Note introductive la scrierile lui Atenagora Atenianul
[Traduse de Rev. B. P: Pratten]
[177 d.Hr.] Plasându-l pe Atenagora aici, într-un fel în afara ordinii general acceptată, nu comit nicio violare serioasă a cronologiei, ci obțin un mare avantaj pentru cititor. Într-o anume măsură noi trebuie să recunoaștem, în sintagmă, principiile afinității și dezvoltării istorice. Încheind succesiunea strălucitoare a apologeților timpurii, acest autor favorit își permite și o introducere potrivită cu marele fondator la școlii alexandrine, care îi urmează concepția. Lucrarea sa deschide drumul pentru elaborarea lui Clement asupra pretenției lui Iustin, că întreaga filozofie este cuprinsă în creștinism. Este fascinant să descoperi izvoarele primare ale gândirii creștine unindu-se aici, pentru a curge mai departe, pentru totdeauna, în canelele largi și adânci ale ortodoxiei catolice, adunând în sine toată cultura umană și îmbogățind lumea cu produsele unei minți regenerate, recoltate din revărsarea sa în domeniile filozofiei și artei și științei. Atunci când ajungem la Clement, descoperim mai mult decât atât, acel om al geniului care a făcut cunoștință cu creștinismul pentru sine, așa cum se reflecta acesta în oglinda lustruită a intelectului său. Lanțurile cad de pe talentele persecutate și întemnițate a celui credincios și curând Credința nu mai este exprimată pe tonuri apologetice, ci ca o Stăpână a minții umane și pilotul acestei spre noile lumi ale descoperirii și vastele domenii ale cuceririi. Toate salută libertatea cu care, de acum înainte, creștinii trebuie să-și asume demolarea păgânismului ca o concluzie inevitabilă. Dezagreabila demascare a ereziilor a fost îndatorirea inevitabilă după prima victorie. Aceasta era șansa de a urmări adversarul în retragerea sa fără vlagă și lașă, „împrăștierea ariergardei întunericului”. Cu Atenagora, atingem simbolurile lucrurilor care vor veni; vedem filozofia înjugată la carul lui Mesia; începem să realizăm profețita abdicare a păgânismului învechit și a prezicerii sale despre o eră a luminii:
„Magnus ab integro saeclorum nascitur ordo, quo ferrea primum Desinet, ac toto surget gens aurea mundo.”
În Atenagora, al cărui nume este o privire retrospectivă, descoperim rezultatul îndepărtat al discursului Sfântului Pavel pe Dealul lui Marte. Apostolul și-a aruncat pâine pe apele lui Ilissus și Cephisus pentru a o găsi după multe zile. „Când au auzit despre învierea morților, unii l-au batjocorit”; „dar aici vine un filozof, din agora ateniană, un convertit al argumentelor lui Pavel din Epistola sa către Corinteni, mărturisind „Dumnezeul necunoscut”, demolând marmura gloatei de divinități care „au tulburat duhul apostolului” și, în aceeași măsură, învățăturile platoniștilor și a stoicilor pentru a le aduce la picioarele lui Isus. „Dionysius Aeropagitul și femeia numită Damaris”, nu mai trebuie să fie disprețuiți ca primele roade neîndestulatele din Attica. Și ei și-au găsit o voce în această panoplie a Evangheliei; și, „fiind morți, ei încă vorbesc” prin el.
La puținele fapte din biografia sa, care apare mai jos, nu există nimic de adăugat;1 și eu ar trebui să îmi stăpânesc tendința mea de a fi un comentator, în limitele puținelor înregistrări. În notele la Tațian și Teofil, eu am făcut studentul să se familiarizeze cu aceea anexă obișnuită la tratatul său despre Iustin Martirul, în care capabilul și raționalul Episcop Kaye face o armonie între acei autori și Iustin. Aceeași armonie înfășoară lucrările lui Atenagora,2 și deci oferă prilejul pentru o sinopsă a învățăturii creștine sub Antonieni; în care precizia limbajului teologic este încă nepătată, iar identitatea credinței este în mod clar expusă. În timp ce germanii asigurau cercetătorilor ediția critică a scrierilor antice, inestimabilă pentru acumularea plină de răbdare a faptei și a ilustrației, ei sunt atât de îndrăzneți în teorie și ipoteză atunci când ajung la expunere, încât cititorul se bucură mai mult de tonul serios și sănătos al comentariului sobru, prin care se distinge teologia engleză. Aceasta are marele merit de a fi inspirată de o profundă simpatie față de scriitori primari și față de credința necontrafăcută din Scripturi. Prea adesea criticii germani tratează unul dintre acești martori verbali, care încă trăiește și încă vorbește, ca și cum ar fi subiecte moarte pe masa de disecției. Ei taie și cioplesc printr-o expunere anatomică și folosesc microscopul cu o îndemânare științifică; dar, o! cât de des ei tratează sfinții lui Dumnezeu ca pe simple cadavre, în mâinile acelora care le socotesc ca niște victime ale unei credințe oarbe într-un Hristos mort.
După citatul meu din Kaye în paginile anterioare, nu va mai fi necesar să fac mai mult decât să indic spre ilustrații similare ale lui Atenagora, care se găsesc pe paginile scrierii sale. Versiunea seacă deseori are nevoie de lubrifierea exegezei evlaviei frumos mirositoare; și, în mod providențial, ele sunt la îndemână în această lucrarea elaborată dar modestă, pe care chiar și această generație nu ar trebui să-și permită să o piardă din vedere. Adnotările lui Conrad Gesner și Henry Stephans ar fi îmbogățit mult această ediție, dacă aș fi permis ca lucrarea să se extindă prin anexarea unei versiuni a lor. Deseori ele sunt neobișnuite, pe copiile timpurii ale lucrării lui Atenagora, și sunt suplimentate cu interesanta scrisoare a lui Stephans adresată lui Peter Nannius, „stâlpul eminent din Louvain”, care a precedat edițiile moderne. Ediția pariziană a lui Iustin Martirul (1615) conține aceste note, cât și textul grec a lui Tațian, Teofil și Atenagora, cu o traducere latină. La fel cum Episcopul Kaye se referă în mod constant la această ediție, eu m-am considerat norocos să o am; folosind-o în mod extensiv pentru a compara comentariile sale erudite cu Versiunea Edinburgh.
Câteva cuvinte despre nobilul tratat al autorului nostru, despre înviere. Ca o voce fină și iubitoare în această gamă a credinței creștine, ea sună, prin toate variațiile gândirii și argumentelor sale, ca un imn. Comparând propria sa nădejde binecuvântată cu iluziile unei lumi care trăiește în răutate, și privind în mod statornic la viața lumii care va veni, ce contrast sublim găsim în această figură a mărturiei lui Hristos față de o viață senzuală a lumii păgâne, și chiar față de înțelepciunea orbecătoare a înțelepților din Attic. Eu cred că aceasta trasează un fel de creștere de la gândirea unuia care a studiat în Academie, și totuși în mod compătimitor iubindu-l pe săracul Socrate și discipolii săi. Și totuși e ceva mai mult, este rezultatul meditației asupra acelei tristei istorii din Fapte, care prezintă reminiscențele amare ale Sfântului Pavel, atunci când spune că evanghelia sa a fost „nebunie pentru grec”. Ei niciodată „nu l-au mai auzit vorbind despre acest subiect”. El i-a lăsat cu impresia confuză pe care ei și-au exprimat-o în agora atunci când au zis „Pare că vestește niște dumnezei străini.” Sfântul Luca își permite un zâmbet numai pe jumătate înăbușit atunci când adaugă „pentru că el le-a predicat pe Isus și Anastasis”, care în urechile lor era numai un ecou barbar al propriului lor Phoebus și Artemis; și de ce ar fi avut nevoie Atenienii de vreun articol de acest fel, în mod special când el este introdus de un Evreu sărac dintr-o zonă necunoscută? Oare sufletul profetic al apostolului l-a văzut dinainte pe Atenagora, atunci când „a ieșit din mijlocul lor”? Oricum ar fi fost, binecuvântatul său Stăpân „știa ce va face el”. El nu putea lăsa ca vreunul din cuvintele lui Pavel să cadă pe pământ, fără să poarte de grijă ca anumite semințe să aducă rod însutit. Și aici la final vine snopii. Și Atenagora probează ceea ce a vrut să spună Mântuitorul nostru atunci când a spus galileenilor, „Voi sunteți lumina lumii.” Ceea ce urmează este Nota introductivă originală:
Faptul că numele lui Atenagora este rar menționat, este unul dintre cele mai ciudate realități din istoria ecleziastică timpurie. S-au descoperit numai două referințe la el și la scrierile lui. Una dintre ele apare în lucrarea lui Metodius, Despre învierea Trupului, așa cum a fost păstrată de Epiphanius (Hoer., lxiv) și Photius (Bibloth., ccxxxiv). Cealaltă notă despre el se găsește în scrierile3 lui Philip din Side, în Pamphilia, care a trăit în prima parte a secolului al V-lea. Este uimitor faptul că Eusebiu a putut să nu pomenească nimic despre el; și că scrieri, atât de elocvente și puternice cum sunt cele care încă există sub acest nume, în epoca timpurie, au trebuit să fie lăsate să se afunde aproape total în uitare.
Știm cu certitudine despre Atenagora că el a fost un filozof atenian care a îmbrățișat creștinismul, și că Apologia sa, sau așa cum o poreclește el, „Ambasada” (πρεσβεινα), a fost prezentată Imperatorilor Aurelius și Commodus, aproximativ în anul 177 d.Hr. Se presupune că el a scris un număr însemnat de lucrări, dar singura producție a sa care mai există este tratatul despre Înviere. Este posibil ca această lucrare să fi fost scrisă ceva mai târziu decât Apologia (vezi cap. xxxvi), cu toate că data exactă a acesteia nu poate fi determinată. Philip din Side mai afirmă și că el i-a precedat lui Pantaenus în calitate de conducător al școlii catihetice din Alexandria; dar această informație este probabil incorectă, si este contrazisă de Eusebiu. O afirmație mult mai interesantă și poate sigură este făcută de același scriitor despre Atenagora, cu privire la faptul că el a fost câștigat la Creștinism în timp ce citea Scripturile cu scopul de a le contrazice.4 Atât Apologia sa, cât și tratatul său despre înviere ne prezintă o pană experimentată și o gândire cu o bogată cultură. De departe, el este unul dintre cei mai rafinați și, în același timp, cu certitudine unul dintre cei mai capabili dintre apologeții creștini timpurii.
Atenagora Atenianul: O pledoarie1 pentru creștini
Către Imperatorii Marcus Aurelius Anonimus și Lucius Aurelius Commodus, cuceritori ai Armeniei și Sarmatiei, și mai presus de orice, filozofi.
Capitolul I – Nedreptatea manifestată față de creștini
Cei mai mari dintre suverani, în imperiul vostru diferitele națiuni au diferite obiceiuri și legi; și niciuna nu este împiedicată de lege sau frica de pedeapsă să-și respecte datinile strămoșești, oricât de ciudat ar putea părea lucrul acesta. Un cetățean din Ilium îl numește pe Hector un Dumnezeu și acordă o onoare divină Elenei, luând-o drept Adrasteia. Lacedaemonienii îl venerează pe Agamemnon ca Zeus, și Phylonoe (fiica lui Tyndarus), și bărbații din Tenedos se închină la Tennes.2 Atenienii aduc jertfe lui Erechtheus ca Poseidon. De asemenea, atenienii îndeplinesc ritualuri religioase și sărbătoresc misterele în onoarea lui Agraulus și Pandrosus, femei care au fost considerate vinovate de impietate pentru că au deschis cutia. Pe scurt, printre națiuni și popoare, oamenii aduc orice jertfe și sărbătoresc orice mistere le place. Egiptenii pun printre dumnezeii lor chiar și pisici, și crocodili, și șerpi, și vipere și câini. Și, atât voi cât și legea, permiteți să se întâmple toate acestea; în același timp se consideră că a nu crede în niciun dumnezeu este o impietate și ceva rău, în timp ce se crede că este necesar ca fiecare om să se închine dumnezeului pe care îl preferă, dorind ca prin frica de divinitate, omul să poată fi oprit de la a face rău. Dar de ce – pentru a nu fi duși în rătăcire prin vorbe goale, ca și mulțimea, – numai un nume vă este odios?3 Numele nu merită ura: nedreptatea este cea care cere penalizare și pedeapsă. Prin urmare, cu o admirație față de blândețea și bunătatea și atitudinea voastră pașnică și binevoitoare față de fiecare om, indivizii trăiesc având drepturi egale; și orașele, în concordanță cu rangurile lor, se bucură de onoare egală; și întregul imperiu, sub conducerea voastră înțeleaptă, se bucură de o pace profundă. Dar față de noi care suntem numiți creștini4 nu ați avut același mod de a vă purta; ci, cu toate că nu am comis niciun rău, așa cum se va vedea din continuarea acestui discurs, având, dintre toți oamenii, atitudinea cea mai pioasă și mai neprihănită față de Divinitate și față de guvernare – permiteți să fim hărțuiți, prădați și persecutați, mulțimea făcând război împotriva noastră numai datorită numelui nostru. Prin urmare, ne aventurăm să ne prezentăm cauza înaintea voastră – și voi veți înțelege din această dezvăluire că noi suferim în mod nejust și contrar întregii legi și rațiunii – și vă solicităm să ne acordați și nouă o anumită considerație, ca, cel puțin, să nu mai fim omorâți la instigarea falșilor acuzatori. Pentru că amenzile stabilite de persecutorii noștri nu au în vedere decât proprietățile noastre, nu insultele aduse la adresa reputație noastre, nici pagubele pe care ni le provoacă în oricare din interesele noastre majore. Aceste lucruri le tratăm cu sfidare, cu toate că pentru majoritate ele par a fi lucruri de importanță majoră; pentru că am învățat, nu numai să nu întoarcem lovitură pentru lovitură, nici să nu ne ducem la lege cu cei care ne jefuiesc și ne răpesc, ci celor care ne lovesc peste un obraz să li-l întoarcem și pe celălalt, și celor care ne iau haina să le dăm și cămașa. Dar atunci când am cedat proprietățile noastre, ei au complotat împotriva trupurilor și sufletelor noastre,5 vărsând asupra noastră tot felul de acuzații de crime, de care nu suntem vinovați nici cel puțin în gând, dar care aparțin acestor guralivi leneși și întregului trib al celor care sunt ca ei.
Capitolul II – Pretenția de a fi tarați ca și ceilalți atunci când sunt acuzați
Dacă, într-adevăr, cineva ne poate convinge de vreo crimă, fie ea mică sau mare, nu cerem să fim iertați de pedeapsă, ci suntem gata să acceptăm cele mai aspre și mai neîndurătoare pedepse. Dar, dacă acuzația este legată numai de numele nostru – și este de necontestat faptul că până acum poveștile care s-au spus despre noi nu se bazează pe nimic mai mult decât pe obișnuitele bârfe populare fără discernământ, niciun creștin nu a fost condamnat pentru vreo crimă – cade în sarcina voastră, iluștri și binevoitori și cei mai erudiți suverani, să înlăturați prin lege acest tratament nedrept, așa încât, în întreaga lume, atât indivizii cât și orașele să aibă parte de bunăvoința voastră, și noi să putem fi recunoscători față de voi, jubilând că nu mai suntem victime ale acuzei false. Pentru că nu se potrivește cu dreptatea voastră, ca alții, atunci când sunt acuzați de crime, să nu fie pedepsiți până când sunt condamnați, iar în cazul nostru numele care îl purtăm să aibă o forță mai mare decât dovezile prezentate la judecată, atunci când judecătorii, în loc să cerceteze dacă persoana judecată a comis vreo crimă, dau drumul la insulte asupra numelui, ca și cum acesta în sine ar fi o crimă.7 Dar niciun nume în sine sau prin sine nu este considerat bun sau rău; numele sunt considerate bune sau rele în funcție de că acțiunile care stau în spatele lor, care sunt bune sau rele. Oricum, voi înșivă știți câte ceva despre aceasta, pentru că sunteți bine instruiți în filozofie și în toate învățăturile. Și din acest motiv, cei care sunt aduși înaintea voastră pentru judecată, cu toate că li se pot aduce acuzații grave, nu se tem, deoarece ei știu că voi îi veți cerceta respectându-le viața lor dinainte și nu veți fi influențați de nume, dacă ele nu înseamnă nimic, nici de acuzațiile care sunt în actul de inculpare dacă el ar fi false: ei acceptă cu aceeași satisfacție, din punctul de vedere al corectitudinii lor, sentințele voastre indiferent că sunt de acuzare sau de achitare. Prin urmare, ceea ce este considerat ca un drept comun al tuturor, noi îl cerem pentru noi înșine, pentru ca să nu mai putem fi urâți și pedepsiți pentru că suntem numiți creștini (pentru că ce are a face numele8 cu a fi oameni răi?), ci să fim judecați pentru toate acuzațiile care s-ar putea aduce împotriva noastră și fie să fim eliberați pe baza demontării lor de către noi, fie să fim pedepsiți dacă suntem acuzați de crimă – nu datorită numelui (pentru că niciun creștin nu este un om rău, numai dacă cineva, în mod fals, mărturisește doctrinele noastre), ci pentru răul care a fost făcut. Așa vedem că se procedează când sunt judecați filozofii. Niciunul dintre ei nu este condamnat de judecător, nici ca bun și nici ca rău pe baza științei sau artei sale, înainte de a fi judecat, ci dacă este găsit vinovat de vreo faptă rea este pedepsit, fără ca prin aceasta să-i fie stigmatizată filozofia (pentru că el este un om rău pentru că nu a cultivat filozofia într-un mod legal, dar știința este fără vină), în timp ce, dacă el poate să demonteze falsele acuzații, el este achitat. Atunci, să lăsăm ca această justiție egală să fie aplicată și la noi. Să lăsăm ca viața persoanei acuzate să fie investigată, dar să lăsăm numele să rămână liber de orice acuzație. La începutul apărării mele, eu trebuie să vă implor, iluștri imperatori, să mă ascultați cu imparțialitate: să nu fiți induși în eroare de vorbăriile obișnuite iraționale și să prejudiciați cazul, ci să puneți în aplicare dorința voastră de cunoaștere și dragostea pentru adevăr și atunci când examinați doctrina noastră. Prin urmare, atunci când voi de partea voastră nu veți greși din ignoranță, vom înceta, și noi, să mai fim asaltați, prin demontarea acuzațiilor care se ridică din rumoarea fără discernământ a mulțimii.
Capitolul III – Acuzații aduse împotriva creștinilor
Trei lucruri se afirmă împotriva noastră: ateismul, sărbători thyesteene,9 relații oedipiene. Dar dacă aceste acuzații sunt adevărate, nu cruțați pe nimeni: acționați imediat împotriva crimelor noastre; distrugeți-ne rădăcinile și ramurile, împreună cu soțiile și copii noștri, dacă vreun creștin10 va fi descoperit trăind ca brutele. Dar chiar și brutele nu se ating de trupul propriilor lor copii; și se împerechează după o lege a naturii și numai în anumite perioade regulate, nu după simpla destrăbălare; ele, de asemenea, recunosc pe cei de la care primesc beneficii. Prin urmare, dacă cineva este mult mai sălbatic decât brutele, care ar fi pedeapsa pe care o poate răbda și să poată fie socotită adecvată pentru asemenea ofense? Dar, dacă aceste lucruri sunt numai basme inutile și simple bârfeli, având originea în faptul că virtutea prin natura ei este opusă viciului, și că contrariile se luptă una împotriva altora prin legea divină (și voi înșivă sunteți martori că între noi nu s-au comis asemenea nelegiuiri, pentru că voi împiedicați ca informațiile să fie folosite împotriva noastră), nu vă rămâne decât să faceți cercetări cu privire la viața noastră, opiniile noastre, loialitatea și ascultarea noastră de față de voi și de casa și de guvernarea voastră, și deci în consecință să ne acordați anumite drepturi (nu cere nimic mai mult) ca a celor care ne persecută. Pentru că atunci noi îi vom cuceri, capitulând fără nicio ezitare în fața adevărului, așa cum facem noi acum cu propriile noastre vieți.
Capitolul IV – Creștinii nu sunt atei, dar recunosc numai Un Singur Dumnezeu
Mai întâi de toate, cu privire la afirmația că suntem atei – pentru că voi răspunde la acuzații una câte una, pentru a nu mai fim ridicularizați că nu avem să oferim un răspuns celor care le fac – atenienii au avut un motiv atunci când l-au declarat pe Diagoras vinovat de ateism, pentru că el nu numai că a divulgat doctrina orphică și a publicat misterele lui Eleusis și ale lui Cabiri și a tăiat o statuie de lemn a lui Hercule pentru a-și fierbe ceapa, ci în mod deschis a declarat că nu exista niciun Dumnezeu de niciun fel. Dar în ce ne privește, noi care facem distincție între Dumnezeu și materie,11 și învățăm că materia este un lucru și că Dumnezeu este altul și că ele sunt separate una de alta de o distanță mare (acesta pentru că Divinitatea este necreată și veșnică, pentru a fi zărită numai prin înțelegere și rațiune, în timp ce materia este creată și perisabilă), nu este absurd să ni se aplice numele de ateism? Dacă sentimentele noastre ar fi ca cele ale lui Diagoras, în timp ce avem asemenea motive pentru pietate – în ordinea stabilită, armonia universală, mărimea, culoare, forma, rânduiala lumii – ar fi un motiv să fim acuzați pentru reputația noastră de impietate și în aceeași măsură ar exista un motiv ca ființele noastre să fie hărțuite în acest fel. Dar, atâta timp cât doctrina noastră recunoaște un Dumnezeu, Făcătorul acestui univers, care El Însuși este necreat (pentru că cel ce creează nu este creat, numai cel ce nu creează), dar a făcut toate lucrurile prin Logosul care este din El, considerăm că suntem tratați într-un mod nerezonabil în ambele feluri, atât prin aceea că suntem defăimați, cât și prin aceea că suntem persecutați.
Capitolul V – Mărturia poeților despre Unicitatea lui Dumnezeu12
Poeții și filozofii nu au susținut ateismul în cercetările lor cu privire la Dumnezeu. Euripide, vorbind de cei care, conform percepției populare, sunt în mod ignorant numiți dumnezei, spune în mod îndoielnic:
„Dacă într-adevăr Zeus domnește în cerul de deasupra,
El nu ar trebui să trimită boli peste cei neprihăniți.”13
Dar vorbind despre El, care este perceput de înțelegere ca ceva din domeniul cunoașterii sigure, el își exprimă opinii în mod precis și cu inteligență, astfel:
„Îl poți tu vedea, în înălțime, pe el care, cu brațe umede,
Cuprinde atât eterul fără margini, cât și pământul?
Pe El îl socotești Zeus și pe El îl privești ca Dumnezeu.”14
Pentru că, în ceea ce-i privește pe așa numiții dumnezei, el, nici nu vede că ei ar fi existențe reale, la care de obicei îi este adresat numele, evidențiindu-i (de exemplu, „Zeus”: „Cine este Zeus, eu nu știu, numai prin zvonuri”), el nici nu vede că ar fi fost date nume unor realități care de fapt nu există (pentru că care ar fi rostul numelor pentru cei care nu au existențe reale care să stea în spatele numelor?); dar pe El, el l-a văzut prin lucrările Sale, privind cu un ochi la lucrurile nevăzute care se manifestă în aer, în eter, pe pământ. Prim urmare, el a tras concluzia că Cel, în care își au originea toate lucrurile create, și prin a cărui Duh sunt guvernate, este Dumnezeu; și Sophocle este de acord cu el atunci când zice:
„Există un singur Dumnezeu, în adevăr există numai unul,
Care a făcut cerurile și pământul întins sub ele.”15
[Euripide vorbește] despre natura lui Dumnezeu, care umple lucrările Sale cu frumusețe și învață atât unde trebuie să fie Dumnezeu, cât și că El trebuie să fie Unul.
Capitolul VI – Opinii ale filozofilor cu privire la Singurul Dumnezeu
Și Philolaus, atunci când zice că toate lucrurile sunt cuprinse în Dumnezeu ca într-o fortăreață, învață că El este unul și că El este superior materiei. Iată cum Lysis și Opsimus16 Îl definesc pe Dumnezeu: unul zice că El este un număr inexprimabil, celălalt că El este mai mare decât cel mai mare număr dincolo de tot ceea ce s-ar apropia de acesta. Deci, din moment ce, conform Pythagoreenilor care sunt Tertractiști,17 zece este cel mai mare număr, și cuprinde toate principiile aritmetice și armonice, și Nouă stă înainte de el, Dumnezeu este o unitate – care este unu. Pentru că cel mai mare număr este mai mare, decât anteriorul, cu unu. Apoi există Plato și Aristotel – nu că aș intenționa să trec în revistă tot ceea ce au spus toți filozofii despre Dumnezeu, ca și cum aș dori să prezint o rezumare complectă a opiniilor lor; pentru că știu că, așa cum voi întreceți toți oamenii în inteligență și în puterea domniei voastre, în aceeași măsură îi întreceți pe toți într-o corectă familiarizare cu toată învățătura, cultivându-vă, așa cum o și faceți, în fiecare ramură cu un succes mai mare decât al celor care s-au dedicat în mod exclusiv numai aceleia. Cu atât mai mult, pentru că este imposibil să demonstrăm că nu suntem singurii care limităm noțiunea de Dumnezeu la unitate, fără citarea unor nume, și eu m-a aventurat într-o enumerare de opinii. Apoi Plato zice: „A-L găsi pe Făcătorul și Tatăl acestui univers este greu; și, când este găsit, este imposibil să-L explici față de toți”,18 concepând o imagine a singurului Dumnezeu necreat și veșnic. Și dacă el recunoaște și alții, cum ar fi soarele, luna și stelele, totuși, el le recunoaște ca create: „zei, progenituri ale zeilor, ale căror Creator sunt Eu și Tată al lucrărilor care sunt în mod indisolubil separate de voința mea; dar tot ceea ce este compus poate fi descompus”.19 Prin urmare, dacă Plato nu este un ateu pentru că a conceput un singur Dumnezeu necreat, Constructorul universului, nici noi, care recunoaște și susținem cu tărie că El este Dumnezeu care a dat formă tuturor lucrurilor prin Logos și le ține în ființă prin Duhul Său, nu suntem atei. Din nou, Aristotel și urmașii săi, recunosc existența unuia pe care ei îl privesc ca un fel de creatură vie compusă (ζωηον), vorbesc despre Dumnezeu ca fiind format din suflet și trup, gândind despre trupul Său ca fiind spațiul eteric și stelele planetare și sfera stelelor fixe, care se mișcă în cercuri; iar sufletul Său fiind rațiunea care prezidează peste mișcarea trupului, ea însăși nefiind supusă mișcării, dar devenind cauza mișcării celorlalte lucruri. Și Stoicii, cu toate că ei multiplică Divinitatea în nume, prin apelativele pe care le folosesc pentru a justifica schimbările din materie, care spun ei, este pătrunsă de Duhul lui Dumnezeu; totuși, în realitate ei îl consideră pe Dumnezeu ca fiind unul.20 Pentru că, dacă Dumnezeu este un foc artistic care avansează în mod metodic în producerea unor lucruri din lume, cuprinzând în Sine toate principiile seminale prin care fiecare lucru este produs în concordanță cu destinul, și dacă Duhul Său pătrunde în întreaga lume, atunci, conform lor, Dumnezeu este unul, numit Zeus în legătură cu partea fierbinte (τον ζεηον) a materiei, și Hera în legătură cu aerul (τον αηρ), și numit prin celelalte nume în legătură cu aceea parte a materiei în care El pătrunde.
Capitolul VII – Superioritatea doctrinei creștine despre Dumnezeu
Prin urmare, din moment ce unitatea Divinității este mărturisită aproape de toți, chiar și împotriva voinței lor, atunci când ajung la tratarea primului principiu al universului, și când noi la rândul nostru susținem, în același fel, că El care a ordonat acest univers este Dumnezeu – de ce ei pot să spună și să scrie cu impunitate tot ce le place despre Divinitate, dar împotriva noastră există o lege, cu toate că noi putem demonstra cu dovezi și motive care sunt în acord cu adevărul, ceea ce noi percepem și în mod corect credem, adică că există un singur Dumnezeu? Cât îi privește pe poeți și filozofi, ca și în cazul altor subiecte, și în cazul acestuia, s-au alăturat ipotezei, a fost mișcat, fiecare în sufletul său, pe motivul afinității lor cu inspirația de la Dumnezeu,21 să încerce orice se poate pentru a afla și percepe adevărul; dar ei nu au reuși să-l perceapă în totalitate, pentru că au gândit că este potrivit să învețe fiecare de la el însuși, și nu de la Dumnezeu, despre Dumnezeu; prin urmare, au ajuns fiecare la propria lui concluzie cu privire la Dumnezeu, materie, forme și lumea. Dar noi avem, ca o mărturie pentru lucrurile pe care le percepem și credem, profeții, oameni care, călăuziți de Duhul lui Dumnezeu, au făcut afirmații despre Dumnezeu și lucrurile lui Dumnezeu. Și voi veți admite, excelând mai mult decât toți ceilalți în inteligență și reverență față de adevăratul Dumnezeu, că ar fi irațional din partea noastră să încetăm să mai credem despre Duhul lui Dumnezeu, care a mișcat limba profeților ca pe niște instrumente muzicale, și să aderăm la simple opinii ale oamenilor.
Capitolul VIII – Nonsensurile politeismului
Așadar, cu privire la doctrina conform căreia, de la început, a existat un singur Dumnezeu, Creatorul universului, să considerați ca înțelept faptul că puteți fi familiarizați și cu bazele argumentative ale credinței noastre. Dacă de la început ar fi existat doi sau mai mulți dumnezei, ei ar fi fost, fie în unul și același loc, fie fiecare din ei separat în propriul lui loc. În unul și același loc ei nu puteau fi. Pentru că, dacă sunt dumnezei, ei nu sunt la fel; ci pentru că sunt necreați ei sunt diferiți: pentru că lucrurile create sunt ca tiparele lor; dar cele necreate nu sunt la fel, ne fiind nici produse de nimeni, nici formate după tiparul cuiva. Mâna și ochiul și piciorul sunt părți ale unui trup, formând împreună un om: în acest sens este Dumnezeu unul?22 Și într-adevăr, Socrate a fost compus și divizat în părți, și asta pentru că el a fost creat și perisabil; dar Dumnezeu este necreat, impasibil, și indivizibil – prin urmare, nu este format din părți. Dar dacă, dimpotrivă, fiecare dintre ei există în mod separat, din moment ce El care a făcut lumea este deasupra lucrurilor create și aproape de lucrurile făcute și puse în ordine, unde poate fi celălalt sau ceilalți? Dacă lumea care este sferică este limitată în cercurile cerului, și Creatorul lumii este deasupra lucrurilor create, administrând23 prin grija Sa providențială toate acestea, care este locul pentru al doilea dumnezeu sau pentru alți dumnezei. El nu este în lume, pentru că el aparține celeilalte; nici aproape de lume, pentru că Dumnezeu Creatorul este deasupra ei. Dar dacă el nu este nici în lume, nici aproape de lume (pentru că tot ceea ce o înconjoară este ocupat de aceasta)24, unde este el? Este el deasupra lumii și [primul] Dumnezeu? Într-o altă lume sau aproape de alta? Dar dacă el este în alta sau aproape de alta, atunci el nu este aproape de noi, pentru că el nu guvernează lumea; nici puterea sa nu este mare, pentru că el există într-un spațiu limitat. Dar dacă el nu este nici în altă lume (pentru că toate lucrurile sunt umplute de altul), nici aproape de alta (pentru că toate lucrurile sunt ocupate de altul), este clar că el nu există de fel, pentru că nu există vreun loc unde el ar putea fi. Sau ce ar trebui să facă el, văzând că există un altul căruia îi aparține lumea, și el este deasupra Creatorului lumii, și totuși nici în lume nici aproape de lume? Atunci, există vreun loc unde ar putea sta el? Dar Dumnezeu și ceea ce aparține lui Dumnezeu, sunt deasupra lui. Și, de asemenea, care-i va fi locul, văzând că celălalt umple zonele care sunt deasupra lumii? Poate el exercita o grijă providențială? [Nicidecum]. Și totuși, dacă nu face așa, el nu a făcut nimic. Atunci, dacă el nu face nimic, nici nu exercită o grijă providențială, și dacă nu există niciun alt loc în care el să fie, atunci această Ființă de care noi vorbim este singurul Dumnezeu de la început și singurul Creator al lumii.
Capitolul IX – Mărturia profeților
Dacă ne-am mulțumi să avansăm considerații ca acestea, doctrina noastră ar putea fi privită, de unii, ca fiind umană. Dar, dacă vocile profeților confirmă argumentele noastre – pentru că eu cred că și voi, cu marele vostru zel pentru cunoaștere, și cu marile realizări în învățătură, nu puteți fi ignoranți față de scrierile lui Moise sau a lui Isaia și Ieremia, și alți profeți, care, fiind înălțați într-o stare de extaz deasupra proceselor naturale ale minții lor, prin impulsul venit de la Duhul Divin, au spus lucrurile cu care au fost insuflați, Duhul folosindu-i ca un cântăreț la flaut,25 care suflă într-un flaut – atunci să vedem ce spun oamenii aceștia? „Domnul este Dumnezeul nostru, nimeni nu se poate asemăna cu El.”26 Și din nou „Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, și afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.”27 În același fel „Înainte de mine nu a fost alt Dumnezeu, și după Mine nu va fi niciun altul; Eu sunt Dumnezeu, și nu există altul afară de Mine.”28 Și referitor la măreția Sa: „Cerul este scaunul Meu de domnie, și pământul este așternutul picioarelor Mele. Ce fel de casă Îmi veți zidi voi Mie, sau care va fi locul Meu de odihnă?”29 Dar las, ca atunci când veți avea cărțile, să examinați cu atenție profețiile conținute în ele, pentru ca de pe o poziție de cunoaștere să puteți să ne apărați de abuzurile care vin peste noi.
Capitolul X – Creștinii se închină Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt
Prin urmare, noi nu suntem atei, este evident că recunoaștem un Dumnezeu, necreat, veșnic, invizibil, impasibil, incomprehensibil, nelimitat, care este perceptibil numai prin înțelegere și rațiune, care este învăluit de lumină și frumusețe, duh, și putere inexprimabilă, prin care a fost creat universul prin Logosul Său, și a așezat ordine în el, și îl ține în ființă – Am adus destule dovezi. [Eu zic „Logosul Său”], pentru că noi recunoaștem și pe Fiul lui Dumnezeu. Să nu dăm voie nimănui să gândească ca ceva ridicol faptul că Dumnezeu ar putea avea un Fiu. Pentru că deși poeții, în ficțiunile lor, îi reprezintă pe dumnezei ca nefiind cu nimic mai buni decât oamenii, modul nostru de gândire, despre Dumnezeu Tatăl sau Fiul, nu este același cu al lor. Ci, Fiul lui Dumnezeu este Logosul Tatălui, în idee și în acțiune; toate lucrurile au fost făcute după tiparul Său și prin El,30 Tatăl și Fiul fiind una. Și, Fiul fiind în Tatăl și Tatăl în Fiul, în unitate și puterea Duhului, înțelegerea și rațiune (…) Tatălui este Fiul lui Dumnezeu. Dar, dacă în inteligența voastră remarcabilă,31 se va întâmpla să faceți cercetări cu privire la ce înseamnă Fiul, eu vă voi explica pe scurt că El este primul produs al Tatălui; nu ca și cum ar fi fost adus în existență (pentru că de la început, Dumnezeu, care este mintea eternă […] a avut Logosul în sine, fiind din eternitate pătruns de Logos […]) ci ca cel ce a ieșit pentru a fi ideea și puterea energizatoare a tuturor lucrurilor materiale, care zac ca o natură fără atribute și un pământ inactiv, particulele mai mari fiind mixate cu cele mai mici. Și Duhul profetic este în acord cu afirmațiile noastre. Acesta zice: „Domnul m-a făcut pe mine, prima dintre lucrările Sale.”32 Și Duhul Sfânt Însuși, care a lucrat în profeți, susținem că este un eflux a lui Dumnezeu, curgând din Sine, și întorcându-se înapoi ca o rază de soare. Atunci, cine nu va fi uimit să audă că, oameni care vorbesc de Dumnezeu Tatăl, și despre Dumnezeu Fiul și despre Duhul Sfânt,33 și care declară atât puterea lor în unire cât și distincția lor în ordine, sunt numiți atei? Nu că învățătura noastră legată de natura divină este limitată la aceste puncte, dar noi recunoaștem și o mulțime de îngeri și slujitori,34 pe care Dumnezeu Creatorul și Modelatorul lumii i-a distribuit și numit în pozițiile lor prin Logosul Său, pentru a-i așeza aproape de elemente, cerurile, lumea, de lucrurile din ea și de minunata ordonare a acestora.
Capitolul XI – Învățăturile morale ale creștinilor respinge acuza adusă împotriva lor
Să nu vă surprindă dacă voi trata în mod amănunțit în detaliile doctrinei noastre. Fac aceasta pentru ca voi să nu puteți fiți înșelați de opinia populară și irațională, ci să puteți avea adevărul clar înaintea voastră. Pentru a ne prezenta opiniile la care aderăm ca nefiind umane ci rostite și învățate de Dumnezeu, a trebuit să fim în stare să vă convingem să nu ne priviți ca fiind atei. Prin urmare, care sunt acele învățături cu care noi ne evidențiem? „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc, și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți.”35 Permiteți-mi, aici, să-mi înalț glasul cu curaj într-un strigăt puternic și audibil, stăruind, așa cum o și fac, înaintea prinților filozofi. Care sunt aceia care traduc silogismele, clarifică ambiguitățile, și explică etimologiile,36 sau aceia care învață omonime și sinonime, categorii și axiome, care este subiectul și care este predicatul, și care promit discipolilor lor prin asemenea învățături și altele ca ele să-i facă fericiți: care dintre ei și-au curățit sufletele așa încât în loc să-și urască dușmanii, să-i iubească; și, în loc să vorbească cu răutate despre cei care i-au ocărât (a se abține de la ceea ce este în sine o dovadă a răbdării fiecărui om), să-i binecuvânteze și să se roage pentru cei care complotează împotriva vieților lor? Dimpotrivă, având intenții rele, ei niciodată nu încetează să descopere cu îndemânare secretele artei lor,37 și sunt mereu înclinați spre a face ceva rău, făcând din arta cuvintelor, și nu din manifestarea faptelor, afacerea și profesiunea lor. Dar printre noi vei găsi persoane ne-educate, meseriași, și femei în vârstă, care, dacă nu pot prin cuvinte să dovedească care sunt beneficiile doctrinei noastre, totuși prin faptele lor prezintă beneficiile care izvorăsc din convingerea lor cu privire la adevărul ei: ei nu repetă cuvântări, dar arată fapte bune; când sunt loviți, ei nu lovesc înapoi; când sunt tâlhăriți ei nu se duc la lege; ei dau celor ce le cer și își iubesc vecinii ca pe ei înșiși.
Capitolul XII – Absurditatea care rezultă din acuzația de ateism
Prin urmare, în afară de situația în care noi credem că Dumnezeu conduce rasa umană, ar mai trebui noi oare să ne curățim de rău? Cel mai sigur nu. Dar pentru că noi suntem convinși că va trebui să dăm socoteală de toate lucrurile din viața prezentă înaintea lui Dumnezeu, care ne-a creat pe noi și lumea, noi adoptăm un mod de viață temperat, binevoitor și în general disprețuit, crezând că nu vom suferi niciun rău așa de mare aici, chiar și luarea vieților noastre, ca să se compare cu ceea ce vom primi pentru viața noastră blândă, binevoitoare și cumpătată din partea marelui Judecător. Într-adevăr, Plato a spus că Minos și Rhadamanthus vor judeca și pedepsi pe cei răi; dar noi zicem că chiar dacă un om ar fi Minos și Rhadamanthus însuși sau părintele lor, nici chiar el nu va scăpa de judecata lui Dumnezeu. Prin urmare, să fie socotiți ca pioși cei care privesc viața ca fiind cuprinsă în aceasta: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” și care privesc moartea ca un somn adânc și uitare („somnul și moartea, frați gemeni”)38; în timp ce oamenii care recunosc în viața prezentă o foarte mică valoare, și care sunt mânați spre viața viitoare de acest unic lucru, că ei Îl cunosc pe Dumnezeu și Logosul Său, care este unitatea Fiului cu Tatăl, care este comuniunea Tatălui cu Fiul, ce este Duhul, care este unitatea dintre acestea trei, Duhul, Fiul, Tatăl și care este distincția lor în unitate; și care știu că viața după care noi căutăm este mult mai bună decât poate fi descrisă în cuvinte, au siguranța că noi intrăm în ea purificați de orice fapte rele; mai mult, noi care mergem în bunătatea noastră până acolo că ne iubim nu numai prietenii (El zice „Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați?”39), – n-ar trebui, zic eu, când așa este caracterul nostru și când trăim o asemenea viață, încât s-ar putea să scăpăm de condamnare în final, să fim socotiți pioși? Totuși, acestea sunt numai o mică parte luată din întregul, și câteva din multele lucruri, ca să nu profităm de răbdarea voastră; pentru că cei care gustă mierea și zerul, pot judeca chiar și după o cantitate mică dacă întregul este bun.
Capitolul XIII – De ce creștinii nu aduc jertfe
Dar, așa ca mulți care ne acuză de ateism, și fac aceasta pentru că ei nu au nici cea mai vagă idee despre ce este Dumnezeu, și sunt grei de cap și total nefamiliarizați cu lucrurile naturale și divine, și, prin urmare, măsoară pietatea după regula jertfelor, ne acuză că nu recunoaște aceeași dumnezei ca orașele, O imperatori, să vă facă plăcere să analizați următoarele observații asupra acestor două puncte. Mai întâi, legat de faptul că noi nu aducem jertfe: Modelatorul și Tatăl universului nu are nevoie de sânge, nici de mirosul arderilor de tot, nici de mireasma făinii și a tămâiei,40 deoarece El Însuși este mireasma perfectă și nu are nevoie de nimic din interior sau din exterior; ci cea mai nobilă jertfă41 pe care i-o putem aduce este ca noi să cunoaștem cine a întins și a boltit cerurile și a fixat pământul în locul lui ca un centru, cine a adunat apele în mări și a despărțit lumina de întuneric, cine a împodobit cerul cu stele și a făcut pământul să producă semințe de tot felul, cine a făcut animalele și a dat formă omului. Atunci când, susținând că Dumnezeu este acest Modelator al tuturor lucrurilor, care le păstrează în ființă și le supraveghează pe toate cu cunoaștere și pricepere, „ridicăm mâini curate” către El, ce nevoie mai are El de o jertfă publică?
„Atunci când muritorii au încălcat legea sau au falimentat
În a face binele; prin jertfe și rugăciuni,
Beții și arderi de tot, ei pot fi potoliți.”42
Și ce am realizat cu o jertfă publică, de care Dumnezeu nu are cu adevărat nevoie? – cu toate că într-adevăr aceasta ne obligă să aduce o jertfă fără sânge și „slujirea rațiunii noastre.”43
Capitolul XIV – Lipsa de consistență a celor care îi acuză pe creștini
Apoi, legat de alte plângeri, că noi nu ne rugăm și nu credem în aceeași dumnezei ca orașele, aceasta este una extrem de stupidă. De ce, chiar oamenii care ne acuză de ateism pentru că nu recunoaștem aceeași dumnezei pe care ei îi recunosc, nu se înțeleg între ei cu privire la dumnezei. Atenienii și-au stabilit ca dumnezei pe Celeus și Metanira; Lacedaemonienii pe Menelaus și ei aduc jertfe și țin sărbători lui, în timp ce oamenii din Ilium nu pot suferi nici chiar sunetul numelui lui și își manifestă adorarea față de Hector. Ceanii se închină lui Aristaeus, considerându-l ca fiind același ca Zeus și Appolo; thasianii lui Theagenes, un om care a comis crimă la jocurile Olimpice; samianii lui Lysander, fără a ține seama de toate omorurile și crimele perpetuate de acesta; Alcman și Hesiod, Medea și Cilicienii pe Niobe; sicilienii pe Philip, fiul lui Butacides; amathusienii lui Onesilus; cartagienii lui Hamilcar. Timpul nu-mi ajunge să-i enumăr pe toți. Prin urmare, atunci când se diferențiază între ei cu privire la dumnezeii lor, de ce ne acuză pe noi că nu suntem de acord cu ei? Apoi uitați-vă la practicile care predomină între egipteni: nu sunt ele de-a dreptul ridicole? În temple, la sărbătorile lor solemne ei se bat pe piept ca pentru mort și aduc jertfe acelorași ființe ca dumnezei; și nu este nicio mirare; atunci când ei se uită la brute ca dumnezei, se bărbieresc atunci când mor, îi îngroapă în temple și fac bocete publice. Prin urmare, dacă noi suntem vinovați de impietate pentru că nu practicăm o pietate care este conformă cu a lor, atunci toate orașele și toate națiunile sunt vinovate de impietate, pentru că ei toți nu recunosc aceeași dumnezei.
Capitolul XV – Creștinii fac distincție între Dumnezeu și materie
Dar admiteți că ei recunosc aceleași lucruri. Atunci ce urmează? Datorită mulțimii care nu poate distinge între Dumnezeu și materie, sau să vadă cât de mare este spațiul care stă între ele, se roagă la idoli făcuți din materie, prin urmare, ar trebui noi care distingem și despărțim ceea ce este creat de ceea ce este necreat, ceea ce este de ceea ce nu este, ceea ce este perceput prin înțelegere și ceea ce este perceput prin simțuri, și care dăm nume corespunzătoare fiecăruia dintre ele – ar trebui noi să venim și să ne închinăm la imagini? Dacă, într-adevăr, materia și Dumnezeu sunt același, două nume pentru un singur lucru, atunci cu certitudine, prin faptul de a nu privi lemnul și piatra, aurul și argintul ca dumnezei, ne facem vinovați de impietate. Dar dacă ei sunt despărțiți unul de celălalt de cea mai mare distanță posibilă – așa separați de mult unul de altul ca artistul de materialele artei sale – de ce suntem noi trași la socoteală? Pentru că așa cum este olarul și lutul (materialul fiind lutul și artistul fiind olarul), la fel este și Dumnezeu, Modelatorul lumii, și materia, care este subordonată lui pentru a-și realiza scopurile artei Lui.44 Dar așa cum lutul nu poate deveni vase prin el însuși fără artă, la fel nici materia, care este capabilă să ia toate formele, primește numai de la Dumnezeu Modelatorul, distincție, formă și ordine. Și așa cum noi nu dăm vasului o valoare mai mare decât celui ce l-a făcut, nici vaselor sau sticlei și aurului mai mare decât celui care le-a prelucrat; și dacă, în ceea ce privește arta, este ceva de lăudat, noi lăudăm artistul, și el este cel care va aduna gloria vaselor: exact așa este și cu materia și Dumnezeu – gloria și onoarea aranjamentului ordonat din lume aparține de drept nu materiei, ci lui Dumnezeu, Modelatorul Materiei. Așa încât, dacă noi privim diferitele forme ale materiei ca dumnezei, lăsăm să se înțeleagă că nu avea nicio înțelegere despre adevăratul Dumnezeu, pentru că noi ar trebui să punem lucrurile care sunt netrainice și perisabile la același nivel cu ceea ce este veșnic.
Capitolul XVI – Creștinii nu se închină Universului
Fără nicio îndoială lumea este minunată, excelând,45 în aceeași măsură și prin măreția componentelor ei, atât prin orbitele înclinate și cele apropiate de nord, cât și prin forma sa sferică.46 Și totuși nu ea este ceea la care trebuie să ne închinăm, ci artizanului ei. Atunci când unul dintre supușii voștri vine la voi, ei nu uită să vă aducă omagiul lor vouă, conducătorii și domnitorii lor, de la care ei obțin tot ceea ce au nevoie, și își adaptează felul de a vorbi după măreția palatului vostru, dar, dacă ei au șansa de a veni la reședința regală, ei vor arunca în treacă o privire plină de admirație la structura lui: dar totuși voi sunteți cei față de care își manifestă onoarea, ca fiind „totul în toate”. Într-adevăr, voi suveranii, vă construiți și împodobiți palatele pentru voi înșivă; dar lumea nu a fost creată pentru că Dumnezeu avea nevoie de ea; pentru că Dumnezeu Însuși este totul pentru Sine – lumină de care nu te poți apropia, o lume perfectă, duh, putere, rațiune. Prin urmare, dacă lumea este un instrument acordat și se mișcă într-un ritm bine stabilit, eu ador Ființa care i-a oferit această armonie și îi atinge coardele pentru a cânta pe coardele acordate, și nu instrumentul. Într-o dispută muzicală cei care jurizează nu neglijează cântăreții pentru a încorona alăutele. Prin urmare, atunci când Plato spune că lumea ar fi produsul artei divine, eu îi admir frumusețea și ador Constructorul; sau indiferent care ar fi esența și trupul Său, așa cum zic Peripateticii, noi nu uităm să-l adorăm pe Dumnezeu, care este cauza mișcării trupului; nu coborâm „la elementele sărace și slabe”, venerând în aerul impasibil47 (așa cum îl numesc ei), materia impasibilă, sau, dacă cineva percepe cele câteva elemente ale lumii ca fiind puteri ale lui Dumnezeu, noi nu ne închinăm și nu onorăm puterile, ci Făcătorul și Domnul lor. Eu nu cer materiei să dea ceea ce nu are de dat, și nu trec cu vederea pe Dumnezeu aducând onoare elementelor, care nu fac nimic mai mult decât ce li s-a ordonat să facă; căci, cu toate că, prin arta Modelatorului lor, ele sunt minunate pentru privire, ele au totuși natură materială. În favoarea acestei concepții aduce mărturie și Plato: „Pentru că”, zice el „ceea ce este numit cer și pământ a primit multe binecuvântări de la Tatăl, și totuși sunt părtașe la trup; prin urmare, nu pot fi libere de schimbare.”48 De aceea, în timp ce eu admir cerurile și elementele legate de arta lor, dar nu mă închin lor ca dumnezei, știind că sunt dominate de legea trecerii; cum pot eu numi dumnezeii acele elemente despre care știu că făcătorul lor este omul? Vă rog stăruitor, mai acceptați câteva cuvinte la subiectul acesta.
Capitolul XVII – Numele dumnezeilor și imaginile lor sunt numai de dată recentă
Un apologet trebuie să aducă argumente mult mai precise decât cele pe care vi le-a oferit eu, atât cu privire la numele dumnezeilor, pentru a arăta că ele au o origine recentă, cât și cu privire la imaginile lor, pentru a arăta că ele sunt, să zicem așa, numai de ieri. Oricum, voi înșivă sunteți întru totul familiarizați cu aceste probleme, pentru că sunteți pricepuți în toate departamentele cunoașterii, și mai mult ca oricare alt om sunteți familiarizați cu gânditorii antici. Atunci, eu presupun că Orpheu și Homer și Hesiod au fost cei care49 au oferit atât genealogiile cât și numele celor pe care ei îi numesc dumnezei. Aceeași este și mărturia lui Herodot.50 „Opinia mea este” zice el, „că Hesiod și Homer sunt înaintea mea cu vreo patru sute de ani, și nu mai mult; și ei au fost cei care au elaborat o teologie a Grecilor, și a dat dumnezeilor numele lor și le-a atribuit câteva onoruri și funcții, și le-au descris formele.” Din nou, reprezentările dumnezeilor nu au fost din totdeauna, din moment ce arta statuară, pictura și sculptura erau necunoscute; și nici nu au devenit comune până la Saurias din Samian și Crato din Sicyon, și Cleanthes din Corint, și până a apărut domnișoara din Corint, până când desenul schițat a fost inventat de către Saurias, care a schițat un cal în soare, și pictura de către Crato, care a pictat în ulei pe o tablă albă siluetele unui bărbat și a unei femei; și arta realizării figurilor în relief (κοροπαςικη) a fost inventată de domnișoare,52 care, fiind îndrăgostite de o anumită persoană, i-a schițat umbra pe un perete acolo unde dormeau, și tatăl ei fiind încântat de exactitatea asemănării (el era un olar) a scobit schița și a umplut-o cu lut: această figură încă se păstrează în Corint. După acestea, mai târziu, Dedal și Theodorus din Milesia, au inventat sculptura și arta statuară. Deci, voi înțelegeți că vremea de când a început reprezentarea formelor și confecționarea de imagini este atât de scurtă, că putem da numele artistului pentru fiecare dumnezeu în parte. De exemplu, imaginea lui Artemis din Efes și cea a Atenei (sau mai degrabă a Athelei, pentru că așa este numită de cei care vorbesc mai mult în limbajul misterelor; pentru că așa au fost făcute imaginile antice, din lemn de măslin), și figurile în poziție șezând ale acelorași dumnezei, au fost făcute de Endoeus, un discipol al lui Daedalus; dumnezeul Pythian a fost lucrarea lui Theodorus și Telecles; și dumnezeul Delian și Artemis exsită datorită artei lui Tectaeus și Angelio; Hera din Samos și din Argos au ieșit din mâinile lui Smilis și alte statuete53 au fost făcute de Phidias. Aphrodite curtezana lui Cnidus este produsul lui Praxiteles; Asclepios din Epidaurus este lucrarea lui Phidias. Într-un cuvânt, despre niciuna dintre aceste statuete nu se poate spune că nu a fost făcută de om. Atunci, dacă acestea sunt dumnezei, de ce nu au existat ei de la început? Într-adevăr, de ce ele sunt mai tinere decât cei ce le-au făcut? De ce pentru a veni în existență au avut nevoie de ajutorul omului și al artei? Ele nu sunt nimic, decât pământ, și pietre, și materie, și artă stranie.54
Capitolul XVIII – Așa după cum mărturisesc poeții, chiar și dumnezeii au fost creați
Dar, din moment ce se afirmă de către unii că, cu toate că acestea sunt numai imagini, totuși există acei dumnezei în onoarea cărora ele au fost făcute; și că rugăciunile și jertfele care se aduc imaginilor trebuie să facă referință la dumnezei și de fapt sunt aduse dumnezeilor;55 și că nu există alt mod de a te apropia de ele, pentru că
„Este greu pentru om
Să intre în prezența vizibilă a unui Dumnezeu”;56
și cu toate că, în practică aceasta este realitatea și ei vorbesc despre energiile posedate de anumite imaginii, hai să examinăm puterea atașată numelor lor. Și eu vă rog, mari imperatori, înainte de a intra în această discuție, să fiți îngăduitori cu mine în timp ce prezint adevăratele argumente; pentru că scopul meu nu este să dovedesc falsitatea idolilor, ci, prin demonstrarea lipsei de temei a calomniei aruncată împotriva noastră; să vă ofer un motiv pentru modul de viață pe care îl trăim noi. Fie ca voi, cercetându-vă pe voi înșivă, să fiți în stare să descoperiți și împărăția cerească! Pentru că așa cum toate lucrurile vă sunt supuse vouă, tată și fiu,57 care ați primit împărăția de sus (pentru că „inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu”,58 zice Duhul profetic), la fel este și cu singurul Dumnezeu și Logosul care purcede de la El, Fiul; perceput de noi ca inseparabil de El, în același fel toate lucrurile îi sunt supuse. Vă rog în mod special să luați în considerare cu atenție aceste lucruri. Dumnezeii, așa după cum afirmă ei, nu au fost de la început, ci fiecare dintre ei a venit în existență exact ca noi înșine. Și cu această opinie ei sunt de acord în marea lor majoritate. Homer vorbește despre
„Vechiul Oceanus,
Străbunul dumnezeilor, și Tethys;”59
și Orfeu (care, mai mult decât oricare, a fost primul în a le inventa numele și a relatat nașterile lor și a narat isprăvile fiecăruia, și este crezut de ei așa încât îi acordă mai mult credit decât altor lucruri divine, pe care Homer însuși le urmează în cele mai multe situații, în special când e vorba de dumnezei) – și el, le-a fixat originea ca fiind din apă:
„Oceanus, originea tuturor.”
Pentru că, conform lui, apa a fost începutul tuturor lucrurilor și din apă s-a format lutul, și din ambele a fost produs un animal, un dragon cu un cap de leu care îi creștea, și între cele două capete era o față de dumnezeu, numit Heracle și Cronos. Acest Heracle a generat un ou de o mărime enormă, care, ajungând matur, prin fricțiunea puternică cu generatorul său, s-a crăpat în două, partea de sus a primit forma cerului (ουρανοσ) și partea de jos aceea a pământului (γε). Mai mult, dumnezeirea Gê a apărut cu un trup; și Ouranos, prin unirea sa cu Gê, a născut femelele, Clotho, Lachesis și Atropos; și masculii, cei cu o sută de mâini Cottys, Gyges, Briareus și Cyclopes Brontes, și Steropes, și Argos, pe care el i-a silit și l-au aruncat jos pe Tartar, învățați fiind că el trebuia să fie eliminat din guvernarea sa de către copii săi; la care Gê, mânios fiind, l-a născut pe Titanus.60
„Gala, cea asemănătoare cu dumnezeu, i-a născut lui Ouranos
Fii care după nume sunt cunoscuți ca Titani,
Pentru că ei au adus răzbunarea61 peste Ouranos,
Măreț, inel strălucitor cu coroana sa înstelată!”62
Capitolul XIX – Filozofii sunt în acord cu poeții cu privire la dumnezei
Acesta a fost începutul existenței atât a dumnezeilor lor cât și a universului. Acum, ce să facem cu toate acestea? Fiecare dintre aceste lucruri, căruia i se atribuie divinitate este considerat că ar fi existat de la început. Dacă ele au venit în existență, înainte neavând nicio existență, așa cum spun cei care dezbat problema dumnezeilor, ele nu există. Pentru că, un lucru este fie necreat și etern, fie creat și perisabil. Între mine și filozofi nu este nicio diferență în ceea ce gândim. „Ce este aceea ce totdeauna este, și nu are nicio origine; și ce este aceea ce a avut o origine, și totuși nu este din totdeauna?”63 Conferențiin despre inteligibil și sensibil, Plato învață că ceea ce întotdeauna este, inteligibilul, este neoriginat, dar ceea ce nu este, sensibilul, este originat, având un început și un sfârșit al existenței. În același fel, și Stoicii susțin că toate lucrurile vor fi arse și vor exista din nou, lumea va primi o altă ființă. Dar dacă, conform lor, există o cauză dublă, una activă și guvernatoare, adică providență, cealaltă pasivă și schimbătoare, adică materia, este totuși imposibil pentru lume, chiar dacă și sub grija Providenței, să rămână în aceeași stare, pentru că ea este creată – atunci cum poate structura acestor dumnezei să rămână, ei care nu există prin ei înșiși,64 ci au avut o origine? Și prin ce sunt dumnezeii superiori materiei, din moment ce ei își derivă existența din apă? Dar, conform lor, nici chiar apa nu este începutul tuturor lucrurilor. Ce se poate constitui din elementele simple și omogene? Mai mult, materia cere un meșter, și meșterul cere materie. Pentru că cum ar putea fi făcută o imagine fără materie sau meșter? Din nou, este rezonabil ca materia să fie mai veche decât Dumnezeu; pentru că cauza eficientă trebuie, în mod necesar, să existe înainte de lucrurile care sunt făcute.
Capitolul XX – Reprezentări absurde ale dumnezeilor
Dacă absurditatea teologie lor este limitată la a spune că dumnezeii au fost creați, și își datorează existența apei, din moment ce eu am demonstrat că tot ceea ce este făcut este supus dezintegrării, eu aș putea purcede la acuzațiile care au mai rămas. Pe de altă parte, ei le-au descris forma trupurilor lor: de exemplu, vorbind de Hercule ca un dumnezeu care are forma unui dragon înfășurat; despre alții că ar avea sute de mâini; despre fiica lui Zeus că a fost născută de mama ei Rhea, sau despre Demeter, ca având doi ochi în poziția naturală, și doi în partea dinainte a capului și fața unui animal, la partea din spate a gâtului ei, și ca având și coarne, așa încât Rhea, s-a înspăimântat la vederea copilului său ca un monstru, a fugit de ea și nu i-a dat sân (…), de unde în mod mistic ea este numită Athela, dar în mod obișnuit Phersephone și Kore, cu toate că ea nu este aceeași cu Atena,65 care este numită Kore de la pupila ochiului; – pe de altă parte, ei le-au descris realizările admirabile,66 așa cum au considerat ei că trebuie: cum, de exemplu, Cronos și-a mutilat tatăl și l-a aruncat jos din carul său și cum el și-a ucis copii și a înghiți femelele lor; și cum Zeus și-a legat tatăl și l-a aruncat în Tartar, așa cum a făcut și Ouranos cu fii săi, și s-a luptat cu titanii pentru guvernare; și cum el a persecutat pe mama sa Rhea atunci când a refuzat să se căsătorească cu el, și, ea devenind un dragon feminin, și el însuși a fost schimbat într-un dragon, a legat-o cu ceea ce se numește nodul herculian, și și-a atins scopul, fapt pentru care nuiaua lui Hermes este un simbol; și din nou, cum el și-a violat fiica, pe Phersephone, în cazul acesta toți primind forma unui dragon, și a devenit tatăl lui Dionysos. În fața unor narațiuni ca cestea, Eu trebuie să spun cel puțin atât, în asemenea istorii, la ce vor deveni folositoare sau sunt folositoare acestea, ca noi să credem că Cronos, Zeus, Kore și ceilalți ar fi dumnezei? Este aceasta descrierea trupurilor lor? De ce, un om care judecă și reflectă, va crede că o viperă a fost născută de un dumnezeu (în acest fel Orfeu:
„Dar Pahnes a născut din pântecele sacru
Un alt urmaș, oribil și înfiorător,
Sub ochii viperei înfricoșătoare, pe căprui mână
Erau fire de păr: fața ei era drăgălașă; dar restul,
De la gât până jos, avea aspectul cumplit
Al unui dragon înfricoșător”);67
sau cine va admite că Phanes însuși, fiind un dumnezeu întâi născut (pentru că el este ceea ce a produs oul), a avut trupul sau forma unui dragon, sau a fost înghițit de Zeus, și că Zeus ar fi putut fi atât de mare ca să-l încapă? Pentru că dacă ei nu se deosebesc cu nimic de brutele cele mai de jos (pentru că este evident că divinitatea trebuie să fie diferită de lucrurile de pe pământ și de cei care sunt derivați din materie), ei nu sunt dumnezei. Atunci, eu întreb, cum ne putem apropia noi de ei în rugăciune, atunci când originea lor este asemănătoare ce cea a caprei, și ei înșiși au forma brutelor și sunt respingători pentru privire?
Capitolul XXI – Dragostea impură atribuită dumnezeilor
Dar chiar dacă s-ar spune că ei au doar forme trupești și posedă sânge și sămânță, și sentimente de mâniei și dorință sexuală, chiar și atunci trebuie să privim asemenea presupuneri ca nonsens și ridicole; pentru că în dumnezei nu există nici mânie, nici dorințe și apetituri, nici sămânță reproductivă. Atunci, să-i lăsăm să aibă forme trupești, dar să-i lăsăm să fie superiori în mânie și supărare, ca Atena să nu fie văzută
„Arzând cu furie și mânie interioară față de Jove”;68
nici Hera să nu apară ca:
„Pieptul lui Juno,
Nu i-ar putea încăpea mânia ei.”69
Și să-i lăsăm să fie superiori în supărare:
„O priveliște înspăimântătoare vede ochii mei: un om
Îl iubesc în zbor în jurul zidurilor! Inima mea
Suspină după Hector.”70
Pentru că chiar și oamenii care își dau drumul la mânie și supărare, eu îi numesc primitivi și stupizi. Dar când „tatăl omului și al dumnezeilor” plânge după fiul său,
„Vai, vai! Soarta a stabilit pe cel mai preaiubit
Saperdon, să cadă prin mâna lui Patroclus;”71
și, în timp ce plânge nu este în stare să îl scape de la pieire:
„Fiul lui Jove, și totuși Jove nu l-a ferit”;72
cine nu va acuza nebunia acelora care, cu basme ca acestea, sunt iubitor de dumnezei, mai de grabă decât să trăiască fără niciun dumnezeu? Să-i lăsăm să aibă forme trupești, dar să n-o lăsăm pe Afrodita să fie rănită, în trupul ei, de Diomedes:
„Diomed, fiul trufaș al lui Tydeus,
M-a rănit.”73
Sau pe Arê în sufletul ei:
„Eu, stângaciul de mine, ea mă disprețuiește; și își arată farmecul
Acelui atrăgător desfrânat, dumnezeul tare al brațelor.”74
„Arma a străpuns trupul.”75
El, cel care era teribil în luptă, aliatul lui Zeus împotriva Titanilor, este prezentat ca fiind mai slab decât Diomedes:
„El a urlat, ca Mars, când își răsucea sulița.”76
Sst! Homer, un dumnezeu niciodată nu urlă. Dar voi mi-l descrieți pe Dumnezeu ca afectat de sânge și de blestemul muritorilor:
„Mars, Mars, blestemul muritorilor, pătat cu sânge;”77
și voi îmi spuneți de adulterul său și legăturile sale:
„Apoi, nimic potrivnic, el a condus bâlciul înarmat,
Și s-a cufundat transportat pe patul conștient.
A desfăcut repede mrejile.”78
În acest fel, nu varsă ei, din abundență, material lipsit de pietate despre dumnezei? Ouranos este mutilat; Cronos este legat și împins la Tartar; revolta Titanilor; Styx moare în luptă; da, ei chiar îi reprezintă ca muritor; ei sunt îndrăgostiți unul de altul; ei sunt îndrăgostiți de ființe umane:
„Aenuas, în vârful ghiarei lui Ida,
De nemuritorul Venus a fost adus la Anchises.”79
Nu sunt ei îndrăgostiți? Nu sufăr ei? Ba mai mult, fără îndoială, ei sunt dumnezei, și dorința nu îi poate atinge! Chiar dacă un dumnezeu își asumă un trup pentru a urmări un scop divin,80 ca o consecință, el este sclavul dorinței.
„Pentru că niciodată până acum, un asemenea potop de dragoste,
Pentru dumnezeire sau pentru muritori, nu mi-a umplut sufletul;
Nici pentru viața mândră a lui Ixion, care l-a adus pe
Piritho (noi, înțelept în consiliu ca dumnezeii);
Nici pentru fecioara vacă cu picior Danäe
Și fiică a lui Crisius, ea pe care Perséus a purtat-o,
Observatorul tuturor; nici copilul nobil al lui Phoenix;
…. nici pentru Semele;
Nici pentru atrăgătorul Alcmena;…
Nu, nici pentru Cres, regina cu plete de aur;
Nici pentru Latona cea strălucitoare; nici pentru sine.”81
El este creat, el este perisabil, cu nicio urmă de dumnezeu în el. Ba mai mult, ei sunt slujitori angajați ai oamenilor:
„Sălile lui Admetus, în care eu am suportat
Să laud lista de bucate, cu toate acestea un dumnezeu.”82
Și ei mână vitele:
„Și ajungând la această laudă, eu hrănesc caprele,
Pentru el aceea era oștirea mea și au păstrat această casă.”83
Prin urmare, Admetus, era superior dumnezeului. Un profet și unul înțelept și care nu poate vedea, pentru alții, dinainte lucrurile care vor fi, tu nu divinizezi pe ucigașii preaiubiților tăi, dar nici nu îi ucizi cu propria ta mână, oricât ar fi fost de drag:
„Și eu cred că limba divină a lui Apollo
A fost plină de adevăr, la fel ca și arta profetului.”
(Aeschylus îi reproșează lui Apollo că ar fi un profet fals):
„Chiar cel care lenevește în timpul sărbătorii,
Cel care a zis aceste lucruri, vai! Este el
Cel care mi-a ucis fiul.”84
Capitolul XXII – Pretinsele explicații simbolice
Dar poate aceste lucruri sunt excentricități poetice și există o explicație naturală a lor, cum ar fi aceasta dată de Empedocle:
„Fie ca Jove să fie foc și Juno sursa vieții,
Cu Pluto și Nêstis, care se scaldă în lacrimi,
Izvoarele umane.”
Atunci, dacă Zeus este foc și Hera pământul, și Aïdoneus aerul, și Nê apele stătătoare, și acestea sunt elemente – foc, apă, aer – niciunul dintre ele nu este dumnezeu, nici Zeus, nici Hera, nici Aïdoneus; pentru că originea și structura lor este materia separată în părți de Dumnezeu:
„Foc, apă, pământ și înălțimile dulci ale aerului,
Și armonia cu acestea.”
Acestea sunt lucruri care nu pot coexista fără armonie; pe care luptele le vor fi duce la ruină de: cum poate cineva zice că sunt dumnezei? Conform lui Empedocle, prietenia are o aptitudine de a guverna, lucrurile care sunt compuse sunt guvernate, și că ceea ce este apt să guverneze are dominarea; așa încât dacă face puterea celor guvernați și cea a celor care guvernează una și aceeași, nu vom fi conștienți de noi înșine, punând materia care este pieritoare și fluctuantă și schimbătore la un nivel egal cu ceea ce este necreat și etern, și mereu auto-armonizatul Dumnezeu. Conform stoicilor, Zeus este partea fierbinte a naturii; Hera este aerul (…) – chiar numele, dacă este atașat la el, înseamnă aceasta;85 Poseidon este cel ce este beat (apă, …). Dar aceste lucruri sunt explicate de diferite persoane, în diferite feluri, ca obiecte naturale. Unii îl numesc pe Zeus în două feluri aerul masculin-feminin; alții sezonul care aduce vreme moale, pe baza căruia spun că el singur a scăpat de Cronos. Dar, dacă recunoașteți un singur Dumnezeu, stoicii ar putea spune, Cel suprem și necreat și etern, și atât de multe trupuri compuse câte schimbări sunt în materie, și zic că Duhul lui Dumnezeu, în timp ce domnește peste materie, obține, în concordanță cu variațiunile acesteia, o diversitate de nume pentru diferite forme ale materiei care vor deveni trupul lui Dumnezeu; dar atunci când elementele sunt distruse în conflagrație, în mod necesar numele vor pieri împreună cu formele, numai Duhul lui Dumnezeu rămâne. Atunci, cine poate crede că acele trupuri, a căror variațiune în conformitate cu materia este aliatul descompunerii, sunt dumnezeu? Dar celor care spun că Cronos este timp și Rhea pământul, și că ea a ajuns să fie însărcinată de la Cronos, și să reproducă, motiv pentru care ea este privită ca mama tuturor; și că el naște și își devorează urmașii; și că multilarea este relația sexuală dintre un bărbat și o femeie, care separă sămânța și o aruncă în pântec, și generează ființa umană, care are în ea însăși dorința sexuală, care este Aphrodité; și că nebunia lui Cronos este schimbarea anotimpurilor, care distruge lucrurile însuflețite și cele neînsuflețite; și că oasele și Tartar sunt timp; care este schimbat de anotimp și dispare; – la asemenea lucruri, noi persoanele zicem, dacă Cronos este timp, el se schimbă; dacă este un anotimp, el se schimbă ca atare; dacă este întuneric, sau ger, dau partea umedă a naturii, niciuna dintre acestea nu este trainică; dar Divinitatea este nemuritoare, și imutabilă și neschimbătoare; deci nici Cronos și nici imaginea lui nu este Dumnezeu. Să ne uităm din nou la Zeus: Dacă el este aerul, născut din Cronos, a cărui parte masculină este numită Zeus și cea feminină Hera (de unde ea este și soră și soție), ea este supusă schimbării; dacă este un anotimp, el se schimbă: dar Divinitatea nici nu se schimbă nici nu-și schimbă locul. Dar de ce să profit de răbdarea voastră spunându-vă mai multe, când voi știți atât de bine ce a fost spus de fiecare dintre cei care au rezolvat lucrurile în natură, sau ce au gândit diferiți scriitori despre natură, sau ce spun ei despre Atena, despre care ei afirmă că ar fi înțelepciunea (…) străbătând toate timpurile; și despre Isis, pe care ei o numesc nașterea întregului timp (…) din care au izvorât toate și prin care toate există; sau despre Osiris, la uciderea cărui, de către Typhon, fratele său Isis cu fiul ei Orus au cătat după mădularele sale; și găsindu-le le-au onorat împreună cu un mormânt, mormânt care până în aceste zile este numit mormântul lui Osiris? Pentru că în timp ce ei rătăcesc în sus și în jos cu privire la formele materiei, ei nu reușesc să-l găsească pe Dumnezeu care poate fi zărit numai prin rațiune, în timp ce ei divinizează elementele și cele câteva părți ale lor, atribuind-le diferite nume în vremuri diferite: de exemplu, numind semănatul grâului Osiris (de unde spun ei, că în mistere, în găsirea membrelor trupului lor, sau roadele, se adresează lui Isis: Am găsit, vrem bucuria ta), rodul viței Dionysos, vița în sine Semelé, căldura soarelui trăsnetul. Și totuși, de fapt, ei care fac referințe la mituri ca adevărații dumnezei, nu fac nimic mai mult decât că adauge la caracterul divin al lor; pentru că ei nu percep, că prin însăși apărarea care o aduc dumnezeilor, ei confirmă lucrurile care sunt afirmate despre ei. Ce are a face Europa și taurul, și lebăda, și Leda, cu pământul și aerul, pentru ca relația sexuală a lui Zeus cu ele să fie luată ca relația sexuală dintre pământ și aer? Dar ne fiind în stare să descopere măreția lui Dumnezeu, și neputând să se ridice deasupra prin rațiunea lor (pentru că nu au nicio afinitate cu locul ceresc), ei se pierd printre formele materiei, și înrădăcinați în pământ, divinizează schimbările elementelor: exact ca și cum cineva și-ar pune vasul pe care l-a cârmuit în locul cârmaciului. Dar ca și vasul, deși este echipat cu toate lucrurile, este nefolositor dacă nu are un cârmaci, la fel nici elementele, deși sunt aranjate într-o ordine perfectă, nu sunt de niciun folos fără providența lui Dumnezeu. Pentru că vasul nu se cârmuiește pe sine și nici elementele nu se vor mișca fără Modelatorul lor.
Capitolul XXIII – Opiniile lui Thales și Platon
Cu toate acestea, pentru că voi excelați în toate înțelegerile oamenilor, ați putea întreba, Cum se face atunci că unii dintre idoli manifestă putere, dacă cei cărora le acordăm statutul nu sunt dumnezei? Pentru că nu este verosimil că imaginile fără viață și mișcare să poată ele să facă ceva fără unul care le pune în mișcare. Noi nu contestăm că în diferite locuri, orașe, și națiuni, sunt obținute anumite efecte în numele idolilor. Atât și nimic mai mult, oricum dacă cineva a primit beneficii, și alții dimpotrivă suferă vătămare, noi ar trebui să socotim că zeii sunt cei care au produs efectul în ambele cazuri. Dar eu am făcut cercetări amănunțite, atât despre motivul pentru care voi credeți că idolii au această putere, cât și cine sunt cei care, uzurpând-le numele, produc efectele. Oricum, în încercarea de a arăta cine sunt cei care produc efectele atribuite idolilor, și că ei nu sunt dumnezei, trebuie să recurg la anumiți martori dintre filozofi. Primul este Thales, conform celor care i-au studiat cu acuratețe expunerea opiniilor, el divide [ființele superioare] în Dumnezeu, demoni și eroi. Pe Dumnezeu ei îl recunosc ca Inteligența (…) lumii; prin demoni ei înțelege ființe posesoare de Suflet (…); și prin eroi ei separă sufletul oamenilor în ființele bune cu suflete bune și cele rele cu cele fără valoare. Din nou Platon, în timp ce nu își exprimă acordul asupra altor părți, împarte [ființele superioare] și în Dumnezeul necreat și cei care au fost produși de Cel necreat pentru a împodobi cerul, planetele, și stelele fixe, cât și în demoni; demoni despre care, în timp ce el nu consideră potrivit să-și exprime părerea, el crede că trebuie ascultat de aceia care au vorbit despre ei. „A vorbi despre alți demoni, și a cunoaște originea lor, este peste puterile noastre; dar noi trebuie să-i credem pe cei care au vorbit mai înainte, descendenții dumnezeilor, așa cum zic ei – căci cu siguranță ei trebuie să fie bine familiarizați cu proprii lor strămoși: prin urmare, este posibil să nu credem fii dumnezeilor, atunci când ei vorbesc fără presupuneri sau probe convingătoare; dar atunci când declară că spun despre chestiuni legate de propriile familii, noi suntem obligați, în virtutea obiceiului, să îi credem. Prin urmare, lăsați-ne să susținem și să vorbim așa cum o fac ei despre originea dumnezeilor lor. Despre Ge și Ouranos care s-au născut din Oceanus și Tethys; și despre acești Phorcus, și Rhea, și ceilalți; și despre Cronos și Rhea, Zeus, Hera și toți ceilalți, care, noi știm, sunt toți numiți frații lor; pe lângă alți descendenți ai acestora.”86 Atunci, cel care a contemplat Inteligența eternă și Dumnezeu care este perceptibil prin rațiune și i-a declarat atributele – existența Sa reală, simplitatea naturii Sale, binele care curge din el care este adevărul, și a conferențiat despre puterea primară, și cum „toate lucrurile se mișcă în jurul Regelui tuturor, și toate lucrurile există de dragul Lui, și El este cauza tuturor lucrurilor” și despre doi și trei, că „el este a doua mișcare în jurul celui de la doilea, și al treilea în jurul celui de la treilea;”87 – a gândit acest om că, a învăța adevărul despre cele ce se spune că s-au produs din lucruri sensibile, adică pământul și cerul, era o îndatorire care era transcendentă puterilor lui? Acest lucru nu trebuie crezut de moment. Dar pentru că el a considerat ca imposibil de crezut faptul că dumnezeii nasc și sunt născuți, pentru că tot ceea ce începe a exista este urmat de sfârșit, și (pentru că aceste lucru este mult mai dificil) pentru a schimba concepția mulțimilor, care au primit miturile fără a le examina, în acest context el a declarat că ar fi dincolo de puterile sale să cunoască și să vorbească despre originea altor demoni, din moment ce el nu a fost în stare nici să admită sau nici să învețe că dumnezeii au fost născuți. Cu privire la ceea afirmație a lui, „Zeus, marele suveran în cer, a avansat primul, conducând un car înaripat, făcând ordine și administrând toate lucrurile, și după el urmează o armată de dumnezei și demoni”,88 aceasta nu se referă la Zeus, despre care se zice că a ieșit din Cronos; pentru că aici numele este atribuit Făcătorului universului. Acest lucru este arătat de însuși Plato: neputând să-l desemneze cu alt titlu care i s-ar fi potrivit, el a apelat la numele popular, nu pentru că ar fi specific pentru Dumnezeu, ci pentru diferențiere, pentru că nu este posibil să-l prezinți pe Dumnezeu tuturor oamenilor așa de deplin cum ar dori cineva; și, în același timp, el adaugă epitetul „Marele”, asta pentru a distinge cerescul de pământesc, necreatul de creat, cel care este mai tânăr ca cerul și pământul, și mai tânăr ca Cretanii, care l-au furat, ca să nu poată fi ucis de tatăl său.
Capitolul XXIV – Despre îngeri și uriași
Atunci când vorbesc cu voi care ați făcut cercetări în toate domeniile cunoașterii, ce nevoie ar mai fi să menționez poeții, sau să examinez opiniile de altă natură? Să acceptăm ca suficient atât cât s-a spus până acum. Dacă poeții și filozofii nu au recunoscut că există un singur Dumnezeu, și cu privire la acești dumnezei nu aveau aceeași opinie, unii că ei sunt demoni, alții că ei sunt materie și alții că cândva ei au fost oameni – pot exista unele dovezi raționale pentru care noi suntem hărțuiți aș acum suntem, numai pentru că noi folosim un limbaj care face o distincție între Dumnezeu și materie, și naturile celor două. Pentru că, așa cum recunoaștem un Dumnezeu, și un Fiu în Logosul Său, și un Duh Sfânt, uniți în esență – Tatăl, Fiul, Duhul, pentru că Fiul este Inteligența, Rațiunea, Înțelepciunea Tatălui și Duhul o emanație, ca lumina din foc; în același fel percepem existența altor puteri, care exercită domnie asupra materiei, și prin intermediul acesteia, și în mod special existența uneia care este ostilă lui Dumnezeu: nu că ar fi ceva care este cu adevărat opus lui Dumnezeu, cum ar fi lupta opusă prieteniei, conform lui Empedocle, și noaptea opusă luminii, conform apariție și dispariției stelelor (pentru că dacă ceva s-a plasat pe sine în opoziție cu Dumnezeu, ar fi înceta să existe, structura lui fiind distrusă de puterea și tăria lui Dumnezeu), dar aceasta este legată de binele care este în Dumnezeu, care aparține din necesitate de El, și coexistă cu El, ca culoarea cu trupul, fără de care acesta nu are existență (nu ca fiind parte a cestuia, ci ca o proprietate concomitentă care coexistă cu acesta, unit și amestecat, la fel cum este natural pentru foc să fie galben și eterul să fie albastru închis) – binele care este în Dumnezeu, zic eu, este în opoziție cu spiritul care este deasupra materiei,89 care a fost creat de Dumnezeu; la fel cum ceilalți îngeri au fost creați de Ei, și le-a încredințat controlul materiei și a formelor materiei. Pentru că aceasta este slujba îngerilor – de a exercita providența din partea lui Dumnezeu asupra lucrurilor create și ordonate de El; așa încât Dumnezeu să poată avea providența universală și generală a întregului, în timp ce părțile individuale sunt asigurate de îngeri așezați peste ele.90 La fel cum este cu omul, noi avem libertatea alegerii atât asupra virtuții cât și asupra viciului (pentru că voi nu ați onora binele sau pedepsi răul, dacă viciul și virtutea nu ar fi fost în puterea lor; și unii sunt harnici în materia încredințată lor de voi, și alții necredincioși), la fel este și între îngeri. Veți observa că unii agenți liberi, așa cum au fost ei creați de Dumnezeu, au continuat în acele lucruri pentru care Dumnezeu i-a făcut și peste care El i-a așezat; dar unii au încălcat atât constituția naturii lor cât și guvernarea încredințată lor: adică, acest domnitor al materiei și diferitele lui forme, și alții dintre cei care au fost plasați pe acest prim firmament (voi știți că noi nu spunem nimic fără martori, ci afirmăm lucrurile care au fost declarate de profeți); aceștia a căzut în dragostea impură a fecioarelor, și au fost subjugați de trup, și au ajuns neglijenți și răi în administrarea lucrurilor care le-au fost încredințate lor. Prin urmare, din aceste fecioare inferioare s-au născut cei care sunt numiți uriașii.91 Și dacă s-a spus ceva, despre uriași, și din partea poeților nu fiți surprinși de acest lucru: înțelepciunea lumească și cea divină sunt atât de diferite una de cealaltă ca adevărul de probabilitate: una este din cer și alta este pe pământ; și într-adevăr, în acord cu prințul materiei – „Știm că deseori spunem minciuni care par a fi adevăruri.”92
Capitolul XXV – Poeții și filozofii au negat existența unei providențe divină
Acești îngeri care au căzut din cer și vizitează cerul și pământul, și nu mai sunt în stare să se ridice la nivelul lucrurile cerești, sunt sufletele uriașilor, care sunt demonii care rătăcesc prin lume și acționează în mod similar, unii (aceștia sunt demonii) conform naturii pe care ei au primit-o, alții (aceștia sunt îngerii) după poftele cu care se răsfață. Dar prințul materiei, așa cum se va vedea numai din ceea ce transpiră, exercită un control și o administrare contrară binelui care este în Dumnezeu.
„Nu de puține ori gândurile sale de anxietate mi-au trecut prin minte,
Indiferent că este șansa sau divinitatea care domnește
Peste facerile mărunte ale oamenilor; și în ciuda nădejdii
La fel cum dreptatea, cere a exila pe unii
Au privat toți oamenii de viață, în timp ce alții încă
Continuă să se bucure de prosperitate.”93
Prosperitate și adversitate, contrară nădejdii și dreptății, a făcut imposibil ca Euripide să spună cui aparține administrarea afacerilor pământești, care sunt de așa natură că cineva ar putea zice despre ea:
„Atunci cum, văzând aceste lucruri, putem spune
Există o rasă a dumnezeilor, sau cedează în fața legilor?”94
Același lucru l-a făcut pe Aristotel să spună că lucrurile de supt cer nu sunt în grija Providenței, cu toate că providența eternă a lui Dumnezeu este preocupată în aceeași măsură de noi cei de jos,
„Pământul, s-o miște sau nu de bună voie,
Trebuie să producă ierburi și să susțină turmele mele”95
și se adresează celui merituos în mod individual, conform adevărului și conform opiniei; și toate celelalte lucruri, conform structurii generale a naturii, sunt asigurate prin legea rațiunii. Dar datorită mișcărilor și acțiunilor demonice care vin din partea duhului advers și produc aceste manifestări dezordonate, și în special asupra oamenilor, unii într-o parte și alții în alta, ca indivizi și ca națiuni, în mod separat și în comun, pe de o parte în acord cu tendința materiei și pe de altă parte a afinității cu lucrurile divine, din interior și din exterior – unii care nu au nicio reputație omenească au gândit că acest univers este structurat fără nicio ordine definită și este mânat încoace și încolo de întâmplarea irațională. Dar ei nu înțeleg, că în acele lucruri care aparțin structurii întregii lumi nu există nimic în afara ordinii sau neglijat, ci că fiecare dintre ele au fost produse prin rațiune, și că, prin urmare, ele nu calcă ordinea care le-a fost stabilită; și că, chiar și omul, cel puțin în ceea ce îl privește pe Cel care l-a făcut, este bine pus în ordine, atât prin natura sa originară, care are un caracter comun pentru toate, cât și prin structura trupului său, care nu calcă legile care i-au fost impuse, și prin terminarea vieții sale, care rămâne egală și comună tuturor în același fel;96 dar că, în acord cu caracterul propriu lui și cu activitatea prințului domnitor și a demonilor urmași ai săi, el este impulsionat și mișcat într-o direcție sau în alta, fără a ține seama că toate au în comun aceeași structură și gândire originară.97
Capitolul XXVI – Demonii momesc pe oameni să se închine la imagini
Atunci, ei care transformă oamenii în idoli sunt demonii de care am vorbit mai devreme, care tânjesc după sângele jertfelor și le ling; dar dumnezeii care satisfac mulțimea, și a căror nume le sunt atribuite imaginilor, sunt oameni, și pot fi cunoscuți din istoria lor. Și faptul că cei care acționează sub numele lor sunt demonii, este dovedit de însăși natura acțiunilor lor. Pentru că unii sunt castrați, ca Rhea; alții răniți și măcelăriți, ca Artemis; dumnezeirea Taurică omoară toți străinii. Am trecut peste cei care măcelăresc cu cuțite și biciuiesc oasele oasele, și nu voi încerca să descrie tot felul de demoni; pentru că nu este din partea lui dumnezeu să inciți la lucruri care sunt împotriva naturii.
„Dar când demonul conspiră împotriva unui om,
El prima dată îi dă o lovitură în mintea sa.”98
Dar Dumnezeu, fiind în mod desăvârșit bun, în mod etern face bine. Mai mult, cei care exercită puterea nu sunt aceeași ca cei căror le sunt ridicate statuile, dovezi foarte solide sunt oferite de Troas și Parium. Primul are statuile lui Neryllinus, un om din vremea noastră; și Parium ale lui Alexandru și Proteus; atât mormântul, cât și statuia lui Alexander sunt încă în forum. Apoi, celelalte statui ale lui Neryllinus sunt podoabe publice, dacă este nevoie, un oraș poate fi împodobit de obiecte ca acestea; dar una dintre ele se presupune că ar rosti oracole și ar vindeca pe cei bolnavi, și pe baza acestui fapt oamenii din Troad aduc jertfe statuii lui, și o poleiesc cu aur, și pun coroane deasupra lor. Dar despre statuia lui Alexandru și Proteus (despre cea din urmă știți, s-a aruncat în foc aproape de Olympia), știți că în același fel Proteus se spune că rostește oracole, și cea a lui Alexandru:
„A distrus pe Paris, deși într-o formă atât de atrăgătoare,
Tu, sclav al femeii”99
îi sunt aduse jertfe și se țin sărbători pe bani publici ca unui dumnezeu care poate auzi. Prin urmare, Neryllinus și Proteus, și Alexandru sunt cei care exercită aceste energii în legătură cu statuile, sau este natura materie în sine? Dar materia este aramă. Și ce poate arama, care poate fi refăcută într-o formă diferită, să facă pentru sine, așa cum Amasis s-a purtat cu urma piciorului,100 după cum spune Herototus? Și Neryllinus și Proteus și Alexandru, la ce sunt ei buni pentru cei bolnavi? Pentru că ce se spune că face acum imaginea, aceasta a făcut și când Neryllinus era viu și bolnav.
Capitolul XXVII – Vicleniile demonilor
Atunci ce urmează? În primul rând, mișcările iraționale și fantastice ale sufletului printre opțiuni produc, din timp în timp, o diversitate de imagini (…): unele din ele le derivă din materie, și altele le produc ei și le inventează ei înșiși; și acest lucru i se întâmplă, în mod special, unui suflet atunci când acesta ia parte la spiritul materiei101 și se amestecă cu acesta, uitând-se nu la lucrurile cerești și la Creatorul lor, ci în jos la lucrurile pământești, complect la pământ, ca și cum ar fi numai carne și sânge, și nu spirit pur.102 Apoi, aceste mișcări iraționale și fantastice ale sufletului dau naștere, în minte, la tot felul de viziuni goale, prin care aceasta devine, într-un mod bolnăvicios, fixată pe idoli. Și, când un suflet tandru și superstițios, care nu are nicio experiență cu doctrinele mai sănătoase, și nu este obișnuit cu contemplarea adevărului, și cu a se gândi meditativ la Tatăl și Creatorul tuturor lucrurilor, ajunge să fie impresionat cu opinii false despre sine, atunci demonii care zboară peste materie, avari după odorurile jertfei și sângele victimelor și întotdeauna gata să ducă oamenii în eroare, profită de aceste momente iluzorii ale sufletelor mulțimii; și, punând stăpânire pe gândurile lor, fac să le curgă în minte tot felul de viziuni goale ca și cum acestea ar veni de la idoli și statui; și când un suflet prin sine, fiind nemuritor,103 se mișcă în mod confortabil spre rațiune, fie prezicând viitorul, fie vindecând prezentul, demonii pretind slava pentru ei înșiși.
Capitolul XXVIII – Dumnezeii păgânii sunt simpli oameni
În concordanță cu ceea ce deja a fost argumentat, poate că este necesar să spun câteva lucruri despre numele lor. Herodot, apoi, Alexander fiul lui Philip, în scrisoarea către mama sa (și despre fiecare din ei se spune că a conversat cu preoții de la Helipolis, și Memphis, și Teba), afirmă că ei au învățat de la ei că dumnezeii au fost oameni. Prin urmare, așa vorbește Herodot: „Ei spun că de așa natură au fost ființele reprezentate de aceste imagini încât erau, într-adevăr, foarte departe de a fi dumnezei. Cu toate acestea, în vremurile anterioare lor a fost altfel; Egiptul avea dumnezei pe conducătorii lui, care locuiau pe pământ cu oamenii, o ființă mereu supremă deasupra celorlalte. Ultimii dintre aceștia au fost Horus fiul lui Osiris, numit de greci Apollo. El l-a detronat pe Typon, și a domnit peste Egipt ca ultimul său dumnezeu-rege. Osiris este numit, de greci, Dionysos (Bacchus).”104 „Aproape toate numele dumnezeilor au venit în Grecia din Egipt.”105 Apollo a fost fiul lui Dionysos și Isis, așa cum, în aceeași manieră, afirmă Herodot: „Conform egiptenilor, Apollo și Diana sunt copii lui Bacchus și Isis; în timp ce Latona este doica și păstrătorul lor.”106 Aceste ființe de origine cerească le-au avut ei ca primii lor regi: parțial din ignoranță față de închinarea la adevărata Divinitate, parțial dintr-un sentiment de gratitudine pentru guvernarea lor; ei i-au cinstit ca dumnezei, împreună cu soțiile lor. „Boul și viței, dacă sunt curați, sunt folosiți, de către egipteni, în mod universal, la jertfe; dar femelele, ele nu sunt acceptate la jertfe, pentru că ele sunt sfinte pentru Isis. Statuia acestor dumnezei are forma unei femei, dar cu coarne ca o vacă, asemănând-se cu reprezentările grecești ale lui Io.”107 Și în afirmarea acestor lucruri cui i se poate da mai multă crezare decât acelora care, prin succesiunea familiară de la tată la fiu, au primit nu numai preoția, ci și istoria? Pentru că nu este nimerit ca preoții, care își fac afacerile din a porunci oamenilor reverența față de idoli, să susțină în mod fals că ei au fost oameni. Dacă numai Herodot ar fi spus că egiptenii au vorbit în istoriile lor despre dumnezei ca fiind oameni, atunci când zice, „Nu este intenția mea să repet ce mi-au spus ei despre religie, cu excepția numelor divinităților lor, lucruri de o importanță minoră”,108 aceasta nu ne-ar oferi destul credit nici să spunem că Herodot a fost un mitolog. Dar așa cum Alexandru și Hernes, porecliți și Trismegistus, care sunt părtași cu ei la atributele eternității, și alții fără număr, fără a-i numi în mod individual, [declară același lucru], nu mai rămâne loc pentru a te îndoi că ei, fiind regi, erau dumnezei respectați. Și cel mai învățat dintre egipteni mărturisește că ei erau oameni, atunci când el, în timp ce spune că eterul, soarele, luna sunt dumnezei, îi privește pe restul ca oameni muritori și templele ca mormintele lor. Și Apolodorus susține aceleași lucruri în tratatul lui despre dumnezei. Dar Herodot numește chiar și suferința lor mistere. „Ceremoniile de la sărbătoarea lui Isis din orașul Busiris, s-a vorbit deja despre ele. Se întâmplă acolo ca o întreagă mulțime, atât bărbați, cât și femei, numărând multe mii, se lovesc pe ei înșiși în apropierea jertfei adusă în onoarea dumnezeului, a cărui nume îmi este interzis să-l pronunț, dintr-un scrupul religios.”109 Dacă ei sunt dumnezei, ei sunt și nemuritori; dar dacă oamenii sunt bătuți pentru ei, și suferințele lor sunt mistere, ei sunt oameni, așa cum zice Herodot însuși: „Și aici, în aceeași incintă a Minervei la Sais, este locul de îngropare a unuia care, cred eu, nu este corect să-l menționez într-o asemenea relație. Acesta se află în spatele templului în fața zidului negru, care îl acoperă în întregime. Există acolo, în împrejmuire câteva obeliscuri mari din piatră și aproape de ele există un lac împodobit cu o bordură de piatră. Ca formă el este circular, și ca mărime, după cum mi se pare mie, aproape egală cu lacul de la Delos, numit Inelul. Pe acest lac se află, ceea ce egiptenii reprezintă prin noapte, suferințele celui a cărui nume evit să-l menționez, și această reprezentare ei o numesc misterele lor.”110 Și nu numai că se vede mormântul lui Osirsi, ci și îmbălsămarea lui. „Când li se aducea un trup, ei arătau celui ce îl aduce diferite forme de cadavre făcute din lemn și le pictau așa încât să semene cu natura. Cel mai perfect, se spune, că ar fi după chipul celui care eu nu cred că este religios să-l menționez în legătură cu acest subiect.”111
Capitolul XXIX – Aceeași dovadă din poeți
Dar și printre greci, cei care sau remarcat în poezie și istorie spun același lucru. Așa ar fi Heracle:
„Acel vrăjitor nelegiuit, acel om al forței brute,
Surd la vocea Cerului, a încălcat ritul social.”112
Aceasta fiind natura lui, în mod meritat a nebunit, și în mod meritat a luminat stâlpul funerar și s-a ars murind. Despre Askepius, Hesiod spune:
„Tatăl atotputernic atât al dumnezeilor cât și al oamenilor
A fost plin de mânie, din vârful Olimpului
Aruncă cu tunete fulgerătoare și a ucis
Pe preaiubitul fiu al lui Latona – așa a fost de mare supărarea sa.”113
Și Pindar:
„Dar chiar și înțelepciunea este ademenită de câștig.
Mita strălucitoare din aur, văzută în mână
L-a pervertit chiar și pe el: de aceea fiul lui Cronos
Cu ambele mâini i-a luat repede vitala respirație,
Și cu o săgeată de foc i-a pecetluit pierirea.”115
Prin urmare, fie că ei erau dumnezei și nici nu tânjesc după aur:
„O, aur, cel mai atrăgător premiu pentru omul muritor,
Pe care nici mama nu-l egalează în desfătare,
Nici copii neprețuiți”116
pentru că Divinitatea nu dorește nimic și este superioară dorințelor carnale, și nici nu mor; fie, fiind născuți oameni, ei erau răi din cauza ignoranței și biruiți de dragostea de bani. Ce ar mai trebui eu să zic sau să mă refer la Castor sau Pollux, sau Amphiaraus, care, fiind născuți, vorbind așa, numai de ieri, om din om, sunt priviți ca dumnezei, atunci când ei și-o imaginează chiar și pe Ino după nebunia ei și suferința care a urmat că ar fi devenit dumnezeu? Drumeții mărilor vor auzi numele Leucothea.”117 Și fiul său:
„August Palaemon, va fi invocat de marinari.”
Capitolul XXX – Motive pentru care divinitatea a fost atribuită omului
Dacă oameni demni de dispreț și urâți de Dumnezeu au reputația de a fi dumnezei, și fiica lui Derceto, Semiramis, o femeie lascivă și pătată de sânge, a fost respectată ca un dumnezeu în Siria; și dacă, pe baza relatării lui Derceto, sirienii se închină porumbeilor și lui Semiramis (pentru că, un lucru imposibil, o femeie a fost schimbată într-un porumbel: povestea este în Ctesias), ce mirare este dacă unii ar fi numiți dumnezei de poporul lor pe baza domniei și suveranității lor (Sibyl, pe care Platon îl menționează, spune:
„A fost atunci generația a zecea
După potop, când oameni înzestrați cu vorbirea
Au cercetat vremurile dinainte,
Când Cronos, Japetus și Titan domneau,
Pe care oameni ai lui Ouranos și Gaïa
I-au proclamat ca cei mai nobili fii și le-a dat nume, așa că,118
Datorită oamenilor înzestrați cu darul vorbirii
Ei au fost cei dintâi”;119
și alții pentru puterea lor, ca Hercule și Perseu; și alții pentru arta lor, ca Asclepios? Prin urmare, cei cărora fie că supușii le acordau onoare, fie că chiar conducătorii înșiși [presupunând aceasta], au obținut un nume, unii din frică, alții din răzbunare. Deci, Antinous, prin bunăvoința strămoșilor voștri față de supușii lor, a ajuns să fie privit ca dumnezeu. Dar cei care au urmat i-au adoptat închinarea fără nicio cercetare.
„Cretanii întotdeauna mint; Pentru că, o, rege, ei
Ți-au construit un mormânt, ție, celui a cărui artă nu moare.”120
O, Callimachus, cu toate că tu crezi în nașterea lui Zeus, tu nu crezi în mormântul lui; și în timp ce te gândești să întuneci adevărul, de fapt tu proclami moartea lui, chiar și față de cei care sunt ignoranți; și dacă vezi peștera, îți aduci aminte nașterea copilului Rhea; dar atunci când vezi coșciugul, tu arunci o umbră asupra morții lui, fără a lua în considerare că numai Dumnezeul nenăscut este veșnic. Pentru că, fie că basmele spuse de mulțime și poeți despre dumnezei nu sunt vrednice de crezare, și reverența arătată lor este superficială (pentru că ei nu există, cei despre care basmele sunt neadevărate); fie că, dacă nașterile, armurile, crimele, hoțiile, castrații, tunetele, sunt adevărate, ei nu mai există, încetând să mai existe de când s-au născut, și înainte neavând nicio ființă. Și după care principiu ar trebui noi să credem sau să nu-i credem pe alții, când poeții le-au scris poveștile pentru a câștiga un mai mare respect pentru ei? Pentru că cu siguranță cei prin care ei au ajuns să fie considerați dumnezei, și care s-au luptat pentru a le reprezenta faptele ca vrednice de reverență, nu ar fi putut să aibă în intenție suferințele lor. Deci, faptul că noi nu suntem atei, recunoscând, așa cum și o facem, Dumnezeul Creator al acestui univers și Logosul Său, a fost deja dovedit după abilitățile mele, chiar dacă nu în conformitate cu importanța subiectului.
Capitolul XXXI – Răspunsul la alte acuzații care se aduc împotriva creștinilor
Dar ei au mai inventat despre noi și povești despre petreceri necuviincioase121 și relații sexuale interzise între sexe, ambele părânduli-se că le oferă o bază rațională a ne urâ, și pentru că ei gândesc ca, fie prin frică să ne îndepărteze de modul nostru de viață, fie să-i facă pe conducători duri și implacabili prin mulțimea de acuzații pe care le aduc. Dar ei își pierd vremea atunci când e vorba de cei care știu că din vechime a fost obiceiul, și nu numai în vremea noastră, ca viciile să războiască cu virtuțile. Deci Pitagora, împreună cu alți trei sute, a fost omorât prin ardere; Heraclit și Democrit au fost alungați, unul din orașul efesenilor, celălalt din Abdera, pentru că a fost acuzat că ar fi nebun; și Atenienii l-au condamnat la moarte pe Socrate. Dar după cum ei nu au făcut nici rău virtuții, datorită opiniei mulțimii, la fel calomniile nediscriminatoare ale unor persoane nu aruncă nicio umbră asupra noastră în ceea ce privește corectitudinea vieții, pentru că cu Dumnezeu noi rămânem cu o reputație bună. Cu toate acestea, eu voi răspunde și la aceste acuzații, cu toate că eu sunt sigur că din ceea ce deja s-a spus eu mi-am clarificat poziția față de voi. Pentru că așa cum voi întreceți toți oamenii în inteligență, știți că acei a căror viață este direcționată înspre Dumnezeu ca domn al ei, așa încât fiecare dintre noi să poată fi fără vină și fără reproș înaintea Lui, nu vor accepta nici măcar gândul celui mai neînsemnat păcat. Pentru că dacă am crede că am putea trăi numai viața prezentă, atunci am putea fi suspectați că am păcătuit, fiind înrobiți de carne și sânge, sau prea stăpâniți de câștig sau dorințe carnale; dar atâta vreme cât știm că Dumnezeu este martor la tot ceea ce gândim și ce spunem atât ziua cât și noaptea, și că El, fiind El Însuși lumină, vede toate lucrurile din inima noastră, suntem convinși că atunci când plecăm din viața aceasta vom trăi o altă viață, mai bună decât cea prezentă, și cerească, nu pământească (pentru că va trebui să locuim aproape de Dumnezeu și cu Dumnezeu, eliberați de orice schimbare sau suferință în suflet, nu ca trup, chiar dacă vom avea trup,122 ci ca spiritele cerești), sau, căzând împreună cu ceilalți, vom trăi o viață mai rea în foc; deoarece Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe o oaie sau o vită pentru ardere, un simplu produs, ca să pierim și să fim anihilați. Pe baza acestor lucruri nu credem că este potrivit ca noi să vrem să facem răul, și astfel să ne dăm pe noi înșine în mâna marelui Judecător pentru a fi pedepsiți.
Capitolul XXXII – Moralitatea înaltă a creștinilor
Cu toate acestea, nu este nimic de mirat în faptul că ei trebuie să inventeze basme ca cele care le spun despre proprii lor dumnezei, sau incidente din a căror trăire ei fac mistere. Dar, dacă ei au înțeles să condamne relațiile sexuale nerușinate și promiscuitatea, erau datori să urască pe Zeus, care i-a făcut un copil mamei sale Rhea și fiicei sale Kore, și și-a luat de nevastă propria sa soră, sau pe Orfeu, inventatorul acestor basme, care l-a făcut pe Zeus mult mai nesfânt și demn de dispreț decât Thyestes însuși; pentru că cel din urmă și-a necinstit fiica în îndeplinirea unui oracol și atunci când a dorit să obțină împărăția și s-a răzbunat. Dar noi suntem atât de departe de practicarea relațiilor promiscuioase, încât, între noi, nu este legitim să tolerăm nici privirea pofticioasă. „Pentru că”, a zis El, „vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.”123 Atunci, cei la care le este interzis să se uite la orice altceva decât la acele lucruri pentru care Dumnezeu a făcut ochii, care au fost intenționați să fie o lumină pentru noi, și pentru care o privire pofticioasă este adulter, ochii fiind făcuți pentru alte scopuri, și cărora li se va cere socoteală chiar și pentru gândurile lor, cum poate cineva să se îndoiască că asemenea persoane practică stăpânire de sine? Dar răspunderea noastră nu este față de o lege umană, care poate fi evitată de omul rău (la început v-am dovedit aceasta, suverani domni, că doctrina noastră este din învățătura lui Dumnezeu), dar noi avem o lege care măsoară corectitudinea consistenței prin a-i tratat pe semenii noștri ca pe noi înșine.124 În această idee, conform vremurilor, noi recunoaștem pe unii ca fii și fiice, pe alții îi privim ca frați și surori,125 și celor mai înaintați în vârstă noi le dăm onoarea care se cuvine taților și mamelor. Atunci, spre binele celor la care aplicăm nunele de frate și soră, și alte denumiri ale relațiilor, exercităm cea mai mare grijă ca trupurile lor să rămână nepângărite și neprihănite; pentru că Logosul126 ne spune din nou: „Dacă cineva sărută a doua oară pentru că aceasta i-a făcut plăcere, [el păcătuiește]”, adăugând: „Prin urmare, sărutul, sau mai degrabă salutul, trebuie să fie dat cu multă grijă, pentru că, dacă există în acesta un amestec cu gânduri nelegiuite, acela ne exclude din viața eternă.”127
Capitolul XXXIII – Castitatea creștinilor cu privire la căsătorie
Prin urmare, având nădejdea vieții veșnice, noi disprețuim lucrurile acestei vieți, chiar și plăcerile sufletului, fiecare dintre noi apreciindu-și soția cu care s-a căsătorit după legile stabilite de noi, și aceasta numai cu scopul de a avea copii. Pentru că așa cum semănătorul atunci când aruncă sămânța pe pământ așteaptă recolta, nesemănând mai mult pe acesta, la fel, și la noi procreerea copiilor este măsura toleranței noastre față de pofte. Ba mai mult, veți găsi printre noi, atât bărbați cât și femei, îmbătrânind necăsătoriți, cu dorința de a trăi într-o comuniune mai apropiată cu Dumnezeu.128 Dar dacă a rămâne fecioară și eunuc te aduce mai aproape de Dumnezeu, în timp ce tolerarea gândurilor și dorințelor carnale ne îndepărtează de El, și în acest caz evităm gândurile, cu atât mai mult noi respingem faptele. Pentru că noi acordăm toată atenția noastră; nu studiului cuvintelor, ci prezentării și învățării faptelor, – că o persoană trebuie să rămână așa cum s-a născut, sau să fie mulțumit cu o căsătorie; pentru că o a doua căsătorie este numai un adulter amăgitor.129 El a spus „că oricine își va lăsa nevasta… și cine va lua de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurvește;”130 în acest fel nepermițând unui bărbat s-o alunge pe cea a cărui virginitate a fost curmată, nici să se căsătorească din nou. Pentru că cel care se lipsește pe sine de prima sa soție, chiar dacă ea ar fi moartă, este un adulter mascat,131 opunându-se mâinii lui Dumnezeu, pentru că la început Dumnezeu a făcut un bărbat și o femeie, și dizolvând cea mai strictă unire dintre două trupuri, întemeiată pentru relația sexuală a rasei.
Capitolul XXXIV – Marea diferență dintre creștini și acuzatorii lor, în ceea ce privește moralitatea
Dar cu toate că acesta este caracterul nostru (O! de ce aș vorbi despre lucruri care nu se potrivesc a fi spuse?), lucrurile care se spun despre noi sunt un exemplu al proverbului, „Adultera mustră pe cel necăsătorit.” Pentru că cei care au înființat o piață pentru adulter și au așezat în ea, pentru tineri, surse infame pentru tot felul de plăceri. – care nu se abțin nici chiar de la bărbați, bărbați cu bărbați comițând monstruozități șocante, siluind toate trupurile cele mai nobile și cele mai grațioase în toate felurile, în felul acesta dezonorând opera desăvârșită a lui Dumnezeu (pentru că frumusețea pe pământ nu s-a făcut prin sine, ci a fost trimisă la noi prin mâna și voia lui Dumnezeu) – zic eu, că acești oameni ne învinuiesc pe noi chiar de lucrurile pe care ei le recunosc în ei înșiși, și le atribuie dumnezeilor lor, lăudându-se cu ele ca fapte nobile, și vrednice de dumnezei. Acești adulteri și homosexuali defaimă pe fameni și pe cei căsătoriți o singură dată (în timp ce ei înșiși trăiesc ca peștii;132 pentru că înghit cu lăcomie orice le iese în cale, și cel tare îl vânează pe cel slab: și, de fapt, fac aceasta pentru a-și desfăta trupul uman, pentru a săvârși violența prin încălcarea chiar a legilor pe care voi și strămoșii voștri, le-au legiferat cu o deosebită grijă față de ceea ce este frumos și drept), așa încât nici chiar guvernatorii provinciilor, trimiși de voi, nu sunt suficienți pentru a auzi plângerile împotriva acelora, pentru care nu este nici măcar legitim ca atunci când sunt loviți să nu se expună la mai multe lovituri, nici atunci când sunt defăimați să nu binecuvânteze: pentru că nu ajunge să fii drept (și dreptate înseamnă a întoarce lovitură pentru lovitură), dar este datoria noastră să fim buni și răbdători cu răul.
Capitolul XXXV – Creștinii condamnă și disprețuiesc orice cruzime
Prin urmare, în timp ce așa este caracterul nostru, care om cu o minte sănătoasă va afirma că noi suntem ucigași? Pentru că noi nu putem mânca trup uman dacă nu am ucis pe cineva. Prin urmare, învinuirea anterioară fiind falsă, dacă cineva vrea să îi întrebe, cu privire la a doua, dacă ei au văzut ceea ce pretind, niciunul dintre ei nu vor fi atât de sincer încât să spună că el a văzut. Deși noi avem sclavi, unii mai mulți și alți mai puțini, de care noi nu ne putem ascunde; dar cu toate acestea, niciunul dintre ei nu s-a găsit să inventeze asemenea lucruri împotriva noastră. Pentru că ei știu că noi nu putem accepta nici măcar să vedem un om dat la moarte, chiar dacă pe drept; care dintre ei ne-ar putea acuza de crimă și canibalism? Cine nu recunoaște că printre lucrurile care stârnesc cel mai mare interes sunt luptele gladiatorilor și cu fiarele sălbatice, în mod special cele care sunt oferite de voi? Dar noi, socotind că a vedea un om dat la moarte este aproape același lucru cu a-l ucide, am abjurat asemenea spectacole.133 Deci, când noi nici nu ne uităm la aceste lucruri, ca nu cumva să ne facem vinovați sau să ne pângărim, am putea noi oare să dăm oamenii la moarte? Și atunci când zicem că acele femei care folosesc droguri pentru a face un avort fac o crimă, și vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu134 pentru avort, pe baza cărui principiu a-m putea noi comite crimă? Pentru că nu se poate ca aceleiași persoană, care privește chiar și fetusul din uter ca o ființă creată, și deci ca un obiect al griji lui Dumnezeu, când l-a adus la viață, să-l ucidă sau să abandoneze un copil, pentru că cei care îl abandonează sunt considerați ca ucigători de copii; sau pe de altă parte, atunci când a fost deja crescut să-l distrugă. Dar în toate lucrurile noi suntem mereu la fel și aceeași, supunându-ne rațiunii și nu trecând peste ea.
Capitolul XXXVI – Susținerea doctrinei învierii pe baza practicilor creștinilor
Apoi, cine este cel care crezând într-o înviere, se va transforma pe sine într-un mormânt pentru trupurile care vor învia din nou? Pentru că nu se poate ca aceeași persoană care crede că trupurile noastre vor învia din nou, să le mănânce ca și cum nu ar învia; și să creadă că pământul va da înapoi trupurile păstrate în el, dar că, nu se va cere înapoi, de la aceia în care a fost înmormântat un om. Dimpotrivă, este rezonabil să presupunem, că cei care cred că nu vor da socoteală pentru viața lor prezentă, petrecută rău sau bine, și că nu există înviere, ci socotesc că sufletul piere odată cu trupul, fiind ca și cum acesta ar fi stins în el, nu se vor abține de la nicio faptă îndrăzneață; dar cât îi privește pe cei care sunt convinși că nimic nu va scăpa privirii lui Dumnezeu, ci chiar și trupul care a slujit impulsurilor iraționale ale sufletului, și dorințelor lui, va fi pedepsit împreună cu acesta, nu este potrivit să comită nici cel mai mic păcat. Dar dacă cuiva i se pare un nonsens total faptul că trupul care s-a ruinat, a fost descompus, s-a redus la nimic, va fi reconstruit, noi cu siguranță, sub niciun motiv, nu putem fi acuzați de răutate de ce cei care nu cred, ci numai de nebuni; pentru că prin opiniile cu care noi ne înșelăm pe noi, noi nu prejudiciem pe nimeni altcineva. Dar, credința că trupurile vor învia din nou, nu este numai noastră, ci că și mulți filozofi au aceeași părere, nu este locul potrivit pentru a o arăta chiar acum, ca nu cumva să se creadă despre noi că introducem teme care sunt irelevante pentru subiectul în discuție, fie prin vorbirea despre lucruri inteligente și sensibile, și respectiv natura acestora, fie prin discuția că imamterialul este mai vechi decât materialul, și că inteligibilul precede sensibilul, cu toate că noi am fost familiarizați mai întâi cu cel din urmă, pentru că materialul este făcut din imaterial, prin combinarea cu acesta a inteligibilului, și că sensibilul este făcut din inteligibil; pentru că, conform lui Pythagora și Plato, când are loc dezintegrarea trupurilor nimic nu poate împiedica ca ele să fie să fie reconstruite din nou din chiar acele elemente din care au fost construite la început.135 Dar hai să lăsăm pe altă dată discursul despre înviere.136
Capitolul XXXVII – Apelul de a fi judecați corect
Și acum voi, care sunteți desăvârșiți în toate lucrurile, prin natură și prin educație, moderați și binevoitori, demni de domnia voastră, acum că am înlăturat câteva acuzații, și am dovedit că noi suntem pioși, și buni, și cumpătați în spirit, plecați-vă capetele regale în semn de aprobare. Pentru că cine merită mai mult să primească lucrurile pe care le cer, decât acei care, ca și noi, se roagă pentru guvernarea voastră, ca voi să puteți, așa cum este cel mai echitabil, să primiți împărăția, fiu de la tată, și ca imperiul vostru să aibă parte de progres și lărgire, toți oamenii să ajungă supuși sub sceptrul vostru. Acest lucru este și spre avantajul nostru, pentru ca noi să putem duce o viață pașnică și liniștită, și ca noi înșine să putem realiza cu bucurie tot ceea ce ne este poruncit.137
Atenagora Atenianul: Tratat despre învierea morților
Capitolul I – Apărarea adevărului ar trebui să fie precedată de discuții legate de acesta
Alături de fiecare opinie sau doctrină care este în acord cu adevărul despre lucruri, apar anumite falsuri; și se întâmplă așa, nu pentru că acestea își au originea în vreun principiu fundamental, sau în vreo cauză specifică subiectului în discuție, ci pentru că ea este inventată, în mod intenționat, de oameni care pun preț pe sămânța falsă, pentru tendința acesteia de a corupe adevărul. Acest lucru este evident, în primul rând, din partea celor care în vremurile trecute s-au dedat la asemenea întrebări, și din dorința lor de a fi în acord cu predecesorii și contemporanii lor, și apoi, și nu în ultimul rând, chiar din confuziei care marchează discuțiile care sunt în curs de desfășurare. Asemenea oameni nu au lăsat neatins de asemenea atacuri calomnioase niciun adevăr – nici ființa lui Dumnezeu, nici cunoașterea Sa, nici acțiunile Sale, nici acelor cărți care urmează din acesta într-o secvențialitate regulată și strictă, și care conturează pentru noi doctrinele pietății. Din contră, unii dintre ei renunță în disperare, în totalitate și pentru totdeauna, la adevărul despre aceste lucruri, iar ații îl distorsionează pentru a se potrivi propriilor lor concepții, iar unii în mod premeditat se îndoiesc chiar și de lucruri care sunt în mod palpabil evidente. Prin urmare, eu cred că cei care acordă atenție unor asemenea subiecte ar trebui să adopte două seturi de argumente, unul pentru apărarea adevărului, și un altul cu privire la adevăr: cel în apărarea adevărului, pentru necredincioși și cei care se îndoiesc; cel despre adevăr, pentru cei care sunt sincer și primesc adevărul cu promtitudine. Prin urmare, aceasta este datoria celor care doresc să investigheze aceste subiecte, să țină cont de care este necesitatea cazului în fiecare situație dată, și să-și ajusteze discuțiile după aceasta; să-și ajusteze ordinea tratamentului lor cu privire la aceste subiecte după ceea ce este potrivit ocaziei, și nu de dragul de a da mereu impresia că păstrează aceeași metodă, să nu țină cont de oportunitatea și de locul care i se cuvine fiecărui subiect. Pentru că, atât cât privește argumentul și ordinea naturală, disertația despre adevăr întotdeauna este precedentă celei în apărarea lui; dar, pentru o mai mare utilitate, ordinea trebuie să fie inversată și argumentele în apărarea acestuia preced pe cele despre el. Semănătorul nu poate arunca bine sămânța în pământ până când mai întâi nu stârpește vegetația sălbatică și orice ar putea fi dăunător pentru sămânța bună; nici doctorul nu poate introduce medicația bună în organismul care are nevoie de grija lui, dacă mai întâi nu a înlăturat boala din interior, sau s-o stopeze pe ceea care se apropie. Cu siguranță nici cel ce vrea să învețe adevărul nu va convinge pe nimeni vorbind despre acesta, atâta vreme cât există o opinie falsă tăinuită în mintea ascultătorilor săi și împiedică pătrunderea argumentelor sale. Prin urmare, și în ceea ce privește o mai mare utilitate, eu însumi uneori plasez argumentele în apărarea adevărului înaintea celor cu privire la adevăr; și în situația prezentă, privind la cerințele cazului, mie mi se pare a nu fi fără niciun avantaj faptul de a urma aceeași metodă în tratarea învierii. Pentru că în legătură cu acest subiect găsim unii care nu cred de fel, și alți câțiva care se îndoiesc, și chiar printre cei care au acceptat primele principii unii care sunt atât de aproape de a pierde ceea ce trebuie să creadă ca și cei care se îndoiesc; cel mai inexplicabil lucru dintre toate fiind că ei sunt în acest stadiu al minții fără a avea nicio bază pentru neacultarea lor oricare ar fi problemele, sau descoperind că este imposibil să atribuim vreo cauză rezonabilă pentru care ei nu ascultă sau se zbat într-o dilemă.
Capitolul II – O înviere nu este imposibilă
Atunci, să ne uităm la subiect așa cum am arătat. Nu toate necredințele izvorăsc din nestatornicie și lipsă de considerație, dar dacă ea răsare în anumite minți pe baze solide și este însoțită de siguranța care ține de adevăr [remarcabilă și bună]; deoarece ea păstrează aparența de a fi corectă, atunci când lucrurile de care se leagă necredința lor li se par nedemne de credință; dar a nu crede lucruri care nu sunt demne de necredință, este fapta unui om care nu folosește o judecată sănătoasă cu privire la adevăr. Prin urmare, acesta este datoria celor care nu cred sau se îndoiesc cu privire la înviere, să-și formeze o opinie cu privire la subiect, nu din vreo concepție pe care au adoptat-o în grabă, și nici din ceea ce este recunoscut ca destrăbălându-l pe om, ci fie pentru a stabili că originea omului nu are nicio cauză (o noțiune care foarte ușor de respins), fie pentru a-l face pe Dumnezeu cauza tuturor lucrurilor, pentru a păstra în concepție cu fermitate principiul implicat în acest articol de credință, și din aceasta să demonstreze că învierea este întru-totul nevrednică de crezare. Ei vor reuși în aceasta, dacă pot arăta că este fie imposibil pentru Dumnezeu, fie contrar voii Sale, să unească și să readune împreună trupurile care sunt moarte, sau chiar descompuse în elementele lor componente, așa încât să formeze aceleași persoane. Dacă nu pot face aceasta, să se oprească din această necredință păgână și din această blasfemie împotriva lucrurilor sfinte: pentru că faptul că ei nu spun adevărul atunci când spun că acest lucru este imposibil, sau nu este în acord cu voia divină, se va vedea clar din ceea ce urmează să spun. Într-un limbaj mai precis, un lucru este considerat imposibil pentru o persoană, atunci când lucrul este de așa natură că, fie că el nu știe ce trebuie să facă, fie că el nu are suficientă putere pentru a face într-un mod corect lucrul cunoscut. Cel care este ignorant de orice se cere să fie făcut, este întru totul inapt să încerce sau să facă ceva despre care el este în necunoștință; și chiar și cel care știe mereu foarte bine ce ar trebui făcut și prin ce mijloace, și cum, dar fie nu are nicio putere să facă cunoscut lucrul, fie nu are suficientă putere, dacă el va fi înțelept și își va evalua puterile nici cel puțin nu va face vreo încercare și dacă totuși el a încercat, dar fără considerația necesară, el nu-și va atinge scopul. Dar nu este posibil ca Dumnezeu să fie ignorant, fie cu privire la natura trupurilor care trebuiesc înviate, atât cât privește membrele ca un întreg cât și particulele din care ele sunt formate, sau locul în care fiecare dintre particulele descompuse trec, și care parte a elementelor a primit ceea ce este descompus și a trecut în ceea ce era asemănător cu ea, cu toate că pentru om pare aproape imposibil ca ceea ce a fost combinat din nou după natura sa cu universul să fie iar separat de el. Pentru că El căruia, anterior formării individuale a fiecăruia, nu îi era ascunsă nici natura elementelor din care sunt formate trupurile oamenilor, nici părțile acestora din care El avea să facă ceea ce Lui i s-a părut potrivit pentru a forma trupul uman, după descompunerea întregului, este limpede că nu va fi ignorant de locul în care fiecare particulă a trecut și pe care El le-a luat pentru construirea fiecăruia. Privite în relație cu ordinea lucrurilor care se obțin acum între noi, și cu judecata pe care noi ne-o formăm despre alte subiecte, este un lucru mai mare să cunoști dinainte ceea ce încă nu s-a întâmplat; dar, privite în relație cu maiestatea și înțelepciunea lui Dumnezeu, ambele sunt în acord cu natura, și este la fel de ușor să cunoască dinainte lucrurile care încă nu au venit în existență, cât și să cunoască lucrurile care au fost descompuse.
Capitolul III – Cel care poate crea poate și învia din morți
Mai mult, faptul că putere Sa este suficientă pentru a învia trupurile moarte, este dovedit de faptul că a făcut aceleași trupuri. Pentru că dacă, atunci când ele nu au existat, El a făcut la prima lor formare trupurile oamenilor, și elementele lor originare, atunci când ele sunt descompuse, indiferent cum ar avea loc aceasta, El le va învia din nou cu aceeași ușurință: pentru că și lucrul acesta este posibil pentru El, în aceeași măsură. Nu este o pierdere pentru argumentație, dacă unii presupun că primul început ar fi fost din materie, sau trupurile oamenilor ca fiind cel puțin derivate din elementele primelor ca materiale, sau din sămânță. Pentru că aceea putere care a putut da formă la ceea ce este privit de ei ca materia fără formă, s-o împodobească, atunci când lipsea de forma și ordinea, cu forme multe și diverse, să adune în una acele câteva părți ale elementelor, să divizeze sămânța care a fost una și simplă în mai multe, să organizeze ceea ce era neorganizat, să dea viață la ceea ce nu avea nicio viață, aceeași putere poate reuni ceea ce este descompus, și să învie ceea ce este doborât, să readucă la viață morții, să pună ceea ce este coruptibil într-o stare de incoruptibilitate. Și toate acestea îi vor aparține aceleași ființe, aceleiași puteri și priceperi, care separă ceea ce a fost despărțit și distribuit într-o mulțime de animale de toate felurile, care aveau obiceiul să se hrănească cu asemenea trupuri, și să-și satisfacă apetiturile cu ele, – eu zic, a separa aceasta și a o reuni din nou cu membrele potrivite și cu părțile membrelor, indiferent că a trecut în unul dintre acele animale, sau în mai multe, sau de acolo mai departe în altele, sau, după ce au fost descompuse împreună cu acestea și au fost aduse înapoi la elementele originale, re-absorbite în acestea în concordanță cu legile naturale – un subiect ca acesta pare să fi încurcat pe unii, chiar și dintre cei mai admirați pentru înțelepciunea lor, care, deși eu nu pot spune de ce, cred aceste îndoieli vrednice de o atenție serioasă care este dusă perpetuată de mulți.
Capitolul IV – Obiecții legate de faptul că unele trupuri au devenit parte din altele
Aceste persoane, pentru a ști, spun că multe din trupurile celor care au avut parte de o moarte nefericită în naufragii și potopuri au ajuns să fie mâncare pentru pești, mulți dintre cei care au pierit în război sau care, dintr-o anumită cauză sau stare de lucruri, nu au fost înmormântați și au zăcut au fost expuși ca hrană pentru orice fel de animal care a avut șansa să le găsească. Prin urmare, din moment ce sunt consumate în acest fel și membrele și părțile care le compun sunt despărțite și distribuite între o mulțime de animale și prin intermediul nutriției ajung să fie încorporate în trupurile celor care s-au hrănit cu ele, – în primul rând, zic ei, separarea lor din acestea este imposibilă; și în al doilea rând, pe lângă aceasta, ei citează o altă situație mult mai dificilă. Când animalele de un soi potrivit pentru hrana umană, care au hrănit trupurile oamenilor, trec prin stomacul lor, și devin încorporate în trupurile celor care au fost părtași la ele, ei zic că este o necesitate absolută ca părțile trupurilor oamenilor care au slujit ca hrană animalelor care le-au împărțit între ele, trebuie să treacă în trupurile oamenilor, din moment ce animalele, care între timp s-au hrănit cu ele, transformă nutriția derivată din cele cu care s-au hrănit, în acei oameni pentru care ele au devenit hrană. Apoi, în mod tragic, la aceasta ei adaugă devorarea urmașilor făcută de oamenilor în timpul foametelor și nebuniei, copii mâncați de proprii lor părinți sub constrângerea dușmanilor, participarea la ospețele Mediene, și banchetul tragic al Thyestenilor; mai mult, ei adaugă și altceva ca niște apariții nemaiauzite care au avut loc printre greci și barbari: și din aceste lucruri, așa cum presupun ei, stabilesc imposibilitatea învierii, pe baza faptului că anumite părți nu pot învia împreună un set de trupuri și în același timp cu un altul; pentru că atunci fie că trupul primului posesor nu poate fi reconstruit, părțile care l-au compus fiind trecute în altul, fie că, acestea fiind restaurate în primul, trupurile celor de la urmă nu vor fi complecte.
Capitolul V – Referința la procesele digestiei și nutriției
Dar mie mi se pare că asemenea persoane, în primul rând sunt ignorante față de puterea și îndemânarea Sa, care a dat formă și a pus ordine în univers, care a adaptat după natura și specia fiecărui animal hrana potrivită și corespunzătoare lui, și nu a predestinat că totul în natură ar trebui intre în unire cu tot felul de trupuri, nici că ar exista vreo pierdere dacă s-ar separa ceea ce a fost unit în acest fel, dar permite naturii fiecărei ființe sau lucru creat să facă sau să sufere ceea ce în mod natural i se potrivește, și uneori împiedică, permite sau oprește în conformitate cu voia Sa, și cu scopurile pentru care voiește El; și, mai mult, ei nu au ținut cont de puterea și natura creaturilor care hrănesc sau sunt hrănite. Altfel, ei ar fi trebuit să cunoască că nu tot ceea ce este luat ca mâncare sub presiunea necesității exterioare se întâmplă să fie hrana potrivită pentru animal, ci că anumite lucruri înainte de a veni în contact cu mucoasele stomacului unde obișnuiesc să fie descompuse, sunt vomitate sau eliminate, sau înlăturate într-un alt fel, deci, nici cel puțin pentru un timp scurt nu trec prin digestia primară și naturală, cu atât mai puțin să fie încorporate cu ceea ce ar trebui să fie hrană; așa după cum și, nu toate lucrurile care au fost digerate în stomac și au avut parte de prima schimbare nu ajung la părțile care urmează să fie hrănite, pentru că unele dintre ele își pierd puterea lor nutritivă chiar în stomac, iar altele în timpul celei de a doua schimbări și prin digestia care are loc în ficat sunt separate și trece în altceva care este lipsit de puterea de a hrăni; și că schimbările care au loc în ficat nu toate au ca rezultat hrana pentru om, ci materia schimbată este separată ca reziduu în conformitate cu scopul său natural; și că hrana care rămâne în membre și părțile lor care trebuiesc hrănite vreodată, se schimbă în altceva, în conformitate cu ceea ce predomină și care este prezent într-o cantitate mai mare sau mai mică, abundența, și este aptă să corupă sau să transforme în sine ceea ce vine în contact cu ea.
Capitolul VI – Tot ceea ce este nefolositor sau dăunător este respins
Prin urmare, din moment ce se obțin diferențe atât de mari în natură în toate animalele și chiar hrănirea care este în acord cu natura este variată pentru a se potrivi fiecărui fel de animal și trupului care este hrănit; și așa cum în hrănirea fiecărui animal există o curățire și separare întreită, rezultă că tot ceea ce este străin de hrănirea animalului trebuie să fie distrus în totalitate și evacuat în locul său natural, sau schimbat în altceva, dacă acesta nu poate fuziona cu acesta; că puterea pentru hrănirea trupului trebuie să fie potrivită cu natura animalului care urmează a fi hrănit, și în acord cu puterile sale; și aceasta, după ce a trecut prin filtrele specifice fiecărui scop, pentru a fi total curățită prin mijloace naturale de purificare, trebuie să devină una dintre cele mai veridice adaosuri la substanță – de fapt, singurul lucru care, oricine care numește lucrurile cu numele lor corecte, îl va numi cu siguranță hrănire; deoarece acesta respinge orice este străin și dăunător constituției animalului hrănit și aceea masă de excedentară de hrană introdusă numai pentru a-și umplea stomacul și a-și satisface apetitul. Fără ca cineva să se poată îndoi, această hrănire ajunge să fie incorporată în trupul care este hrănit, întrețesută și amestecată cu toate membrele și cu părțile membrelor; dar ceea ce este diferit și contrar naturii este repede descompus dacă intră în contact cu o putere mai mare, dar în același timp distruge ușor ceea ce este biruit de ea, și este convertit în umori dăunătoare și calități otrăvitoare, pentru că nu produce nimic asemănător sau favorabil trupului care trebuie să fie hrănit. Și aceasta este o dovadă foarte clară pentru următorul lucru, că în multe din animalele hrănite apare durere, sau boală, sau moarte datorită acestor lucruri, dacă, datorită unui apetit prea bun, ele au luat în amestec cu hrana lor ceva otrăvitor și contrar naturii; care, desigur, va avea tendința de a distruge în totalitate trupul care trebuie hrănit, pentru că ceea ce este hrănit este hrănit prin substanțe asemănătoare cu el și care sunt în acord cu natura, dar este distrusă de cele din felul opus. Prin urmare, dacă în acord cu natura diferită a animalelor, diferitele feluri de mâncare au fost asigurate potrivite cu natura lor, nimic din ceea ce un animal ar putea lua, și chiar accidental o parte din acesta, nu este permis să fie asimilată în trupul pe care îl hrănește, ci numai aceea parte care a fost purificată printr-un întreg proces al digestiei și a trecut printr-o schimbare completă pentru a se uni cu un anume trup, și adaptat la părțile care trebuie să primească hrana – este foarte limpede că niciunul din lucrurile contrare naturii nu se poate uni cu aceste trupuri pentru care acesta nu este hrană potrivită și corespunzătoare, dar fie că trece prin intestine, înainte ca acesta să producă alte câteva umori, crude și corupte; fie că, dacă acesta continuă să rămână pentru un timp mai îndelungat, produce suferință și boală greu de trata, distrugând în același timp hrănirea naturală, sau chiar trupul în sine care are nevoie de hrănire. Dar chiar dacă aceasta este eliminată în mare parte, învinsă prin anumite medicamente sau printr-o mâncare mai bună, sau de forțele naturale, nu se poate scăpa de ea fără a crea mai multe daune, pentru că acesta nu are niciun aspect pașnic față de ceea ce este natural, pentru că nu poate fuziona cu natura.
Capitolul VII – Trupul învierii va fi diferit de cel prezent
Ba mai mult, să presupunem că noi am fost de acord că hrănirea care vine din aceste lucruri (s-o numim așa, pentru a fi mult mai în acord cu felul comun de a vorbi), cu toate că este împotriva naturii, este totuși separată și schimbată în ceva umed sau uscat, cald sau rece, substanțe care sunt conținute în trup, oponenții noștri nu vor câștiga nimic din această cedare: pentru că trupurile care înviază din nou sunt reconstruite din acele părți care pe drept cuvânt le aparțin lor, în timp ce niciunul din lucrurile menționate nu sunt o asemenea parte, și nici nu au forma sau locul unei părți; ba mai mult, acestea nu rămân pentru totdeauna în părțile trupului care sunt hrănite, și nu înviază din nou cu părțile care înviază, din moment ce sângele, sau flegma, sau bila, sau respirația nu mai contribuie în niciun fel la viață. Pe lângă aceasta, nici trupurile care se vor hrăni atunci nu vor cere aceleași lucruri pe care le-au cerut cândva, văzând că, împreună cu dorința și stricăciunea trupurilor hrănite, este înlăturată și nevoia de acele lucruri cu care ei s-au hrănit. La aceasta trebuie să adăugăm, că dacă noi am presupune că schimbarea care apare dintr-o asemenea hrănire ar ajunge până acolo unde ajunge carnea, în acel caz nu va fi necesar ca carnea recent schimbată printr-o hrănire de felul acela, dacă el ajunge să se unească cu trupul altui om, va contribui din nou, ca o parte, la formarea acelui trup, pentru că nici trupul care îl ia nu păstrează pentru totdeauna ceea ce preia, nici trupul încorporat în acest fel nu stă sau rămâne cu cel la care a fost adaus, ci este supus unei mari varietăți de schimbări, – odată fiind dispersat prin osteneală și întreținere, altă dată fiind irosit prin durere sau necazuri sau boli, și prin starea maladivă care apare atunci când este încălzit sau răcit, umorile care sunt schimbate odată cu carnea și grăsimea neprimind hrănirea așa încât să rămână ceea ce el sunt. Dar în timp ce acestea sunt schimbările la care este supusă carnea, vom descoperi că carnea, hrănită cu o mâncare care nu i se potrivește, le suferă la un nivel mult mai mare; acum umflarea și creșterea grăsimii prin ceea ce aceasta a primit, și apoi din nou respingând-o într-un fel sau altul și scăderea în volum, pentru una sau mai multe din cauzele menționate mai sus; și rămân numai părțile care sunt adaptate pentru a se prinde împreună, sau a acoperi, sau a încălzi carnea care a fost aleasă de natură, și aderă la acele părți prin care aceasta susține viața care este conformă cu natura, și îndeplinește funcțiile vieții respective. Deci indiferent că este vorba de investigația în care noi tocmai am fost angajați printr-o judecare corectă a acesteia, fie că este vorba ca obiecțiile aduse la adresa poziției noastre să fie întrerupte, în niciun caz nu se poate spune că ceea ce se spun oponenții noștri este adevărat, nici că trupul omului s-ar putea combina vreodată cu altele de aceeași natură, dacă vreodată, prin ignoranță și fiind înșelați în percepția lor de către altcineva, oamenii au participat la un asemenea trup, sau cu propriul lor acord, împinși de dorință sau nebunie, s-au pângărit cu trupurile unei forme asemănătoare; pentru că noi suntem foarte conștienți că anumite brute au forme umane, sau au o natură compusă din brută și om, așa cum sunt obișnuiți cei mai dragi dintre poeți să le prezinte.
Capitolul VIII – Carnea umană nu este hrana potrivită sau naturală pentru om
Dar ce nevoie este să discută despre trupuri care n-au fost destinate ca hrană pentru niciun animal, și au fost destinate numai pentru a fi înmormântate în pământ pentru a onora natura, din moment ce Creatorul lumii nu a destinat niciun animal, indiferent cum ar fi, ca hrană pentru cele de aceleași fel, cu toate că unele din cele de un alt fel slujesc ca hrană în conformitate cu natura? Dacă, într-adevăr, ei pot să arate că carnea omului a fost destinată ca hrană pentru om, nu va exista nimic care să împiedice să fie în concordanță cu natura ca ei să se mănânce unii pe alții, exact ca orice altceva care este îngăduit de natură, și nimic nu-i poate opri, pe cei care au curajul de a spune asemenea lucruri, de la a se ospăta cu trupurile celor mai buni prieteni ai lor ca și cu niște delicatețe, ca fiind în mod special adecvate lor, și să-și distreze prietenii vii cu aceeași hrană. Dar dacă este nelegitim chiar și numai a vorbi despre aceasta, dacă pentru om să fie părtaș la carnea oamenilor este un lucru dintre cele mai respingătoare și abominabile, și mult mai detestabil decât orice altă mâncare sau acțiune, nelegitimă și nenaturală; dacă ceea ce este împotriva naturii nu poate niciodată să treacă în hrănirea mădularelor și a părților componente ale acestora, și ceea ce nu trece în hrănire nu poate niciodată să se unească cu ceea ce nu este adaptat la hrănire – atunci, trupurile oamenilor nu pot niciodată să se combine cu trupuri asemenea lor, pentru ei această hrană va fi împotriva naturii, și chiar dacă ea ar trebui să treacă de mai multe ori prin stomacul lor, având cel mai crud nenoroc; dar, îndepărtată de puterea hrănitoare și răspândită din nou prin acele părți ale universului din care și-au obținut prima ei origine, ea este unită cu acestea pentru o perioadă de timp, atât de lungă cât este soarta fiecăreia; și, de acolo este separată din nou prin îndemânare și puterea Sa, care a fixat natura fiecărui animal, și l-a înzestrat cu puterile lui specifice, ea este unită în mod corespunzător una cu cealaltă, indiferent că ele au fost arse de foc, sau putrezite de apă, sau mâncate de animale sălbatice, sau de orice alt animale, sau separate de întregul trupului și descompuse înaintea altor părți; și, fiind unite, din nou, una cu cealaltă, ele ocupă același loc în construirea și formarea aceluiași trup, și în învierea și viața a ceea ce a fost mort, sau chiar descompus în totalitate. Oricum, nu se potrivește a dezvolta mai pe larg aceste subiecte; pentru că, prin deciziile lor, toți oamenii au agreat să le respecte, – cel puțin cei care nu sunt pe jumătate brute.
Capitolul IX – Absurditatea argumentării din perspectina neputinței omului
Deoarece există multe lucruri de o importanță mult mai mare, care ne stau înainte pentru cercetare, cer să fiu scuzat pentru că nu voi răspunde acum celor care și-au găsit refugiu în lucrările oamenilor, și chiar în constructorii acestora, care nu sunt în stare să le refacă atunci când lucrările lor sunt sparte în bucăți, sau scoase din uz de timp, sau distruse într-un alt fel, și apoi, din analogia olarilor și a tâmplarilor încearcă să arate că Dumnezeu nici nu poate voi, și că dacă a voit nu este în stare, să învieze din nou un trup care este mort, sau a fost dizolvat – fără a considera că în felul acesta ei îi aduc cea mai mare insultă lui Dumnezeu, punând, așa cum fac ei, la același nivel capacitățile lucrurilor care sunt total diferite, sau mai degrabă naturile celor care le folosesc, și comparând lucrările de artă cu cele ale naturii. A acorda vreo atenție serioasă unor asemenea argumente nu ar fi nevrednic de cenzură, pentru că este cu adevărat o nebunie să răspunzi la obiecții superficiale și mărunte. Da, cu siguranță este mult mai probabil, mult mai absolut adevărat, să zici că ceea ce e imposibil la om este posibil la Dumnezeu.
Și dacă prin această afirmație, ea însăși probabilă, și prin întreaga investigație în care tocmai ne-am angajat, rațiunea arată că trebuie să fie posibil, este destul de limpede că nu este imposibil. Nu, și nici nu este acesta un lucru pe care Dumnezeu să nu le vrea.
Capitolul X – Nu poate fi dovedit că Dumnezeu nu dorește o înviere
Ceea ce nu este în acord cu voia Sa, este ca și cum ar fi nedrept sau ceva nevrednic de El. Și din nou, nedreptatea îl privește fie pe el cel care este înviat din nou, sau pe altcineva diferit de el. Dar este evident că niciuna din ființele exterioare lui, și care sunt recunoscute printre lucrurile care au existență, nu este prejudiciată. Naturile spirituale (nohtai fuseis) nu pot fi prejudiciate prin învierea omului, pentru că învierea omului nu este nicio piedică în calea existenței lor, nici nu este adusă asupra lor, prin aceasta, niciun prejudiciu sau vreo violență; și din nou, nici natura ființelor iraționale sau neînsuflețite nu va susține răul, pentru că ele nu vor avea o existență după înviere, și niciun rău nu poate fi făptuit față de ceea ce nu există. Dar chiar dacă cineva ar presupune că ele există pentru totdeauna, ele nu vor avea de suferit nimic rău prin reînnoirea trupurilor umane: pentru că dacă acum ele nu suferă niciun rău, când sunt supuse naturii oamenilor și necesităților lor, pentru că au nevoie de ele, și sunt supuse jugului și la tot felul de corvoade, cu atât mai mult nu vor suferi nimic rău atunci când oamenii devin nemuritori și liber de dorință, și nu vor mai avea nevoie de serviciile lor, când ele însele vor fi eliberate din robie. Pentru că dacă ele ar avea darul vorbirii, ele nu ar acuza Creatorul acuza că le-a făcut, în mod contrar dreptății, inferioare oamenilor, pentru că ele nu au împărtășit aceeași înviere. Pentru creaturile a căror natură nu este asemănătoare cu cea a Ființei Drepte nu le este destinat un sfârșit asemănător. Și, mai mult, față de creaturile crea nu au nicio ideea de dreptate, nu poate exista nicio plângere de nedreptate. Nici nu se poate spune, în niciun fel, că s-a făcut vreo nedreptate prin faptul că omul este înviat, pentru că el este format din suflet și trup, și el nu suferă nimic rău în ceea ce privește sufletul sau trupul. Nicio persoană, în deplinătatea simțurilor ei, nu va afirma că sufletul său va suferi vreun rău, pentru că, vorbind așa, în același timp, în mod inconștient, el va reflecta și viața prezentă; pentru că dacă acum, în timp ce locuind într-un trup supus stricăciunii și suferinței, acesta nu i-a făcut nimic rău, cu mult mai puțin acesta va suferi vreun rău în timp ce va trăi în legătură cu un trup care este liber de stricăciune și suferință. Trupul nu suferă niciun rău, pentru că, dacă nu i se face niciun rău, acum, în timp ce este unit un lucru supus stricăciunii cu unul nespus stricăciunii, evident nu i se va face rău nici atunci când va fi unit un lucru nesupus stricăciunii cu unul nesupus stricăciunii. Nu; și nici nu poate nimeni spune că aceasta este o lucrare nevrednică de Dumnezeu, adică să învie și să aducă împreună din nou un trup care a fost descompus: pentru că dacă lucrul care a fost mai rău, nu a fost nevrednic de El, adică, a crea trupul care este supus stricăciunii și suferinței, cu mult mai mult nu este nevrednic cel mai bun, adică a face unul care nu este supus stricăciunii sau suferinței.
Capitolul XI – Recapitulare
Apoi, dacă prin intermediul a ceea ce este prin natură mai întâi și a ceea ce urmează din acesta, fiecare din punctele investigate au fost dovedite, este foarte evident că înviere trupurilor descompuse este o lucrare pe care Creatorul o poate face, și o poate voii, și în aceeași măsură este vrednică de El: pentru că prin aceste considerații au fost evidențiate falsurile opiniilor contrare, și absurditatea poziției adoptată de cei necredincioși. De ce ar trebui să mai vorbesc de corespondența lor unul cu unul, și de legătura lor unul cu celălalt? Dacă într-adevăr trebuie să folosim cuvântul legătură, ca și cum ele ar fi separate prin anumite diferențe în natură; și nu mai degrabă să afirmăm, că ceea ce Dumnezeu poate face, el poate și voii, și că ceea ce El vrea, este perfect posibil pentru El să facă, și că este în acord cu demnitatea Lui, care vrea lucrul acesta. Faptul că discursul despre adevăr este un lucru, și discursul în apărarea adevărului este un alt lucru, a fost suficient explicat în remarcile pe care deja le-am făcut, cât și în ce aspecte ele diferă unul de celălalt, când, și în lucrul cu cine ele sunt în mod individual de folos; dar poate nu există vreun motiv ca, cu o privire la de siguranța generală, și datorită legături dintre ceea ce a fost spus și ceea ce rămâne de spus, să nu facem un nou început din aceleași puncte și din cele care sunt aliate cu ele. La un anume tip de argument, acesta este în mod natural potrivit să dețină locul de frunte, pentru un alt tip, să fie în serviciul primului și să-i curețe drumul, să înlăture tot ceea ce este obstructiv sau ostil.
Discursul despre adevăr, fiind necesar pentru toți oamenii pentru certitudine și siguranță, ocupă primul loc, fie prin natură, fie prin ordine, fie prin utilitate: prin natură, ca furnizând cunoașterea subiectului; prin ordine, ca fiind în acele lucruri și împreună cu acele lucruri despre care ne informează; în utilitate, ca fiind o garanție a certitudinii și siguranței pentru cei care au ajuns să fie familiarizați cu acestea. Discursul în apărarea adevărului este inferior în natură și în forță, pentru că respingerea falsului este mai puțin importantă decât stabilirea adevărului; și secundar în ordine, pentru că acesta își folosește puterea împotriva celor care au opinii false, și opiniile false sunt lucruri care s-au dezvoltat ulterior dintr-o altă semănare și din degenerare. Dar, în ciuda în la toate acestea, este pus de multe ori primul și uneori este văzut ca mult mai folositor, pentru că acesta înlătură și curăță necredința care neliniștește anumite minți, și îndoiala sau opinia falsă de genul celeia care recent a venit peste el. Și totuși, fiecare din ele este în legătură cu același scop, pentru că, respingerea falsului și stabilirea adevărului, ambele au cucernicie pentru obiectul lor: într-adevăr, aceasta nu înseamnă că ele ar fi în mod absolut una și aceeași, dar una este necesară, așa cum am spus, tuturor celor care cred, și celor care sunt preocupați de adevăr și propria lor mântuire; dar cealaltă se dovedește a fi mult mai folositoare în anumite ocazii, anumitor persoane, și modului de abordare al unora. Deci mai mult ca un fel de recapitulare, să ne readucem aminte ceea ce deja a fost spus. Trebuie să trecem acum la ceea ce a fost propus, și să arătăm adevărul doctrinei despre înviere, atât pentru cauza în sine, în acord cu care, și în contul căreia, primul om și posteritatea lui au fost creați, cu toate că ei nu au fost aduși la existență în același fel, ci din natura comună a tuturor oamenilor ca oameni; cât și, mai mult, pentru judecata Creatorului lor asupra lor, în conformitate cu vremea în care fiecare a trăit, și în acord cu regulile după care fiecare și-a reglat comportamentul său – o judecată de care nimeni nu se poate îndoi că va fi dreaptă.
Capitolul XII – Argumente în favoarea învierii. Din scopul intenționat prin creația omului
Din argumentul cauzei va părea, dacă considerăm că omul a fost făcut la întâmplare și în zadar sau pentru anumite scopuri; că, dacă a fost făcut pentru un anume scop, indiferent de modul simplu în care l-ar fi trăit și l-ar fi continuat în condiția naturală în care a fost creat sau pentru folosul altuia; și, și dacă ar fi cu un scop în folosul, indiferent că este al Creatorului Însuși sau al uneia din ființele care îi aparțin Lui, sunt destinați de El pentru o grijă deosebită. Acum, dacă analizăm lucrul acesta la modul cel mai general, descoperim că o persoană cu gândire sănătoasă și care este condusă, în a face ceva, de o judecată rațională, nimic din ceea ce face, nu face în mod intenționat în zadar, ci fie pentru propriul folos, fie pentru folosul altei persoane de care îi pasă, sau de dragul muncii în sine, fiind mânat de o anumită înclinație naturală și afecțiune față de lucrarea sa. De exemplu, (folosind o ilustrată, pentru a fi mai clari în ceea ce înțelegem noi), un om face o casă pentru folosul său, dar pentru capre și cămile și alte animale, de care are nevoie, el face șopronul potrivit pentru fiecare din ele; nu pentru propriul său folos, dacă ne uităm numai la aparențe, cu toate că, dacă ne uităm la scopul pe care el l-a avut în vedere, și care este legat de obiectul imediat, din preocupare pentru cei de care îi pasă. El are și copii, nu pentru folosul propriu, nici de dragul a altceva, care îi aparține lui, ci ca ei, cei care se trag din el, să poată exista și să continue să existe atâta timp cât este posibil, deci prin succesiunea copiilor și a nepoților el se mângâie pe sine până la încheierea propriei vieți, și nădăjduiește în felul acesta să imortalizeze ceea ce este muritor. Dar Dumnezeu nici nu poate să-l facă pe om în zadar, pentru că El este înțelept, și nicio lucrare a înțelepciunii nu este în zadar; nici pentru propriul folos, pentru că El este într-o stare în care nu are nevoie de nimic. Pentru o Ființă care în mod absolut nu are nevoie de nimic, niciuna din lucrările sale nu poate contribui cu nimic la propriul său folos. Deci, nici El nu l-a făcut pe om de dragul niciunei alte lucrări pe care El a făcut-o. Pentru că nimic din ceea ce este înzestrat cu rațiune și judecată nu a fost creat, sau este creat, pentru folosul altuia, fie că este mai mare sau mai mic decât el însuși, ci de dragul vieții și a continuității ființei care a fost creată în felul acesta. Rațiunea nu poate descoperi niciun folos, care ar putea fi socotit ca o cauză pentru creația omului, din moment ce ceea ce este nemuritor este liber de dorință, și nu are nevoie de niciun ajutor, din partea oamenilor legat de existența lor; și ființele iraționale sunt prin natură într-o stare de supunere, și execută, pentru oameni, acele servicii pentru care fiecare dintre ele au fost destinate, dar, în schimb, nu sunt destinate în ca ele să se folosească de oameni: pentru că acestea nu au fost și nici nu este în drept să înjosească ceea ce domnește și are conducerea pentru a se folosi de ceea ce este inferior, sau pentru a supune raționalul iraționalului, care nu este potrivit pentru a domni. Prin urmare, dacă omul nu a fost creat nici fără o cauză și nici în zadar (pentru că niciuna din lucrările lui Dumnezeu nu sunt în zadar, cel puțin în ceea ce privește scopul Creatorului lor), nici pentru folosul Creatorului Însuși, nici pentru vreuna din lucrările care au purces de la El, este destul de clar că deși, în conformitate cu prima și cea mai generală concepție asupra subiectului, Dumnezeu a făcut omul pentru Sine, și în manifestarea bunătății și a înțelepciunii care sunt, încă, izbitor vizibile în creație, totuși, în acord cu concepția care atinge în modul cel mai apropiat ființele create, El l-a făcut de dragul vieții celor creați, care nu este aprinsă pentru scurtă vreme și apoi stinsă. Eu presupun că pentru târâtoarele, și păsări, și pești sau, vorbind mult mai general, toate creaturile iraționale, Dumnezeu le-a destinat pentru o viață ca aceea; dar celor care poartă în ei imaginea Creatorului Însuși, și sunt înzestrați cu înțelegere, și binecuvântați cu o judecată rațională, Creatorul le-a atribuit o existență perpetuă, cu scopul ca, recunoscându-și propriul lor Creator, și puterea și îndemânarea Sa, și ascultând de lege și dreptate, ei să-și petreacă întreaga existență lipsiți de suferință, posedând acele calificări cu care, în mod brav, ei s-au născut în viața lor premergătoare, chiar dacă ei au trăit în trupuri supuse stricăciunii și pământești. Pentru că orice a fost creat de dragul unui alt lucru, când va înceta să fie lucrul de dragul căreia a fost creat, el însuși va înceta să fie și va continua să existe în zadar, pentru că, printre lucrările lui Dumnezeu, ceea ce este fără folos nu-și găsește locul; dar ceea ce a fost creat chiar pentru scopul existenței și al trăirii unei vieți naturale potrivită acestuia, pentru că cauza în sine este strâns legată cu natura ei, și este recunoscută numai în legătură cu existența în sine, nu va putea niciodată admite vreo cauză care îi va anihila în totalitate existența. Dar pentru că această cauză este văzută ca aflându-se într-o existență perpetuă, ființa creată în acest fel trebuie să fie păstrată pentru totdeauna, făcând și experimentând ceea ce este potrivit pentru natura ei, fiecare din cele două entități din care este ea compusă contribuind la ceea ce îi aparține ei, așa încât sufletul să poată exista și să rămână neschimbat în natura în care acesta a fost făcut, și să împlinească funcțiile sale specifice (cum ar fi prezidarea peste impulsurile trupului și judecarea și măsurarea a ceea ce apare din când în când, după standardele și măsurătorile potrivite), și trupul să fie pus în mișcare în acord cu natura sa către obiectele sale potrivite, și să treacă prin schimbările alocate lui, și prin celelalte (legat de ani, sau aspect, sau mărime), și înviere. Pentru că învierea este o schimbare specială și este ultima dintre toate, și o schimbare pentru binele a aceea ce va mai rămâne în existență la vremea aceea.
Capitolul XIII – Continuarea argumentării
Încrezători cu privire la ceste lucruri, nu mai puțin decât cele care deja s-au întâmplat, și reflectând asupra propriei noastre naturi, noi suntem mulțumiți cu o viață marcată de sărăcie și stricăciune, așa cum este potrivit stadiului prezent al existenței noastre, și nădejduim, în mod statornic, la o continuare a existenței ființei în nemurire; și aceasta nu le îmbrățișăm fără vreo bază, din descoperirile oamenilor, hrănindu-ne cu speranțe false, ci credința noastră se bazează pe cea mai infailibilă garanție – scopul Celui care ne-a dat forma, conform căruia El a făcut omul cu un suflet nemuritor și un trup, și l-a înzestrat cu înțelegere și o lege înnăscută de conservare și protejare a lucrurilor date de El ca fiind potrivite pentru o existență inteligentă și pentru o viață rațională: pentru că noi știm bine că El nu ar fi dat formă unei asemenea ființă, și nu ar fi înzestrat-o cu toate lucrurile care aparțin eternității, dacă El nu ar fi intenționat ca ceea ce a fost creat în acest fel trebuie să continue în veșnicie. Prin urmare, dacă Creatorul acestui univers a făcut omul având în vedere participarea sa la o viață inteligentă, și ca, avându-l ca un spectator al grandorii Sale, și a înțelepciunii care se manifestă în toate lucrurile, el va putea continua pentru totdeauna în contemplarea acestora; apoi, în acord cu scopul Autorului său, și cu natura pe care el a primit-o, cauza creației sale este o garanție a continuității sale pentru totdeauna, și această continuare este o garanție a învierii, fără de care omul nu ar putea continua. Așa încât, din ceea ce a fost spus, este destul de clar că învierea este clar dovedită de scopul creației omului, și de scopul Celui care l-a făcut. Aceasta fiind natura cauzei pentru care omul a fost adus în această lume, următorul lucru va fi să analizăm ceea ce urmează imediat, în mod natural sau în ordinea propusă; și investigarea de către noi a cauzei creației lor este urmată de natura omului creat în acest fel, și natura celor creați pentru o judecată dreaptă a Creatorului asupra lor, și toate acestea la sfârșitul existenței lor. Fiindcă am investigat deja punctul așezat primul în ordine, trebuie, acum, să continuăm să analizăm natura omului.
Capitolul XIV – Învierea nu se bazează numai pe realitatea unei judecăți viitoare
Argumentarea câtorva doctrine din care este format adevărul, sau a oricărui subiect propus spre examinare, dacă ea trebuie să producă o încredere neclintită în ceea ce se spune, trebuie să înceapă, nu din ceva din exterior, nu din ceea ce anumite persoane gândesc sau au gândit, ci de la conceptul comun și natural legat de subiect, sau din legătura obligațiilor secundare cu cele primare. Pentru că chestiunea se leagă fie de primele credințe, și atunci tot ceea ce este necesar este reminiscență, așa încât să dea naștere la conceptul natural; sau de lucruri care în mod natural urmează din primul și în secvența lor naturală. Și în aceste lucruri noi trebuie să observăm ordine, care arată ceea ce în mod strict urmează din primele adevăruri, sau din cele care sunt plasate primele, așa încât nici să nu fim nepăsători față de adevăr, sau față de siguranța noastră cu privire la el, nici să nu confundăm lucrurile aranjate de natură și distincte unul de celălalt, sau să frângem ordinea naturală. Pornind de la aceasta, eu cred că acesta este datoria celor care doresc să trateze subiectul cu claritate, și care doresc să formeze o judecată inteligentă legată de faptul că există o înviere sau nu, mai întâi să analizeze cu atenție forța argumentelor care contribuie la dovedirea cestuia, și ce loc ocupă fiecare dintre ele – care este primul, care al doilea, care al treilea și care ultimul. Și în aranjarea acestora ei trebuie să plaseze prima cauza creației omului, – adică, scopul Creatorului în facerea omului; și apoi să lege cu acesta, așa cum este potrivit, natura omului creat în acest fel; nu ca fiind secundară în ordine, ci pentru că noi nu suntem în stare să aplicăm judecata noastră asupra ambelor în același timp, cu toate că ele manifestă cea mai apropiată legătură naturală una de cealaltă, și sunt de o forță egală în legătură cu subiectul care ne stă înainte. Dar în timp ce din aceste dovezi privite ca primare, și ca fiind derivate din lucrarea creației, învierea este demonstrată în mod clar, nu mai puțină convingere vom dobândi, cu privire la acesta, din argumentele luate din providență, – înțeleg din răsplata și pedeapsa datorată fiecărui om în acord cu judecata dreaptă, și din sfârșitul existenței umane. Pentru că mulți, discutând subiectul învierii, au sprijinit întreaga cauză numai pe al treilea argument, pretinzând că cauza învierii este judecata. Dar falsitatea acesteia este foarte clar arătată, de faptul că, cu toate că toate ființele umane care mor înviază din nou, totuși nu toate care înviază din nou vor fi judecate: pentru că dacă numai o judecată dreaptă ar fi cauza învierii, desigur urmează că cei care nu au făcut nici rău nici bine – adică, copii foarte mici – nu vor învia din nou; dar vedem că toți vor învia din nou, cei care au murit în copilărie la fel ca ceilalți, și aceasta justifică concluzia noastră că învierea are loc nu de dragul judecății, ca un motiv primar, ci ca o consecință a scopului lui Dumnezeu în crearea omului, și a naturii ființelor care au fost formate în acest fel.
Capitolul XV – Argumentul în favoarea învierii, din natura omului
În timp ce cauza descoperibilă în creația omului este în sine suficientă pentru a dovedi că înviere urmează ca o secvență naturală după descompunerea trupurilor, totuși poate este bine să nu ezităm să ducem dovezi din oricare din argumentele propuse, ci, într-un mod armonios cu ceea ce s-a spus, să le arătăm celor care nu sunt în stare singuri să le discernă, argumentele pentru fiecare adevărurile care s-au dezvoltat din cel primar; și primul și cel mai important, este natura omului creat, care ne conduce la aceeași părere, și are aceeași forță ca o dovadă pentru înviere. Dacă întreaga natură a omului este în general compusă dintr-un suflet nemuritor și un trup care a fost potrivit acestuia prin creație, și dacă nici naturii sufletului în sine, nici naturii trupului în mod separat, Dumnezeu nu i-a atribuit o asemenea creație sau o asemenea viață și un întregul curs la unei existențe ca aceasta, ci pentru omul compus din două entități, cu scopul ca ele să poată, atunci când au trecut prin existența prezentă, să ajungă la un sfârșit comun, cu aceleași elemente din care ele au fost compuse la nașterea lor și în timpul vieții lor, în mod inevitabil urmează, din moment ce o ființă vie este formată din două entități, având parte orice experimentează sufletul și orice experimentează trupul, făcând și îndeplinind orice cere judecata simțurilor sau a rațiunii, că întreaga serie a acestor lucruri trebuie să se refere la sfârșitul cuiva, pentru ca ele toate, și prin mijloacele tuturor, adică, creația omului, natura omului, viața omului, faptele și suferința omului, cursul existenței sale și sfârșitul potrivit naturii sale – să poată apărea în armonie și în aceeași experiență comună. Dar dacă ceva este în armonie și în comunitatea experienței aparținând întregii ființe, oricare din lucrurile care izvorăsc din suflet sau cele care sunt realizate prin intermediul trupului, cât și sfârșitul tuturor acestora trebuie să fie unul. Și sfârșitul va fi cu exactitate unul, dacă ființa căruia îi aparține acel sfârșit rămâne același în conținutul său; și ființa – va fi exact aceeași, dacă toate acele lucruri din care este formată ființa ca părți sunt aceleași. Și ele vor fi aceleași în ceea ce privește unirea lor specifică, dacă părțile descompuse sunt unite din nou pentru constituirea ființei. Și necesitatea constituirii aceluiași om, dovedește că, după moarte și descompunerea trupurilor, va urma o înviere; pentru că fără ea, nici nu pot fi unite părțile una cu cealaltă în conformitate cu natura, nici nu poate fi reconstruită natura aceluiași om. Dacă ambele, înțelegerea și rațiunea i-au fost date omului pentru discernerea lucrurilor care sunt percepute prin înțelegere, și nu numai a existenței, ci și a bunătății, a înțelepciunii și a dreptății Dătătorului lor, atunci în mod necesar urmează că, din moment ce acele lucruri continuă de dragul celui căreia îi este dată judecata rațională, trebuie să continue și judecata dată pentru aceste lucruri. Dar este imposibil pentru ea să continue, dacă natura pe care ea a primit-o și la care ea aderă, nu continuă. Dar cel ce a primit atât înțelegere cât și rațiune este omul, nu sufletul în sine. Prin urmare, omul care este format din două părți, trebuie să continue pentru totdeauna. Dar este imposibil pentru el să continue dacă nu este înviat din nou. Pentru că dacă nu ar avea loc nicio înviere, natura omului, ca om, nu va continua. Și dacă natura omului nu continuă, sufletul a fost în zadar adaptat la nevoile și experiențele trupului; în zadar a fost imprimat trupul așa încât să nu poată obține ceea ce dorește, ascultător de frâiele sufletului, și călăuzit de acesta ca și cu un căpăstru; în zadar este înțelegerea, în zadar este înțelepciunea, și respectarea justeței, sau chiar și practicarea oricărei virtuți, și legiferarea și impunerea legilor, – pentru a pune totul într-un cuvânt, orice este nobil în om sau de dragul omului, sau mai degrabă chiar creația și natura oamenilor. Dar dacă zădărnicia este total exclusă din toate lucrările lui Dumnezeu, și din toate darurile acordate de El, concluzia inevitabilă este că, împreună cu durata interminabilă a sufletului, va exista o continuare perpetuă a trupului, în conformitate cu natura corespunzătoare lui.
Capitolul XVI – Analogia morții și a somnului și argumentul logic în favoarea învierii
Și nimeni să nu considere ca ceva ciudat faptul că noi folosim numele de viață pentru o continuare a ființei care este întreruptă de moarte și descompunere; dar să ne amintim că acest cuvânt nu are numai un înțeles, și că nu există numai o măsură a continuității, deoarece și natura lucrurilor care continuă nu este numai una. Dacă fiecare din lucrurile care continuă își are continuitatea în acord cu natura sa proprie, nici că în cazul celor care sunt în întregime incoruptibile și nemuritoare nu vom găsi o continuitate ca a noastră, deoarece naturile ființelor superioare nu ating un nivel ca al celor care sunt inferioare, nici în om nu este potrivit să căutăm o continuitate invariabilă și neschimbătoare; cu atât mai mult cu cât cea dintâi este creată nemuritoare de la început, și continuă să existe fără un sfârșit prin simpla voință a Creatorului, și oamenii, în ceea ce privește sufletul, au de la prima lor origine o continuitate neschimbătoare, dar în ceea ce privește trupul obțin nemurirea prin intermediul schimbării. Aceasta înțelegem prin doctrina învierii; și, uitându-ne la aceasta, noi atât că așteptăm descompunerea trupului, ca o secvență dintr-o viață a dorinței și a descompunerii, cât și că după ea sperăm la o continuitate cu nemurirea, fără a pune moartea noastră la un nivel cu moartea animalelor iraționale, sau continuitatea omului cu continuitatea celor nemuritori, ca nu cumva din neatenție în acest fel să punem natura și viața umană la un nivel cu lucruri cu care nu este potrivit să le comparăm. Prin urmare, nu ar trebui să stârnească nemulțumirea faptul că, se pare că, există o anumită inegalitate în ceea ce privește durata omului; nici faptul că separarea sufletului de membrele trupului și descompunerea părților lui întrerupe continuitatea vieții, prin urmare, să ne pierdem nădejdea cu privire la înviere. Pentru că, deși relaxarea simțurilor și a puterilor fizice, care în mod natural are loc în timpul somnului și pare să întrerupă viața simțurilor, atunci când oamenii dorm la intervale regulate de timp, și, de unde erau, revin din nou la viață, și totuși nu refuzăm să numim aceasta viață; și, eu presupun, că din acest motiv unii numesc somnul fratele morții, nu ca și cum și-ar deriva originea din aceeași înaintași și părinți, ci pentru că cei care sunt morți și cei care dorm sunt în stări asemănătoare, cel puțin în ceea ce privește tăcerea și lipsa oricărui simțământ despre prezent sau trecut, sau mai degrabă a existenței în sine și propria lor viață. Prin urmare, dacă nu refuzăm să-i dăm numele de viață, acestei vieți a omului plină de atâtea inegalități de la naștere și până la descompunere, și întreruptă de toate acele lucruri pe care le-am menționat mai înainte, nu trebuie să disperăm cu privire la viața care urmează după descompunere, cea care implică învierea, cu toate că pentru o vreme aceasta acesta este întreruptă de separarea sufletului de trup.
Capitolul XVII – Succesiunea de schimbări, pe care le putem noi evidenția acum în om, ne oferă o înviere veridică
Această natură a omului, care de la început i-a fost alocată inegal, și în acord cu scopul Creatorului, are o viață și o continuitate inegală, întreruptă uneori de somn, altă dată de moarte, și de schimbările care apar în fiecare perioadă din viață, interval în care, nu sunt dinainte clar văzute, cele care urmează după prima. Ar fi putut cineva crede, dacă nu am fi fost învățați prin experiență, că în sămânța moale identică în toate părțile ei, au fost depozitate o așa varietate și un număr atât de mare de forțe, sau de mase, care în acest fel apar și ajung consolidate – mă refer la oase, nervi, cartilagii, la mușchi, carne, intestine și alte părți ale trupului? Căci nici în sămânța, încă umedă, nu este nimic de felul acesta care să fie vizibil, chiar nici în copii, niciunul din aceste lucruri, nu iau o înfățișare care aparține adulților, sau în perioada adultă nu o iau pe ceea care aparține celor care au trecute de prima lor tinerețe, sau în acestea ceea ce aparține celor care au înaintat în vârstă. Cu toate că anumite lucruri pe care eu le-a spus nu evidențiază toate, sau pe altele numai în mod vag, din secvențialitatea naturală și din schimbările care vine peste natura umană, totuși cei care nu sunt orbiți în judecata lor cu privire la aceste lucruri de vicii sau lene, știu că trebuie să existe mai întâi o depunere a seminței, și când aceasta este complect organizată în ceea ce privește fiecare mădular și parte, vine la lumină progenitura, apoi vine creșterea care aparține primei perioade a vieții și maturitatea care este atinsă prin creștere, și după maturitate stingerea puterilor fizice până la vârsta bătrâneții, și apoi, când trupul este doborât, descompunerea lui. Prin urmare, în acest domeniu, cu toate că nici sămânța nu are înscrisă în ea viața sau forma omului, nici descompunerea vieții în elementele primare; succesiunea aparițiilor naturale fac credibile lucrurile care nu au nicio credibilitate prin fenomenul în sine, face mult mai mult rațiunea, evidențiind adevărul din secvențialitatea naturală, oferă o bază pentru a crede în înviere, pentru că acesta este mai sigură și tare decât experiența când este vorba de stabilirea adevărului.
Capitolul XVIII – Judecata trebuie să facă referire atât la suflet cât și la trup: prin urmare, va exista o înviere
Argumentele pe care tocmai le-am propus spre examinare, în măsura în care stabilesc adevărul învierii, sunt toate de același fel, pentru că toate pornesc din același punct; punctul lor de pornire este originea primilor oameni prin creație. Dar în timp ce câteva dintre ele își extrag puterea din punctul de pornire în sine, în care își au izvorul, altele, ca un rezultat al naturii și vieții oamenilor, își dobândesc credibilitatea din controlul lui Dumnezeu peste noi; cauza conform căreia, și pe baza căreia, oamenii au venit în ființă, fiind strâns legată de natura oamenilor, își extrage forța din creație; dar argumentul din justețe, care îl reprezintă pe Dumnezeu ca judecând oamenii în acord cu modul în care ei au trăit bine sau rău, își extrage forța din sfârșitul existenței lor: ei vin în ființă pe baza inițială; dar statutul lor depinde mai mult de controlul lui Dumnezeu. Și odată ce problemele care apar mai întâi au fost deja demonstrate de mine cum s-a putut mai bine, va fi bine să ne demonstrăm poziția și în cele care vin după – mă refer la răsplata sau pedeapsa cuvenită fiecărui om în acord cu dreapta judecată, și prin cauza finală a existenței umane; și dintre acestea eu pun mai întâi pe aceea care ia inițiativa prin natură, și face cercetări mai întâi în argumentul legat de judecată: postulând doar un singur lucru, din preocupare pentru principiul care privește subiectul pe care îl avem înainte, și pentru ordine – adică, că este iminent peste cei care îl acceptă pe Dumnezeu ca fiind Creatorul acestui univers, să atribuie înțelepciunii și dreptății Lui păstrarea și grija față de tot ceea ce a fost creat, dacă doresc să se țină de propriile lor principii; și cu asemenea concepții să susțină că nimic, fie că e pe pământ sau în cer nu este fără pază și providență, ci că; dimpotrivă, toate lucrurile, invizibile sau vizibile în aceeași măsură, mici sau mari, sunt cuprinse în atenția Creatorului; pentru că toate lucrurile create cer atenția Creatorului, și fiecare în particular, în acord cu natura sa și cu scopul pentru care au fost făcute: deși, eu cred, că acum ar fi un efort zadarnic să trecem prin listă, sau să distingem între câteva cazuri, sau să menționăm în detaliu ce este potrivit pentru fiecare natură. În toate evenimentele, omul, despre care trebuie acum să discutăm, având dorințe, are nevoie de hrană; fiind muritor, de posteritate; fiind rațional, de un proces de judecată. Dar dacă fiecare dintre aceste lucruri îi aparțin omului prin natură, și el are nevoie de hrană pentru viața sa, și are nevoie de posteritate pentru continuarea rasei, și are nevoie de judecată pentru ca hrana și posteritatea să poată fi în acord cu legea, atunci desigur urmează că, deoarece hrana și posteritatea se referă la ambele împreună, și judecata trebuie să se refere la ele (prin ambele împreună eu înțeleg omul, format din suflet și trup), și că un asemenea om devine responsabil pentru toate acțiunile lui, și primește din ele fie răsplată, fie pedeapsă. Acum, dacă dreapta judecată acordă ambelor împreună retribuția sa pentru faptele rele; și dacă nu este potrivit ca fie numai sufletul singur să primească răsplățile pentru faptelor lucrate în unire cu trupul (pentru că acesta în sine nu are nicio înclinație spre greșeli care sunt comise în legătură cu plăcerile sau mâncarea și cultura trupului), sau ca trupul singur să primească (pentru că el prin sine însuși nu este capabil să deosebească legea și dreptatea), dar omul, compus din acestea, este supus judecății pentru fiecare dintre aceste fapte lucrate de el; și dacă rațiunea nu găsește aceasta întâmplându-se nici în viața aceasta (pentru că răsplata după merite nu-și găsește locul în existența prezentă; pentru că mulți atei și persoane care practică tot felul de nedreptăți și răutate trăiesc până la sfârșit, nevizitați de calamități, în timp ce, dimpotrivă, cei care au trăit în mod deschis o viață exemplară în ceea ce privește fiecare Virtute, trăiesc în durere, în insultă, în calomnie și ultraj, și suferinți de tot felul), nici după moarte (pentru că ele nu mai există împreună, sufletul fiind separat de trup, și trupul fiind descompus din nou în materialele din care era compus, și nu mai reține nimic din structura sau forma sa inițială, cu atât mai puțin aducerea aminte a acțiunilor): rezultatul tuturor acestora este foarte clar pentru fiecare – adică, că, în limbajul apostolului „ceea ce este supus putrezirii (și descompunerii) trebuie să se îmbrace în neputrezire”, pentru ca cei care au fost morți, să fie aduși la viață prin înviere, și părțile care au fost separate și în întregime descompuse să fie unite din nou, și fiecare să primească, în acord cu dreptatea, pentru ceea ce s-a făcut în trup, indiferent că ar fi bine sau rău.
Capitolul XIX – Dacă nu ar exista înviere, omul ar avea o situație mai puțin favorabilă decât animalele
Pentru a răspunde, mai departe, celor care recunosc controlul divin, și admit aceleași principii ca și noi, totuși într-un fel depărtându-se de propriile lor recunoașteri, cineva ar putea folosi asemenea argumente ca cele care au fost citate, și mult mai mult decât acesta, el ar putea fi dispus să dezvolte ceea ce s-a spus numai într-un mod concis și într-un fel superficial. Dar lucrând cu cei care sunt diferiți de noi în ceea ce privește adevărurile primare, cu siguranță, va fi bine să stabilim un alt principiu anterior acestora, alăturându-ne lor în a ne îndoi cu privire la lucrurile de care se leagă opiniile lor, și, în acest fel, să examinăm subiectul împreună cu ei – dacă viața omului, și întregul curs al existenței, este trecut cu vederea, și un fel de întuneric dens este vărsat pe pământ, ascunzând în ignoranță și tăcere atât oamenii cât și acțiunile lor; sau dacă este mult mai sigur, să fii de părere că Creatorul prezidează peste lucrurile pe care El Însuși le-a făcut, inspectând toate lucrurile care există, sau au venit în existență, Judecător atât al faptelor cât și al scopurilor. Dacă nu va fi nicio judecată. de niciun fel, peste acțiunile oamenilor, oamenii nu vor avea niciun avantaj față de creaturile iraționale, ci mai degrabă va fi mult mai rău decât pentru acestea, văzând că ei își țin în supunere pasiunile, și sunt preocupați de pietate, și neprihănire, și de alte virtuți; o viață trăită după felul brutelor va fi cea mai bună, virtutea va fi absurdă, amenințarea judecății un subiect de râs copios, complacerea în tot felul de plăceri, bunul cel mai mare, și rezolvarea comună dintre acestea și propria lor lege va fi aceea maximă, atât de dragă celui necontrolat și destrăbălat, „Să mâncăm și să bem, că mâine vom muri”. Pentru că încheierea unei asemenea vieți nu este chiar o plăcere, așa cum presupun unii, ci o totală lipsă de sensibilitate. Dar dacă Creatorul oamenilor ține cont de orice preocupare legată de la faptele Sale, și oricum o deosebire trebuie să existe între cei care au trăi bine și rău, și aceasta trebuie să fie, fie în viața prezentă, în timp ce omul este încă viu și s-a purtat cu virtuți sau cu vicii, sau după moarte, când oamenii sunt într-o stare de separare sau descompunere. Dar în acord cu niciuna dintre aceste presupoziții nu putem găsi o judecată dreaptă care să aibă loc; pentru că nici binele, în viața prezentă, nu obține răsplățile virtuții, nici chiar răi, încă, nu primesc răsplata pentru vicii. Trec peste faptul că atâta vreme cât natura pe care o posedăm noi în prezent este păstrată, natura morală nu poate purta o pedeapsă proporțională cu mult mai numeroasele și mult mai serioasele greșeli. Pentru că hoțul, domnitorul, sau tiranul care în mod nedrept a dat la moarte zeci de mii, printr-o singură moarte nu se poate face răsplătirea pentru aceste fapte; și omul care nu are o opinie adevărată despre Dumnezeu, și trăiește în tot felul de atrocități și blesteme, disprețuiește lucrurile divine, calcă legile, comite atrocități împotriva copiilor și femeilor în aceeași măsură, ruinează orașe în mod nedrept, arde case împreună cu locuitorii lor, și devastează o țară, și în același timp distruge locuitorii orașelor și popoare, și chiar întreaga națiune – cum se poate într-un trup muritor suferi o pedeapsă potrivită pentru aceste crime, din moment ce moartea împiedică pedeapsa meritată, și natura muritoare nu este suficientă pentru niciuna din faptele sale? Deci, este dovedit că nici în viața prezentă, nici după moarte nu există o judecată în acord cu meritele oamenilor.
Capitolul XX – Pentru ca pedeapsa care vine peste el să fie dreaptă, omul trebuie să posede, în viața de apoi, atât un trup, cât și un suflet
Fie că moartea este stingerea totală a vieții, sufletul fiind dizolvat și descompus împreună cu trupul, fie că sufletul rămâne singur, incapabil de dizolvare, dispersie, descompunere, în timp ce trupul este descompus și dizolvat, fără a mai păstra nicio aducere aminte a acțiunilor din trecut, nici vreun simțământ în legătură cu ceea ce a experimentat în conexie cu sufletul. Dacă viața omului ar fi total stinsă, acesta s-ar vedea printr-o lipsă totală de grijă față de oamenii care sunt vii, lipsa unei judecăți care să-i privească pe cei care au trăit în virtuți sau vicii; ci ar avea, din nou, loc o năvălire peste noi a tot ceea ce ține de o viață de nelegiuire, și mulțimea de absurdități care decurge din aceasta, și ceea ce reprezintă apogeul acestei nelegiuiri – ateismul. Chiar dacă trupul va fi descompus, și fiecare din particulele dizolvate vor trece în elementele asemănătoare, totuși sufletul trebuie să rămână în sine nemuritor, nici prin această presupunere nu va avea loc nicio judecată a sufletului, pentru că va exista o absență a egalității: deoarece este nelegitim a suspecta că o judecată de acest fel ar putea fi emisă de Dumnezeu și din partea lui Dumnezeu care este doritor de egalitate. Totuși, egalitatea este de dorit la judecată, dacă ființa care a practicat neprihănirea sau nelegiuirea nu este păstrată în existență: pentru că cel care a practicat fiecare dintre aceste lucruri în viață și peste care vine judecata a fost omul, nu sufletul singur. Rezumând totul într-un cuvânt, această concepție în niciun caz nu este consistentă cu egalitatea.
Capitolul XXI – Continuarea argumentației
Dacă sunt răsplătite faptele bune, în mod clar, trupul va fi nedreptățit, cu atât mai mult cu cât el a fost părtaș împreună cu sufletul la eforturile legate de facerea de bine, dar nu este părtaș și la răsplata faptelor bune, și pentru că, deși sufletul este deseori scuzat pentru anumite greșeli pe baza nevoilor și dorințelor trupului, trupul este privat de orice părtășie la faptele bune făcute, eforturile la realizarea cărora a participat în timpul vieții. Nici dacă greșelile ar fi judecate, nu s-ar proceda corect cu sufletul, presupunând ca el singur să plătească pedeapsa pentru greșelile pe care acesta le-a făcut fiind solicitat de trup și dus în rătăcire de acesta înspre propriile pofte și înclinații, odată fiind luat în stăpânire și antrenat, altă dată fiind atras pe niște căi violente, și alteori alăturându-se acestuia din bunătate și grijă pentru conservarea lui. Cum este posibil să fie altfel, decât nedrept, pentru suflet ca să fie judecat singur cu privire la lucrurile față de care în propria sa natură nu simte nicio poftă, nicio atracție, niciun impuls, cum este imoralitatea, violența, lăcomia, nedreptatea și faptele nedrepte care izvorăsc din acestea? Pentru că dacă majoritatea acestor rele vin din faptul că omenii nu au stăpânirea asupra pasiunilor care îi apelează, și ei sunt apelați de nevoile și dorințele trupului, și grija și atenția care este cerută de acesta (pentru că acestea sunt motivele pentru orice acuzați de bogăție, și în mod special de folosirea ei, și mai mult, de căsătorie și toate acțiunile vieții, lucrurile în care, în legătură cu care, se vede ce este greșit și ce nu este), cum poate fi drept pentru suflet să fie judecat singur cu privire la acele lucruri la care trupul ar trebui să fie mai întâi sensibil, și în care acesta trage sufletul înapoi spre simpatie și participarea la acțiuni care au în vedere lucrurile pe care acesta le dorește; că apetitele și plăcerile, și mai mult temerile și supărările, în care orice trecere peste limita potrivită este condamnabil la judecată, ar trebui să fie puse în mișcare de trup, și totuși păcatele care izvorăsc din acestea, și pedepsele pentru păcatele săvârșite, ar trebui să cadă numai asupra sufletului, care nici nu are nevoie de nici de niciun lucru de acest fel, nici nu dorește nici nu se teme sau suferă de niciunul dintre aceste lucruri așa cum omul este obișnuit să sufere? Dar chiar dacă susținem că aceste afecțiuni nu aparțin numai trupului, ci omului, spunând ceea ar trebui, în mod corect, ar trebui să spunem, pentru că viața omului este una, deși compusă din două, totuși, numai uităndu-ne la natura sa, cu siguranță nu vom putea să susținem că aceste lucruri țin de suflet. Pentru că atâta vreme cât acesta nu are nevoie de mâncare, acesta nu poate niciodată dori lucruri care nu sunt nici cel puțin necesare pentru subzistența lui; nici nu poate simți vreun impuls înspre vreunul din aceste lucruri care nu toate îi sunt potrivite pentru folos, și nici nu poate acesta fi întristat prin dorința după bani sau alte proprietăți, din moment ce acestea nu-i sunt potrivite. Și dacă acesta este superior descompunerii, nu se teme de nimic că ar fi distructiv pentru sine: nu are frica de foame, sau boală, sau mutilare, sau neajuns, sau foc, sau sabie, din moment ce nu poate suferi din partea niciuneia dintre acestea răni sau dureri, pentru că nici trupurile, nici puterile trupești nu-l pot atinge de fel. Dar dacă este absurd să legi pasiunile de suflet ca aparținând în mod special acestuia, este mult mai nedrept și nepotrivit ca judecata lui Dumnezeu să pună numai asupra sufletului păcatele care izvorăsc din acestea, și pedeapsa care rezultă.
Capitolul XXII – Continuarea argumentației
În continuare la ceea ce a fost spus, nu este absurd ca, în timp ce noi nici cel puțin nu putem gândi virtutea și viciul ca existând în mod separat în suflet (pentru că noi recunoaștem virtuțile ca virtuțile omului, și în același fel viciile, opusul lor, ca neaparținând sufletului în separare de trup, și existând prin ele însele), cu toate acestea răsplata sau pedeapsa pentru ele ar trebui atribuită numai sufletului? Cum ar putea cineva să aibă noțiunea curajului sau tăriei de caracter ca existând numai în suflet, atunci când sufletul nu are nicio frică de moarte, sau răni, sau mutilare, sau maltratare, sau de frica asociată cu acestea, sau suferința care rezultă din ele? Și ce vom putea zice despre auto-control și abstinență, când nu există nicio dorință care să-l atragă spre mâncare sau contacte sexuale, sau alte plăceri și bucurii, niciun alt lucru ne solicitându-l din interior sau excitându-l de afară? Și ce să zicem despre înțelepciunea practică, atunci când nu îi sunt propuse lucruri, care pot sau nu pot fi făcute, nici lucruri care să fie alese sau evitate, sau mai degrabă atunci când în el nu este nicio mișcare sau impuls natural înspre a face ceva? Și cum ar putea vreun simț să fie în mod egal atributul sufletelor, fie în referință unul la celălalt fie pentru orice altceva, indiferent că este de același fel sau este de un fel diferit, atunci când ele nu sunt capabile din nicio sursă, sau prin niciun mijloc, sau în niciun fel, să acorde ceea ce este în aceeași măsură în acord cu meritul, sau în acord cu analogia, cu excepția onoarei care i se cuvine lui Dumnezeu, și, mai mult, nu are niciun impuls sau mișcare înspre folosirea propriilor lucruri, sau abținerea de la cele ale altora, pentru că folosirea acelor lucruri care sunt în acord cu natura, sau abținerea de la ele, este socotită în referință cu cele care sunt în așa fel constituite încât să le folosească, în timp ce sufletul nici nu dorește nimic, nici nu este așa constituit încât să se folosească de nimic sau de niciun lucru, și, prin urmare, ceea ce este numit acțiunea independentă a părților nu se poate găsi în sufletul constituit în acest fel?
Capitolul XXIII – Continuarea argumentației
Dar cel mai irațional lucru dintre toate este acesta: să impui sancțiuni corecte ale legii asupra oamenilor, și apoi să atribui numai sufletelor lor recompensa pentru acțiunile lor legale sau ilegale. Pentru că cel ce primește legea va primi, în mod just, și recompensa pentru călcarea legii, și dacă omul a fost cel care a primit legile, și nu numai, singur, sufletul, omul trebuie să primească și recompensa pentru păcatele înfăptuite, și nu numai sufletul singur, pentru că Dumnezeu nu s-a bucurat de suflete care s-au abținut de la lucruri care nu au nicio legătură cu ele, cum ar fi adulterul, crima, hoția, răpirea, neonorarea părinților și orice dorință în general care tinde să rănească sau să producă pierdere semenilor noștri. Nici porunca „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” nu este adaptată numai sufletului, din moment ce asemenea nume nu sunt aplicabile lor, căci sufletele nu produc suflete, așa încât să fie potrivit apelativul de tată sau mamă, dar oamenii produc oameni; nici porunca „Să nu preacurvești”, nu poate fi vreodată în mod corect adresată sufletelor, sau chiar gândului legat de așa ceva, din moment ce diferența dintre bărbat și femeie nu există în ele, nici vreo aptitudine pentru actul sexual, nici apetitul pentru acesta; și unde nu există apetit, nu poate exista relație sexuală, adică căsătorie; și unde nu există relație sexuală legitimă, nu poate exista nicio dorință nelegitimă, sau o relație sexuală cu, soția altui bărbat, adică adulter. Nici nu există interdicția furtului, sau dorința de a avea mai mult, aplicată sufletelor, pentru că ele nu au nevoie de acele lucruri, deși nevoia de ele, motivată de sărăcia sau dorința naturală, îi împinge pe oameni să fure sau să tâlhărească, cum ar fi aur, sau argint, sau un animal, sau orice altceva adaptat la mâncare, sau adăpost, sau folos; pentru că pentru o natură nemuritoare, orice lucru considerat folositor care este dorit prin necesitate, este nefolositor.
Dar hai să lăsăm o discuție mai deplină pe acest subiect celor care doresc să investigheze fiecare punct cu o mai mare exactitate, sau să se socotească mult mai cu ardoare cu oponenții. Din moment ce ceea ce chiar a fost spus, și ceea ce concură împreună cu acestea pentru a garanta înviere, este suficient pentru noi, nu ar fi rezonabil să mai zăbovim asupra lor; pentru că noi nu ne-am propus să nu omitem ceva ce poate fi spus, ci să reliefăm într-un fel rezumativ, celor care s-au adunat, ce ar trebui gândit despre înviere, și să adaptăm acestea la capacitatea celor care au prezentat argumentele legate de aceste întrebări.
Capitolul XXIV – Argumentul în favoarea învierii din scopul fundamental al omului
Punctele propuse pentru a fi luate în considerare fiind într-o anumită măsură investigate, mai rămâne de examinat argumentul din sfârșit sau cauza finală, care într-adevăr s-a întrezărit deja din ceea ce s-a spus, și are nevoie numai să i se acorde mai multă atenție și alte discuții, atât cât să ne permită să evităm aparența că am lăsat nemenționate vreunul dintre subiectele la care am făcut referire pe scurt, și deci în mod direct să prejudiciem subiectul sau împărțirea temei care am făcut-o la început. Deci, de dragul celor prezenți și a altora care s-ar putea să acorde atenție subiectului, s-ar putea să fie bine doar să declar că fiecare dintre acele lucruri care sunt constituite prin natură, și cele care sunt făcute prin artă, trebuie să aibă un sfârșit caracteristic lor, așa cum, într-adevăr, suntem învățați de sensul comun al tuturor oamenilor, și care se adeverește prin lucrurile care sunt înaintea ochilor noștri. Nu vedem că soții au un sfârșit, și doctorii un altul; și, și lucrurile care cresc din pământ un altul, și un altul animalele care se hrănesc cu acestea și au produs în acord cu anumite serii naturale? Dacă acest lucru este evident, și puterile naturale și artificiale, trebuiesc să fie separate de comunitatea cu restul; pentru că nu este legal să presupui același sfârșit pentru ființele lipsite de judecată rațională, cu a celor a căror acțiuni sunt reglate de legea ereditară și rațiune, și care trăiesc o viață inteligentă și respectă dreptatea. Prin urmare, lipsa durerii nu poate fi un sfârșit potrivit pentru cele din urmă, pentru că acesta este lucrul pe care ele îl au în comun cu ființele total lipsite de sensibilitate: nici acesta nu poate consta în bucuria de lucrurile care hrănesc sau delectează trupul, sau într-o abundență de plăceri; altfel ar trebui să acordăm un loc de frunte unei vieți ca aceea a brutelor, în timp ce una care este controlată de virtuți este fără o cauză finală. Eu cred că un sfârșit ca acesta aparține fiarelor și animalelor, nu oamenilor care posedă un suflet nemuritor și o judecată rațională.
Capitolul XXV – Continuarea și încheierea argumentației
Și nici nu există vreo fericire a sufletului separat de trup: pentru că noi nu facem cercetări asupra vieții sau cauzei finale a vreuneia dintre părțile din care este compus omul, ci a ființei care este compusă din amândouă; pentru că așa este orice om care a fost părtaș la existența prezentă, și trebuie să existe un sfârșit potrivit propus pentru viața sa. Dar dacă acesta este sfârșitul celor părți împreună, și acesta nu poate fi descoperit nici în timp ce încă ei sunt încă în viață în stadiul prezent al existenței, datorită numeroasele cauze deja menționate, nici chiar atunci când sufletul este într-un stadiu de separare, deoarece nu poate spune că omul ar exist atunci când trupul este descompus, și în totalitate răspândit peste tot, chiar dacă sufletul continuă singur – este absolut necesar ca sfârșitul ființei umane să apară printr-un fel de reconstrucție a celor două împreună, și a aceleași ființe vii. Și cum aceasta urmează ca o necesitate, trebuie să existe toate mijloacele pentru a fi o înviere a trupurilor care sunt moarte, sau chiar total descompuse, și același om trebuie să fie format din nou, pentru că legea naturii nu sorocește sfârșitul absolut, nici sfârșitul vreunui om de orice fel, ci același om care a trecut prin viața precedentă; dar este imposibil ca același om să fie reconstruit până când același trup nu este restaurat la același suflet. Dar ca același suflet să obțină același trup este imposibil pe oricare altă cale, și posibil numai prin înviere; pentru că dacă are loc aceasta, urmează și un sfârșit care este potrivit naturii oamenilor. Și noi nu vom face nicio greșeală spunând că cauza finală a unei vieți inteligente și a unei judecăți raționale, trebuie să fie să fie ocupată în mod neîntrerupt cu acele obiecte la care rațiunea naturală este în primul rând și în mod primar adaptată, și să ne delectăm fără încetare în contemplarea Lui care există, și a decretelor Sale, în ciuda faptului că majoritatea oamenilor, pentru că sunt afectați prea intens și prea violent de lucrurile de jos, trec prin viață fără să obțină acest obiect. Un mare număr al celor care falimentează în lucrurile care le aparțin lor, nu fac zadarnică seria obișnuită, pentru că examinarea se leagă de indivizi, și răsplata sau pedeapsa trăirii, în rău sau bine, este proporționată cu meritele fiecăruia.
