupuindu-i, spre drumul de afară, sfâșiindu-i cu ghimpi, arătând celor prezenți motivul pentru care ei sufereau aceste lucruri și faptul că erau duși să fie aruncați în Tartar. Deci, a spus el, teama cea mai mare a oamenilor, printre toate celelalte, era ca gura hăului să nu se lase în jos când ei urcau, iar dacă era liniște, fiecare putea urca în voie. Pedepsele și torturile erau asemenea acestora, iar răsplătirile erau opusul lor.” Mi se pare că aici Platon a aflat de la profeți nu numai doctrina judecății, ci și pe cea a învierii, pe care grecii refuză să o creadă. Faptul că el spune că sufletul este judecat împreună cu trupul dovedește clar că el credea doctrina învierii. Căci altfel, cum ar fi putut Ardiaeus și ceilalți să treacă prin asemenea pedepse în Hades, dacă și-ar fi lăsat pe pământ trupul, cu cap, mâni, picioare și piele? Desigur, aceștia nu vor putea spune că sufletul are cap și mâini, picioare și piele. Dar Platon, care a acceptat când a fost în Egipt mărturia profeților și învățătura lor despre învierea trupului, arată că sufletul este judecat împreună cu trupul.
Capitolul XXVIII – Obligațiile lui Homer față de scriitorii cei sacri
Nu numai Platon, ci și Homer, care a fost iluminat în Egipt în mod similar, a spus că Tityus a fost pedepsit în același fel, căci Ulise îi vorbește astfel lui Alcinous când îi relatează prevestirea adusă lui de umbrele celor morți:
„Acolo Tityus, mare și lung, prins în lanțuri,
Stătea întins pe nouă acri din pământul infernului;
Doi vulturi lacomi, căutându-și hrana cu furie,
Țipau deasupra lui, dorindu-i sângele,
Fără încetare îi sfârtecau ficatul din piept,
Și ficatul lui muritor creștea pentru a-i hrăni pe cei nemuritori.”
Este evident că nu sufletul, ci trupul are ficat. În același fel sunt descriși și Sisif și Tantal, care îndură pedepse în trupul lor. Faptul că Homer a fost în Egipt și că a introdus în poemul lui multe din cele învățate acolo, este arătat limpede de către Diodor, cel mai prețuit dintre istorici. Acesta spune că, atunci când Homer a fost în Egipt, a aflat că Elena a primit de la soția lui Theon, Polydamna, un leac „ce potolește orice tristețe și melancolie și aduce uitarea tuturor bolilor”, pe care l-a adus în Sparta. Homer spune că Elena, folosind acel leac, a pus capăt lamentărilor lui Menelau, provocate de prezența lui Telemah. De asemenea, el o numește pe Venus „cea de aur”, în urma celor văzute în Egipt, unde era un templu numit „templul lui Venus cea de aur” și un câmp numit „câmpul lui Venus cea de aur”. De ce menționez acum aceste lucruri? Ca să arăt că poetul a transferat în poemul lui multe din cele conținute în scrierile divine ale profeților. Mai întâi, a preluat ceea ce Moise a relatat ca fiind începutul creării lumii. Căci Moise a scris astfel: „La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul”, apoi soarele, luna și stelele. Homer a aflat aceste lucruri în Egipt și, fiind influențat de ceea ce a scris Moise în Geneza lumii, a inventat că Vulcan a făcut pe scutul lui Ahile un fel de reprezentare a creării lumii. El a scris astfel:
„A descris acolo pământul, cerul, marea,
Soarele cel fără odihnă, luna plină,
Toate stelele ce se rotesc și leagă cerurile
Asemenea unor filacterii strălucitoare.”
El a mai născocit că grădina lui Alcinous păstrează asemănarea cu Paradisul și, de aceea, el a reprezentat-o ca fiind veșnic în floare și plină de roade. El a scris astfel:
„Pomi înalți și viguroși își arată forma plină de rod;
Mărul roșiatic se coace și se face auriu.
Smochinele albastre mustesc de suc,
Rodiile de un roșu adânc strălucesc,
Ramurile se pleacă sub greutatea perelor,
Iar măslinii verzi înfloresc tot anul.
Mireasma vântului de apus
Suflă veșnic asupra roadelor, neștiind să se oprească.
Fiecare pară ce cade face loc alteia,
Smochinele apar unele după altele.
Anotimpul cel blând face să cadă florile,
Să crească mugurii și rodul să se coacă.
Vinurile cerute sosesc deopotrivă,
În orice vreme a anului.
Unii aleargă să culeagă de pe mlădițele roditoare,
Alții uscă la soare ciorchinii înnegriți,
Iar alții se unesc să calce în teasc recolta.
Teascurile pline sunt înspumate de șuvoaie de vin.
Iată viile în floare aici,
Strugurii decolorați pe partea bătută de soare
Și dincolo alții vopsiți
În cel mai bogat purpuriu al toamnei.”
Nu prezintă aceste cuvinte o imitare clară și evidentă a celor spuse de profetul Moise despre Paradis? Iar dacă cineva dorește să știe ceva cu privire la zidirea turnului prin care oamenii acelor zile și-au închipuit că vor avea acces în cer, va găsi o imitare alegorică suficient de exactă a acestei întâmplări în cele atribuire de poet lui Otus și Ephialtes. El a scris astfel despre aceștia:
„Mândrindu-se cu tăria lor
Și cu înălțimea ce o depășește pe a muritorilor de rând,
Ei îi provoacă pe zei și tulbură cerurile.
Ridicându-se în Olimp, Ossa stă gata să cadă,
Iar Pelion îl privește și clatină din cap.”
Homer are dreptate și în ce îl privește pe dușmanul omenirii, care a fost izgonit din cer și pe care Sfintele Scripturi îl numesc diavolul, nume pe care l-a primit după prima lui viclenie împotriva omului. Cei ce privesc atent problema vor observa că poetul, deși nu menționează niciodată numele de ‚diavol”, îl numește pe acesta în urma celei mai ticăloase dintre faptele lui. Poetul îi dă numele ‚Ate” și relatează că aceasta a fost azvârlită din cer de zeul lor, ca și cum și-ar fi amintit clar expresia rostită de profetul Isaia cu privire la acest personaj. El a scris astfel în poemul său:
„Și prinzând-o de buclele lucioase
Pe zeița Ate, în mânia-i a jurat
Că niciodată în cerul înstelat
Și pe înălțimile Olimpului nu va mai îngădui
Răului universal să se întoarcă.
Apoi, învârtind-o de jur împrejur, a aruncat-o
Pe pământ. Intervenind în toate faptele oamenilor,
Multe suferințe i-a pricinuit ea lui Jupiter.”
Capitolul XXIX – Originea doctrinei lui Platon cu privire la formă
Atunci când Platon spune că forma este cea de-a treia cauză primară, alături de Dumnezeu și de materie, este clar că nu a primit această sugestie din altă sursă decât de la Moise, învățând din cuvintele acestuia numele de formă, dar fără a fi instruit de cei inițiați că, fără o perspectivă mistică, nu este cu putință să obțină vreo cunoaștere deslușită din scrierile lui Moise. Căci Moise scrie că Dumnezeu i-a vorbit cu privire la cort în următoarele cuvinte: „Vei face cortul după modelul pe care ți l-am arătat pe munte”, și apoi: „Să ridici cortul și modelul tuturor lucrurilor din el întocmai cum ți-am arătat.” Din nou, puțin mai departe, spune: „Astfel să-l faci întocmai după chipul pe care ți l-am arătat pe munte.” Atunci Platon, citind aceste pasaje fără să aibă perspectiva potrivită asupra lor, a crezut că forma avea într-un fel o existență separată, înaintea celei percepute de simțuri, și o numește deseori modelul lucrurilor create, întrucât Moise a spus astfel în scrierile sale referitoare cort: „Să faci potrivit formei pe care ți-am arătat-o pe munte.”
Capitolul XXX – Cunoștințele lui Homer despre originea omului
Homer a fost evident înșelat în același fel în ceea ce privește pământul, cerul și omul, pentru că el presupune că există „idei” ale acestora. Moise a scris astfel: „La început, Dumnezeu a creat cerul și pământul” și apoi adaugă propoziția: „și pământul era nevăzut și nemodelat”, iar Homer a crezut că se vorbea despre pământul pre-existent prin cuvintele „pământul era”, căci Moise a spus: „și pământul era nevăzut și nemodelat”; el s-a gândit că pământul despre care se spune: „Dumnezeu a creat cerul și pământul” era pământul pe care noi îl percepem prin intermediul simțurilor și pe care Dumnezeu l-a creat pe baza formei pre-existente. În același fel, el a crezut și cu privire la cerul creat – pe care îl mai numește și firmament – că era creația pe care o percep simțurile și că cerul perceput de intelect este un altul, despre care profetul spune: „Cerul cerurilor este al Domnului, dar pământul l-a dar fiilor oamenilor.” La fel, în ce-l privește pe om, Moise menționează întâi numele omului și apoi, după multe alte lucruri create, amintește crearea omului, spunând: „Dumnezeu i-a făcut pe oameni din țărâna pământului.” Prin urmare, el a crezut că primul om amintit a existat înaintea celui creat și că acesta din urmă, care a fost făcut din pământ, a fost modelat conform formei pre-existente. După ce a descoperit că omul fusese făcut din pământ, potrivit străvechii istorii divine care zice: „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”, Homer numește trupul neînsuflețit al lui Hector „lut fără glas”. Condamnându-l pe Ahile pentru că a târât trupul mort al lui Hector, el spune undeva:
„Asupra lutului fără glas a făcut să cadă necinstirea,
Fiind orbit de furie.”
Din nou, în altă parte, el îl prezintă pe Menelau, care s-a adresat cu zel celor care nu acceptau provocarea lui Hector la o luptă între numai doi oameni, astfel:
„În pământ și apă să vă întoarceți cu toții” – în mânia lui aprinsă vroia ca aceștia să piară, revenind la alcătuirea lor originară și primară din pământ. Homer și Platon au aflat aceste lucruri în Egipt, din istoriile străvechi și le-au scris cu cuvintele lor.
Capitolul XXXI – Alte dovezi ale cunoașterii Scripturii de către Platon
Din ce altă sursă, dacă nu din citirea scrierilor profeților putea Platon să obțină informațiile pe care ni le oferă, precum cea că Jupiter conduce în cer un car înaripat? El cunoștea aceasta din următoarele expresii ale profetului referitoare la heruvim: „Gloria Domnului a ieșit din casă și s-a odihnit asupra unui heruvim, iar heruvimul și-a ridicat aripile și roatele de lângă el și gloria Domnului lui Israel era deasupra lui.” Împrumutând această idee, Platon cel grandilocvent strigă tare, cu mare încredere de sine: „Mărețul Jupiter își conduce în cer carul cel înaripat.” Din ce altă sursă a învățat el să scrie astfel dacă nu de la Moise și de la profeți? Și unde a primit sugestia să spună că Dumnezeu există ca o substanță incandescentă? Nu din cea de-a treia carte a istoriei Împăraților, unde este scris: „Domnul nu era în acel vânt; după acel vânt a venit un cutremur de pământ, dar Domnul nu era în cutremurul de pământ. A urmat un foc, dar Domnul nu era în el. După foc a venit un glas blând”? Însă aceste lucruri trebuie înțelese de oamenii pioși într-un sens mai înalt, având o perspectivă profundă și meditativă. Dar Platon, care nu a privit cuvintele din perspectiva potrivită, a spus că Dumnezeu există ca o substanță incandescentă.
Capitolul XXXII – Doctrina lui Platon referitoare la darul ceresc
Dacă cineva ar privi cu băgare de seamă darul care coboară de la Dumnezeu asupra oamenilor sfinți – un dar pe care sfinții profeți îl numesc Duhul Sfânt – va afla că acesta a fost menționat sub alt nume de către Platon, în dialogul cu Meno. Temându-se să numească darul lui Dumnezeu „Duhul Sfânt”, ca să nu pară că urmează învățătura profeților și că este un vrăjmaș al grecilor, el recunoaște, într-adevăr, că el vine de la Dumnezeu, dar nu găsește potrivit să îl numească Duhul Sfânt, ci virtute. Astfel, în dialogul cu Meno, vizând reminiscențele, după ce a pus multe întrebări referitoare la virtute, dacă aceasta poate fi învățată sau dacă nu poate fi învățată, ci trebuie dobândită prin practică, sau dacă nu putea fi dobândită nici prin practică, nici prin învățare, ci era un dar natural, care se găsea în oameni, sau dacă vine în vreun alt fel, el declară în următoarele cuvinte: „Dacă prin acest dialog am desfășurat o cercetare și o discuție corectă, înseamnă că virtutea nu este un dar natural, nici nu poate fi primită prin învățare, ci vine prin destinul divin la cei care o au.” Cred că aceste lucruri, pe care Platon le-a învățat de la profeți cu privire la Duhul Sfânt, le-a transferat în mod evident în ceea ce el numește virtute. După cum profeții cei sfinți spun că unul și același duh se împarte în șapte duhuri, la fel și el arată că una și aceeași virtute se împarte în patru virtuți – dorind să evite cu orice preț să menționeze Duhul Sfânt, dar declarând clar sub forma unei alegorii ceea ce au spus profeții despre Duhul Sfânt. În acest scop, el a spus în încheierea dialogului cu Meno: „Din aceste motive, Meno, se pare că virtutea vine printr-un destin divin la cei ce o au. Dar vom cunoaște cu claritate în ce fel vine virtutea asupra oamenilor, atunci când, ca un prim pas, vom începe să investigăm, ca o anchetă independentă, ce este virtutea însăși.” Vedeți că el numește darul coborât de sus numai „virtute” și totuși, socotește că merită să cerceteze dacă este corect ca acest [dar] să fie numit virtute sau în alt fel, temându-se să îl numească deschis Duhul Sfânt, ca să nu pară că urmează învățăturile profeților.”
Capitolul XXXIII – Ideea lui Platon despre începutul timpului provine de la Moise
Din ce sursă a obținut Platon informația că timpul a fost creat o dată cu cerurile? Căci el a scris astfel: „Timpul a fost creat o dată cu cerurile, așa încât, prin faptul că au venit în ființă împreună, să poată fi dezintegrate deodată, dacă ar fi să aibă loc vreodată o astfel de dezintegrare.” Nu a aflat el aceste lucruri din istoria divină a lui Moise? Căci el știa că timpul a fost creat de la început din zile, luni și ani. Atunci, pentru că prima zi care a fost creată o dată cu cerurile reprezintă începutul timpului (căci Moise a scris: „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul” și adaugă imediat: „a fost creată o zi”, ca și cum ar desemna întregul timp printr-o parte a lui), Platon numește ziua „timp”, pentru că, dacă ar fi menționat termenul „zi”, ar fi fost descoperit în fața acuzațiilor atenienilor că ar adopta întocmai expresiile lui Moise. Și din ce sursă a obținut ele lucrurile scrise despre distrugerea cerurilor? Nu a învățat aceasta de la profeții cei sfinți și nu a crezut el că aceasta era doctrina lor?
Capitolul XXXIV – Când I-au atribuit oamenii lui Dumnezeu o formă umană
Dacă investighează cineva subiectul imaginilor și cercetează temeiul pentru care cei care i-au modelat mai întâi pe zeii voștri și-au imaginat că aceștia aveau forma unor oameni, va vedea că și acest fapt își are rădăcina în istoria divină. Căci, văzând istoria lui Moise, în care Dumnezeu spune: „Să facem om după chipul și asemănarea noastră”, aceste persoane, având impresia că aceste cuvinte semnificau faptul că oamenii avea aceeași formă ca și Dumnezeu, au început astfel să modeleze zei, presupunând că vor obține ceva asemănător acestora, după chipul omului care le semăna zeilor. Bărbați greci, ce mă face acum să vă relatez aceste lucruri? Doresc să știți că nu este cu putință să învățați adevărata religie de la cei care nu au fost capabili, chiar cu privire la acele subiecte prin care au câștigat admirația păgânilor, să scrie nimic original, ci au prezentat numai în scrierile lor, printr-un mecanism alegoric, ceea ce au aflat de la Moise și de la ceilalți profeți.
Capitolul XXXV – Apel adresat grecilor
A sosit timpul ca voi, bărbați greci – fiind convinși pe baza istoriilor străvechi de faptul că Moise și ceilalți profeți au trăit cu mult înaintea celor pe care voi i-ați socotit înțelepți – să abandonați iluzia înaintașilor voștri, să citiți istoriile divine ale profeților și să aflați din ele care este adevărata religie. Ei nu vă prezintă discursuri meșteșugite, nici cuvinte amăgitoare și înșelătoare – căci aceasta este caracteristica celor care doresc să vă răpească adevărul – ci folosesc cu simplitate cuvintele și expresiile pe care le consemnează și declară ceea ce Duhul Sfânt, care a coborât asupra lor, a ales să îi învețe pe cei care sunt dornici să cunoască adevărata religie. Astfel, lăsând deoparte falsa rușine și eroarea cea adânc înrădăcinată a omenirii, cu parada ei ostentativă și zgomotul ei gol, deși vă închipuiți că prin ea aveți toate avantajele, dăruiți-vă lucrurilor care într-adevăr vă folosesc. Nu veți aduce nicio jignire la adresa părinților voștri dacă vă manifestați acum dorința de a vă consacra unor lucruri opuse erorii lor, din moment ce este probabil că ei se jelesc acum în Hades și se căiesc acum cu o pocăință prea târzie. Dacă s-ar putea ca ei să vă arate ce li s-a întâmplat după încheierea acestei vieți, ați ști de ce nenorociri de groază doresc ei să vă scape. Dar acum, fiindcă nu e cu putință în această viață să puteți învăța de la ei sau de la cei care pretind că predau filozofia, care pe nedrept este numită astfel, înseamnă că singurul lucru care vă rămâne de făcut este să renunțați la greșeala părinților voștri și să citiți profețiile scriitorilor sacri, fără a le pretinde o exprimare desăvârșită (întrucât conținutul religiei noastre nu stă în cuvinte, ci în fapte) și să învățați de la ei ceea ce vă va da viața veșnică. Căci cei ce necinstesc zadarnic numele filozofiei sunt vinovați de faptul că nu cunosc nimic, după cum sunt siliți ei înșiși să mărturisească, împotriva voinței lor, căci ei nu numai că nu sunt de acord unii cu alții, ci uneori și-au exprimat propriile păreri într-un fel, iar alteori în altul.
Capitolul XXXVI – Adevărata cunoaștere nu este deținută de filozofi
Dacă „descoperirea adevărului” ar fi dată de ei ca o definiție a filozofiei, atunci cum ar putea fi vrednici de numele de filozofi cei care nu dețin adevărata cunoaștere? Dacă Socrate, cel mai înțelept dintre înțelepții voștri, confirmat chiar de oracolul vostru, care, după cum spuneți voi, a zis: „Socrate este cel mai înțelept dintre toți oamenii” – dacă el mărturisește că nu știe nimic, atunci cum au pretins cei de după el că ar cunoaște chiar lucrurile cerești? Socrate a spus că acesta era motivul pentru care a fost socotit înțelept, pentru că, în vreme ce alții pretindeau că știu lucrurile cu privire la care erau ignoranți, el nu s-a dat înapoi să admită că nu știa nimic. Căci el a spus: „Cred că sunt mai înțelept prin acest mic detaliu: nu presupun că știu ceea ce nu știu.” Dacă Socrate spunea adesea acest fapt în dialogurile sale, să nu-și închipuie cineva că el a încoronat în mod ironic ignoranța. Căci ultima expresie a Apologiei pe care a rostit-o pe când era dus în închisoare, dovedește că el își mărturisea într-adevăr și cu seriozitate ignoranța: „Acum este vremea să plec și să mor, iar voi să trăiți. Și care dintre noi va merge într-un loc mai bun, este ascuns tuturor, afară de Dumnezeu.” Într-adevăr, Socrate, după ce a rostit aceste lucruri în Areopag, a plecat spre temniță, atribuind numai lui Dumnezeu cunoașterea acelor lucruri care sunt ascunse de noi; dar cei care au venit după el, deși nu sunt capabili să înțeleagă nici măcar lucrurile pământești, pretind că le pricep pe cele cerești, ca și cum le-ar fi văzut. Aristotel – ca și cum ar fi văzut lucrurile cerești mai clar decât Platon – a declarat că Dumnezeu nu există ca o substanță incandescentă, cum spusese Platon (căci aceasta era doctrina lui Platon), ci în cel de-al cincilea element, aerul. În vreme ce el a pretins că trebuie să fie crezut cu privire la aceste lucruri din pricina exprimării sale fără cusur, a plecat din această viață fiind copleșit de infamia și rușinea de a nu fi fost în stare să descopere natura lui Euripus din Chalcis. Prin urmare, nimeni dintre cei cu judecata sănătoasă să nu prefere exprimarea elegantă a acestor oameni propriei mântuiri, ci, potrivit acelei istorii vechi, să-și astupe urechile cu ceară și să fugă de chinul dulce adus de sirene asupra lor. Căci oamenii mai sus anumiți, prezentând limbajul lor elegant ca o momeală, au căutat să îi ademenească pe mulți de la adevărata religie, imitându-l pe cel care a îndrăznit să îi învețe pe primii oameni politeismul. Vă îndemn să nu vă lăsați convinși de aceste persoane, ci să citiți profețiile scriitorilor cei sfinți. Dacă trândăveala sau vreo superstiție moștenită vă împiedică să citiți profețiile oamenilor sfinți, prin care puteți fi instruiți cu privire la singurul Dumnezeu, care este cel dintâi articol al religiei adevărate, totuși, voi nu îl credeți pe Orfeu – care a spus ce am citat înainte și, deși v-a învățat la început politeismul, a prezentat apoi o retractare utilă și necesară. Credeți-i pe ceilalți, care au scris aceleași lucruri despre singurul Dumnezeu, căci o lucrare a Providenței Divine pentru voi a făcut ca ei, chiar împotriva voinței lor, să aducă mărturie că ceea ce profeții au spus despre singurul Dumnezeu era adevărat, pentru ca învățătura referitoare la o pluralitate de zei să fie respinsă de toți și astfel să aveți oportunitatea să cunoașteți adevărul.
Capitolul XXXVII – Despre Sibylă
Parțial, voi puteți învăța cu ușurință despre religia adevărată de la străvechea Sibylă, care, printr-un fel de inspirație convingătoare, vă învață prin prezicerile oracolului adevăruri care par să fie în mare măsură înrudite cu învățăturile profeților. Se spune că ea era de origine din Babilon, fiica lui Berosus, cel care a scris Istoria caldeilor. Când a trecut marea (nu știu în ce fel), în zona Campaniei, și-a rostit prevestirile în orașul Cumae, la șase mile de Baiae, unde se găsesc izvoarele fierbinți din Campania. Aflându-ne în acel oraș, am văzut un loc anume, unde ni s-a arătat o bazilică spațioasă, tăiată dintr-o singură stâncă, o lucrare mare și demnă de toată admirația. Cei care aflaseră de la părinții lor, ca parte a tradiției locului, că ea obișnuia să își prezinte aici oracolele, ne-au spus acest lucru. Ei ne-au arătat în mijlocul bazilicii trei vase cioplite dintr-o singură piatră și au spus că acestea erau umplute cu apă și ea se spăla aici, își punea apoi iarăși roba și se retrăgea în încăperea cea mai ascunsă a bazilicii, care era tot parte din acea stâncă unică. Aici stătea în mijlocul încăperii, pe un tron așezat pe o platformă înaltă și astfel își proclama oracolele. Mulți alți scriitori au menționat-o pe Sibylă drept profetesă, inclusiv Platon, în lucrarea Phaedrus. Am impresia că Platon îi socotea pe profeți inspirați în mod divin atunci când a citit profețiile ei. El a văzut că lucrurile prezise de ea cu mult timp în urmă, s-au împlinit. Pe această bază, în dialogul lui cu Meno, Platon își exprimă mirarea și admirația la adresa profeților în următoarele cuvinte: „Cei cărora le spunem acum profeți, ar trebui numiți pe bună dreptate oameni de natură divină. Și nu este puțin lucru faptul că aceste persoane sunt de natură divină și ajung la extazul profetic prin inspirația și posedarea lui Dumnezeu, când ei vorbesc corect despre multe probleme importante, fără să cunoască nimic din cele spuse.” Platon se referă aici clar și limpede la profețiile Sibylei. Spre deosebire de poeți care, după ce își compun poeziile, pot să le corecteze și să le șlefuiască, mai ales sub aspectul sporirii acurateței versurilor, ea avea profeția în momentul inspirației dar, îndată ce acesta înceta, nu își putea aminti lucrurile spuse. Acesta este motivul pentru care numai unele și nu toate din versurile Sibylei s-au păstrat. Noi înșine, pe când ne aflam în oraș, am aflat de la ghidul nostru, care ne-a arătat locurile în care profețea ea, că exista un anumit cufăr de aramă, în care se spune că au fost păstrate rămășițele ei. Pe lângă toate lucrurile pe care ni le-au spus, așa cum le-au auzit de la părinții lor, ei au mai zis că cei care au reconstituit profețiile ei, fiind oameni neștiutori de carte, s-au îndepărtat deseori de exactitatea versurilor și, spuneau ei, acesta este motivul lipsei ritmului în unele versuri, căci profetesa nu își amintea cele spuse după ce înceta momentul de inspirație, iar cei care ascultau, din pricina lacunelor de educație, nu au izbutit să consemneze cu exactitate versificația. Din această pricină, este limpede că Platon se gândea la profețiile Sibylei atunci când a spus despre profeți următoarele: „ei vorbesc corect despre multe probleme importante, fără să știe nimic din cele spuse.”
Capitolul XXXVIII – Apelul final
Bărbați greci, dat fiind faptul că substanța religiei adevărate nu stă în metrul poetic, nici în acea cultură care este de mare preț printre voi, acordați mai puțin devotament acurateței metricii și a limbajului și, fiind atenți la cuvintele Sibylei, fără a fi porniți spre dispute, recunoașteți cât de mari sunt beneficiile pe care vi le conferă ea prin prezicerea clară și accesibilă a venirii Mântuitorului nostru, Isus Hristos. El este Cuvântul lui Dumnezeu, inseparabil de Dumnezeu în ceea ce privește puterea; El a îmbrăcat natura umană a celor ce fuseseră creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și ne-a redat cunoașterea religiei înaintașilor noștri din vechime, pe care oamenii care au trăi după ei au abandonat-o, din pricina sfatului vrăjit al diavolului cel plin de invidie și s-au întors spre închinarea înaintea celor care nu erau dumnezei. Dacă ezitați încă și nu puteți crede că omul a fost creat astfel, credeți-i pe cei cărora ați socotit că e bine să le dați atenție și vedeți că propriul vostru oracol, atunci când i s-a cerut să rostească un imn de laudă la adresa Dumnezeului Atotputernic, în mijlocul cântecului a spus astfel: „El a creat primul om și l-a numit Adam.” Acest imn a fost păstrat de mulți pe care îi cunoaștem, pentru condamnarea celor care nu sunt dispuși să creadă adevărul care este mărturisit de toți. Așadar, dacă voi, bărbați greci, nu socotiți că închipuirea falsă cu privire la cei ce nu sunt dumnezei este mai presus de mântuirea voastră, credeți-o, așa cum am spus, pe Sibyla cea din timpuri străvechi și onorată printre voi, ale cărei cărți sunt păstrate în întreaga lume și care, printr-un fel de inspirație puternică, ne învață deopotrivă cu privire la cei ce sunt numiți dumnezei, dar care nu există, și profețește clar și limpede despre venirea anunțată a Mântuitorului nostru, Isus Hristos și despre toate lucrurile pe care El avea să le facă. Cunoașterea acestor lucruri va constitui pregătirea voastră necesară pentru studierea profețiilor scriitorilor sacri. Dacă cineva crede că a învățat doctrina referitoare la Dumnezeu de la cei mai vechi dintre cei numiți de voi filozofi, să asculte ce spun Ammon și Hermes. Cel dintâi, în discursul lui cu privire la Dumnezeu, Îl numește pe acesta cu totul ascuns, iar Hermes spune clar și explicit: „Este greu să Îl înțelegi pe Dumnezeu și este imposibil, chiar pentru cel care L-a înțeles pe Dumnezeu, să Îl explice altora.” Prin urmare, din toate punctele de vedere, nu este posibil să învățăm nimic despre Dumnezeu și despre religia adevărată în vreun alt fel, ci numai de la profeții care ne învață prin inspirația divină.
Iustin Martirul: Despre cârmuirea exclusivă a lui Dumnezeu
Capitolul 1 – Obiectul autorului
Deși natura umană a primit la început o îmbinare de inteligență și de protecție pentru a putea discerne adevărul și închinarea datorată sigurului Domn al tuturor, totuși invidia, insinuând desăvârșirea măreției umane, i-a îndreptat pe oameni spre întocmirea de idoli. Acest obicei superstițios, după ce a continuat vreme îndelungată, a ajuns să fie transmis majorității ca și cum ar fi fost normal și adevărat. Este obligația celui ce-i iubește pe oameni sau, mai degrabă, a celui ce-L iubește pe Dumnezeu, să amintească oamenilor care L-au neglijat lucrurile pe care ar trebui să le știe. Adevărul, prin sine însuși, este suficient ca să iasă la iveală, prin intermediul lucrurilor de sub cer și a ordinii [instituite de] Cel care le-a creat. Dar uitarea a pus stăpânire pe mințile oamenilor, dată fiind îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și, cu nesăbuință, a transferat muritorilor numele care Îi revine doar singurului Dumnezeu adevărat. De la câțiva, infecția păcatului s-a răspândit la mulți care, prin această folosință obișnuită de toți, au fost orbiți față de cunoașterea lucrurilor care dăinuiesc și nu se schimbă. Oamenii din generațiile trecute au instituit rituri publice și private în cinstea celor puternici, fapt ce a făcut ca uitarea credinței catolice să pună stăpânire pe posteritate. După cum tocmai am afirmat, alături de iubirea de Dumnezeu, voi folosi vorbirea unuia care îi iubește pe oameni și o voi înfățișa celor care au pricepere și toți cei care au privilegiul să observe modul de administrare a universului ar trebui să aibă o asemenea pricepere, așa încât să se închine Celui neschimbabil, care cunoaște toate lucrurile. Voi face acest lucru nu numai printr-o simplă înșiruire de cuvinte, ci voi aduce dovezi extrase din vechea poezie din literatura greacă și din scrieri foarte cunoscute printre voi toți. Prin acestea, acei oameni faimoși, care au transmis mulțimilor ca lege închinarea la idoli, vor fi învinuiți de o mare ignoranță, chiar de către proprii lor poeți și de literatură.
Capitolul 2 – Mărturii despre unitatea lui Dumnezeu
Mai întâi, Eschil, în expunerea ordinii lucrării sale, s-a exprimat astfel cu privire la singurul Dumnezeu:
„Departe de muritori se află Dumnezeul cel sfânt;
Nu te gândi că El, asemenea ție,
În veșminte omenești e îmbrăcat; cu totul neștiut
E mărețul Dumnezeu unui vierme ca tine.
Uneori El se aseamănă
Cu un foc mistuitor ce arde nesăturat,
Alteori ca apa El arată, apoi, din nou,
În falduri negre de întunecime Se ascunde.
Chiar fiarele pământului chipul Îi reflectă,
În vreme ce vântul, norii, ploaia, bubuitul
De tunet și scânteierea fulgerului Îl descoperă oamenilor
Pe Domnul lor cel suveran și mare.
Înaintea Lui marea, stâncile, orice izvor,
Șuvoaiele de apă se pleacă-n reverență;
Când chipu-I înfricoșat privesc,
Munți și pământ și adâncimi nespuse de ocean,
Cele mai înalte vârfuri de deal
Tremură: căci El este Domnul cel Atotputernic
Și aceasta-i slava Dumnezeului Preaînalt.”
Dar el nu a fost singurul om inițiat în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, căci și Sofocle descrie astfel natura singurului Creator al tuturor lucrurilor, unicul Dumnezeu:
„Există un singur Dumnezeu, unul singur adevărat,
Care cerurile și întinsul pământ de sub ele le-a făcut,
Valurile strălucitoare ale oceanului și vânturile;
Dar mulți dintre noi, muritorii, ne înșelăm inimile
Și ne luăm drept mângâiere în suferințe
Imagini ale zeilor de bronz și de fildeș
Și am adus pentru lucrarea mâinilor noastre
Jertfe și rituri mărețe deopotrivă,
Crezând că facem astfel o faptă pioasă.”
La fel și Philemon, când scrie multe explicații ale obiceiurilor străvechi, este părtaș cunoașterii adevărului; el a scris astfel:
„Spune-mi, ce fel de gânduri despre Dumnezeu s-ar cuveni s-avem?
El toate lucrurile vede, în vreme ce El Însuși e nevăzut.”
Chiar și Orfeu, care a introdus trei sute șaizeci de zei, depune mărturie în favoarea mea, prin lucrarea Diathecæ, în care pare să se căiască de greșeala lui, scriind următoarele:
„Vorbesc celor ce, pe drept, pot să audă:
Toți ceilalți, laicii, închideți acum ușile
Și, o, Musaeus, ascultă-mă, tu care ești
Vlăstarul lunii aducătoare de lumină:
Cuvintele ce le rostesc acum sunt adevărate
Și dacă ai văzut și alte gânduri de-ale mele,
Nu le lăsa să îți răpească viața binecuvântată,
Ci, mai degrabă, întoarce adâncimile inimii tale
Spre locul unde stau lumina și cunoașterea.
Ia cuvântul divin pașii să-ți conducă
Și mergi bine pe calea cea dreaptă și sigură,
Privește spre Regele unic și universal –
Unul singur, venind din Sine
Și din care noi toți izvorâm.
Toate sunt deschise privirii Lui pătrunzătoare,
În vreme ce El rămâne nevăzut.
Prezent în toate lucrările Lui, deși invizibil,
El aduce muritorilor răul din bine,
Trimite războaie înfiorătoare, dureri pline de lacrimi;
Nu este vreun altul afară de marele Rege.
Norii veșnic îi înconjoară tronul
Și ochii muritorilor sunt prea slabi
Ca să-l vadă pe Jupiter stăpânind peste toate.
El șade în cerurile de aramă,
Pe tronul lui. Sub picioare el calcă pământul
Și dreapta-și întinde
Până la marginile oceanului și de jur împrejur.
Lanțurile de munți tremură; la fel și izvoarele
Și adâncurile mării albastre și bătrâne.”
El vorbește, într-adevăr, ca și cum ar fi fost martor ocular al măreției lui Dumnezeu. Iar Pitagora este de aceeași părere când scrie:
„De-ar spune cineva cu îndrăzneală: «Iată că eu sunt Dumnezeu!»
Afară de Acela Singur, Etern și Infinit,
De pe tronul uzurpat să-și folosească puterea
Și să creeze un alt glob asemenea
Celui pe care-l locuim, spunând: ‚Este al meu”.
Nu doar atât, ci pe acest domeniu nou
Să locuiască-n veci. Iar de e-n stare,
Atunci cu-adevărat e-un dumnezeu.”
Capitolul 3 – Mărturii despre o judecată viitoare
În continuare, cu privire la Dumnezeu și la faptul că El singur are puterea de a institui judecata pentru faptele săvârșite în timpul vieții și pentru ignorarea Divinității [arătată de oameni], vă pot aduce mărturii ale unora dintre voi; mai întâi, Sofocle spune, după cum urmează:
„Acea vreme a vremurilor va veni cu siguranță,
Când din eterul auriu jos vor cădea
Comoara turnată a focului și flăcări arzătoare
Vor mistui întregul cer și pământ.
Atunci, când toată creația va fi nimicită,
Cel de pe urmă val al mării pe țărm va muri,
Pământu-i golit de pomi, iar în văzduhul fierbinte
Nicio urmă de aripă nu va mai fi.
Spre Hades sunt două drumuri, știm bine,
Pe unul cei răi merg, pe altul cei din neprihănire,
Pășesc spre soarta lor diferită, iar El,
Cel ce toate a nimicit, va mântui toate lucrurile”.
Iar Philemon spune din nou:
„Crezi tu, Nicostratus, că cei morți,
Care s-au bucurat aici de o viață bună,
Vor scăpa de privirea Divinității,
Ca și cum ar putea fi de El uitați?
Nu, căci este un ochi al Dreptății ce toate le vede,
Iar dacă binele și răul sfârșesc le fel,
Atunci te du și fură, jefuiește și pradă după plac,
Fă orice rău ce ție-ți pare bun.
Și totuși, nu te lăsa-nșelat,
Căci este un tron și-un loc de judecată pregătit,
Unde Domnul Dumnezeu fi-va așezat.
Numele Lui e înfricoșător și nu voi îndrăzni
Să Îl rostesc cu graiu-mi omenesc cel slab”.
Iar Euripide spune:
„Fără zgârcenie, El ne dă cu împrumut viața,
Ca noi, cei ce o avem, să fim judecați pe drept.
Iar de vreun muritor vrea să-și ascundă vina
De ochiul cel pătrunzător al lui Dumnezeu,
Nutrește un gând rău. Din întâmplare, dacă
Întâlnește Dreptatea cea curmătoare de plăceri
Ea îl pretinde pe drept ca prizonier al ei.
Dar mulți din voi fac un îndoit păcat
Când spun în grabă că nu e Dumnezeu.
Dar, vai, El este, este! Vedeți
Că cel rău propășește, răscumpărând
Timpul cel prețios, dar după toate,
Răsplata sau pedeapsa cuvenită îl așteaptă.”
Capitolul 4 – Dumnezeu nu dorește jertfe, ci neprihănire
Dumnezeu nu poate fi împăcat cu darurile de băutură și tămâia celor nelegiuiți, ci aduce răzbunare peste aceștia, în neprihănirea Lui, după cum mărturisește și Philemon:
„Dacă visează cineva, o, Pamphilus,
Prin jertfe de tauri sau de țapi –
Pe Jupiter – sau prin dăruirea de robe de purpură sau aur,
Prin chipuri de fildeș sau pietre prețioase
Să-L poată împăca pe Dumnezeu,
Greșește și nechibzuit se dovedește.
Să caute, mai degrabă, să fie de folos și bun,
Fără să fure sau să se complacă-n pofte,
Nici să ucidă, pentru-a obține bogății lumești.
Să nu râvnească nevasta sau pruncul nimănui,
Nici casa cea măreață, averea-mbelșugată,
Fecioara ori robul născut în casa altuia,
Nici caii, turmele sau vitele cuiva,
Nu, nici măcar un ac să nu poftești, Pamphilus,
Căci Dumnezeu e-aproape și vede tot ce faci.
Mânia Își revarsă peste cel nelegiuit,
Plăcerea Își găsește în cel neprihănit,
Pe-acesta-l lasă să culeagă rodul trudei lui
Și să se bucure de pâinea adusă cu sudoare.
De ești neprihănit, respectă-ți jurămintele
Și adu daruri lui Dumnezeului cel dătător.
Podoaba ta să nu fie-n afară,
Ci în puritatea inimii tale.
Atunci vei auzi tunetul fără să te temi
Și fără să fugi, o stăpâne, de glasul lui,
Căci nu știi să fi săvârșit vreun rău
Și Dumnezeu, care-ți este aproape,
Vede tot ceea ce faci.”
Platon, în Timæus, spune: „Dacă ar institui cineva o cercetare rigidă, nu ar fi conștient de distincția dintre natura divină și cea umană, pentru că Dumnezeu amestecă mai multe lucruri în unul singur [și apoi poate împărți din nou un lucru în mai multe], dat fiind faptul că El este înzestrat cu putere și pricepere; dar omul nu este și nici nu va fi vreodată capabil să facă astfel de lucruri.”
Capitolul 5 – Pretențiile zadarnice ale zeilor neadevărați
Cu privire la cei care cred că vor fi părtași la numele cel sfânt și desăvârșit pe care unii l-au primit în urma unei tradiții nefolositoare, ca și cum ar fi fost zei, Menander spune în Auriga:
„Dacă există vreun zeu care
Se plimbă cu o femeie vârstnică
Și care în case intră să fure,
Un astfel de zeu nu îmi este pe plac,
Nu, ci numai Cel care stă în locul lui,
Un Dumnezeu drept și neprihănit,
Care aduce mântuire închinătorilor Lui”.
Același Menander, în Sacerdos, spune:
„Nu există vreun zeu, o, femeie, care să scape
Un om din pricina altuia. Într-adevăr, dacă vreun om,
Prin chimvale sunătoare poate fermeca un zeu
Ori de câte ori cântă, cu siguranță
Acel om este un mai mare zeu.
Astfel de lucruri, Roda, sunt șiretlicuri viclene
Pe care oamenii trufași ai intrigilor
Le născocesc ca să-și câștige traiul
Și lasă după ei lucruri demne de batjocură.”
Din nou, același Menander, declarându-și părerea cu privire la cei ce sunt considerați zei, dovedește că aceștia nu sunt adevărați și spune:
„Da, dacă aș vedea aceasta, mi-aș dori
Să se întoarcă înapoi sufletul la mine.
Căci spune-mi unde, o, Getas, este cu putință
În lumea aceasta să găsești zei neprihăniți?”
Apoi, în Depositum, el spune:
„Se pare că nu e dreaptă nici chiar
Judecata zeilor.”
Euripide, autorul tragediei Oreste, spune:
„Apollo, cel ce prin porunca lui
A pricinuit moartea mamei, nu știe
Ce înseamnă cinstea și dreptatea.
Noi îi slujim pe zei, oricare-ar fi aceștia;
Dar din acele locuri din mijlocul pământului,
Apollo răspunde muritorilor
Și noi facem orice ne spune el.
Pe el l-am ascultat când cea ce m-a purtat căzu
De mâna mea ucisă: el e cel ticălos.
Atunci ucideți-l pe el, căci el păcătui, nu eu.
Ce puteam face? Nu credeți că zeul mă va elibera
Ce vina pe care o port?”
Același autor spune în Hippolytus:
„În aceste privințe zeii nu judecă drept.”
Și în Ion el spune:
„Ce interes am eu legat de fiica lui Erechtheus?
Căci ea nu aparține unuia ca mine.
Dar când cu vase de aur vin să aduc ofrande,
Voi împrăștia roua; totuși, Apollo
Trebuie prevenit în legătură cu faptele lui.
El le silește pe fecioare cu el să se mărite,
Copiii în taină concepuți el îi trădează și
Îi părăsește când pe moarte sunt. Tu să nu faci la fel,
Ci urmărește mereu virtuțile, căci zeii
Vor pedepsi desigur pe cei răi.
Cum este cu putință ca voi, care ați prescris
Legi să ghideze omul, în nedreptate să trăiți?
Dar voi sunteți departe, deci liber voi vorbi.
Să dați câștig de cauză oamenilor
Pentru căsătoriile făcute cu sila, voi, Neptun și Jupiter,
Cel ce stăpânești în ceruri. Templele
Le-ați golit și răsplătiți nedreptatea.
Voi slăviți până la ceruri pe cel chibzuit,
Dar v-ați umplut mâinile de ticăloșie.
Nu mai e drept ca oamenii să fie numiți răi,
Când ei imită păcatele zeilor,
Nu, ci atunci să lăsăm mai degrabă răul se le fie dascăl”.
În Arhelau el spune:
„Deseori, fiul meu, zeii aduc nedumerire oamenilor”.
Iar în Bellerophon, tot el spune:
„Cei ce nu fac ce este drept nu sunt zei.”
Din nou, în aceeași lucrare, el zice:
„Zeii domnesc în ceruri, desigur, spune unul;
Dar nu e-adevărat și cel ce zice astfel
Să nu fie nechibzuit, folosind tradiția cea veche
Și nici atenție să nu dea vorbelor mele,
Ci cu privirea limpede,
Problema s-o privească în cea mai clară lumină.
Puterea absolută îi jefuiește pe oameni de viață,
De avere, încalcă credința făgăduită;
Nu scutește niciorașele ci, cu braț plin de cruzime
Le pradă și le pustiește fără milă;
Iar cei ce fac astfel de lucruri au mai multă trecere
Decât cei ce duc o viață blândă și cucernică.
Orașele mai mici, care-i cinstesc pe zei,
Supuse se pleacă în fața sulițelor multe
Ale orașelor mai mari și lipsite de evlavie.
Eu cred că acela ce se tolănește trândav, fără a lucra
Ceva cu mâinile lui pentru-a se întreține,
Dar zeilor se roagă, va afla curând dacă aceștia
Din starea lui nenorocită îl vor scoate.”
Menander spune în Diphilus:
„Așadar, noi aducem laudă și mare cinste
Celui care este Tatăl și Domnul tuturor,
Singurul creator și susținător al omenirii,
Care a-nzestrat pământul cu toate lucrurile bune.”
Tot el spune în Piscatores:
„Eu socotesc că acela ce viața îmi hrănește
Este Dumnezeu. Cel ce obișnuiește să-mplinească
Nevoile oamenilor nu are trebuință de resurse înnoite
De mâinile noastre – El Însuși este totul în tot.”
În Fratres tot el zice:
„Dumnezeu este întotdeauna înțelepciunea
Celor neprihăniți: așa au crezut oamenii cei mai pricepuți.”
Apoi, în Tibicinæ spune:
„Judecata bună găsește în toate lucrurile un templu
În care să se-nchine. Căci ce este mintea,
Dacă nu glasul lui Dumnezeu pus în noi?”
Dramaturgul spune în Phrixus:
„Dacă cel evlavios și cel nedrept
Împart aceeași soartă, cum putem gândi corect
Dacă Jupiter, cel fără pereche, nu judecă după dreptate?”
În Philoctetes el zice astfel:
„Vedeți ce câștig pe cinste primesc zeii
Și cum e admirat cel al cărui sanctuary
Este mai încărcat cu aurul cel galben.
Ce vă împiedică atunci pe voi, dacă e bine
Asemenea zeilor să fim, să acceptați un astfel de câștig?”
Apoi, în Hecuba ni se spune:
„O, Jupiter, oricine ai fi tu,
Cel despre care, afară de numele tău,
Cunoașterea dă greș,
Jupiter, dacă ești cu-adevărat
De mare trebuință sau dacă tu ești
Cugetul omului, mă închin ție!”
Capitolul 6 – Ar trebui să recunoaștem un singur Dumnezeu
Iată deci, o dovadă a virtuții și a unui cuget iubitor de chibzuință, ca să vă întoarceți la legătura unității și să vă apropiați de înțelepciune, ca să fiți mântuiți și să alegeți lucrurile bune, potrivit voinței libere aflate în om. Să nu credeți că cei ce sunt stăpâniți de pasiuni omenești sunt stăpâni peste toate, când ei nu au nici măcar o putere egală cu a oamenilor obișnuiți. În scrierile lui Homer, Demodocus spune că este un autodidact – Dumnezeu m-a inspirat cu următoarele exemple – deși este muritor. Esculap și Apollo au învățat să vindece de la centaurul Chiron – un lucru cu totul nou, ca zeii să fie învățați de oameni. Mai e nevoie să vorbesc despre Baccus, despre care poetul spune că și-a pierdut mințile? Sau despre Hercule, despre care el spune că e nefericit? Ori despre Marte și Venus, capii adulterului? Amintindu-i pe aceștia întărim dovada prezentată. Dacă vreunul, din ignoranță, ar imita faptele despre care se spune că sunt divine, ar fi considerat unul dintre oamenii necurați, care s-a îndepărtat de viață și de umanitate. Iar dacă cineva face așa cu bună știință, ar avea o scuză plauzibilă pentru a scăpa de răzbunare, arătând că imitarea faptelor îndrăznețe ale zeilor nu reprezintă un păcat. Dar dacă cineva va condamna aceste fapte, va da deoparte numele lor bine cunoscute și nu le va acoperi cu cuvinte fățarnice și aparent credibile. Prin urmare, este necesar să acceptăm Numele cel adevărat și invariabil, care nu este proclamat numai de cuvintele mele, ci și de ale celor care ne-au arătat aceste elemente ale cunoașterii, pentru ca nu cumva noi, trăind în trândăvie în această stare de existență, asemenea nu doar celor ignoranți în ceea ce privește slava cerească, dar dovedindu-ne și nerecunoscători, să ajungem să dăm socoteală Judecătorului.
Fragmente din lucrarea pierdută a lui Iustin Martirul despre înviere
Capitolul I – Puterea adevărului de a se evidenția
Cuvântul adevărului este liber și duce cu sine propria autoritate, respingând cu dispreț capcanele oricărui argument meșteșugit și nesupunându-se cercetării logice a ascultătorilor săi. Dar el va fi crezut din pricina nobleței sale și a încrederii datorate Celui care îl trimite. Cuvântul adevărului este trimis de la Dumnezeu; de aceea, libertatea pe care adevărul o pretinde nu este arogantă. Dat fiind faptul că adevărul a fost trimis cu autoritate, nu se cade să i se ceară să dovedească cele afirmate, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dovadă dincolo de el, adică dincolo de Dumnezeu. Orice dovadă este mai puternică și mai demnă de crezare decât faptul pe care îl dovedește, căci un fapt care nu este crezut până când se aduc dovezi, devine demn de crezare când este demonstrat și se recunoaște ceea ce era pus sub semnul întrebării înainte de aducerea dovezilor. Dar nimic nu este mai puternic sau mai demn de încredere decât adevărul, așadar, cel care pretinde ca adevărul să fie dovedit este asemenea celui care dorește să i se dovedească de ce percepe lucrurile de care ia cunoștință prin intermediul simțurilor. Căci testul acelor lucruri care sunt percepute prin intermediul rațiunii sunt simțurile. Dar, în ceea ce privește simțurile, nu există nicio dovadă dincolo de ele. După cum lucrurile pe care le caută rațiunea le aducem în fața simțurilor și pe baza lor judecăm ce fel de lucruri sunt, dacă sunt adevărate sau nu, și nu mai stăm să cumpănim, ci ne încredem în decizia simțurilor, la fel raportăm tot ce se spune despre oameni și lume la adevăr și pe baza lui judecăm dacă aceste lucruri sunt sau nu de valoare. Însă lucrurile spuse de adevăr nu le mai judecăm pe baza unui test separat, ci ne încredem pe deplin în acesta. Iar Dumnezeu, Tatăl universului, care reprezintă inteligența desăvârșită, este adevărul, iar Cuvântul, care este Fiul Său, a venit la noi, întrupându-Se, revelându-Se pe Sine și pe Tatăl și dându-ne, în El, învierea din morți și apoi viața veșnică. Acesta este Isus Hristos, Mântuitorul și Domnul nostru. De aceea, cei care Îl urmează, care Îl cunosc și a căror dovadă este credința în El, se vor odihni în El. Dar pentru că adversarul nu încetează să se împotrivească multora și folosește căi multe și diverse pentru a-i ademeni, ca să-i îndepărteze pe cei credincioși de credința lor și ca să-i împiedice pe cei necredincioși să creadă, socotesc că este necesar ca și noi, fiind înarmați cu învățăturile invulnerabile ale credinței, să luptăm împotriva lui în numele celor slabi.
Capitolul II – Obiecții cu privire la învierea trupului
Cei care susțin o părere greșită spun că nu există o înviere a trupului, aducând ca argument faptul că este imposibil ca ceea ce este deteriorat și putrezit să fie adus în starea dinainte. Pe lângă această imposibilitate, ei spun că mântuirea trupului nu este de folos; ei abuzează de trupurile lor și menționează infirmitățile acestora, declarând că trupul este pricina păcatelor noastre; așadar, spun ei, dacă trupul învie, și neputințele noastre vor învia o dată cu el. Ei elaborează o serie de argumente sofiste, precum sunt următoarele: dacă trupul învie, fie va învia în întregime, format din toate părțile sale, fie va fi imperfect. O înviere imperfectă ar însemna lipsă de putere din partea lui Dumnezeu, dacă numai unele părți ar putea fi salvate și altele nu. Dar dacă toate părțile trupului sunt salvate, evident, acesta va fi compus din toate mădularele sale. Dar nu este absurd să spunem că, după înviere, vor exista toate părțile trupului, din moment ce Mântuitorul a spus: „Nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii în cer?” Iar îngerii, spun ei, nu au trup, nici nu mănâncă, nici nu întrețin relații sexuale. Prin urmare, nu va exista o înviere a trupului. Prin aceste argumente și prin altele asemănătoare, ei încearcă să îi distragă pe oameni de la credință. Sunt unii care susțin că până și Isus S-a arătat numai în spirit, nu în trup și că avea numai aparența unui trup: acești oameni caută să lipsească trupul de promisiunea care i-a fost făcută. Mai întâi, să rezolvăm acele lucruri care par fără soluție, apoi, într-o manieră ordonată, vom prezenta demonstrația cu privire la trup, dovedind că acesta beneficiază de mântuire.
Capitolul III – Dacă mădularele învie, vor avea aceleași funcții ca și acum?
Ei spun deci, că, dacă trupul va învia în întregime și dispunând de toate mădularele sale, aceasta ar însemna ca și funcțiile mădularelor să fie exercitate: pântecele femeilor să poarte sarcina, bărbații să își exercite, de asemenea, funcția de reproducere, iar celelalte mădulare să funcționeze și ele. Acest argument va rămâne în picioare sau se va prăbuși prin următoarea afirmație. Dacă el se va dovedi fals, întreaga lor obiecție va fi îndepărtată. Este evident că membrele care îndeplinesc o anumită funcție acționează așa cum vedem noi acum, în această viață, dar aceasta nu înseamnă că, în mod obligatoriu, ele îndeplinesc aceleași funcții dintotdeauna. Ca să vedem mai limpede acest fapt, să ne gândim la următoarele: funcția uterului este de a rămâne însărcinat, iar a mădularului masculin de a produce sarcina. Deși aceste mădulare sunt destinate îndeplinirii unor astfel de funcții, nu înseamnă că este obligatoriu ca ele să funcționeze așa dintotdeauna (căci vedem multe femei care, deși au uter, nu rămân însărcinate, cum sunt cele sterpe); astfel, sarcina nu este consecința necesară și imediată a faptului că o femeie are uter; la fel se întâmplă și cu cele care nu sunt sterpe, dar care se abțin de la relații sexuale, unele fiind virgine de la început, iar altele numai de la un timp anume. Vedem că sunt și bărbați care se păstrează caști, unii de la început și alții de la o anumită vreme. Astfel, prin felul lor de viață, aceștia dau deoparte căsătoria, considerând-o nelegiuită din pricina poftei. Vedem că și unele animale, deși au uter, nu zămislesc, precum este catârul, iar masculii nu dau naștere unor animale de aceeași rasă. Deci, atât în cazul oamenilor, cât și în cel al animalelor fără rațiune, vedem cazuri în care relațiile sexuale sunt desființate și aceasta are loc înainte să vină lumea viitoare. Și Domnul nostru, Isus Hristos, S-a născut dintr-o fecioară nu pentru alt motiv decât pentru cel de a nimici zămislirea produsă de dorința neînfrânată și pentru a arăta că omul poate fi conceput de Dumnezeu fără intervenția umană. Când El S-a născut și S-a supus celorlalte condiții ale trupului – adică mâncarea, băutura, îmbrăcămintea – nu S-a supus acestei condiții – de exercitare a funcției sexuale. În ceea ce privește dorințele trupului, El le-a acceptat pe cele ce erau necesare, dar nu S-a supus celor care nu erau necesare. Dacă trupul ar fi lipsit de hrană, de băutură sau de îmbrăcăminte, ar pieri, dar dacă este privat de dorința nestăpânită nu suferă niciun rău. El ne-a spus, deopotrivă, că în lumea viitoare relațiile sexuale nu vor mai exista, după cum arată cuvintele Lui: „Copiii acestei lumi se însoară și se mărită, dar copiii lumii ce va veni nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci vor fi ca îngerii în cer.” Deci, cei neîncrezători să nu se mire dacă, în lumea care va veni, El va pune capăt acelor acte ale mădularelor noastre trupești care sunt desființate chiar în lumea aceasta.
Capitolul IV – Cei cu diformități vor învia în această stare?
Acești oameni spun că, dacă trupul învie, trebuie să se ridice la viață în aceeași stare în care era când a murit. Astfel, dacă a murit având un singur ochi, trebuie să învie cu un singur ochi, dacă a murit olog, va învia așa, dacă are vreo deficiență într-o anumită parte a corpului, va învia în această stare. Cât de orbi sunt ochii inimii acestor oameni! Ei nu au văzut pe pământ orbi care și-au căpătat vederea și ologi care au mers la cuvântul Lui. Toate lucrurile pe care le-a făcut Mântuitorul au fost îndeplinite mai întâi pentru ca cele spuse cu privire la El în profeți să se împlinească, „pentru ca cel orb să-și capete vederea și cel surd să audă” și așa mai departe, dar și pentru a sădi credința că trupul va fi întreg la înviere. Căci dacă El a vindecat bolile trupului pe pământ, făcând trupul întreg, cu mult mai mult va face acest lucru la înviere, pentru ca trupul să se ridice desăvârșit și întreg. Deci, în acest fel vor fi tămăduite acele deficiențe de temut ale trupului.
Capitolul V – Învierea trupului nu este imposibilă
Iarăși, unii din cei care susțin că trupul nu va învia, afirmă că acest fapt este imposibil; alții, gândindu-se cât de netrebnic și de vrednic de dispreț este trupul, cred că nu este potrivit ca Dumnezeu să îl învie, iar alții cred că, de la bun început, trupul nu a primit promisiunea învierii. Deci, mai întâi, în ce îi privește pe cei care spun că este cu neputință ca Dumnezeu să-l învie, cred că ar trebui să arăt că sunt ignoranți, afirmând doar cu vorba că sunt credincioși, dar dovedind prin faptele lor că sunt necredincioși, chiar mai necredincioși decât necredincioșii. În condițiile în care toți păgânii cred în idolii lor și sunt convinși că toate lucrurile le sunt cu putință acestora (după cum spune chiar poetul lor, Homer: „Zeii pot face toate lucrurile, cu ușurință încă”; el a adăugat cuvântul „cu ușurință” ca să evidențieze măreția puterii zeilor), mulți par să fie mai necredincioși decât aceștia. Căci dacă păgânii cred că zeii lor, care sunt idoli („care au urechi, dar nu aud, au ochi, dar nu văd”), pot face toate lucrurile, deși ei nu sunt decât demoni, așa cum spune Scriptura: „Dumnezeii popoarelor sunt demoni”, cu mult mai mult s-ar cuveni ca noi, care avem credința cea bună, corectă și adevărată, să credem în Dumnezeul nostru, căci avem și dovezi [ale puterii Lui], mai întâi prin crearea primului om, care a fost făcut de Dumnezeu din țărână; există suficiente dovezi ale puterii lui Dumnezeu și cei care studiază lucrurile pot vedea că oamenii se nasc unii din alții și se pot minuna chiar mai mult de felul în care, dintr-un mic strop de lichid, se formează o făptură vie atât de mare. Dacă aceste lucruri ar fi fost consemnate numai ca o promisiune și nu ar fi fost văzute împlinindu-se, nașterea ar fi mai greu de crezut decât învierea, dar ea devine credibilă prin îndeplinirea ei. Dar chiar și în cazul învierii, Mântuitorul ne-a arătat împlinirea ei, despre care vom vorbi puțin. Însă acum demonstrăm că învierea trupului este posibilă, cerând iertare fiilor Bisericii dacă aducem argumente care par laice și fizice, mai întâi pentru că înaintea lui Dumnezeu nimic nu este laic, nici măcar lumea însăși, căci ea este lucrarea mâinilor Lui și în al doilea rând, pentru că folosim astfel de argumente pentru a veni în întâmpinarea necredincioșilor. Dacă am fi avut o dispută cu cei credincioși, ar fi fost suficient să spunem că noi credem, însă acum trebuie să trecem la demonstrație. Dovezile de mai sus sunt, într-adevăr, suficiente pentru a demonstra posibilitatea învierii trupului. Dar dat fiind faptul că acești oameni sunt din cale-afară de necredincioși, vom aduce în continuare un argument și mai convingător – un argument care nu se întemeiază pe credință, căci ei nu se află în sfera ei, ci pe sursa necredinței lor – adică, desigur, pe rațiuni fizice. Dacă le dovedim prin astfel de argumente că învierea trupului este posibilă, cu siguranță sunt vrednici de mare ocară dacă nu pot fi convinși nici prin declarația credinței, nici prin argumentele cuvântului.
Capitolul VI – Învierea este în concordanță cu opiniile filozofilor
Unii dintre cei ce sunt numiți filozofi, precum Platon, spun că universul este format din materie și Dumnezeu; alții, precum Epicur, că este format din atomi și din vid, în vreme ce alții, cum sunt stoicii, că este format din acestea patru: foc, apă, aer și pământ. Ajunge să menționăm opiniile predominante. Platon spune că toate lucrurile sunt create de Dumnezeu din materie, potrivit planului Său, dar Epicur și urmașii lui spun că toate lucrurile sunt create din atomi și din vid, de către un fel de acțiune auto-controlată a mișcării naturale a corpurilor. Stoicii considerau că toate sunt create din cele patru elemente, umplute cu Dumnezeu. În vreme ce există o asemenea discrepanță între ei, există unele învățături recunoscute de toți. Una dintre ele spune că nimic nu poate fi produs din ceva ce nu există, nimic nu poate fi nimicit sau dizolvat în ceva ce nu există și elementele din care au fost create toate lucrurile sunt indestructibile. Întrucât așa stau lucrurile, potrivit acestor filozofi, regenerarea trupului este posibilă. Dacă, potrivit lui Platon, există materia și Dumnezeu, ambele sunt indestructibile și Dumnezeu are rolul unui meșteșugar, adică al unui olar, iar materia are rolul lutului, al cerii sau al unui astfel de material. Apoi, ceea ce este format din materie, fie că este un chip sau o statuie, este destructibil, dar materia în sine este indestructibilă, la fel ca lutul, ceara sau vreun alt fel de material. Astfel, artistul conturează în lut sau ceară și face forma unui animal viu. Iar dacă lucrarea lui este distrusă, nu este imposibil pentru el să modeleze aceeași formă, folosind același material și să o facă din nou. Astfel, potrivit lui Platon, nu va fi cu neputință pentru Dumnezeu, care este indestructibil și care are la îndemână material indestructibil, ca și după ce a fost distrus lucrul format întâi din el, să îl facă din nou, având aceeași formă ca înainte. Chiar și potrivit stoicilor, dat fiind faptul că trupul este format prin amestecul celor patru substanțe elementare, atunci când el este dizolvat în cele patru elemente, care rămân indestructibile, este posibil ca acestea să fie formate pentru a doua oară din aceeași fuziune și compoziție, datorită lui Dumnezeu, care le pătrunde și să re-creeze astfel trupul pe care îl formaseră înainte. La fel se întâmplă cu un om care face o compoziție din aur, argint, aramă și cositor și apoi dorește să o topească din nou, pentru ca fiecare element să existe separat; după aceea poate să le amestece iarăși, dacă vrea, și să facă aceeași compoziție pe care o avusese înainte. Din nou, potrivit lui Epicur, întrucât atomii și vidul sunt indestructibile, printr-o aranjare și o ordonare precisă a atomilor care se unesc, iau naștere deopotrivă toate lucrurile și trupul însuși. În cursul timpului, acesta se descompune din nou în acei atomi din care s-a și format. Iar cum aceștia rămân indestructibili, nu este deloc imposibil ca, venind împreună din nou și primind aceeași aranjare și poziție, să formeze un trup de aceeași natură cu cel produs înainte din ei. Asemenea unui bijutier care ar face un mozaic în forma unui animal și pietrele ar fi împrăștiate de trecerea timpului sau chiar de cel care le-a aranjat, având acele pietre împrăștiate, el le poate aduna laolaltă și le poate așeza în același fel, făcând aceeași formă de animal. Și nu va fi Dumnezeu în stare să adune din nou împreună mădularele descompuse ale trupului și să facă același trup pe care îl întocmise înainte?
Capitolul VII – Trupul are valoare în ochii lui Dumnezeu
Am dovedit îndeajuns, ca răspuns adresat oamenilor din lume, că învierea trupului este posibilă. Iar dacă învierea trupului nu este imposibilă chiar pe baza principiilor necredincioșilor, cu cât mai mult este ea în concordanță cu înțelegerea credincioșilor! Urmând ordinea noastră, trebuie să vorbim acum despre cei care socotesc că trupul este rău și că nu este vrednic de înviere sau de ordinea cerească, mai întâi pentru că este creat din pământ și apoi pentru că este plin de toată răutatea, așa încât silește sufletul să păcătuiască împreună cu el. Dar aceste persoane par a fi ignorante în ceea ce privește întreaga lucrare a lui Dumnezeu, atât în legătură cu geneza și formarea omului, mai întâi, și apoi cu privire la motivul pentru care au fost create lucrurile din lume. Căci nu spune cuvântul: „Să facem om după chipul și după asemănarea noastră?” Ce fel de om? Evident că este vorba de un om trupesc, căci cuvintele spun: „Și Dumnezeu a luat țărână din pământ și l-a făcut pe om.” Este limpede, deci, că omul creat după chipul lui Dumnezeu avea un trup. Atunci nu este absurd să spunem că trupul făcut de Dumnezeu după propriul chip este vrednic de dispreț și că nu valorează nimic? Dar faptul că trupul este un bun de preț pentru Dumnezeu reiese mai întâi din crearea lui de către Dumnezeu, căci cel puțin imaginea este valoroasă pentru cel ce a creat-o și pentru un artist și, apoi, valoarea trupului se vede din crearea restului lumii, căci, dintre toate lucrurile create, el este cel mai prețios pentru creator.
Capitolul VIII – Trupul determină sufletul să păcătuiască?
Acest fapt este adevărat, spun ei, căci trupul este păcătos și silește sufletul să păcătuiască împreună cu el. Astfel, ei acuză zadarnic trupul și pun pe seama lui păcatele amândurora. Dar în ce cazuri poate trupul să păcătuiască de unul singur, dacă sufletul nu merge înaintea lui, incitându-l? Ca și în cazul unui jug de boi, dacă unul sau altul este dezlegat din jug, niciunul nu poate ara singur; la fel, nici trupul sau sufletul nu pot face nimic singure, dacă ies din jugul comuniunii lor. Iar dacă trupul este cel păcătos, atunci numai din pricina lui a venit Mântuitorul, după cum spune El: „Nu am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” Așadar, dacă s-a dovedit că trupul este prețios în ochii lui Dumnezeu și slăvit mai presus de toate lucrările Sale, atunci pe drept va fi mântuit de El.
Prin urmare, trebuie să îi înfruntăm pe cei care spun că, deși trupul este lucrarea specială a lui Dumnezeu și prețuită de El mai presus de toate, nu reiese automat că trupul beneficiază de promisiunea învierii. Însă nu este absurd ca ceea ce a fost creat în asemenea împrejurări și care este mai valoros decât toate lucrurile, să fie neglijat de Creatorul său în așa fel încât să treacă în non-eternitate? Aceasta ar însemna ca sculptorul și pictorul care vor ca lucrările lor să dureze, ca să le aducă glorie, să le înnoiască atunci când încep să se deterioreze, iar prin contrast, Dumnezeu să Își neglijeze proprietatea și lucrarea în așa măsură încât ea să ajungă să fie anihilată și să nu mai existe. Nu ar trebui să spunem că această muncă este zadarnică? Dacă un om ar construi o casă și ar distruge-o imediat sau ar neglija-o, deși vede că se deteriorează și o poate repara – l-am învinui că a lucrat în zadar. Nu L-am învinui la fel și pe Dumnezeu? Însă cel Nepieritor nu este astfel și Înțelepciunea universului nu este nesăbuită. Cei necredincioși să-și închidă gura, chiar dacă ei înșiși nu cred.
Dar, într-adevăr, El a chemat trupul la nemurire și îi promite viața veșnică. Atunci când promite că va mântui omul, El face această promisiune și pentru trup. Căci ce este omul dacă nu un animal rațional, format din trup și suflet? Formează numai sufletul singur omul? Nu, ci el este sufletul omului. Este trupul numit om? Nu, ci e numit trupul omului. Deci, dacă niciunul din acestea nu reprezintă omul prin sine însuși, ci ceea ce se formează din cele două poartă numele de om, iar Dumnezeu a chemat omul la viață și la înviere, El nu a chemat numai o parte, ci întregul, adică sufletul și trupul. Atunci, nu ar fi fără îndoială absurd ca, în vreme ce acestea două constituie aceeași ființă și sunt supuse aceleiași legi, una să fie mântuită și cealaltă nu? Iar dacă nu este imposibil ca trupul să fie regenerat, așa cum am dovedit deja, pe baza cărei distincții sufletul ar fi mântuit și trupul nu? Îl consideră ei pe Dumnezeu ca fiind ranchiunos? Dar El este bun și dorește ca toți să fie mântuiți. Prin Dumnezeu și prin proclamația Lui, nu numai sufletul a auzit și a crezut în Isus Hristos, și împreună cu el și trupul, dar amândouă au fost spălate și au săvârșit neprihănirea. Ei îl fac pe Dumnezeu ingrat și nedrept dacă, deși ambele cred în El, El dorește să mântuiască numai pe una, nu și pe cealaltă. Ei bine, ei spun că sufletul este nepieritor, o parte din Dumnezeu și inspirat de El și, de aceea, El dorește să mântuiască ceea ce în mod special este al Lui și înrudit cu Sine; dar trupul este pieritor și nu vine de la El, ca și sufletul. Atunci, ce mulțumiri I se mai datorează și ce manifestare a puterii și a bunătății Lui este aceasta, dacă El intenționează să mântuiască ceea ce, prin natura sa, este mântuit și există ca parte a lui Dumnezeu? Căci el avea mântuirea prin sine și, în ceea ce privește salvarea sufletului, Dumnezeu nu face un lucru deosebit, căci mântuirea sufletului era destinul său firesc, dat fiind faptul că el este o parte a lui Dumnezeu, fiind inspirat de El. Însă celui care salvează ce îi aparține nu i se datorează mulțumiri, căci prin aceasta, el se salvează pe sine. Cel care salvează o parte din sine, se salvează pe el însuși prin propriile mijloace, ca să nu ajungă deficitar cu privire la acea parte, iar aceasta nu poate fi socotită acțiunea unui om bun. Căci nici atunci când un om face bine copiilor și urmașilor săi nu este numit un om bun, întrucât și cele mai sălbatice fiare fac la fel și, într-adevăr, suferă moartea, dacă e nevoie, de dragul puilor lor. Dar dacă un om ar săvârși aceleași fapte pentru sclavii săi, acel om ar fi numit pe drept un om bun. De aceea, Mântuitorul ne-a învățat să ne iubim vrăjmașii, căci, spune El, ce răsplată vom avea? Așadar, El ne-a arătat că este o faptă bună să îi iubim nu doar pe cei născuți din El, ci și pe cei care sunt fără Dumnezeu. Iar lucrurile pe care ni le poruncește nouă, le îndeplinește mai întâi El Însuși.
Capitolul IX – Învierea lui Hristos dovedește că trupul se ridică la viață
Dacă El nu avea nevoie de trup, de ce l-a vindecat? Iar faptul cel mai convingător este acela că El i-a înviat pe morți. De ce? Nu ca să arate cum va fi învierea? Cum a înviat El atunci morții? A înviat sufletele sau trupurile lor? Evident că pe amândouă. Dacă învierea ar fi fost numai spirituală, ar fi trebuit ca El, când i-a înviat pe morți, să înfățișeze trupul zăcând deoparte, singur, și sufletul viu, separat de trup. Însă El nu a făcut așa, ci a înviat trupul, confirmând astfel promisiunea vieții. De ce a înviat El în trupul în care suferise dacă nu ca să arate învierea trupului? Dorind să confirme acest fapt, atunci când ucenicilor Lui nu le venea să creadă că a înviat în trup cu adevărat și Îl priveau cu îndoială, El le-a zis: „Tot nu aveți credință; Eu sunt”, i-a lăsat să Îl atingă și le-a arătat semnul cuielor din palmele Lui. Când ei s-au convins prin toate aceste dovezi că era El, în trup, i-au cerut să mănânce cu ei, ca să se lămurească mai clar că El înviase într-adevăr în trup; iar El a mâncat fagure de miere și pește. Când le-a arătat astfel că există cu adevărat o înviere a trupului, dorind să le arate că era posibilă și înălțarea acestuia la cer (după cum spusese El că locuința noastră este în cer), „El S-a înălțat la cer pe când ei priveau”, așa cum era în trup. După tot ce s-a spus, dacă cineva mai pretinde dovezi ale învierii, nu se deosebește cu nimic de Saduchei, căci învierea trupului stă în puterea lui Dumnezeu și, fiind mai presus de orice înțelegere, e stabilită prin credință și se vede prin fapte.
Capitolul X – Trupul este mântuit, de aceea va învia
Învierea este o înviere a trupului care a murit, căci duhul nu moare; sufletul se află în trup și fără el, trupul nu poate trăi. Trupul nu mai este atunci când sufletul îl părăsește, căci trupul este casa sufletului și sufletul este casa duhului. Toate aceste trei elemente ale celor care nutresc o nădejde sinceră și o credință neclintită în Dumnezeu vor fi mântuite. Având în vedere chiar argumentele lumii acesteia și faptul că și potrivit lor nu este imposibil ca trupul să fie regenerat, precum și faptul că, pe lângă aceste dovezi, în întreaga Evanghelie Mântuitorul ne arată că există o mântuire a trupului, de ce mai ascultăm acele argumente periculoase și necredincioase, fără să vedem că decădem atunci când plecăm urechea la un astfel de argument: că sufletul este nemuritor, dar trupul este muritor și că nu poate fi readus la viață? Asemenea lucruri auzeam de la Pitagora și de la Platon, înainte să aflăm adevărul. Dacă Mânuitorul ar fi spus acest lucru și ar fi proclamat numai salvarea sufletului, ce lucru nou, care le întrecea pe cele auzite de la Pitagora, Platon și cei de felul lor, ne-a adus El? Dar El a venit acum proclamând vestea cea bună a unei nădejdi noi și necunoscute oamenilor. Într-adevăr, era un lucru nou și neobișnuit ca Dumnezeu să promită că nu va ține neputrezirea în neputrezire, ci că va transforma putrezirea în neputrezire. Dar pentru că prințul răutății nu putea corupe în niciun alt fel adevărul, i-a trimis pe apostolii lui (oameni răi care au adus învățături dăunătoare), alegându-i dintre cei care L-au răstignit pe Mântuitorul nostru. Acești oameni au purtat numele Mântuitorului, dar au făcut faptele celui care i-a trimis și din pricina lor acest nume a fost vorbit de rău. Dar dacă trupul nu învie, de ce îl păzim astfel și nu îi îngăduim mai degrabă să se complacă în plăcerile lui? De ce nu îi imităm și noi pe doctori, care se spune că, atunci când au pacienți fără speranță, care nu mai pot fi vindecați, le permit să se dedea la toate plăcerile lor? Ei știu că acești oameni sunt pe moarte; la fel fac și cei care urăsc trupul, scoțându-l afară din moștenirea lui în măsura în care pot. Acesta este și motivul pentru care ei îl disprețuiesc, pentru că în scurt timp va ajunge un cadavru. Dar dacă medicul nostru, Hristos, Dumnezeu, care ne-a izbăvit din poftele noastre, supune trupul nostru legilor Sale înțelepte și cumpătate, este limpede că îl păzește de păcate pentru că el are nădejdea salvării, la fel cum medicii nu îngăduie oamenilor pe care speră să îi salveze să se dedea la orice fel de plăceri.
Iustin Martirul: Discurs către greci
Capitolul I – Iustin își justifică îndepărtarea de obiceiurile grecești
Să ne credeți, grecilor, că separarea mea de obiceiurile voastre este nechibzuită și pripită, căci nu am găsit în ele nimic sfânt sau plăcut lui Dumnezeu. Chiar scrierile compuse de poeții voștri sunt monumente de nebunie și de nechibzuință și oricine ajunge să fie învățat de cel mai eminent instructor al vostru este mai împresurat de dificultăți decât orice alt om. Mai întâi, ei spun că Agamemnon a stârnit pofta extravagantă a fratelui lui, nebunia și dorința lui neînfrânată și chiar și-a dat fiica să fie jertfită și a tulburat întreaga Grecie pentru a o salva pe Elena, care fusese răpită de păstorul cel lepros. Când au fost luați prizonieri în timpul războiului, Agamemnon însuși a fost luat captiv de către Chryseis și, de dragul lui Briseis, a dat foc unei feude împreună cu fiul lui Thetis. La rândul lui, Pelides, care a trecut râul, a cucerit Troia și l-a învins pe Hector; acest erou al vostru a ajuns robul Polyxenei și a fost învins de o amazoană moartă. Dându-și jos armura făcută de zei și îmbrăcând haina de nuntă, a ajuns o jertfă a iubirii în templul lui Apollo. Și Ulise din Itaca a făcut din viciu o virtute. Când a navigat pe lângă sirene vedem că era lipsit de cumpătarea cea demnă de laudă, căci nu s-a putut baza pe ea pentru a-și opri urechile să le asculte. Ajax, fiul lui Telamon, care purta scutul făcut din șapte piei de taur, și-a pierdut mințile când a fost învins de Ulise în concursul pentru armură. Nu doresc să primesc învățătură cu privire la astfel de lucruri. Nu pizmuiesc o asemenea virtute, ca să cred miturile lui Homer. Căci întreaga rapsodie, începutul și sfârșitul Iliadei și Odiseei deopotrivă – este ca o ibovnică.
Capitolul II – Este expusă teogonia greacă
Alături de Homer, Hesiod a scris Munci și zile, dar cine va crede teogonia lui aiurită? Ei spun că fiul lui Uranus, Cronos, și-a ucis tatăl la început și l-a deposedat de putere; apoi, fiind cuprins de teama să nu i se întâmple la fel, a preferat să își devoreze copiii; dar, prin măiestria lui Curetes, Jupiter a fost dus departe, ascuns în taină și apoi și-a legat tatăl în șanțuri și a împărțit împărăția. Povestirea spune că Jupiter a primit văzduhul, Neptun adâncul apelor și lui Pluto i-a revenit Hadesul. Pluto a răpit-o pe Persefona și Ceres și-a căutat copila rătăcind prin pustietăți. Acest mit a fost celebrat prin focul eleusian. La rândul lui, Neptun a răpit-o pe Melanippe, pe când aceasta scotea apă, pe lângă faptul că a abuzat de o mulțime de nereide, ale căror nume, dacă ar fi să ni le amintim, ar presupune nenumărate cuvinte. În ce-l privește pe Jupiter, acesta a fost un adulter, care a luat forma unui satir în cazul Antiope, față de Danae a luat forma aurului, față de Europa pe a unui taur, iar Ledei i s-a arătat înaripat. Iubirea lui pentru Semele a dovedit deopotrivă lipsa lui de castitate și gelozia Semelei. Se spune că l-a luat pe frigianul Ganymede drept paharnic. Așadar, acestea sunt isprăvile fiilor lui Saturn. Iar ilustrul fiu al Latonei, [Apollo], care profețea, s-a dovedit a fi un mincinos. El a urmărit-o pe Dafne, fără a reuși să pună mâna pe ea, iar lui Hyacint, care îl iubea, nu i-a prevestit moartea. Nu mai spun nimic despre caracterul bărbătesc al Minervei, despre natura feminină a lui Baccus sau despre înclinațiile spre adulter ale lui Venus. Citiți-i lui Jupiter, voi, grecilor, legile împotriva patricidului, pedeapsa pentru adulter și caracterul infam al sodomiei. Învățați-le pe Minerva și pe Diana îndeletnicirile femeilor și pe Baccus cele ale bărbaților. Unde este buna cuviință a unei femei care se îmbracă în armură sau a unui bărbat care se împodobește cu chimvale, cu ghirlande, cu veșminte femeiești și este însoțit de un cârd de bacante?
Capitolul III – Nebunia mitologiei grecești
Hercule, cel pe care voi îl sărbătoriți prin cele trei nopți, este cântat de poeți pentru muncile lui pline de reușită; el este fiul lui Jupiter care a ucis leul și a nimicit hidra cea cu multe capete; a omorât mistrețul fioros și puternic și stolul de păsări ucigătoare de oameni; a adus din Hades câinele cu trei capete, a reușit să curețe mizeria din grajdurile lui Augeas, a ucis taurii și cerbul pe ale cărui nări ieșea foc, a luat fructul de aur din pom și a ucis șarpele otrăvitor (din anumite motive, pe care nu e bine să le rostim, l-a omorât pe Achelous și pe Busiris, ucigătorul de oaspeți) și a străbătut munții pentru a obține apa care dădea o vorbire curgătoare, după cum spune povestea: el, care a fost în stare să facă atât de multe fapte mărețe, cât de copilărește a fost încântat și amețit de chimvalele satirilor, așa încât a fost învins de dragostea pentru femei și a fost lovit în coapsă de Lyda! În cele din urmă, nereușind să își dea jos tunica lui Nessus, și-a aprins el însuși rugul funerar și a murit astfel. Vulcan să lase deoparte invidia și să nu fie gelos dacă e urât de alții fiindcă e bătrân și are picioarele strâmbe, iar Marte e iubit, pentru că e tânăr și chipeș. Așadar, zeii voștri, grecilor se fac vinovați de lipsă de cumpătare, iar eroii voștri sunt efeminați, așa cum au declarat istorisirile cu privire la care au fost compuse tragediile voastre, precum cele referitoare la blestemul lui Atreus, la patul lui Thyestes, la boala din casa lui Pelops, la Danaus care a ucis din pricina urii și l-a lăsat pe Aegyptus fără copii, în mânia lui, la ospățul tiestean împrăștiat de Furii. Procne umblă și în ziua de azi bocindu-se și sora ei din Atena, cu limba tăiată, țipă. Ce nevoie mai este să vorbim despre imboldul lui Oedip, despre uciderea lui Laius, despre căsătoria cu mama sa și măcelărirea între ei a celor ce fuseseră frații și fiii lui?
Capitolul IV – Practicile nerușinate ale grecilor
Am ajuns să urăsc adunările voastre publice. Ele implică ospețe exagerate, cântece subtile din fluier ce provoacă mișcări senzuale, ungeri inutile și luxoase, încununări cu ghirlande. Cu o asemenea mulțime de rele alungați rușinea, vă umpleți mintea cu ele și vă lăsați purtați de necumpătare și vă dedați, ca o practică obișnuită, la relații păcătoase rele și nesăbuite. Vreau să vă mai spun apoi, de ce voi, care sunteți greci, sunteți indignați atunci când fiii voștri îl imită pe Jupiter, se ridică împotriva voastră și vă lipsesc chiar de soțiile voastre? De ce îi socotiți pe ei dușmani și totuși vă închinați unuia care e asemenea lor? Și de ce le învinuiți pe soțiile voastre că nu sunt caste când o cinstiți pe Venus și îi ridicați altare? Dacă aceste lucruri mi-ar fi fost relatate de alții, mi s-ar fi părut simple acuzații calomnioase și nu aș fi crezut că sunt adevărate. Dar propriii voștri poeți le cântă și istorisirile voastre le trâmbițează cu zgomot.
Capitolul V – Apel final
Prin urmare, grecilor, veniți și luați parte la înțelepciunea incomparabilă, fiți instruiți de Cuvântul Divin, cunoașteți-L pe Regele nemuritor și nu recunoașteți drept eroi pe acei oameni care au măcelărit popoare întregi. Conducătorul nostru, Cuvântul Divin, care ne ajută și acum în mod constant, nu dorește tăria trupului, frumusețea chipului sau spiritul înalt al nobilimii pământului, ci un suflet curat, întărit prin sfințenie și prin cuvintele Regelui nostru și fapte sfinte, căci puterea intră în sufletul nostru prin Cuvânt. O, trâmbiță a păcii pentru sufletul aflat în luptă! O, armă care dă aripi unor pasiuni teribile! O, învățătură ce stinge focul interior al sufletului! Cuvântul exercită o influență pe care poeții nu o au: el nu pregătește filozofi sau oratori pricepuți, dar prin învățăturile lui îi face pe muritori nemuritori, îi face pe muritori zei și îi duce de pe pământ pe tărâmuri aflate mai sus de Olimp. Haideți, lăsați-vă învățați; faceți-vă ca mine, căci și eu am fost unde sunteți voi. Însă m-au cucerit divinitatea învățăturii și puterea Cuvântului. După cum un îmblânzitor de șerpi ademenește reptila cumplită din vizuina ei și o pune pe fugă, la fel și Cuvântul scoate pasiunile de temut din natura noastră senzuală, din cele mai adânci cotloane ale sufletului; mai întâi el alungă pofta, din care se naște orice rău: ura, cearta, invidia, întrecerile, mânia și altele asemănătoare. Odată ce pofta este izgonită, sufletul devine calm și senin. Fiind eliberat de răul în care se scufundase până la gât, sufletul se întoarce la Cel care l-a creat. Căci este potrivit să fie restaurat la starea de la care s-a îndepărtat, unde se afla sau se află fiecare suflet.
[1] Iustin Martirul şi Filozoful a trăit între anii 100-160. Născut din părinţi păgâni, probabil de origine latină, el s-a convertit la creştinism înainte de anul 132 şi a fost martirizat la Roma. A scris două apologii, în fapt scrisori de pledoarie, prima fiind adresată împăratului Antonius Pius şi fiilor săi (Marc Aureliu şi Lucius Verus) iar a doua dedicată lui Marc Aureliu, în care solicita toleranţă faţă de creştini, într-o perioadă în care aceştia din urmă, refuzând ritualul religios roman, erau acuzaţi de lipsă de fidelitate faţă de Imperiu.
[2] Socrate (cca. 470 – 7 mai 399 î.Hr.) a fost un filozof din Grecia antică.
[3] Platon (cca. 427 – cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice şi fondatorul Academiei din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filozofiei, în special a tradiţiei occidentale.
[4] Matei 5:14
[5] Luca 2:14
[6] Plinius sau Pliniu cel Tânăr (în latină: Gaius Plinius Caecilius Secundus, n. în 61 sau 63 – d. cca. 115), a fost un consul roman şi nepotul matern al lui Plinius cel Bătrân. A fost prieten cu Tacit şi apropiat al împăratului Traian. În scrisorile schimbate între împăratul Traian şi Pliniu cel Tânăr se vorbeşte despre persecuţiile ce s-au dezlănţuit în timpul acela împotriva creştinilor.
[7] Lucius Annaeus Seneca (n. cca. 4 î.Hr. – d. 65 d.Hr.) a fost un filozof stoic roman, preceptor al împăratului Nero.
[8] Plutarh (n. cca. 46 – d. 125) a fost un scriitor şi moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice şi filozofice, dar şi un istoric antic cunoscut pentru lucrarea Vieţile Paralele.
[9] Daniel 2:34
[10] Stoicismul a fost o şcoală filozofică fondată în Atena în jurul anului 300 î.Hr., în perioada elenistică a istoriei antice. Era un curent filozofic care s-a dezvoltat ca o reacţie împotriva epicurismului, care îşi avea originea în filozofia cinică fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învăţătura centrală a stoicismului este morala derivată din înseşi legile naturii sau romovarea raţională, existenţa virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieţii. Acceptarea acestei evidenţe compensează durerea şi nefericirea, împacă binele cu răul, viaţa cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii faţă de oricare alte fiinţe.
[11] Sfântul Sebastian (n. Milano – d. 20 ianuarie 287 d.Hr., Roma) i-a ajutat pe creştinii întemniţaţi din Imperiu, periclitându-şi astfel propria soartă. A fost condamnat la moarte prin săgetare. Deoarece a supravieţuit săgeţilor, trupul i-a fost bătut cu ciomege şi tăiat în bucăţi.
[12] Aristotel (n. 384 – d. 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanţi filozofi ai Greciei Antice şi clasic al filozofiei universale. Deşi bazele filozofiei au fost puse de Platon, Aristotel este cel care a tras concluziile necesare din filozofia acestuia şi a dezvoltat-o, putându-se cu siguranţă afirma că Aristotel este întemeietorul ştiinţei politice ca ştiinţă de sine stătătoare. A întemeiat şi sistematizat domenii filozofice ca Metafizica, Logica formală, Retorica, Etica. De asemenea, forma aristotelică a ştiinţelor naturale a rămas paradigmatică mai mult de un mileniu în Europa.
[13] Primul conciliu de la Niceea (astăzi İznik, în Turcia) a fost primul conciliu ecumenic. S-a desfăşurat în anul 325.
[14] Reforma Protestantă a fost o mişcare în secolul al XVI-lea de a reforma Biserica Romano-Catolică din Europa Occidentală. Reforma a fost începută de Martin Luther, cu Cele 95 de teze despre practica indulgenţelor.
[15] Jean Calvin (1509-1564) a fost un reformator religios francez. Alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină, calvinismul, relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a luteranismului.
[16] Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (121-180) a fost un împărat roman din Dinastia Antoninilor, între anii 161 şi 180 d.Hr., şi filozof stoic.
[17] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.newadvent.org/fathers/0126.htm.
[18] În mitologia romană, Jupiter sau Iupiter deţinea acelaşi rol precum cel al lui Zeus în panteonul grecesc. El era numit Jupiter Optimus Maximus (Jupiter Cel mai Înalt, Cel mai Mare), fiind zeitatea supremă a statului roman, având în grijă legile şi ordinea socială.
[19] Logosul (în greacă: λόγος, din λέγω, „lego”, eu spun) este un termen folosit în filozofia antică pentru a denumi „ordinea” sau „raţiunea cosmică”, altfel spus, realitatea preexistentă a lucrurilor. Ulterior, noţiunea a fost utilizată pentru a descrie facultatea raţiunii umane şi cunoştinţele pe care oamenii le deţineau cu privire la lume şi la ei înşişi. Ulterior, semnificaţia termenului s-a îmbogăţit, astfel că la Heraclit devine principiul ordinii şi al cunoaşterii. La Aristotel, logosul era acel discurs rațional, acel argument din zona retoricii. În perioada elenismului iudaic, Philon din Alexandria adoptă termenul şi în filozofia ebraică. Mai departe, la creştini logosul este esenţa divinităţii, astfel că Isus reprezintă logosul întruchipat.
[20] Tiberius Caesar Augustus (42 î.Hr. – 37 d.Hr.) a fost al doilea împărat roman şi a domnit de la moartea lui Augustus în anul 14 până la moartea sa în 37.
[21] Matei 5:28
[22] Matei 5:29, 18:9
[23] Matei 5:32, Luca 16:18
[24] Matei 19:12, 11
[25] Matei 9:13, Luca 5:32
[26] Matei 5:44, 46; Luca 6:32
[27] Matei 6:19-20
[28] Luca 6:36
[29] Matei 5:45
[30] Matei 6:25, 31-33; Luca 12:22-24
[31] Matei 6:1
[32] Matei 5:39, Luca 6:29
[33] Matei 5:22, 41, 16
[34] Matei 5:34-37
[35] Marcu 12:29-30
[36] Marcu 10:17-18, Luca 18:18-19
[37] Matei 7:21
[38] Luca 10:16
[39] Matei 7:22-23, Luca 13:26-27
[40] Matei 13:42-43
[41] Matei 7:15-16, 19
[42] Matei 22:17-22, Luca 20:21-26
[43] Luca 12:48
[44] Pythia era preoteasa lui Apollo care făcea preziceri în Oracolul din Delphi. Conform unor surse târzii, mama acesteia era Lamia, fiica lui Poseidon.
[45] Empedocle (cca. 490 – cca. 430 î.Hr.) a fost un filozof grec presocratic.
[46] Pitagora (cca. 580 – cca. 495 î.Hr.) a fost un filozof şi matematician grec, originar din insula Samos, întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realităţi teoria numerelor şi a armoniei.
[47] Homer a fost un poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei şi Odiseei. Nu există nicio înregistrare despre existenţa sa în timpul vieţii lui Homer. Herodot consideră că Hesiod şi Homer au trăit nu cu mai mult de patru sute de ani înaintea vremii sale, consecvent nu cu mult înainte de anul 850 î.Hr.
[48] Ulise sau Odiseu este un personaj mitologic, celebru erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odiseea), care a participat la războiul troian. Ulise era regele Itacăi şi fiul lui Laertes (după o versiune, după o alta, al lui Sisif) şi al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelopa, fiica lui Icar, cu care a avut un fiu, pe Telemah. În războiul troian, Ulise are un rol important.
[49] Matei 19:26, Marcu 10:27, Luca 18:27
[50] Luca 12:4-5, Matei 10:28
[51] Menandru (cca. 342 – d. 291 î.Hr.) a fost un poet dramatic grec şi principalul reprezentant al comediei noi, aducând importante inovaţii comediei clasice.
[52] În mitologia greacă, Belerofon (sau Belerofontes) a fost, alături de Cadmus şi Perseu, cel mai mare erou şi asasin al monştrilor, în perioada dinaintea lui Heracle. Belerofon a fost fiul lui Glaucos, regele Corintului, şi l-a avut ca bunic pe Sisif, cel care a fost trimis în Tartar, ca pedeapsă pentru multiplele sale păcate. Mama sa se numea fie Eurimede, fie Eurinome şi era una din fiicele lui Nisos, regele Megarei. Cea mai mare ispravă a lui Belerofon a fost omorârea Himerei, un monstru care, conform afirmaţiilor lui Homer, avea cap de leu, trup de capră, coadă de şarpe şi răsuflare de foc.
[53] Pegas (în limba greacă: puternic) a fost, în mitologia greacă, un cal înaripat, fiul lui Poseidon ca zeu al cailor, şi al gorgonei Meduza. Legenda spune că Perseu a reuşit să o ucidă pe Meduza în timp ce dormea. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieşit cei doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreuneze cu ea: Chrysaor şi calul înaripat Pegas.
[54] În mitologia greacă, Ariadna era fiica regelui Minos şi a Pasiphaei. Când Tezeu a sosit în Creta pentru a se lupta cu Minotaurul, Ariadna, care se îndrăgostise de erou, l-a ajutat să iasă din coridoarele întortocheate ale faimosului labirint construit de Dedal. Aceasta i-a oferit un fir de aţă care să-i arate astfel calea spre întoarcere. Ca să o scape de mânia tatălui ei, Minos, Tezeu i-a promis Ariadnei să o ia cu el la Atena. A părăsit-o însă pe drum, în insula Naxos, unde, după o variantă, a fost ucisă de Artemis. Conform altei legende, Dionysos, care trecea pe acolo, s-ar fi îndrăgostit de tânăra fată şi ar fi luat-o în căsătorie. Ca dar de nuntă, el i-a oferit o coroană de aur, făurită de Hefaistos, zeul focului, coroană care mai târziu a fost transformată într-o constelaţie. S-a emis, de asemenea, ipoteza că au existat două femei cu acelaşi nume: una care l-a ajutat pe Tezeu şi o alta care a fost căsătorită cu Dionysos. În orice caz, Ariadna – zeitate primitivă a fertilităţii – a fost adorată în Atena, Naxos şi Cipru.
[55] Dionysos descinde din Zeus şi din Semele, zeiţa-mamă de origine frigiană sau muritoare, fiica lui Cadmos şi a Harmoniei. Dorind să-şi primească amantul divin în toată splendoarea lui, Semele a murit fulgerată. După ce a fost scos de Zeus din corpul matern mistuit de fulger, zeul va fi adăpostit până la naştere în coapsa tatălui său.
[56] Leto este în mitologia greacă fiica titanului Keos şi a zeiţei Febe. Este o zeiţă cu o funcţie maternă; este foarte blândă, tăcută şi rezervată şi-şi iubeşte copii. Apare rar în mituri şi preponderent ca un personaj minor, dar este adesea capabilă să influenţeze deciziile lui Zeus. De aceea cei mai mulţi zei o tratează cu grijă. În mitologia romană este numită Latona.
[57] Venus este numele roman al zeiţei greceşti Afrodita. Iniţial o veche divinitate de origine latină, protectoare a vegetaţiei şi a fertilităţii, ea a fost identificată apoi cu Afrodita. Era consoarta lui Vulcan. Era considerată strămoaşa romanilor datorită întemeietorului legendar, Enea, şi juca un rol important în multe mituri şi festivităţi romane.
[58] În mitologia greacă, Thetis sau Tetis era o nereidă, fiică a lui Nereus.S-a căsătorit cu eroul Peleus şi a devenit mama lui Ahile. La nunta ei cu Peleus (singura căsătorie dintre un muritor şi o zeiţă, acceptată de către olimpieni), Eris aruncă Mărul discordiei care, conform lui Homer, a fost originea Războiului Troian.
[59] Ahile este un celebru erou din mitologia greacă (cunoscut mai ales datorită epopeii homerice Iliada), care a participat la războiul troian de partea grecilor. Ahile era fiul zeiţei marine Thetis şi al muritorului Peleus, regele mirmidonilor din Fthia, şi nepotul lui Zeus.
[60] Tiberius Claudius Caesar Augustus Gemanicus (10 î.Hr. – 54 d.Hr.) a fost al patrulea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene; a domnit din 41 până în 54.
[61] Lui Simon, zeul cel sfânt.
[62] Marcion (100-160) a fost întemeietorul unui curent creştin cu influenţe gnostice cu mare răspândire în secolul al II-lea, care în procesul de autodefinire a bisericii Romei a fost acuzat de erezie de către tatăl său, Episcopul de Sinope. Astfel, Marcion a intrat în istoria Bisericii ca primul mare eretic, fiindu-i dedicată o bogată literatură apologetică.
[63] Dinastia Ptolemeică este o dinastie care a condus Egiptul între anii 305-30 î.Hr. A fost întemeiată de Ptolemeu I Soter, general al lui Alexandru Macedon, care a primit Egiptul în urma unui compromis între generalii şi satrapii din Imperiul lui Alexandru Macedon, compromis realizat după moartea acestuia în capitala Babilon în 323 î.Hr. Biblioteca din Alexandria pare să fi fost fondată de Ptolemeu I sau de Ptolemeu al ll-lea.
[64] Geneza 49:10-11
[65] Matei 21
[66] Isaia 11:1, 10; Numeri 24:17
[67] Isaia 7:14, Matei 1:13
[68] Luca 1:35
[69] Luca 1:31-32, Matei 1:23
[70] Mica 5:2, Matei 2:6
[71] Isaia 9:6
[72] Isaia 65:2, 58:2
[73] Psalmul 22:16, 18
[74] Matei 27:35
[75] Cuvintele profeţiei care urmează nu aparţin lui Ţefania, ci aparţin profetului Zaharia 9:9, în conformitate cu Matei 21:5.
[76] Isaia 1:3-4
[77] Isaia 66:1
[78] Isaia 1:11-15, 58:6
[79] Isaia 65:2
[80] Isaia 50:6-8
[81] Psalmii 22:18, 16; 3:5
[82] Psalmul 22:8
[83] Matei 27:39-43
[84] Isaia 2:3-4
[85] Euripide, Hippolyte, vers. 607
[86] Psalmul 1
[87] Psalmul 2
[88] Psalmul 96:1-10
[89] Deuteronomul 30:15, 19
[90] Isaia 1:16-20
[91] Psalmul 110:1-3
[92] Heraclit din Efes (cca. 535 – 475 î.Hr.), cunoscut ca „Obscurul”, a fost un filozof grec presocratic.
[93] Isaia 64:10-12
[94] Isaia 1:7, Ieremia 2:15
[95] Isaia 35:5-6, Matei 11:5
[96] Isaia 57:1-2
[97] Isaia 65:1-3
[98] Isaia 5:20
[99] Isaia 53:1-8
[100] Psalmul 24:9-10
[101] Matei 25:31
[102] Ezechiel 37:7-8, Romani 14:11
[103] Isaia 66:24, Marcu 9:44, Isaia 14:11
[104] Isaia 63:17, 64:11
[105] Isaia 54:1
[106] Isaia 1:9
[107] Citatul care urmează nu este din profetul Isaia, ci din profetul Ieremia 9:26.
[108] Geneza 49:10-11
[109] Plângeri 4:20
[110] Geneza 1:1-3
[111] Erebos (Deuteronomul 32:22), „fundul Locuinţei morţilor”. Cuvântul înseamnă „întunecime” şi este folosit de Hesiod, Hyginus şi Cicero pentru desemnarea spaţiului întunecat şi plin de umbre prin care sufletele trec în Hades.
[112] Platon, Timeu, p. 36 B.C.
[113] Numeri 21:8
[114] Geneza 1:2
[115] Pseudo-Platon, Epist. II, 312 E
[116] Deuteronomul 32:22
[117] Ioan 3;3-5
[118] Isaia 16:1-20
[119] Exodul 3:5
[120] Isaia 1:3
[121] Matei 10:40, Luca 10:16
[122] Exodul 3:2, 6, 10, 14-15
[123] Isaia 1:3
[124] Matei 11:27
[125] Geneza 1:1-2
[126] Minerva este numele roman al zeiţei numite de greci Pallas Athena. Aceasta era zeiţa înţelepciunii şi a războiului drept (spre deosebire de Ares, zeul războiului nedrept şi al violenţei). S-a născut din capul lui Jupiter/Zeus după ce mama ei a fost înghiţită de către acesta şi a ales să rămână pe veci fecioară. Este, de asemenea, zeiţa artelor şi a meşteşugurilor, patronând deopotrivă mobilitatea minții. Ea era pentru romani şi inventatoarea construcţiilor navale.
[127] Luca 22:19-20
[128] Matei 26:28
[129] Serenius Granianus, proconsul în Asia, i-a trimis împăratului Hadrian o scrisoare în favoarea creştinilor.
[130] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.newadvent.org/fathers/0127.htm.
[131] În mitologia greacă, Poseidon era zeul mării, fiul lui Cronos şi al Rheei. Ca şi ceilalţi frați ai săi, când s-a născut, Poseidon a fost înghiţit de către tatăl său şi apoi dat afară. În mitologia romană este cunoscut sub numele de Neptun.
[132] Deucalion, fiul lui Prometeu, unul dintre titani, era un zeu imens care putea atinge cu o mână luna şi cu alta pământul. După potopul pe care Zeus l-a dezlănţuit împotriva oamenilor, Deucalion şi soţia sa, Pyra, ajutaţi de Themis, au creat oameni. Zeiţa Themis i-a spus lui Deucalion, prin vis, că din pietre se vor naşte oameni, iar el a ascultat. Din mâinile Pyrei ieşeau fete frumoase, iar din mâinile lui Deucalion ieşeau băieţi puternici.
[133] Sardanapal (685 – cca. 627 î.Hr.), alte denumiri: Assurbanipal, Ashurbanipal sau Ashshurbanipal, a fost fiul lui Assarhaddon şi ultimul mare rege al Imperiului Neo-Asirian (668 – cca. 627 î.Hr.). El a înfiinţat prima bibliotecă sistematic organizată din Orientul Mijlociu antic, Biblioteca Ashurbanipal, din care supravieţuieşte o parte şi astăzi la Ninive. În Biblie (Ezra 4:10) este numit Osnapar.
[134] Epicur (341 – 270 î.Hr.) a fost un filozof grec, fondatorul epicurismului, o doctrină fondată pe baza idealului de înţelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniştea sufletului, este scopul moralei; această doctrină ne învaţă să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte şi să căutăm plăcerile simple şi naturale ale vieţii.
[135] Gaius Musonius Rufus a fost un filosof stoic roman din secolul I d.Hr. El a predat filozofia în principal la Roma, unde l-a avut printre alţii ca elev şi pe Epictet.
[136] Xenofon (n. 430 – d. 354 î.Hr.) a fost un istoric, soldat şi mercenar grec, precum şi un discipol al lui Socrate.
[137] Sotades, poet din Grecia antică (sec. III î.Hr.)
[138] Philaenis din Samos, poetă contemporană cu Isocrates (436-338 î.Hr.), presupusa autoare a renumitului manual al sexului.
[139] Archestrate de Gela, poet, gastronom şi mare călător grec din secolul IV î.Hr., autor al poemului gastronomic Hedypatheia.
[140] Versiunea în limba engleză este disponibilă la adresa www.newadvent.org/fathers/0128.htm.
[141] Isaia 51:4-5
[142] Ieremia 31:31-32
[143] Isaia 55:3-5
[144] Isaia 6:10
[145] Isaia 52:10-54:1-6
[146] Isaia 55:3-13
[147] Isaia 58:1-11
[148] Deuteronom 10:16-17,
[149] Levitic 26:40-41
[150] Isaia 1:7
[151] Sunt măsuri luate de împăratul Hadrian ca urmare a războiului dus cu înverşunare de Bar-Kocheba.
[152] 1 Tesaloniceni 2:15, Fapte 7:52, Evrei 11:32-40, Isaia 57:1
[153] Matei 23:29, 31
[154] Isaia 57:1-4
[155] Isaia 53:11
[156] Isaia 53:5
[157] Romani 2:24
[158] Isaia 3:9-11
[159] Isaia 5:18-20
[160] Luca 19:46, Matei 21:13
[161] Matei 23:23, 27
[162] Matei 23:14, 16, 24
[163] Isaia 1:16
[164] Ieremia 2:13
[165] Geneza 4:4
[166] Geneza 5:24
[167] Geneza 19
[168] Geneza 14:18-20
[169] Psalmul 110:4
[170] Osea 1:9-10
[171] Ezechiel 20:12-20
[172] Exodul 32:16
[173] Deuteronomul 32:15
[174] Geneza 9:4
[175] Geneza 9:3
[176] Fapte 10:14
[177] Deuteronomul 32:20, Ieremia 4:22
[178] Ezechiel 20:19-26
[179] Amos 5:18-6:7
[180] Ieremia 7:21-22
[181] Psalmul 50, 1:15
[182] Psalmul 50, 16-23
[183] Isaia 66:1
[184] Romani 4:3
[185] Geneza 15:6
[186] Geneza 17:14
[187] Geneza 17:11
[188] Romani 3:10
[189] Ieremia 31:31
[190] Isaia 2:3, 51:4; Mih 4:2
[191] Iosua 5:2
[192] Isaia 26:2-3
[193] Isaia 2:5-6
[194] Isaia 65:1
[195] Isaia 65:1-2
[196] Luca 16:15
[197] Matei 3:9, Luca 3:8
[198] Isaia 63:15-64:12
[199] Isaia 42:6-7
[200] Isaia 62:11-63:6
[201] Isaia 58:13-14
[202] Psalmul 106:37, Isaia 57:5
[203] Isaia 3:16, Romani 3:16-17
[204] Psalmul 14:2-3
[205] Ezechiel 3:7
[206] Ieremia 4:22
[207] Isaia 42:18
[208] Deuteronomul 32:20
[209] Isaia 29:13
[210] Numeri 28:9-10, Matei 12:5
[211] Iustin, ca mulţi alţi creştini din vremea sa, aştepta ca foarte apropiată a doua venire a Domnului.
[212] Ieremia 4:3-4
[213] Ieremia 9:25-26
[214] Maleahi 1:10-12
[215] Psalmul 18:43
[216] Este vorba aici de spălarea iudaică, despre care Iustin a vorbit în capitolul XIV.
[217] Este o confuzie probabil cu Maleahi citat mai sus, în capitolul XVIII. Aceeaşi confuzie o mai întâlnim şi în capitolul XLIX.
[218] Prescripţia de a nu bea cald în zilele de sabat nu se găseşte nicăieri în scrierile iudaice, dar ea este o consecinţă directă a preceptului care ordonă ca alimentele să fie fierte în ajun de sabat (Exodul 16:23, 35:3).
[219] Daniel 7:9-28
[220] Isaia 53:2-3
[221] Deuteronomul 21:22-23, Galateni 3:13
[222] Zaharia 12:10-14, Ioan 19:37, Apocalipsa 1:7
[223] Semnificaţia exactă a cuvintelor „Domnul Savaot” este aceea de „Domnul oştirilor”.
[224] Psalmul 110:1
[225] Daniel 7:25
[226] 2 Tesaloniceni 2:8
[227] Vechii învăţători evrei dădeau cuvântului „vreme” de la Daniel o durată de o sută de ani. Apocalipsa 12:14, 6, precum şi Sfântul Irineu, calculează drept „vreme” ca un an, adică în total „o mie şase sute şaizeci de zile”. La fel face şi Iustin.
[228] Ieremia 4:22
[229] Isaia 29:14
[230] Psalmul 110:1
[231] Psalmul 110
[232] Psalmul 110:4
[233] Psalmul 110:1
[234] Psalmul 110:7
[235] Psalmul 19:7
[236] Isaia 2:3, 51:4; Mih 4:2
[237] Ieremia 31:31, Evrei 8:7-8
[238] Psalmul 72:1
[239] Psalmul 72:1-19
[240] 1 Regi 11:1-5
[241] 1 Timotei 4:1
[242] Matei 24:5, 7:15
[243] 1 Corinteni 11:18-19
[244] Matei 7:15
[245] Matei 24:5, 11
[246] Matei 24:5
[247] Matei 10:21-22
[248] Ieremia 4:22
[249] Psalmul 24
[250] Psalmul 110:1
[251] Psalmul 47:5-9
[252] Psalmul 47
[253] 1 Corinteni 1:19-22, 2:7
[254] Psalmul 45
[255] 1 Regi 19:14
[256] 1 Regi 19:18
[257] Isaia 11:2, 1 Corinteni 12:7-10
[258] Isaia 29:13
[259] Ioan 8:31-32
[260] Exodul 12:7-21
[261] Geneza 2:7, 1 Corinteni 3:16
[262] Leviticul 16:15-27
[263] Isaia 58:5-7
[264] Leviticul 14:20
[265] 1 Corinteni 11:24, Luca 22:19
[266] Maleahi 1:10-12
[267] Geneza 17:1-14
[268] Ceea ce explică în cap. XIV.
[269] Despre cei doisprezece clopoţei prinşi de [roba] marelui preot nu găsim nicăieri. În veşmântului marelui preot erau douăsprezece pietre. Clopoţeii însă simbolizează mai bine glasul apostolilor care a răsunat în întreaga lume.
[270] Psalmul 19:4
[271] Isaia 53:1-2
[272] 1Corinteni 12:12
[273] Isaia 2:3, 51:4, Mih. 4:2
[274] Ieremia 31:31
[275] Coloseni 2:11-12
[276] Isaia 53:8
[277] Isaia 7:10-16, 8:4, 7:17
[278] Romani 9:7, Matei 3:9, Luca 3:8
[279] Ezechiel 14:20
[280] Isaia 66:24
[281] Ezechiel 14:20
[282] 1 Ioan 3:8
[283] Apocalipsa 21:4
[284] Daniel 7:27
[285] Numeri 12:7, Evrei 3:2, 5
[286] Numeri 15:37-40
[287] Deuteronomul 6:8
[288] Romani 11:4, 1 Regi 19:18
[289] Isaia 57:4-5
[290] Tit 3:4, Romani 2:4
[291] Matei 24:40-42, 25:13
