Paulicienii sau Mişcarea Pauliciană, a fost o mişcare a unor învăţători ce au apărut la mijlocului secolului şapte în Armeniakon, o provincie de la graniţa Imperiului Bizantin în estul Asiei Minore. Secta, înconjurată de legendă şi mit, se presupune că şi-a luat numele de la liderul Pavel Armenianul, proeminent la putere între anii 688 şi 718. El a stabilit fundaţia solidă a comunităţii, făcând din ea o mişcare naţională Armeniană cu o ideologie religioasă pe teritoriul Bizantin. Ca şi Bogolimii, Paulicienii era în mare parte o mişcare de ţărani ce au forţat schimbarea în cadrul structurii politice şi sociale ale Imperiului Bizantin. Comunitatea ţărănească liberă ce nu a dispărut niciodată complet în timpul Imperiului Roman, a crescut acum în forţă sub influenţa locuitorilor Slavi şi Armenieni. Ostilităţiile au crescut între ţărănime şi aristocraţia Constantinopolului. Timp de secole sofisticarea capitalei Bizantine cu birocraţia ei, cu locuitori ce trăiau în splendide palate Romane şi Greceşti i-a depăşit pe locuitorii de la ţară. Însă după secolul al şaptelea această relaţie s-a deteriorat, reforma militară a apărut, dând provinciilor importanţă politică. Organizarea temelor a devenit strategic efectivă, iar graniţele Bizantine erau apărate cu eficacitate. Acest lucru însemna că pe plan local, toată administraţia era predată aristocraţiei; aşadar, comunităţiile de ţărani au putut să-şi înceapă misiunea pentru o viaţă socială şi culturală independentă. Au urmat ani de evitarea a luptelor pentru eliberare din lanţurile vieţii arhaice.
A fost pe vremea acestui conflict, când Paulicienii au crescut în putere, nu prea mult din cauza învăţăturilor Armeniene, însă au dovedit că sunt o forţă împotriva Înaltei Biserici Bizantine la fel şi un vehicol pentru ţăranii ce se opuneam culturii urbane şi civilizaţiei. Doctrina învăţăturii Pauliciene, sau erezie, este singura descoperită în documentele cel târziu din secolul nouă. Ideologia eretică era bazată pe dualism radical: erau două forţe, zeul rău al lumii vizibile, materiale al morţii şi zeul lumii invizibile, cereşti. Forţele opuse erau în mod egal încleştate într-p luptă lungă şi nesfârşită una împotriva celeilalte. Această doctrină a fost declarată pur Pauliciană, acesta fiind motivul pentru care s-a decis ca toţi ereticii, cu mici excepţii, să recite întregul Crez ortodox cu credinţa într-un singur Dumnezeu, creator al Cerului şi Pământului, al vizibilului şi al invizibilului. Această duală doctrină radicală a creat sentimente antagoniste de către Imperiul Bizantin către Paulicieni, fapt ce a dus la acţiune militară.
Paulicianismul era altă versiune a Gnosticului. Biserica Ortodoxă era considerată lucrarea zeului rău. Lucrurile sacre, botezul, comuniunea, pocăinţa şi căsătoria, era considerate fără valoare, iar sărbătorile, ospeţele şi toate formele de sfinţenie erau respinse. Exista o animozitate amară împotriva slăvirii crucii, rugăciunii la sfinţi şi slăvirea icoanelor. Deasemenea inclus în această pauză radicală cu tradiţia Creştină era declaraţia că Vechiul Testament era lucrarea unui creator rău la fel şi scrierile profeţilor. Deasemenea exista şi respingerea clerului, oficialilor Bisericii, pe baza faptului că ei erau complet superstiţioşi la necesităţile vieţii religioase.
Adăugată la acest lucru era versiunea Pauliciană Gnostică a lui Isus Hristos, pretinzând că el a fost o fiinţă supranaturală trimisă de zeul binefăcător. Încarnarea sa şi pasiunea era interpretate greşit de către Biserica Ortodoxă; astfel misiunea lor era de a da învăţătura corectă. Acesta era motivul lor de a respinge adorarea crucii şi comuniunea. Au proclamat-o pe Maria ca fiind o femeie normală. Hristps era un mesager special trimis pentru a spune lumii de zeul invizibil, binefăcător, iar aceasta era misiunea lor de continuat.
Scopul lor principal era de a elimina biserica instituţionalizată. Ei au scăpat de ierarhia din secta lor. Liderii lor era pastori sau învăţători asemenea Apostolilor; iar ei l-au admirat foarte mult pe Apostolul Pavel. Vieţile Paulicienilor era foarte simple, dedicate predicii, rugăciunii şi expunerii Evanghelilor. Alte forme de slăvire nu erau semnificative, iar viaţa lor simplă a marcat un contrast ascuţit către Înalta Biserică Bizantină.
Lupta dintre Paulicieni şi Biserica Bizantină şi Imperiu a devenit complexă şi neclară câteodată. Motivele pentru aceasta sunt similare cu cele dintre conflictul dintre Bogomili şi Imperiul Bizantin: în mare parte în această vreme de tranziţie zonele disputate se schimbau între inamici. Mari porţiuni de teritorii schimbau taberele frecvent, prietenul de azi putea fi inamic mâine; evitând soldaţii şi războiul a devenit o rutină zilnică pentru păstori şi fermieri. Acestă ostilitate continuă a ajutat la consolidarea descrierii lumii rele despre care predica Pauliciană vorbea; nu a fost greu câştigarea convertiţilor dintre ţăranii care au văzut Biserica Bizantină ce era sprijinită de armată şi le invada pământurile.
Atacarea Paulicienilor a devenit în curând evidentă. Episcopul din Colonia, sub ordine de la Împărat, a aranjat arderea pe rug a liderului Paulicienilor, Constantin din Armenia în 682; succesorul său, Symeon, a avut parte de aceeaşi soartă în 688. Dispariţia acestei secte părea iminentă. Doar fugind spre satele de la graniţă, în special pe lângă Samosata ce era sub control Arab, secta a reuşit să scape anihilarea.
Paulicienii au convieţuit bine alături de Arabi la fel cum au făcut şi cu Greci şi Romani. Grupul lider cu care nu au avut legătură erau Manichenii. Motivul pentru greşeala comună de legătură adusă de Biserica Bizantină a cekir două secte era similară cu învăţăturile, însă nu a existat nici o legătură istorică între cele două. Singura asemănare dintre învăţăturile celor două secte era că se bazau pe influenţa Romană şi Greacă, ce nu reprezenta o continuare în nou formulatele învăţături.
Populaţia Pauliciană din Samosata era compusă dintr-un număr mare de Greci; Symeon, liderul, era de origine Grecească, şi nu era singurul membru cu acest statut. În timp ce războaie interminabile erau purtate de-a lungul secolului opt între Bizantini şi Arabi a existat o altă schimbare de patriotism; După ce Melitene a căzut în faţa Bizantinilor în anul 751, Arabii nu au avut din nou încredere în populaţia băştinaşă, inclusiv Paulicienii, iar condiţiile erau din nou favorabile Bizantinilor.
În plus faţă de războaiele sau disputele de pe uscat, Lupta Iconografică a luat amploare deasemenea încă din 726. În inima luptei se afla întrebarea dacă icoanele ajutau la meditaţia dintre om şi Dumnezeu, sau sfinţi, sau erau icoanele doar o formă de idolatrizare. Asemenea dispute rezultau în multe războaie sângeroase şi atrocităţi împotriva oamenilor. Lupta a luat proporţii covârşitoare, implicând aproape orice segment al societăţii, incluzând lupta pentru subordonarea bisericii statului, confiscarea averii bisericii, atentate ale aristocraţiei de a câştiga o parte mare din puterile centrale, lupta ţăranilor împotriva ameninţării feudalismului, şi multe altele. Lupta era complexă şi fiecare parte avea momentele ei de glorie, stricând echilibrele fragile ale societăţii.
Asemenea situaţie instabilă s-a dovedit favorabilă pentru Paulicieni, iconoclastele şi ereticii fiind găsiţi în mod normal pentru respingerea slăvirii icoanelor. Criticismul amar pe care ereticii l-au format împotriva bisericii era favorabil în unele momente; Paulicienilor le era permis să predice fără frică de persecuţie. Toleranţa ereticilor era atât de uluitoare uneori încât Împăraţii Iconoclastici era acuzaţi ca fiind eretici din pricina că eşuau să-i condamne.
Acuzaţiile aduse de duşmanii iconoclastelor erau nefondante deoarece ele nu împărtăşeau nici rădăcini ideologice nici sociale; iconoclastele erau doare reforme ce nu au atacat niciodată structura bisericii; iar amândouă grupurile erau diferite în atitudini legate de slăvirea crucii. Totuşi, mişcarea iconoclastică era extrem de binefăcătoare pentru Paulicieni, deoarece îi conducea la expansiunea dincolo de regiunile de frontieră ale Asiei Miniore de nord-est unde o mişcare în masă la începutul secolului nouă, creştea în număr prin mii de adepţi, nu doar păstori şi fermieri, ci şi ofiţeri şi cetăţeni ai aristocraţiei.
Însă acest moment de repaus a fost scurt, deoarece imediat după ce Împăraţii Bizantini şi-au crescut rezistenţa împotriva ereticilor, iar forţa militară nu mai era condiţionată, au organizat Inchiziţii în provinciile de la graniţă. Mulţi Paulicieni au fost condamnaţi la moarte, iar pedepsele drastice aveau efecte la fel de drastice. Mulţi, incluzând şi eretici, ce au căutat azil în teritoriul Arab, au pus mâna pe arme pentru a lupta împotriva asupritorilor bizantini; asemenea acţiuni radicale au dus la masacrul Paulicienilor ce a rezultat în mutarea rapidă a 5,000 de membrii, ce erau determinaţi să menţină domeniul Emir din Melitene. Structura acestui stat era simplă, păstrând un caracter de ordine. Abilităţile sale militare şi organizatorice au ajutat mult acest stat Paulician de a se ridica rapid pe plan politic şi militar. Paulicienii s-au menţinut cu succes împotriva Bizantinilor până cei din urmă au început să-i învingă pe arabi, ce i-a făcut pe Paulicienii rămaşi să fugă sau să fie victime ale Inchiziţiei.
Se pare că au fost două caracteristici excepţionale legate de mişcare Pauliciană. Una părea că explică eşecul său şi de ce erezia nu a supravieţuit în Evul Mediu, acest lucru fiind absenţa unei biserici stabile. Deşi mişcarea a reacţionat către evenimentele externe, o biserică proprie ar fi putut să asigure succesul; au existat indicaţii cum că ei încercau să organizeze biserica în statul Paulician, în se pare că era prea târziu. A doua caracteristică excepţională a mişcării era natura sa militară ce era o excepţie de la regulă. Deobicei asemenea grupuri nu recurgeau la militarism pentru combaterea răului în lumea materială, în special înainte de Evul Mediu. Asemea acţiune era mai comună mai târziu în Evul Mediu, atunci când învăţături eretice individuale erau adoptate în ideologia lupte revoluţionare a clasei, atunci impactul social al ereziei asumând o nouă fază.
ARTICOLE ADIȚIONALE LA ACEST SUBIECT:
Cine erau Paulicienii? – Istoria ne arată că Dumnezeu a avut oameni în Pergamos şi în diferite locaţii ascunse, mulţi dintre ei fiind numiţi ‘descendenţii din Nazaret’, ‘Paulicieni’, ‘Bogomili’, ‘Catari’, ‘Patarenes’ şi ‘Albigeni’ (deşi nu toţi oamenii cu aceste nume făceau parte din Biserică). (courtesy of www.cogwriter.com)
Paulicienii – scurt istoric. În jurul anului 653, un grup de oameni religioşi s-a evidenţiat in Armenia, sub numele de Paulicieni. Un om pe nume Constantine a locuit in oraşul Mananalis, în Armenia. Un prizonier printre sarazini, in Siria, după ce şi-a obţinut libertatea, se întorcea acasa prin acest oraş, şi s-a oprit câteva zile la casa lui Constantin. Avea cu el manuscriptele celor patru Evanghelii, şi epistolele lui Pavel, pe care i le-a dat lui Constantin pentru ospitalitatea sa. (courtesy of www.carthage.lib.il.us)
Paulicienii – Ce erau ei? – Istoria bisericii este un subiect intrigant și a generat multe dezbateri, mai ales în ultimele 2 secole. Majoritatea prezentărilor acestui subiect urmează prezentarea tipică romano-catolică – biserica a fost zidită pe Petru, care a fost primul papă, unica biserică cu succesiune apostolică este cea de la Roma, orice grup din afara catolicismului și a ortodoxiei estice, după schisma din 1054, până la reforma protestantă era eretic și necreștin. Aceasta este abordarea istorică a învățaților romano-catolici și a majorității protestanților. (courtesy of www.studytoanswer.net)
ORIGINEA ŞI DOCTRINA PAULICIENILOR – de Edward Gibbon. În profesarea creștinismului, varietatea caracterelor naționale poate fi deosebită cu claritate. Cei născuți în Siria și Egipt și-au abandonat viețile spre devoțiune leneșă și meditativă: Roma a aspirat din nou spre dominarea lumii; și mărturia grecilor vii și vorbăreți a fost consumată în disputele de teologie metafizică. Tainele de neînțeles ale Trinității și Întrupării, în loc să le poruncească supunerea lor tăcută, au fost agitate în controverse vehemente și subtile, care au crescut credința lor în defavoarea, probabil, a carității și rațiunii lor. (courtesy of www.godrules.net)
Istoria Iconoclastelor Paulicienilor – de Rand Winburn.
Partea 1: Controversa Iconoclastică şi Paulicieni – Începem să privim în adâncul întunecat al Creştinismului. Ce am descoperit după ani de căutări intense este şocant, dar fără îndoială adevărat. A fost o încercare sistematică şi în mare parte cu succes, de către conducerea Bisericii, de a suprima, a ascunde, şi ignora istoria Bisericii. Prin ignorarea trecutului, Creştinismul obişnuit vede Cuvântul dintr-o perspectivă miopă, astfel pierzând adevăruri doctrinale profunde.
Partea a 2-a: Paulicienii etichetaţi fals drept ‘Eretici’ – În prima parte am examinat începuturile idolatriei în Biserica Creştină vizibilă. Secolul opt a fost tulburător într-un mod aparte, din cauza războaielor dintre idolatrizanţi şi iconoclastele distrugătoare de imagini. Anul 787 s-a dovedit ca fiind o dată profetică, un semn al Bestiei, (Rev. 13:14), devenind un an al Creştinătăţii false, după cum a fost instituit de Consiliul al doilea de la Niceea.
Sf. Teodor Studitul şi problema Paulicienilor – Este bine cunoscut pentru studenții Bisericii Bizantine că Sfântul Teodor Studitul, împreună cu adepții săi, au suferit tot felul de tratamente sălbatice din mâinile Statului pentru rezistența sa față de eroare și compromis în afacerile ecleziastice. O examinare atentă a corespondenței sale voluminoase este suficientă pentru a descoperi acest lucru. Dar în privința atitudinii lui față de cei care au fost la capătul primitor de persecuție din partea autorităților imperiale? Din aproape cinci sute de scrisori de acolo, au supraviețuit două în care el abordează problema de a trata mișcările eretice. (courtesy of apostoliki-diakonia.gr)
Bisericile pauliciene – de John T. Christian. Este regretabil faptul că majoritatea informațiilor cu privire la paulicieni vine de la dușmanii lor. Sursele noastre sunt duble. Una este cea a scriitorilor greci care a fost folosită de Gibbon la pregătirea istoriei sale strălucite de 54 de capitole. De atunci nu s-au mai adăugat multe din această sursă. Gibbon a suspectat otrava acestor scriitori care au prejudiciat faptele și a dezvelit multe din aceste erori, a fost totuși uneori indus în eroare. Nu a avut totalitatea informațiilor necesare expunerii istoriei corecte. (courtesy of www.friendsofsabbath.org)
Paulicienii – (După cum erau numiți de dușmanii lor). Una dintre cele mai triste sarcini pe care un Creştini a trebuit să le facă a fost să citească ceea ce este intitulat “Istoria Bisericii”. Este şocant cât de repede a reuşit apostazia să pună în practică profesia Creştinismului, este peste crezul nostru. Spectrul ce vine să bântuie fiecare credincios în Hristos al Bibliei este sub forma unei întrebări: “Ce s-a întâmplat cu frumoasa biserică ce s-a născut la Pentecost?” Rumegarea prin paginile nesfârşite ale secolelor istoriei Bisericii seculare ne lasă frustraţi să găsim orice urmă de Creştinism viu. Nu ar trebui să spun că nu este aici. Mai degrabă, ar trebui să spun: “Istoria Bisericii” nu este în primul rând povestea bisericii lui Isus Hristos. Devine oribila istorie făcută de om, Babyloniană, Biserica păgână. Singura urmă de Creştinism adevărat poate fi găsită în vieţile celor ce au fost bântuiţi deseori de clericii papali. (courtesy of www.separationtruth.com)
Paulicienii – Şi ce a urmat – de Dr Clive Gillis. Pe lângă Valdenzii din cetatea lor munte de nepătruns din centrul Creştinismului Roman, alte comunităţi şi indivizi s-au ridicat menţinând o continuă mărturie pentru secolul al şaisprezecelea. Paulicienii ocupă un loc similar în Est ca cel al Valdenzilor în Vest. Ei au fost o rămăşiţă pură a Bisericii antice din Est. Îndoiala a apărut în opiniile lor religioase, însă examinarea îndeaproape ne convinge că deşi erorile au fost impuse lor, ca un corp ei erau dedicaţi Căii Sfinte. Petrus Siculus, duşmanul lor de temut, este informatorul nostru. El i-a vizitat când erau în plină ascensiune, iar opinia lui dovedeşte cu siguranţă că Paulicienii au respins erorile de bază ale Bisericii Greceşti şi a celei Romane. El a eşuat în a le impune erezii. (courtesy of www.ianpaisley.org)
