de Rand Winburn
Partea 1: Controversa Iconoclastică şi Paulicienii
“Ei te vor scoate din sinagogi: da, timpul va veni, când oricine te va ucide va crede că-i face un serviciu lui Dumnezeu.”
Începem să privim în adâncul întunecat al Creştinismului. Ce am descoperit după ani de căutări intense este şocant, dar fără îndoială adevărat. A fost o încercare sistematică şi în mare parte cu succes, de către conducerea Bisericii, de a suprima, a ascunde, şi ignora istoria Bisericii. Prin ignorarea trecutului, Creştinismul obişnuit vede Cuvântul dintr-o perspectivă miopă, astfel pierzând adevăruri doctrinale profunde. Oricine familiar cu credinţele Creştinilor din ultimele secole va admite că noile învăţături, ca de exemplu Pelagian-Arminianismul au devenit normale, decât anormale. Este misiunea slujitorilor de a alerta Corpul adormit de informarea greşită şi adevăruri parţiale ce au făcut prea mult parte din Biserică şi învăţăturile sale legate de interpretarea Scripturilor profetice. Pe căile acestea, este obligatoriu o înţelegere corectă a Revelaţiei din care Creştinii învaţă adevărurile istoriei. Prin repovestirea anumitor porţiuni ale istoriei Bisericii, o istorie care nu i-a fost spusă niciodată Creştinului obişnuit, ne rugăm ca ochii să fie deschişi, iar vieţiile sunt schimbat ca un rezultat al acestor revelaţii şocante – revelaţii ce includ statul profund depresiv al Bisericii profesante şi a numărului mare de pastori beţi şi adormiţi. Îi încurajăm pe cititorii noştrii să facă investigaţii proprii ale acestor istorii, nu doar să accepte cuvântul nostru ca fiind autoritar. Pentru a facilita cerinţele cititorilor, vom nota toate sursele.
Istoria Idolatriei în Biserică – o schiţă
Pentru ai da celui neiniţiat o viziune fără prejudecăţi a idolatriei în ascensiune în Biserică, vom cita din câteva autorităţi bine cunoscute. Primul este Dr. Adolph.
Istoria lui Harnack despre Dogmă. 1. El relatează că slăvirea îngerilor şi sfinţilor a progresat spre slăvirea relicvelor şi imaginilor, ce culminau în decretul II de la Niceea, legalizând facerea şi venerarea icoanelor: “Creştinismul a rezistat original acestui impuls de a dori relicvele şi imaginile fiinţelor venerate, cât timp este legat cu orice conectat cu zeitatea, pentru a nu cădea în idolatrie. A existat o respingere mai mică, totuşi, când avea de a face cu Hristos, şi aproape nimeni în cazul martirilor şi caracterelor eroice. Din acest punct venerarea relicvelor şi a imaginilor s-a strecurat înapoi. Însă din al cincelea secol a fost întărită puternic, primind un suport nemaiauzit în atichitate, prin dogma încarnării şi tratamentului corespunzător al Eucaristului… Picturi ale lui Hristos, Maria şi ale sfinţilor, au fost deja slăvite din secolele patru şi cinci cu întâmplări, săruturi, inchinare, o reînoire a practicilor antice păgâne. În condamnarea naivă şi confidentă că Creştinii nu aveau nici un rist de idolatrie, Biserica nu doar că a tolerat, ci a şi promovat, intrarea păgânismului… Picturi autentice erau existente, iar copii fără număr erau făcute din ele. Prin ele, pietatea călugărilor, a pornit o privire stupidă asupra lucrurilor sfinte, ce i-a condus pe oameni, şi a tras Creştinismul în jos spre străfunduri tot mai adânci.”
Acestei însumări o adăugăm pe cea a lui Edward Gibbon, istoricul Englez acerb şi inteligent, a cărui lucrare, Declinul şi Căderea Imperiului Roman, a fost plasată sib interdicţie de către Biserica Romano Catolică:
“Prima introducere a slăvirii simbolice, în Biserica Creştină, a fost în venerarea crucii şi a relicvelor… La început, experimentul a fost făcut cu atenţie şi scrupule; iar picturile venerate erau folosite discret pentru instruirea ignoranţilor, pentru a trezi răceala, şi pentru a graţia prejudiciile prozeliţilor păgâni. Printr-o progresie înceată şi inevitabilă, onorurile originale au fost copiate: Creştinii devotaţi s-au rugat înaintea imaginii unui sfânt; iar ritualurile Păgâne ale genuflexiei, luminariei şi incensiei au furat din nou biserica Catolică. Scrupulele raţiunii sau evlaviei erau aduse la tăcere de dovada clară a viziunilor şi miracolelor; iar picturile ce vorbesc, se mişcă şi sângerează, trebuie dotate cu o energie divină, şi ar putea fi considerate ca fiind obiecte de adorare religioasă… utilizarea şi slăvirea imaginilor era stabilită ferm înainte de sfârşitul celui de-al şaselea secol.”
2. Cititorul atent va observa imediat două puncte de interes: acela că porunca de a face o imagine bestiei (Rev.13:14), şi puterea de a da viaţă acelei imagini (versetul 15), începe să prindă contur în istoria timpurie a Bisericii. Să continuăm cu observarea originii idolatriei în Biserica antică, citând din sumarul Bisericii Angliei din Reformarea sa vlasică, împotriva pericolului idolatriei: 3. “Până acum am repetat cuvintele lui Eusebius. Acolo unde ai notat, că atât Sf. Jerome cât şi el au fost de acord că aceste imagini au apărut printre Creştini, după cum erau Gentilii, obişnuindu-se cu idolii, fiind convertiţi la credinţa lui Hristos, reţinând unele rămăşiţe ale Gentililor, ce nu au fost distruşi în totalitate: Sf. Jerome a numit-o o eroare de manifestare. Exemplul similar îl vedem în Actele Apostolilor, ale Evreilor; care, atunci când au fost convertiţi la Hristos, ar fi adus circumcizia lor, cu care erau atât de obişnuiţi, cu ei, în religia lui Hristos… Însă, reintroducerea circumciziei era mai puţin miraculoasă, pentru Cel ce vine primul prin decretul şi porunca lui Dumnezeu. Un om s-ar minuna mai mult la imagini, aşadar direct împotriva cuvântului sfânt al lui Dumnezeu şi poruncă strictă, cum trebuie să intre. Însă imaginile nu erau încă slăvite pe vremea lui Eusebius, şi nici aşezate în mod public în biserici şi temple; iar cei ce le aveau în privat aveau un zel aparte, şi prin răutate; însă după aceea, s-au strecurat afară din casele private în biserici, păstrând toată idolatria, printre Creştini… În primul rând, oamenii au folosit în privat poveşti pe pânză şi ziduri. După aceea le-au lucrat în relief în privat în casele lor. Apoi, picturile la început, apoi după ele imaginile lucrate în relief au început să se strecoare în biserici; Oameni învăţaţi şi sfinţi nu au vorbit niciodată împotriva lor. Apoi prin utilizare, au fost folosite deschis, că ar fi existat în biserici; însă interzise să fie slăvite.”
Ridicarea Idolatriei şi Ridicarea Anticristului Sincron
Să nu crezi pentru un minut că Dumnezeu a lăsat Biserica fără profeţi care să expună condiţia coruptă în care a decăzut. Istoricul şi teologul Bisericii secolului optisprezece, Rev. Joseph Milner al Bisericii din Anglia a început să scrie o istorie a adevăratei Biserici, acea rămăşiţă aleasă pe care Domnul a promis să o păstreze în ciuda încercărilor porţilor Iadului de a o distruge. În prefaţa celui de-al treilea volum, ce cuprinde istoria din secolul şase până în secolul doisprezece, el spune clar: “Când idolatria generală apare, sistemul devine atunci prea corupt pentru a servi în numele Bisericii lui Hristos. Am marcat această limită după buna judecată a mea în cursul acestei Istorii, şi am expus păcatul omului maturizat în toate ororile sale gigantice, şi din acea epocă încerc să descopăr Biserica într-un corp colectiv al Creştinilor. Fiecare cititor va observa diferitele caracteristici ale Anticristului, descrise în acest volum, iar unii ar putea probabil să poată forma o concepţie mai distinctă şi adecvată a naturii Papistăşiei, decât cea obţinută înainte.”
4. Cititorul ar trebui să observe că binele include şi ridicarea şi domnia Anticristului papal, Omul Păcatului, în istoria sa. El corelează ridicarea idolatriei cu ridicarea Anticristului în Biserică. Continuăm să-l cităm pe Milner: “Nu a fost decât atunci când cunoştiinţele Evangheliei au fost întunecate şi adulterate, că spiritele mizerabile ale oamenilor au recurs la asemenea refugii zadarnice, iar mintea, nemaifiind sub influenţa Duhului Sfânt, s-a îndreptat spre artele sculpturii şi picturii, pentru a-şi vindeca afecţiunile, şi a aprinde un foc fals al credinţei. Adevăraţii Creştini l-au slăvit apoi pe adevăratul Dumnezeu prin înţelegere, iar oricine era convertit la credinţă, a încetat idolatria.” 5. Rev Milner citează apoi din “Homilies Against Peril of Idolatry” despre efectul pe care Taţii bisericii timpurii, ca Origin, Athanasius, Lactantius, Epiphanius, Jerome, Augustine şi Împăratul Theodosius, l-au denunţat ca fiind slăvirea imaginii, dovedind că adevăraţii Creştini ai primelor patru secole nu au acceptat niciodată asemenea practici. Într-o notiţă, Milner îşi îndeamnă cititorii: “Pare plauzibil că fiecare protestant ar trebui să afle controversele fundamentale, şi să se poată convinge singur, în mod satisfăcător, că papistăşia nu este ceea ce pare, deoarece nu este fondată pe precedentele Creştine din antichitate.”
Îşi continuă istoria: “… În timp ce ignoranţa creştea, aceste picturi şi imagini istorice creşteau deasemenea… Aşadar, la şase sute de ani după Hristos, imaginile au început să apară în biserici, însă în continuare fără idolatrie. Autoritatea lui Papa Gregory, totuşi, a avut consecinţe rele: spiritul idolatriei a crescut mai puternic, în timp ce spiritul cunoaşterii s-a degradat; iar oamenii, pierzând acum, într-o măsură mare, calea divină de a apela la Dumnezeu prin Hristos, prin credinţă, au devenit din ce în ce mai dependenţi de idoli. Atât de aproape conectate sunt doctrina justificării şi puritatea slăvirii. În acest aspect, Biserica Romană a avansat mai repede în corupţie decât cea din Est. Iar împăraţii Greci au început să distrugă imaginile şi picturile, în timp ce în Italia acestea erau venerate… Astfel erau opinile oamenilor împărţite atât în vest cât şi în est; şi, pe durată lungă, a apărut criza, când lumea Creştină a fost ruptă în două grupări… Mărturisirea idolatriei îi era rezervată lui Gregory III… iar din această vreme privesc episcopii Romei ca fiind Anticristul.”
Pentru această portretizare şi expunere a Anticristului Roman, Milner a fost defăimat de duşmanii săi, dintre care făcea partea şi Dr. S. R. Maithland, bibliotecar al Arhiepiscopatului din Canterbury, infam pentru propagarea broşurilor ce simpatizau Biserica Romei, exploatările sale din vremea Inchiziţiei, şi interpretarea futuristică iezuită a Revelaţiei, toate ce erau pentru a submina viziunea Istorică Protestantă a Revelaţiei, direcţionând greşit persoanele naive de la identificarea Papei cu Anticristul.
Consiliul Iconoclastic Grecesc al anului 754: Nici un Latin Prezent
Oamenii lui Dumnezeu au refuzat să fie aduşi la tăcere. Împăratul Leo III, isaurianul, ce a condus Imperiul (717-731), a urât imaginile, fiind determinat să sfârşească idolatria în regat. “Prin al doilea edict a proscris existenţa picturilor religioase”, spune Gibbon. “Bisericile din Constantinopol şi din provincii, erau purificare de idolatrie; imaginile lui Hristos, Maica şi sfinţii erau demolate, sau o suprafaţă fină de tencuială era pusă pe zidurile clădirii Secta iconoclastelor era susţinută de zelul şi despotismul a şase împăraţi, iar Estul şi Vestul erau implicate într-un conflict zgomotos timp de o sută douăzeci de ani.” 7. Până acum, Papa al Romei, Gregory III, a retras bisericile vestice de sub juristicţia sa de la comuniunea cu împăratul Iconoclastic şi simpatizanţii săi. Am extras două scrisori revoltătoare scrise de el către Leo:
“”Acuzi Catolicii de idolatrie; iar prin acuzaţie, trădezi propria ta evlavie şi ignoranţă… Ne asediezi, o tiranule! Cu o mână armată şi carnală: neînarmaţi şi goi putem doar să-l implorăm pe Hristos, prinţul sfânt, să trimită asupra ta un diavol pentru a-ţi distruge trupul şi salvarea sufletului tâu. Declari cu aroganţă prostească: “voi trimite ordine la Roma: voi distruge imaginile Sf. Petru; iar Gregory, la fel ca predecesorul său, Martin, va fi adus în lanţuri în faţă tronului imperial”… Eşti ignorant faţă de faptul că papii sunt legătura uniunii, mediatorii păcii între Est şi Vest? Ochii naţiunilor sunt fixaţi asupra umilinţei noastre; şi slăvesc, ca pe un Dumnezeu pe Pământ, pe apostolul Sf. Petru, a cărui imagine ameninţi să o distrugi…”
8. Era de datoria Creştină ca fiul său, Constantin V. Copronymus, să cheme al şaptelea consiliu general cu scopul de a denunţa idolatria, un consiliu pe care bisericile Romano Catolice şi ortodoxe din Est îl resping până în ziua de azi. În anul 754, consiliul a convenit afară din Constantinopol, consistând din 378 de episcopi din Est, timp de trei luni. Să dăm acum la o parte vălul secretului ce a înconjurat acest consiliu şi epocă, prin luminarea cititorului despre adevărul scriptural:
“Satana i-a îndrumat greşit pe oameni, ca ei să slăvească creatura în schimbul Creatorului. Legea Mosaică şi profeţii au cooperate pentru a desface asceastă fărădelege; însă pentru a salva omenirea pe deplin, Dumnezeu l-a trimis pe propriul fiu, ce ne-a îndepărtat de păcat şi slăvirea idolilor, învăţându-ne slăvirea lui Dumnezeu prin spirit şi adevăr. Ca mesageri ai doctrinei sale salvatoare, el ne-a lăsat Apostolii şi discipolii săi, iar aceştia au avut grijă de Biserică, Mireasa sa, cu ajutorul doctrinelor sale glorioase. Acest mod al Bisericii, Părinţii sfinţi şi cele Şase Consilii Ecumenice l-au păstrat neatins. Însă dintre demiurgii menţionaţi, 9 nu au suportat această podoabă şi au revenit treptat la idoli. După cum Hristos i-a înarmat pe Apostoli împotriva idolatriei străvechi cu puterea Duhului Sfânt, şi i-a trimis în toată lumea, aşa s-a ridicat şi împotriva noii idolatrii servitorii săi, ce au primit aceeaşi înţelepciune a Duhului Sfânt… Creştinismul a respins păgânismul, sacrificiile păgâne şi slăvirea păgână a imaginilor. Sfinţii trăiesc mai departe întru eternitate alături de Dumnezeu, deşi ei au murit. Dacă cineva vrea să-i cheme înapoi la viaţă, şi este descoperit de păgâni, el este vinovat de blasfemie… Nu le este permis Creştinilor, ce au speranţa învierii, de a imita obiceiurile slăvirii demonilor, şi de a-i insulta pe Sinţi, ce strălucesc în glorie… Susţinuţi de Scripturile Sfinte şi de Părinţi, declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că vor fi respinse, şterse şi blestemate de către Biserica Creştină orice este făcut din material şi culoare de către artiştii diavolului.”
A fost din pricina geniului noului Patriarh al Constantinopolului, Tarasius, şi de ageritatea nevestei decedatului Leo IV, Împărăteasa Irene, că slăvirea imaginilor a apărut din nou în Est. “Şi de când a început să conducă în numele său şi al fiului ei, Constantin VI, Irene a adus şi mai serios la ruină Iconoclastele… În restorarea călugărilor, mii de imagini au fost expuse pentru venerarea publicului; o mie de legende au fost inventate despre suferinţele şi miracolele lor”, ne informează Gibbon.
Consiliul de la Niceea II, 787: Latinii şi Grecii votează despre Idolatrie
Pentru acest consiliu Estic, deasemenea numit şi al 7+lea Consiliu Ecumenic, Papa Hadrian a trimis legaţi ca reprezantanţi oficiali ai săi, făcând ca numărul de episcopi şi patriarhi să se ridice la 350. “Ei au decis în unanimitate că slăvirea imaginilor este agreabilă cu Scriptura şi raţiunea, Părinţilor şi consililor bisericii… În acest al doilea consiliu de la Niceea, actele mai sunt încă existente: un monument curios al superstiţiei şi ignoranţei, al falsităţii şi prostiei.” Oferim cititorului puţine sfaturi alese, un sumar al decretelor scrise de Irene, de către Patriarhul şi Preşedintele Consiliului, Tarasius:
“Anumiţi oameni s-au ridicat, având forma divinităţii, într-atât încât erau îmbrăcaţi în dignitatea preoţiei, însă negând puterea ei; şi astfel meritau pentru ei înşişi responsabilitatea de a fi preoţi ai Babylonului. Despre acest lucru, cuvântul profeţiei a declarat înainte că fărădelegile au dispărut în faţa preoţilor Babylonului… Cu o limbă ascuţită şi un stilou asemenea… ei au creat poveşti minunate, iar apoi au continuat ca idolatrizanţi ai preoţiei roiale şi naţiei sfinte, chiar şi acei ce au erau cu Hristos, iar prin bunăvoinţa lui au fost apăraţi de idoli ticăloşi. Având mintea ocupată cu rău, au luat asupra lor fapte nedrepte, astfel vrând să suprime reprezentarea imaginilor venerate. În consecinţă, toate icoanele scoase la iveală, în special cele din ceară, au fost şterse, astfel ei au lăsat multe temple sacre în haos total. Printre aceste fapte, trebuie notat faptul că picturile puse în memoria lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi sfinţii săi, au fost arse. Într-un final, într-un cuvânt, după ce au pângărit bisericile noastre, le-au aruncat în confuzie totală… Ştergând acum în totalitate cu buretele dogmelor divine noua erezie, vrednice de a fi clasate cu cele deja menţionate, au inventat multe prostii despre icoanele sacre. Născocitorii acestor poveşti, murmurau că ne-am îndepărtat mult de calea lui Hristos…”
“Am primit bunăvoinţa şi puterea Duhului, şi împreună cu ajutorul şi cooperarea autorităţilor roiale, într-o singură voce am proclamat adevărul; icoanele sacre ale Domnului nostru Isus Hristos trebuie luat şi păstrate, deoarece şi el a fost un om… iar cele ce o reprezintă pe Maica Sfântă a lui Dumnezeu, la fel şi cele cu Îngerii (deoarece ei s-au manifestat în formă umană celor ce au fost consideraţi demni de a-i vedea), sau cu oricare sfânt… Am conclus deasemenea ca aceste imagini să fie venerate…”
“… Şi dacă cineva nu crede, dar ia parte la dezbaterea acţiunii li este aftectat de rău în privinţa venerării imaginilor sacre, pe acesta, sfântul nostru consiliu ecumenic (întărit de lucrarea interioarp a Duhului lui Dumnezeu, de tradiţiile Părinţilor şi ale Bisericii) îl va anatematiza. Acum anatema nu este nimic mai mult decât o separare completă de Dumnezeu.”
Împăratul Charlemagne respinge al doilea Consiliu de la Niceea prin publicarea celor Patru Cărţi Caroline, în anul 790:
Charlemagne numeşte absurd şi prostesc ca imaginile să arate în mod public drumul şi conversaţiile sfinţilor (pietatea şi sfinţenia lor), când defapt virtuţile şi meritele lor au fost închise în suflet, neputând fi reprezentate în materiale şi culori vizibile. Ei nu puteau fi făcuţi obiecte percepute de simţuri. Poate ceva sî fie cunoscut, întreabă Charlemagne, despre înţelepciunea, elocvenţa, cunoştiinţele lor profunde asupra sensului luminii? Cei ce acceptau folosirea imaginilor au spus că este necesară perpetuarea memoriei lucrărilor sfinte. Charlemagne i-a cenzurat pe cei ce venerau imaginile din cauză că dădeau imaginilor prea multă importanţă, acest lucru fiin în contradicţie cu natura spirituală a Creştinătăţii. Cei ce vedeau imaginile ca pe un ajutor adus memoriei, ei înţiţi au admis că au o memorie şi o minte slabă, nefiind în stare să-şi ridice ochiul minţii la nivelul spiritual fără ajutorul materialelor create. Este nebunie totală a afirma că Duhul lui Hristos are nevoie de un memento pentru a nu fi uitat. Asemenea imagini scot la iveală credinţa unor oameni slabi, nu credinţa unui creştin adevărat.
“… Dumnezeu, ce umple toate lucrurile, nu trebuie adorat sau căutat prin imagini materiale, ci ar trebui să fie prezent mereu printr-o inimă pură. Este o memorie neplăcută, spune Charlemagne, care, pentru a crede în Hristos, care nu are trebui să fie absent niciodată din inima unui om, are nevoie de prezenţa unei imagini, şi care poate să se bucure de prezenţa lui Hristos doar văzându-i imaginea pictată pe un zid sau alz material vizibil… Asemenea oameni trebuie să se teamă de pierderea vederii sau de vreun accident ce le-ar luat vederea, deoarece atunci eu ar uita cu siguranţă pe Mântuitor, a cărui memorie trebuie să fie prezentă mereu în minţile lor. Noi Creştinii, care, cu faţa deschisă vedem gloria lui Dumnezeu, suntem schimbaţi în aceeaşi imagine, din slavă în slavă, nefiind legaţi de a căuta adevărul în imagini şi picturi; deoarece noi, care prin credinţă, speranţă şi bunătate am obţinut, cu ajutorul Său, adevărul ce este în Hristos.”
“Răspunzând la problema legalităţii imaginilor din Vechiul Testament, de exemplu Cherubim şi tabletele de Legi, şi astfel imaginile fiind legale în dispansaţia Noului Testament, Charlemagne a răspus, Noi, cei ce urmăm nu litera ce a ucis, ci spiritul de a trăit; care nu suntem din carne, ci din spiritul Israelului; noi, cei ce nu ne uităm la lucrurile vizibile, ci ne îndreptăm minţile asupra celor ce sunt nevăzute; ne bucurăm că am primit de la Dumnezeu nu doar misterele mai mari decât imaginile – ce nu conţin mistere deloc – ci un lucru mai mare şi mai sublim decât tabletele cu legi, deoarece acestea erau antitipuri ale lucrurilor din viitor, însă noi posedăm prin adevăr şi spirit ceea ce a fost prefigurat de aceste simboluri…”
“Cu privire la distincţiile prin care a fost justificată venerarea imaginilor pentru ceea ce reprezintă şi nu imaginile însăşi, Charlemagne spune că aceasta ar putea fi destul de adevărat printre cei educaţi şi învăţaţi, însă nu ar ajuta la nici un scop bun celor necultivaţi şi nepoliticoşi ce venerează doar ce văd. Iar dacă Mântuitorul nostru denunţă un asemenea blestem grav asupra sa, ce ar trebui să-i supere pe unul dintre cei mărunţi, cât de greu ar trebui să cadă asupra celui ce ori forţează o mare porţiune a bisericii spre venerarea imaginilor sau ameninţă anatema împotriva celor ce o resping.”
“Negând apelul dat de imagini, împăratul spune: Nu este clar dacă asemenea miracola s-a întâmplat cu adevărat, totul putând fi o simplă ficţiune. Sau dacă asemenea lucruri s-au întâmplat cu adevărat, ar putea fi doar lucrările diavolului, care prin artele sale înşelătoare vrea să-i aducă pe oameni la ceea ce este interzis. Chiar dacă eram legaţi de a recunoaşte în aceste cazuri lucrurile frumoase ce veneau de la Dumnezeu însuşi, nu ar fi de ajuns pentru a accepta fără îndoială venerarea imaginilor. Deoarece dacă Dumnezeu a lucrat miracolele lucrurilor vizibile pentru a înmuia inimile oamenilor, El nu a intenţionat să convertească acele lucruri vizibile în obiecte de venerare, după cum este arătat prin multe exemple ale miracolelor din Vechiul Testament.”
“Împăratul nu ar permite ca o povară să fie dată drept mărturie a unei viziuni a îngerilor într-un vis, la care unul dintre membrii Consiliului de la Niceea a făcut apel. Nici un dubiu nu poate fi şters de un simplu vis; deoarece este imposibil, prin orice dovadă, ca un om să-i dovedească altuia că a văzut cu adevărat ce a spus. Aşadar, visele şi viziunile trebuie să fie analizate cu atenţie. Visele inspirate de Duhul sfânt au apărut, întradevăr, în Scripturile sacre. Acestea, totuşi, erau individuale, cazuri unice. Visele oamenilor trebuiau să fie distinse pentru respect faţă de origine. Conform întrebării dacă au provenit dintr-o revelaţie divină sau din gândurile unei persoane, sau din tentaţiile diavolului, ele sunt mai mult ca sigur amăgitoare. Şi în privinţa viziunii unui înger, chiar dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat, ne îndeamnă să urmăm direcţia Sf. Pavel, şi să încercăm spiritele, chiar dacă erau de la Dumnezeu. Iar acest lucru trebuia cunoscut din roade, conform Domnului nostru. Aşadar, cât timp venerarea imaginilor este un lucru păgân, nu ar fi putut fi un spirit bun din care să reiasă asemenea practică.”
“Consiliul de la Niceea este din nou cenzurat deoarece au permis să fie îndrumaţi şi instruiţi de o femeia, Împărăteasa Irene. Din cauză că au permis unei femei să ia parte la întâlnirile lor, deşi în mod contrar cu natura şi scopul sexului feminin, şi legii date de Apostolul Pavel ce a poruncit ca femeile să tacă în adunările bisericeşti. Femeia trebuia să înveţe doar în sânul familiei. Despre acest lucru se referea pasajul din Tutus 3.”
Domnul îi ridică pe Paulicieni în Est pentru a ţine piept Porţilor Iadului
Unul dintre planurile ingenioase ale duşmanului este de a suprima cunoştiinţele critice ale trecutului. Asta ar include şi cunoştiinţa despre strămoşii noştrii Protestanţi – bărbaţi şi femei ce au murit protestând împotriva minciunilor Satanei, ţinând strâns de sola scriptura şi sola fide. Pentru a corupe mărturia acestor Creştini, Satana a plantat seminţe de îndoială. Aceleaşi seminţe ale îndoielii, plantate de adversarul nostru secole în urmă, sunt încă învăţate şi crezut astăzi. Adevărul poate fi deseori greu de crezut, din cauza faptului că duşmanul poate distruge scrierile originale a celor ce i se opun. Aşadar, avem de mult ori sarcina dificilă de a face abstracţie de ficţiune, adevăr de minciunp, după cum este scris în singurele înregistrări ce au supravieţuit. Lăsaţi-ne să comparăm cele două păreri pentru a determina ortodoxia Paulicienilor. Mai întâi vom examina viziunea adversarului, cea care îi face eretici. Primul nostru citat este cel al unui teolog Romano Catolic, Rev. John Dowling, ce reproduce traducerile secolului 9 scris de duşmanii Paulicienilor:
“Petrus Siculus îşi adresează istoria sa către arhiepiscopul Bulgariei… Aceşti Paulicieni, spune el, sunt la fel ca ereticii Manicheni, ai căror impurităţi le urmează, şi a căror doctrine le menţin şi apără cu atenţie”… El delacră principalele capete de erezie ale Paulicienilor:
1 – Ei spun că există două lucruri, ia Creatorul şi Guvernatorul acestei lumi nu este acelaşi Creator şi Guvernator al lumii ce va veni.
2 – Ei neagă onoarea Fecioarei, spunând că Hristos nu s-a născut din ea, ci trupul i-a fost adus din Rai.
3 – Ei resping Eucaristul.
4 – Ei dezonorează crucea.
5 – Ei resping Vechiul Testament, numindu-i pe profeţi şarlatani şi hoţi…
6 – Ei refuză preoţia şi slujba Bisericii Catolice.
În contradicţie cu aceste traduceri de către un duşman al Paulicienilor, Dowling dă traducerea Protestantă ale aceleiaşi istorii, de către Rev. Blair:
1 – Că există doar un Dumnezeu suprem, şi alt Dumnezeu ce aduce păcatul.
2 – Că fecioara Maria nu merită adorare.
3 – Că există trei persoane într-un singur Dumnezeu, iar Isus a fost incarnat. Ei cred în alte doctrine Creştine, dar refuză convertirea pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Hristos…
4 – Că semnul crucii trebuie condamnat, fiind o bază a separării lor.
5 – Că Scripturile trebuie citite, iar Papa nu este suprem. Nu negau, deşi erau în posesia Vechiului Testament.
6 – Că nu există loc pentru ordinele diferite ale clerului Bisericii Romane, iar pastorii sunt fraţi-pelerini.
Despre acest lucru legat de Paulicieni, Encyclopedia Britannica face aceste observaţii:
Au respins că Isus s-a născut din Maria, au distrus crucile când au putut, l-au respins pe Petru, numindu-l respingătorul lui Hristos, călugării originau din mintea diavolului, iar ei, Paulicienii, erau biserica universală, nu clădiri din lemn şi piatră.
Acest scriitor vrea să facă câteva comentarii pentru a intertrepta aceste doctrine. Mai întâi, dacă Paulicienii susţineau natura păcătoasă a Mariei, pe care Biblia o învaţă, iar Romano Catolicii şi Grecii Ortodocşi o resping, ar părea că Hristos nu ar fi luat parte la acel aspect al ei, prin urmare făcând trupul său diferit şi deasupra ei. În al doilea rând, deoarece Pontiful Roman pretinde în mod false descendenţă din Petru, primul Papă ales, ar putea fi văzut de către Catolici că respingerea Papalităţii înseamnă respingerea lui Petru. Ştim că Anticristul Papal îl respinge pe Hristos, deci ar fi corect de a cita partea întunecată a lui Petru ca descriind natura moştenită a lui Hristos – negarea Papilor. În al treilea rând, nu grupul de călugări a fost denunţat de Paulicieni, ci ordinele înişi, ca originând din Satană, nu din Scripturi. În al patrulea rând, sensul original al Grecescului “Biserică” este “cei chemaţi”, Paulicienii doar îşi exprimau separarea de apostaţii idolatrici, pretinzând că oamenii lui Dumnezeu nu constituiau clădiri sau catedrale în mod literar, ci mai degrabă oameni credincioşi.
Rev. E.B.Elliott, autor cunoscut al secolului 19, comentează despre Revelaţie. Fapt ce dă un rezumat asupra istoriei Paulicienilor:
“Era pe la jumătatea secolului şapte când secta Paulicienilor s-a ridicat. În acea vreme, după cum am arătat altundeva, cele mai grave coruperi nu erau doar admise, ci şi forţate, atât în doctrină cât şi în venerarea Bisericii Catolice, după cum era numită, în Creştinismul Grec. Imaginile Sfinţilor suspendate pe pereţii bisericii, şi ofrandele de sub ele, le-a arătat tuturor, fără greş, de depărtarea universală de la simplicitatea şi spiritul Evangheliei. Alţi mediatori (Fecioara Maria în special) au fost substituiţi de singurul şi adevăratul mediator dintre Dumnezeu şi oameni, Domnul Isus Hristos; iar alţi protectori, ca zeităţile păgâne au fost susbtituiţi de protecţia Sa Măreaţă… Principiul salvării, prin credinţă în moartea şi învierea Mântuitorului, era atât de obscur încât părea aproape pierdut.”
Elliott ia urma originii Paulicienilor prin Contantine, 654, nu Paul din Samosata, Episcopul Manichean eretic. Mai degrabă, Paulicienii şi-au derivat numele de la marele învăţător, apostolul Pavel.
Constantine, fondatorul Paulicienilor, a fost bătut cu pietre până la moarte pentre Erezie, iar discipolii săi au fost arşi pe rug de către “Creştinismul” Ortodox de Est:
Citând mărturia ostilă a istoricului Peter din Sicilia, Elliott detaliază martiriul lui Constantine şi al discipolilor săi Creştini: “…un edict al persecuţiei a fost eliberat împotriva lui ş al congregaţiilor Pauliciene, de către guvernul Grec… pedeapsa cu moartea a fost declarată împortiva învăţătorului şi discipolilor, fără milă faţă de cei eretici, şi cu iertare pentru cei ce vroiau să se căiască… Rezultatul a fost că Constantine însuşi a fost omorât… Raportul reînvierii ereziei a ajuns la urechile Episcopilor vechini, după trei ani… iar Simeon, noul lider Paulicien, şi un număr mare de adepţi… au fost arşi de vii.”
Elliott continuă cu istoria lor până la vremea celor mai de seamă lideri Paulicieni, Gegnaesius şi Joseph, a căror slujbe era în paralel cu ridicarea Iconoclasmului, “marea mişcare împotriva venerării imaginilor.” Elliot pune această mişcare împotriva imaginilor ce au originat de la Paulicieni, citând istoria ostilă a lui Georgius Hamartolus: “…Iconoclastele era protectorii venerării abominabile şi demonice a Manichenilor, de la care defapt derivă originea lor.” Cu alte cuvinte, Paulicienii, ce erau acuzaţi de erezie Manicheană, erau Iconoclastele ce au creat mişcare împotriva venerării imaginilor din imperiul de Est.
Atât Elliott cât şi Milner, îi văd pe Paulicieni ca unul din cei doi Martori ai Rev.11:
Ei iau viziunea istorică a Revelaţiei
Să reluăm ivestigaţia noastră în istoria Paulicienilor persecutaţi, citându-l pe Milner încă o dată:
“Puterile conducătoare, atât în est cât şi în vest, au crescut în venerări false:… acceptarea tuturor Bisericilor Europene dominaţiei Romane. Acolo, scaunul Anticristului a fost stabilit ferm… Din anul 727, până în jurul anului 2000, avem domnia Bestiei; iar profesarea martorilor, ce trebuia să continue timp de 1260 zile, sau patruzeci şi două de luni, continuând timp de 1260 de ani. Trebuie să căutăm acum adevărata Biserică, fie prin distingerea sfinţilor individuali, care în centrul Papistăşiei, erau păstraţie de bunăvoinţa efectivă în uniunea vitală cu Fiul lui Dumnezeu, sau prin asocierile adevăraţilor Creştini, formate în diferite regiuni, ce erau într-un statut de persecuţie şi multă nenorocire. Unde era atunci Biserica în secolul opt? Ea încă exista; iar opoziţia împotriva idolatriei… i-a demonstrat existenţa…”
“Duşmanii Paulicienilor le-au dat numele de la un învăţător necunoscut; dar nu există nici un dubiu că au luat numele de la Apostolul Pavel însuşi. Deoarece Constantine şi-a luat numele de Sylvanus; discipolii săi erau numiţi Titus, Timothy, Tychicus, numele colegilor Apostolului… Duşmanii săi i-au numit Gnostici sau Manicheni; confundându-i cu acele secte… Nu ştim nimic despre aceşti oameni decât din scrierile duşmanilor lor. Scrierile lor, şi vieţile învăţătorilor lor eminenţi sunt pierdute în totalitate… Aceşti oameni erau liberi de venerarea imaginilor, ce se răspândea tot mai mult în est. Ei erau scripturali din punct de vedere al folosirii lucrurilor sacre; ei ignorau relicvele… şi nu cunoşteau nici un alt mediator decât pe Domnul Isus Hristos… Celorlalte fapte excelente, spune Petru din Sicilia, împăraţii divini şi ortodocşi au adăugat această virtute, porunca ca Montaniştii şi Manichenii să fie pedepsiţi cu moartea; iar cărţile lor, oriunde erau găsite, să fie arse; deasemenea, dacă oricine le ascundea, acea persoană trebuia ucisă, iar bunurile sale confiscate. … Timp de 150 de ani aceşti servitori ai lui Hristos au trecut prin ororile persecuţiei; iar dacă actele martiriului lor, predica şi viaţa lor, erau înregistrate, nu exista nici un dubiu că aceşti oameni se semănau cu aceia, despre care Biserica spune că au suferit în numele lui Hristos în primele trei secole… Sângele martirilor era, în acest caz, sămânţa Bisericii: o succesiune de învăţători şi congregaţii s-au ridicat, iar o persoană cu numele de Sergius, ce a muncit printre ei timp de 33 de ani, istoricii spunând despre el că a fost un om de o extraordinară virtute. Persecuţia a avut, totuşi, câteva întreruperi, până la Theodora, aceeaşi împărăteasă ce a stabilit pe deplin venerarea imaginilor, persecutându-i mai aprig ca orica din predecesorii ei. Inchizitorii ei au pus mâna pe Asia, în căutarea sectelor; se spune că ea reuşit să omoare o sută de mii de persoane.”
Cheia adevărului conturează Învăţăturile Paulicienilor
O descoperire din secolul 19, făcută de Rev. Fred Conybeare, din Oxford, Cheia Adevărului, pare a fi un manuscris antic al doctrinelor Paulicienilor. Citând din înregistrările de la Inchiziţia din anul 1837 asupra Paulicienilor Armenieni, descoperim că ereticii s-au rebotezat şi că nu fac deloc semnul crucii. În sumarul său despre obiceiurile antice ale Paulicienilor, Conybeare dă următoarele principii:
– Se numeau adevărata Biserică, cei Aleşi.
– Respingeau botezul infantil.
– Fecioara Maria nu mai era o fecioară.
– Purgatoriul este fals.
– Imaginile, picturile, crucile sfinte, lumânările sunt condamnate ca fiind idoli, neavând nicio legătură cu învăţătura lui Hristos.
– Paulicienii nu erau dualişti.
– Respingeau confesarea unui preot.
– Canonul lor conţinea întregul Noul Testament, nu respingeau nici Vechiul Testament.
– Preoţii falşi îi păcăleau pe cei slabi de minte cu pâine simplă. Deghizarea preferată a diavolului este cea de călugăr.
– Scripturile şi cunoştiinţele adevărului divin nu trebuie să rămână în posesia exclusivă a preoţilor Ortodocşi.
Note:
1 Teologul german şi profesor al istoriei Bisericii la numeroase universităţi (d. 1930), Eng. transl. by Neil Buchanan, Little, Brown & Co., 1898, Vol. 4, p. 318 ff.
2 Publicaţie originală, 1788. We quote the 1952 Britannica edition, Vol.2, pp. 195-96.
3 Publicaţie originală, 1562. We quote the 1823 Baltimore edition, p. 179 ff.
4 Istoria Bisericii lui Hristos, 2nd Edition, Revised by Rev. Isaac Milner, London, 1810.
5 Ibid., pp. 151-52.
6 Ibid., pp. 153-57.
7 Op. cit., p. 198.
8 Ibid., p. 200
9 I.e., spiritele rele subordonate Satanei.
10 Părinţii de la Niceea şi înainte de Niceea, Ed. By Philip Schaff and Henry Wace, Hendrickson Publishers reprint, 1995.
13 Lasă cititorul să observe: acest lucru este o blasfemie împotriva Duhului Sfânt: atribuind Duhului Sfânt o lucrare rea în numele sfinţeniei.
14 Părinţii de la Niceea şi înainte de Niceea, op. cit., pp. 571-73. [Mulţumiri speciale lui Rick Huston pentru fotografie.]
15 Dr. Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church; Transl. Joeseph Torrey, Volume 5, (London: Henry Bohn), 1851; pp. 324-335.
16 Respingerea lui Charlemagne a celui de-al Doilea Consiliu de la Niceea a fost trimisă de Papa Hadrian, ce a răspuns împotriva cărţilor. Punctele de vedere a Papei Hadrian au fost dezbătute la adunarea episcopilor ţinută în Frankfort pe Main, în anul 794, în prezenţa delegaţilor papali. Concluzia acestui consiliu a fost văzută în cel de-al doilea Canon al său, unde adorarea imaginilor a fost condamnată.
17 “Faptul că sistemul Bisericii Catolice a devenit dominant, ne pune în posesia unui părţi imense a literaturii ei, în timp ce literatura celor de sunt diferiţi de ea este suprimată, iar ei sunt cunoscuţi de noi doar prin ceea ce duşmanii lor au scris… Adevăratele istorii au fost distruse cât de mult posibil; scrierile lor, împărtăşind soarta scriitorilor, au fost distruse în totalitate de puterea persecutorilor. Nu doar atât, ci istorile lor au fost promulgate de cei al căror interes era de a inventa cele mai rele lucruri împotriva lor pentru a justifica proprile răutăţi. Astfel ei sunt cunoscuţi drept eretici, iar doctrinele rele sunt asociate celor respinşi. Ei sunt numiţi “secte”, fiind etichetaţi pe nedrept. Ei îşi spun deobicei Creştini, sau “Fraţi”, însă multe alte nume le-au fost date de alţii pentru a da impresia că reprezintă multe alte grupări noi şi stranii, fiindu-le aplicate epitete pentru a scoate la iveală părţile negative. Este atfel greu de a le urmări istoria; ceea ce adversarii lor au scris este suspect; cuvintele de pe buzele lor, ce au ieşit în urma torturilor sunt fără valoare. Există, totuşi, în ciuda acestor lucruri, un grup larg de dovezi credibile, ce sunt în mod continuu adăugate ivestigaţiilor, ce arată ce au fost şi ce au făcut, ce au crezut şi învăţat” The Pilgrim Church, by E. H. Broadbent, (London: Pickering & Inglis, c. 1945), pp. 11 & 42.
18 O scrisoare către Rev. S. R. Maitland despre Opiniile Paulicienilor, (London, 1835).
19 I.e., prin laitate, lucru pe care Grecii din secolul 9 au interzis.
20 Istoria Waldesienilor, pp. 169-70.
21 Ediţia din 1959, articol, Paulicieni.
22 Elliott preferă să folosească acest termen pentru a-i distanţa de numele Publicani, folosit de duşmanii lor.
23 Horæ Apocalypticæ, (London: 1863), vol.2, p. 249 ff.
24 Ibid., pp. 254-55.
25 Ibid. p. 256. Elliott îl citează pe Dowling, op. cit., p. 42.
26 Milner îl citează pe Rev. 11 & 13 ca autoritate a sa.
27 Milner foloseşte Principiul An-Zi Protestant: un an pentru fiecare zi profetică.
28 Inchiziţia exista deja în primul Mileniu.
29 Împărăteasa Ortodoxă Estică, A. D. 842-55.
30 Loc. cit., pp. 204-8.
31 Oxford: 1898. Toţi scriitorii despre Paulicieni citează această sursă ca fiind autoritativă.
32 Ibid., pp. xxiv-v. Acestă doctrină eretică urmează cu exactitate înţelepciunea profeticăă ce avertizează împotriva luării semnului bestiei. (Rev. 14:9).
Partea a 2-a: Paulicienii etichetaţi fals drept ‘Eretici’
“Te vor scoate din sinagogi: da, va veni o vreme când oricine te va omorâ, va crede că-i face o favoare lui Dumnezeu.”
În prima parte am examinat începuturile idolatriei în Biserica Creştină vizibilă. Secolul opt a fost tulburător într-un mod aparte, din cauza războaielor dintre idolatrizanţi şi iconoclastele distrugătoare de imagini. Anul 787 s-a dovedit ca fiind o dată profetică, un semn al Bestiei, (Rev. 13:14), devenind un an al Creştinătăţii false, după cum a fost instituit de Consiliul al doilea de la Niceea. Biserica Estică Ortodoxă îşi menţine consiliul până astăzi, demonstrându-şi genealogia ca fiind deasemnea cea a şarpelui. La această junctură apar dorinţele scriitorului de a răspunde la o întrebare ce a fost pusă recent de unul din cititorii noştri: Cât de importantă este cunoaşterea trecutului, în mod particular crimele Bisericii Romano Catolice, de către noi astăzi? De ce nu ne concentrăm pe prezent şi să uităm trecutul? “A ierta şi a uita”, spun ei. De ce să readucem amintiri neplăcute?
De ce nu trebuie să uităm niciodată crimele din trecut ale Bisericii Catolice
(1) Voinţele Domnului sunt amintite, astfel El nu ar fi detaliat niciodată crimele Bisericii Romano Catolice şi Papa lor Anticrist în Scripturi. În Revelaţii, capitolele 9, 11, 13, 17 şi 18, de exemplu, Domnul nostru drept şi sfânt ne-a dat această înregistrare scrisă, ce nu va dispărea niciodată. În acelaşi mod, El ne-a dat o înregistrare scrisă legată de începutul lumii, potopul şi naţia Israelului, pe care o cititm până astăzi. Ceea ce Scriptura explică nu sunt lucruri luminate, deoarece păcatele lei au ajuns până la ceruri, iar Dumnezeu şi-a amintit de nedreptăţile ei.
(2) Ni s-a poruncit să ne separăm de ea şi să nu ajungem sub judecata ei. Observaţiile scripturale sunt atât de numeroase şi repetitive încât nu le putem numerota pe toate (Rev. 18:4; 21:8; 21:27; 22:14). Păcatele ei enumeră de ce separarea este obligatorie.
(3) A uita de faptele rele ale Bisericii din Roma dezonorează memoria sfinţilor, profeţilor şi martirilor condamnaţi, pedepsiţi şi ucişi pe nedrept de ea (Rev. 18:24). La fel cum Americanii sunt încurajaţi să-şi amintească de Ziua Independenţei, Ziua Memorială, Pearl Harbor şi Alamo, aşa şi Creştinii trebuie să-şi amintească fraţii martirizaţi din trecut. Vieţile lor sunt demne de a fi studiate. A fost prin fapte neînfricate că libertatea a fost câştigată din tirania şi cruzimea Anticristului papal. Din păcate, astăzi luăm în râs această libertate. Martirii lui Isus pot să ne înveţe multe lucruri, dacă depunem efortul şi timpul necesar pentru a le auzi mărturiile… mărturii ce identifică Papa cu Anticristul, iar biserica sa drept Taina Babylonului.
(4) Biserica Romano Catolică nu s-a schimbat. Semper Eadem, Mereu la fel, este motto-ul ei: nu s-au căit pentru crimele lor, nici pentru vrăjile lor, nici pentru hoţia lor (Rev. 9:21). Dacă ar fi încetat să mai păcătuiască, ar fi venit să se pocăiască, nu ar mai fi fost judecată. Însă aici nu e cazul (Rev. 6:19).
(5) Ea încă îi conduce pe regii de pe pământ şi pe alte milioane de oameni ce au încredere în ea, spre pierzanie eternă. Hristosul ei este fals, Creştinismul ei este fals, Evanghelia ei este falsă şi salvarea ei este falsă.
(6) Purtarea sa ecumenică este o născocire recentă, inventată cu scopul de a ascunde adevărata sa identitate. Până în anul 1962, Protestanții erau văyuți drept eretici. Astăzi, ei sunt numiți frați separați. Ce ucigași în serie/violatori/molestatori de copii și-ar confesa păcatele din trecut, victimelor cu care se împrietenește? Mai degrabă, el joacă rolul unui confident, un suflet bun și sensibil, adevărata sa natură rămânând ascunsă. Similar, în timp ce cei ce beau din cupa Misterului Babylonului, sunt blestemați și pierduți. Ei nu cunosc judecata ce îi așteaptă din cauză că au legătură cu marea curvă, o ucigașă cu sânge rece. Acest fapt sobru le este ascuns lor, în timp ce ei adoră să creadă minciuna pe care ea o reprezintă, ca Sfânta Mamă Biserică, cu Papa al ei, Anticristul, care este Tatăl Sfânt, Vicarul lui Hristos.
(7) Preoțimea ei încă este alcătuită din sodomiți, pedofili, fornicatori și adulteri. Acest lucru a fost cercetat timp de multe secole, de către biserica adevărată a lui Hristos, încă de la apariția celibatarității ca un lucru necesar al Ordinelor Sfinte. O căutare elementară a Indexului ziarului New York Times în istoria recentă va scoate la iveală crime sexuale de nedescris înfăptuite de clerul Romano-Catolic. Cu câțiva ani în urmă, Texas a documentat cea mai mare așezare din istoria Bisericii Catolice, pentru crimele sexuale comise împotriva băieților. Astăzi, acea figură a fost depășită de juristicție.
(8) Ignoranța nu este un lucru bun. Mai degrabă, este un semn de apatie, un spirit lipsit de entuziasm. În calitate de Creștini, suntem îndemnați să luăm aminte, fapt ce necesită o stare atentă și vigilentă. Nu trebuie să dormim, să fim beți sau să ne lăsăm păcăliți de cei ce se dau drept Creștini. Dușmanul este agil și subtil, dându-se drept un înger al luminii și slujitor al dreptății.
(9) Există un război spiritual împotriva forțelor Iadului, în care puțini sunt implicați activ. Isus Hristos este Domnul Gazdelor, însă pentru majoritatea Creștinilor inutili, tăcuți, plictisitori, el este Domnul Bicelor, ce le promite scăparea din războiul contra Anticristului, printr-o Ruptură imaginară.
De ce Paulicienii, Albigenienii și alți Creștini adevărați erau etichetați fals drept Manichinieni.
În biserica înverșunată și coruptă a Anticristului, dacă ar putea fi determinat faptul că mulți dezidenți, rebeli și ingrați ar putea fi găsiți drept eretici, exterminarea legală ar putea fi implementată. Undeva, Biserica Romei a descoperit un verset în Scriptură, care i-a încurajat să tortureze și să ucidă pe aproapele lor ce crede diferit față de ei. Așadar, adevărații Creștini ce se opuneau Anticristului Papal și molimei sale de porunci sfinte, au fost grupați într-o categorie nedorită, la fel ca și dușmanii politici, evreii și oamenii liberi identificați de Creștinismul Nazist al secolului 20 din Germania. În ambele cazuri, încarcerarea și exterminarea erau metodele folosite. Prof Nina Garsoian descrie lucid consecințele de a fi clasificat în secta Manicheniană:
“În timpul legislației imperiale ce preceda secolul nouă, Manichenienii erau pedepsiți prin moarte. Alți eretici au suferiți pierderea dreptului la adunare și drepturile civile. Ocazional, o singură erezie putea aduce pedeapsa cu moartea într-un act al legislației, însă Manichenii erau singurii pentru care era valabilă pedeapsa cu moartea. Așadar, trebuie să concludem că acuzarea Manichenilor în Babylon era o armă politică periculoasă și eficace. Cuvântul Manichean poate fi folosit ca termen legal atunci când vine vorba despre pedeapsa cu moartea, creată pentru a aduce asupra ereticilor întreaga putere a legislației imperiale. O acuzare de manicheanism ar putea duce la estirparea grupului ce este acuzat.” 1
Astfel, a fi găsit drept Manichean înseamnă moartea.
Manicheanismul este asociat cu ereticul Persian Manes (d. 275). Lucrarea Dictionary of Theology a lui Baker dă următoarea descriere despre acest sistem de credință:
“Există două principii de bază opuse a binelui și răului, elementele bunătății din lume și omul ce iese din amândouă… există un element puternic în pictura lui Hristos… Urme posibile ale influenței sale ar putea fi văzute în sectele medievale și Reformatoare și diferite culte moderne.” 2
Aceeași carte de referință afișează Docetismul ca doctrină conform căreia, Hristos nu s-a întrupat, ci părea a fi om. 3 În același fel, însemnările populare și Cronologice ale Istoriei Bisericii, îi afișează pe Manicheni ca o erezie Ante-Niceniană, similar cu Paulicienii, Bogomilii, Catharii, Albigenienii… predica că trupul lui Hristos este o iluzie. 4 Noua Enciclopedie Catolică spune: “Paulicienii s-au deosebit între bunul Dumnezeu, creatorul sufletelor și conducătorul Raiului, și Dumnezeul rău, conducătorul universului material. Ei au respins Vechiul Testament și părți din Noul Testament, botezul, Eucaristul, mariajul, ierarhia, cultul, în special pe cel al crucii și al picturilor. Ei au respins realitatea trupului lui Hristos și Mântuirea…” 5
În toate cele trei sumare citate ale învățăturilor Pauliciene, există credință obișnuită că ei au respins faptul că Hristos s-a întrupat, aceasta fiind deasemenea o tendință la Manicheanism și Docetism. John îi avertizează pe cei ce respectă această doctrină rea, respingând că Dumnezeu s-a întrupat (1 John 4:1-3). Cititorul trebuie să observe plângerile Bisericii Catolice împotriva Paulicienilor. Plângeri ce nu au nicio bază. Paulicienii nu au respins Vechiul Testament, mai degrabă ei au respectat justificarea credinței, deoarece nu mai erau sub blestemul Legii. Ei au respins, totuși, regenerarea botezului, sacrificiul Masei, Transubstantinarea, sacramentul mariajului în modul îndeplinit de preotul Catolic, preoția Catolică și venerarea imaginilor. 6 În aceste respecte importante, Paulicienii erau precursorii Reformei – Biserica celor Aleși – împotriva cărora, porțile Iadului nu vor învinge niciodată. Satana și Anticristul al Bisericii ne-ar face să credem că Paulicienii sunt eretici, distrugători ai adevăratei religii și blasfemitori ai adevăratului Dumnezeu. Însă Paulicienii au împărțit corect diferențele dintre adevărata Biserică și biserica falsă. Prea bine au înțeles ei războiul dintre semințele femeii, adevărata Biserică a lui Hristos și sămânța șarpelui, biserica falsă a Anticristului. Separarea lor de doctrinele și practicile rele ale bisericii false a fost biblică. La fel a fost și expunerea lucrărilor întunecate.
Ura și Opunerea Idolatriei ca Inima Problemei.
Studiind motivele propuse de idolatrizanți pentru legalitatea idolatriei lor, cineva poate primi curând adevărul chemării lor false a Creștinilor Antici drept eretici Manicheani: ura lor pentru opunerea idolatriei, acea tendință fundamentală a Bisericii Anticristului, moartea fiind pedeapsa pentru cei ce refuză să se supună (Rev. 13:14-15). Prof Garsoian explică:
“Fără doar și poate, viziunile consiliului iconoclastic din 754 și astfel a grupării Iconoclaste ar putea fi evidențiate ca fiind o respingere a Învierii și o respingere a problemei ca fiind rea. De-alungul acestor linii, opoziția intelectuală a Iconoclasmului este dezvoltată. În același timp al consiliului Iconoclastic, Sf. John Damascene (John din Damascus) în opera sa Apolocetic Orations in Defense of Images, atacă în mod direct aspectele mișcării Iconoclaste (cum că imaginile lui Hristos fie au amestecat sau au separat cele două naturi ale lui Hristos). El a admis că a fost întradevăr o eroare și un păcat de a picta Dumnezeul invizibil, însă a respins faptul că asta ar adevărat în cazul Fiului său înviat. A respinge venerarea imaginilor înseamnă a respinge venerarea lui Hristos, care era el însuși imaginea Tatălui Său, iar a respinge orice imagine a lui Dumnezeu însemna a respinge învierea.” 7
Din fericire, astăzi avem munca lui Damascene și în limba Engleză. Pentru asta îi suntem datori lui Mary Allies, pentru traducerea ei a tratatelor lui John Dascene, Despre imaginile Sfinte. 8 Scrierile și argumentele acestui sfânt Sirian sunt încă folosite de Biserica Catolică Romană astăzi. 9 Să cităm unele dintre argumentele sale pro idolatriei:
“Din vechime, Dumnezeu, cel incorporal și necircumscris, nu a fost niciodată descris. Acum, când Dumnezeu este văzut întrupat și convertește prin oameni, îmi formez o imagine a Dumnezeului pe care-l văd. Nu venerez materia, îl venerez pe Dumnezeu al materiei, care a devenit materie de dragul meu, care a lucrat la salvarea mea prin materie. Nu voi înceta a onora materia ce lucrează pentru salvarea mea. O venerez, deși nu ca Dumnezeu… Nu a fost întreit fericitul și întreit binecuvântatul lemn al crucii materie? Cum rămâne cu pictura dătătoare de viață, sursa învierii noastre: nu era și ea materie? Nu este și cea mai sfântă carte a Evanghelilor materie? Nu este și sfânta masă materie, ce ne dă Pâinea Vieții? Nu sunt argintul și aurul, din care sunt făcute crucile și pocalele din altar, materie? 10 Și înaintea acestor lucrări, nu sunt trupul și sângele Domnului materie? Fie ignoră venerația acestor lucruri, fie inchină-te în fața tradiției Bisericii în venerarea imaginilor, onorându-l pe Dumneuzeu și prietenii săi, urmând în asta bunăvoința (sau blasfemia) Duhului Sfânt. Nu urâți materia, deoarece nu este rea. Nimic din ce a făcut Dumnezeu nu este rău. Aceasta este erezia Manicheană. 11 … Diavolii se temeau de sfinți și au fugit de umbra lor. Umbra este o imagine, iar eu creez o imagine care să sperie demonii. Dacă spui că doar venerarea intelectuală e demnă de Dumnezeu, elimină rugăciunea însăși prin vocea fizică… pâine, vin, ulei, semnul Crucii, 12 deoarece toate acestea Ignoră Crucea și buretele Crucifixului și sulița ce împunge partea dătătoare de viață. Fie renunți la onorarea acestor lucruri, sau nu respingi venerarea imaginilor. 13 … Fii sigur că oricine își dorește să distrugă o imagine creată cu zel pentru gloria și memoria lui Hristos, sau a Mamei Sale sfinte, sau a sfinților, pentru a-i distruge pe diavol și adepții săi – oricine refuză să onoreze și venereze imaginea ca fiind sacră – aceasta nu trebuie nu trebuie venerată ca Dumnezeu – este un dușman de-al lui Hristos, Mamei Sale sfinte și este un adept al diavolului. 14… Voi [ereticii] priviți problema și o numiți compatibilă. Astfel au procedat Manichenii, însă sfânta Scriptură spune că e bine; deoarece ea spune: Și Domnul a văzut tot ce a făcut, și a fost bine. Eu spun că materia este creația lui Dumnezeu și un lucru bun. Acum dacă tu spui că este rău, fie spui că nu e de la Dumnezeu, sau îl faci pe El o cauză a răului. 15… nu este un lucru care îmi place; este o problemă de dragul meu, el lucrând prin materie pentru salvarea mea. Deoarece Cuvântul a devenit trup, și a existat printre noi. Este evident pentru toți că trupul este materie și că este creat. Eu onorez și respect materia, și venerez ceea ce mi-a adus salvarea. O onorez, nu ca Dumnezeu, ci ca pe o cale a puterii divine și a bunăvoinței… Dacă renunți la imagini de dragul acestei legi, atunci trebuie să respecți deasemenea Sabathul și circumcizia. 16… Dacă nu venerezi imaginile, tu nu-l venerezi pe Fiului lui Dumnezeu, care este imaginea vie Dumnezeului invizibil și figura subtanței sale.” 17
Astfel, din aceste lucrări ale lui John din Damascus, se poate înțelege acum cum au ajuns ereticii iconoclaști să fie numiți Manicheni. Voi sumariza:
(1) Ei vedeau adorarea imaginilor și obiectelor ca fiind rea, în ciuda faptului că acestea erau numite “sfinte” sau “sacre”.
(2) Prin respingerea imaginilor făcute din materie ca fiind rele, ei trebuie să respingă deasemenea toată materia ca fiind rea.
(3) Prin respingerea materiei ca fiind rea, ei trebuie să-l considerea pe Dumnezeu, cel care a creat materia, ca fiind rău.
(4) Așadar materia, inclusiv lumea, a fost creată de un Dumnezeu rău.
(5) Prin refuzarea de a venera imaginea lui Hristos, ei au respins și Învierea Sa, imaginea fiind o mărturie simbolică a învierii sale.
(6) Prin respingerea Învierii Sale, ei l-au respins pe adevăratul Dumnezeu.
Această rațiune perversă a lui John din Damascus era împărtășită de liderii celui de-al doilea Consiliu de la Nicea, 787, ce declară că principalul motiv pentru reprezentarea lui Hristos prin imagini era astfel încât învierea Cuvântului Domnului să fie scos în evidență ca un adevăr și nu ca o fantamă… 18 Termenul “fantasmă” este derivat din cuvântul grec “a apărea”. Cu alte cuvinte, Iconoclaștii erau acuzați în mod fals de erori Manichene, (care credeau că trupul lui Hristos era doar carne) doar pentru că au respins idolatria. Ei erau deasemenea acuzați pe nedrept de “Dualism”, credința în doi Zei, unul bun și unul rău.
Prof. Garsoian reiterează acuzațiile împotriva Iconoclaștilor la Nicea II:
“Identificarea Iconoclaștilor cu Manichenii era făcută în 787 la al doilea Consiliu de la Nicea. La cea de-a cincea ședință a consiliului, ținută pe 4 Octombrie, Patriarhul Tarasius a spus că Iconoclaștii i-au imitat pe Evrei și Sarazini, păgâni și Samariteni, și mai presus de toți pe Manicheni și Phantasiați… Iar și iar, apoi, scriitorii ortodocși din secolele opt și nouă au asemănat Iconoclaștii cu Manichenii, pe baza respingerii Iconoclaștilor a materiei și Învierii… Identificarea Manicheanismului cu Iconoclasmul ar putea explica caracterizarea Paulicienilor ca Manicheni, de vreme ce și ei ar putea să fie luați drept Iconoclaști. Una dintre caracteristicile importante ale Paulicienilor din secolul șapte a fost opunerea lor față de imaginile de toate tipurile.” 19
Protestanții care îi văd pe Paulicieni drept Creștini adevărați.
În plus față de Elliot și Milner, citați anterior, putem cita mărturia și teologia profesorului Dr. Henry Guericke: 20
“… Paulicienii au unit un misticism biblic profesat, ce s-a opus ceremoniilor și venerării bisericii dominante… în vreme ce în același timp ei vroiau să introducă instituțiile actuale și presupuse ale bisericilor apostolice… În lucrarea practică a sistemului lor, ei erau entuziasmați… pentru a se opune multor erori și superstiții ale bisericilor catolice existente, și pentru a readuce biserica purificată conform învățăturilor biblice. Ei au respins venerarea imaginilor, venerarea crucii și venerarea sfinților și relicvelor lor. Ei au denunțat posturile, monasticismul și virginitatea Mariei, și deasemenea au respins preoția…”
Prof. Guericke estimează că 100,000 de Paulicieni au fost uciși de Împărăteasa Theodora. 21 Un alt istoric/teolog german, Dr. John Geiseler declară: “… semnele lor caracteristice erau afixate spre o valoare înaltă a folosirii Sfintelor Scripturi [astfel acestea să fie citite de laitate], și respingerea tuturor lucrurilor externe din religie. Respingerea lor a imaginilor a adus mulți oponenți viguroși aproape de ei.” 22 Geiseler relatează cum Paulicienii au expus o minciună asupra Bisericii Ortodoxe prin susținerea faptului că era o iluzie populară, fără garanție Scripturală, că citirea Bibliei era doar pentru călugări. Deasemenea, oponenții lui au admis că Paulicienii începeau atentatele lor la convertire prin atacarea venerării imaginilor.
William Jones, în lucrarea sa History of the Christian Church, 23 declară: “În timpul perioadei de o sută cincizeci de ani, aceste biserici Creștine par să fi fost aproape în permanență persecutate, suportând cu răbdare; iar dacă faptele martiriului lor, predica și viețile lor erau înregistrate, nu văd niciun motiv să ne îndoim că vom găsi succesorii autentici ai Creștinilor din primele două secole. Iar aici, la fel ca și în cazurile anterioare, sângele martirilor a fost sămânța bisericii.”
Înainte să continuăm examinarea acestor Creștini antici cunoscuți sub numele de Paulicieni, să răspundem la o obiecție împotriva acestui studiu. De ce să examinăm puțina istorie cunoscută a unei grupări Creștine a cărei origini sunt foarte îndepărtate? Ce poate fi câștigat prin asemenea acțiune? Eu răspund astfel:
(1) Din cauză că istoria acestor creștini a fost ignorată dinadins, ascunsă și păstrată secret. Domnul nostru, care a declarat, Să nu vă temeți de ei: deoarece nimic nu este ascuns, ce nu va fi arătat; și ascuns ceea ce nu este cunoscut, ne încurajează să întrebăm, să căutăm și să descoperim.
(2) Cei ce acoperă și ascund informații sunt dușmani. Ei lucrează sub acoperire pentru întuneric, depinzând de ignoranța noastră. Un Creștin înțelept care și-a făcut temele nu va crede o minciună.
(3) Dușmanul se reinventează constant pentru a fi observat mai greu. Numiți-o o aducere aminte. Amintiți-vă că dușmanul, prin natura sa, este un mincinos și criminal încă de la început. Aceleași lucruri le va planta și el, sămânța șarpelui.
(4) Prin întrebarea cine, unde, când și de ce, vom descoperi cu cine avem de-a face. John Paul II și ascultătorii săi supuși Romani ar fi făcut lumea să creadă că este un creștin măreț și un mare pastor, capul adevăratei Biserici Creștine pe Pământ. Însă cei ce au verificat Papalitatea și Biserica Romei știu că sunt exact cei care au predicat în cuvântul profetic: uciderea Bestiei și Misterul Babilonului, cei ce beau sângele martirilor și sfinților lui Isus; o descriere care, apropo, se află în piatră și nu poate fi mutată, oricât ar încerca Anticristul, Curva lui și ficele sale să rescrie profeția.
Așadar, în acest studiu descoperim spiritul Anticristului drept dovadă în idolatria Bisericilor Ortodoxe Estice și Latine Vestice. Deasemenea descoperim acțiunile adevăraților Creștini, Paulicieni, care au condus mișcarea Iconoclastă a distrugătorilor de imagini. Dușmanul lui Dumnezeu, cunoscut și ca acuzatorul, i-a numit în mod false, pe Paulicieni, Manicheni, arucând asupra lor erorile acestora. Să ne uităm acum cât de bine și-a plantat dușmanul semințele îndoielii printre Creștinii ortodocși care au îndrăznit să expună lucrarea Anticristului.
Exemple ale Istorilor Eronate ce au Ajutat Dușmanul
Philip Schaff, un nume foarte respectat în cercurile Creștine ortodoxe, a căzut vistimă minciunilor dușmanilor în History of the Christian Church. Articolul său despre Paulicieni conține următoarea informație falsă:
“Existau deasemenea și secte eretice radicale ce amestecau Creștinismul cu noțiuni păgâne, au distrus orice conecțiune cu istoria bisericii, și s-au declarat împotriva comunităților rivale. Ei erau dualiști în esență, la fel ca Gnosticii și Manichenii antici; deși sistemul Paulicienilor are mai multă afinitate cu cel al lui Marcion. Ei au apărut prima dată în Est și s-au răspândit apoi prin căi necunoscute în Vest. Ei au ajuns la punctul culminant în secolul treisprezece, atunci când au fost zdrobiți, însă nu anihilați, de o cruciadă a Papei Innocent III. Aceste secte au fost deseori reprezentate fals drept pionierii Protestantismului…”
Această sinteză pervertită a istoriei vine de la un om Creștin important, ale cărui cărți sunt în fiecare seminar în limba Engleză din lume. Nu băgați de seamă felul în care expediază el lucrarea Anticristului papal în exterminarea unui milion de inocenți din Sudul Franței. Accidental, în timpul studierii istoriei Cruciadelor Romano-Catolice, această cruciadă/holocaust este omis de către școlari. Deasemenea, observați cum Philip folosește fraza, zdrobiți, însă nu anihilați. Ei nu au fost anihilați, Schaff, deoarece Domnul nostru ne-a promis asta, (Matt. 16:18).
Mai departe, să consultăm consensul unei alte lucrări Creștine ortodoxe, cartea lui Eerdmas, Handbook to the History of Christianity:
“Paulicienii erau un grup Creștin care a apărut în părțile estice ale Imperiului Bizantin după anul 650. Fondatorul lor, Constantin, a respins formalismul bisericii stat Ortodoxe ce domina viața religioasă din Imperiu. El și-a bazat învățăturile asupra cuvântului lui Dumnezeu, însă a susținut că doar Evanghelile și scrisorile lui Pavel erau inspirate divin. O entitate rea, a declarat el, a inspirat restul Noului Testament și Vechiului Testament. Paulicienii au pretins că această zeitate rea a fost creatorul și zeul acestei lumi. Adevăratul Zeu al raiului, spuneai ei, se opunea lucrurilor materiale… Din această viziune dualistă a apărut și ideea Paulicienilor despre Scripturi și biserică…” 24
Școlarii lui Eederman ne-ar face să credem că Paulicienii au susținut tendința Protestantă, sola Scriptura, și totuși, printr-o contradicție directă, au pretins că multe dintre canoanele din Testamente au fost scrise de diavol.
Într-un final, să citim pasaje din Encyclopedia Britannica și cum le văd școalrii săi:
“Paulicienii, un grup Creștin evanghelic, s-au răspândit în Asia și Armenia începând cu secolul 5… Asupra credințelor Pauliciene avem în mare parte dovezi ostile…”
1. Ei îl anatematizau pe Mani, însă erau dualiști și au afirmat două principii.
2. Ei alegorizau Eucaristul și au explicat lipsa pâinii și a vinului… ca fiind simple cuvinte ale lui Hristos, respingând faptul că trebuie să oferim pâine și vin drept sacrificiu.
3. Ei au respins crucea, spunând că Hristos este crucea, și că nu trebuie să venerăm copacul, deoarece este un instrument blestemat… ei au distrus crucile atunci când au putut.
4. L-au renegat pe Petru…
5. Paulicienii Arminieni au respins deasemenea numele bisericii prin clădiri din lemn și piatră, și s-au numit Biserica Catolică.
6. Ei au explicat botzul drept cuvintele din Evanghelie, citând textul “Sunt apă vie”. Armenienii au predat că apa botezului din Biserică este simplă apă de baie. Ei i-au respins caracterul de sacrament rezervat. Însă nu există nicio dovadă că ar fi respins botezul prin apă. 25
La itemul 1, cititorul ar trebui să vadă contradicția lui Mani, însă în același timp, le-au susținut. Itemul 2 arată doctrina lor Protestantă ce respinge transubstantinarea. Itemul 3 arată natura lor Iconoclastă, refuzând să venereze crucea – o practică a bisericilor Grecești și Romane. În schimb, Paulicienii își puneau credința în lucrarea terminată și perfectă a lui Hristos, nu în instrumentul Său de tortură și moarte. Itemul 4 arată ura lor pentru doctrina papală despre succesiunea apostolică a lui Petru, nu ura pentru Petru. Itemul 5 susține înțelegerea lor biblică a bisericii ca o referire la cei chemați, nu la o clădire. Itemul 6 respinge doctrina regenerării botezului, o altă tendință Protestantă. Adevărații Creștini sunt spălați prin apa Cuvântului, Eph. 5:26.
Episcopul din Meaux, Jaques Bossuet, Îi consideră pe Paulicieni Eretici.
În 1688, Iezuitul Preterist, Episcopul Bossuet, a aruncat o bombă asupra protestanților prin publicarea lucrării The History of the Protestant Churches. 26 Scopul lui Bossuet era de a arăta lipsa de unitate și succesiune a doctrinelor Protestante de-a lungul anilor (pe care l-e-au pretins Calviniștii), nu ca așa numitele unitate și doctrine apostolice ale bisericii adevărate, biserica Romano Catolică, astfel îndeplinind promisiunea lui Isus în Matt. 16:18. Folosind credința apostolică cum că au existat mereu credincioși care au susținut doctrine anti-Catolice împotriva lor, el propune argumente ce dovedeau neortodoxismul Creștinismului a tuturor grupurilor Protestante ce pretindeau a fi pioniere. Paulicienii sunt incluși în lucrarea de condamnarea a Episcopului. Fragmentele scrise de Episcop se studiază astăzi în Creștinismul evanghelic. Cităm:
Ce este Succesiunea Protestanților
“Este incredibil câte dureri au suferit reformatorii pentru a se găsi drept predecesori în toate timpurile. În secolul patru, dintre cei mai iluștrii, niciunul nu se găsea, decât Vigilantius 27, care s-a opus onorii date sfinților și venerarea relicvelor, el fiind văzut de Protestanți ca persoana care prezerva Depositum, adică succesiunea doctrinei apostolice, fiind preferata Sf. Jerome, care are întreaga Biserică de partea sa…”
Protestanții Argumentează Succesiunea lor de la Iconoclaști
“[Episcopul] Claude din Turin era un Arian… și Nestorian. Însă din cauză că a distrus imaginile, se regăsește printre pionierii Protestanților. Nu contează cât de departe a fost dezbătut acest subiect de către Iconoclaști sau de el, încât să fie spus și că Dumnezeu a interzis artele picturii și sculpturii; este suficient că au taxat restul Creștinătății pentru idolatrie, 28 pentru a fi înrolați drept primii martori ai adevărului.” 29
Bossuet îi acuză pe Protestanți de Ipocrizie pentru pretinderea lui Berengarius, Wycliffe și Hus ca Strămoși Spirituali. “Berengarius a impus doar adevărata prezență, lăsând restul după cum le-a găsit; însă respingerea singurei tendințe a fost suficient pentru a-l face un Calvinist, 30 și un doctor al adevăratei Biserici. Wickliffe a fost la fel, în ciuda tuturor neregulilor pe care le-a predat; deși până și prin susținerea regilor, lorzilor, magistraților, preoților și pastorilor, el a răscolit toată ordinea din Biserică și stat, umplându-le de zarvă. John Hus 31 i-a urmat doctrina, și mai mult, a îmbunătățit Eucaristul; însă din cauză că s-a împotrivit Bisericii Romei în alte puncte de vedere, trebuie să fie pus de către reformă în calendarul martirilor. 32 Într-un cuvânt, din cauză că au comentat împotriva dogmelor noastre, în special protestarea împotriva Papei, având ei oricare opinie posibilă, ei se află pe lista strămoșilor Protestanți și sunt demni să păstreze succesiunea Bisericii…”
Paulicienii sau Manichenii din Armenia
“Această sectă ascunsă, atât de abominabilă, plină de seducere, superstiție și ipocrizie, neascultând de legile imperiale ce i-a condamnat adepții la moarte, 33 însă susținându-și credințele 34… Peter din Sicilia, ne descrie acești eretici prin caracterul lor, principiile lor, acțiunile lor din Vechiul Testament, adresarea lor față de ascunderea atunci când vroiau și alte lucruri deja menționate. Însă observă două sau trei care nu trebuie uitate, aversiunea lor particulară pentru imaginile lui Hristos crucificat, o consecință naturală a erorii lor, pentru cât de mult respingeau pasiunea și moartea Fiului lui Dumnezeu; 35 conceptul lor despre Fecioara Sfântă, pe care nu o considerau mama lui Isus Hristos, 36 de vreme ce îi respingeau trupul uman; 37 și mai mult ca orice, ura lor față de Eucarist.” 38
Conformitatea Paulicienilor cu Manichenii pe care St. Austin [Augustine] i-a respins
“Cedrenus, care a luat mare parte din scrierile sale despre Paulicieni de la acest istoric, descrie, după el, aceste trei caracteristici, și anume, aversiunea lor pentru Cruce, Sfânta Fecioară și Eucaristul. 39 Aceleași sentimente le-au avut și Manichenii străvechi. 40 Aflăm de la Sf. Austin că Eucharistul lor era diferit față de al nostru 41… noii Manicheni au primit deasemenea această doctrină de la strămoși. Deoarece încă de pe vremea lui Austin, Manichenii i-au ocărit pe Catolici din cauza idolatriei lor în onorarea martirilor sfinți, și pentru sacrificiile pe care le ofereau relicvelor lor… Asemenea răspuns clar 42 nu i-a prevenit pe Manichenii noi de la continuarea calomiilor ale pionierilor lor… Prin calomii ca acestea au reușit Manichenii să-i seducă pe cei ignoranți.”
Paulicienii au fost implicați activ în misiuni
“O mare dorință de mărire a sectei a fost mereu remarcată printre ei. Petru din Sicilia a descoperit că acest lucru era rezolvat în consiliul Paulicienilor pentru a trimite predicatori ai sectei lor în Bulgaria, pentru a-i seduce pe noii convertiți. Tracia, ce avea granița cu această provincie, a fost infectată de această erezie cu mult înainte. Astfel nu existau multe motive de a se teme de ce era mai rău din partea Bulgarilor, dacă Paulicienii, cei mai abili din secta Manicheană, ar fi încercat să-i seducă; iar acest lucru l-a făcut și pe Petru din Sicilia să scrie cartea menționată mai sus pentru arhiepiscopul lor, pentru a-i asigura împotriva unor asemenea eretici periculoși. În ciuda tuturor durerilor sale, este sigur faptul că erezia Manicheană avea rădăcini adânci în Bulgaria, și astfel s-a răspândit curând și în alte părți ale Europei; de unde vine și numele de Bulgari dat adepților acestei erezii.” 43
În căutarea descendenței adevăraților adepți ai lui Hristos de-alungul anilor, ca Protestanți putem găsi comfort prin cuvintele Domnului nostru ce decretă că Porțile Iadului nu vor învinge împotriva Bisericii sale. Paulicienii din Europa Estică erau un grup format din martorii adevărați, deși erau acuzați fals de ereziile Manichenilor de către dușmanii lor, dușmanii lui Hristos.
Domnul nostru garantează Doi Martori
Revelații 11 este un capitol puțin înțeles de Biserica din zilele noastre. O învățătură obișnuită, numită Futurism, îi descrie pe acești doi martori drept Moise și Elijah. Nicăieri în interpretarea Futuristă nu exitsă o interpretare istorică, spirituală unde cei doi martori reprezintă un corp de profeți ce sunt martori, de-alungul secolelor, spiritelor lui Moise și Elijah (Matt. 11:14). În opinile experților teologi Protestanți Joseph Milner, E.B. Elliot și G.S. Faber, de exemplu, Paulicienii erau cei care purtau flacăra adevăratei Biserici în pustiu, dând-o într-un final Catharilor/Albigenienilor din sudul Franței.
Din cauză că acești martori sunt puțini la număr, putem presupune că biserica adevărată pe care o reprezintă ei este deasemenea mică. Am auzit că martorii vor fi persecutați. Ei contraatacă prin focul Cuvântului, îndreptat spre dușmanii lor (versetul 5). Ei dețin autoritatea dată de Dumnezeu pentru a pronunța judecată dreaptă asupra dușmanilor lor, dușmanii lui Dumnezeu (versetul 6). Deși mărturia lor este adevărată, soarta lor este pecetluită. Declarați pe nedrept eretici, răsplata lor este moartea (versetul 7). Înțelegem falsa acuzație de erezie din cauză că le este respinsă îngroparea Creștină, o penalizare împotriva ereticilor în Evul Mediu (versetul 8).
Paulicienii au evidențiat aceste trăsături, trecând prin multe persecuții, dovedindu-și devotamentul față de adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ce era separată de cea falsă. Ei au fost batjocoriți din cauza susținerilor lor Biblice, de către biserica falsă.
Ph. D. nu e necesar pentru a evidenția adevărata Biserică de cea falsă
Aici intervin bunul simț și logica. Cei ce ucid nevinovații sunt criminali. Criminalii nu fac parte din Noul Ierusalim. Locul lor este în Lacul de Foc, (Rev. 21:8). Paulicienii erau inocenți și Creștini adevărați. Acest lucru l-am determinat mai devreme din doctrinele și spiritul lor iconoclastic. Cei care i-au ucis, Ortodocșii din Est, sunt criminali. Așadar, Biserica Ortodoxă de Est, în general, este o biserică falsă. Însă fără să cunoaștem greșelile ei trecute, biserica falsă, vinovată, își poate ascunde păcatul. Astăzi, Biserica Ortodoxă de Est își dovedește Creștinismul neortodox prin idolatrie, Mariolatrie și venerarea zeului pâine la Liturghie.
Cheia Istoriei Bisericii pentru a evidenția Biserica Adevărată de cea falsă.
Niciun creștin, în toate mințile, nu ar dori să pretindă apartenența în biserica falsă. Aici se găsește adevăratul motiv pentru suprimarea adevăratei istorii a Bisericii: este mult mai ușor de propagat minciuna atunci când Creștinii rămân ignoranți. Ucigașul în serie nu își arată niciodată adevărata identitate. La fel procedează și biserica falsă. Dacă ar face asta, ar speria potențialele victime și convertiți. Atât ucigașul în serie cât și biserica falsă se bazează pe ignoranța și naivitatea victimelor. Impostorii vin îmbrăcați în hainele oii, vorbind vorbe bune, în timp ce ei sunt defapt lupi, ce caută prada. Pentru a se păzi de atacurile profeților falși și ale bisericilor false, marii oameni ai lui Dumnezeu, ca de exemplu Rev. Joseph Milner, i-a dat Bisericii lui Hristos o istorie a adevăraților martori, prin care, dacă cineva dorește să aplice aceste adevăruri în timpul său, se poate deosebi astfel adevărata Biserică de cea falsă.
În primul volum al lucrării History of the Church of Christ, 44 Joseph Milner explică de ce, în 1794, era necesară lucrarea sa:
“Fondatorul Divin al religiei noastre a promis că Porțile Iadului nu vor învinge. Asemenea succesiune de oameni evlavioși trebuie să fi existat de-alungul timpului, astfel nu va exista niciun folos pentru o istorie ca aceasta, dacă dovedesc că în fiecare veac au existat adepți adevărați de-ai lui Hristos… Astfel, triumfurile Scepticilor vor apărea în lumina adevărului; când va fi evident pe de-a-ntregul că istoria lui Hristos a existat mereu și a adus roade, asupra cărora niciun sistem nu poate pretinde; și într-un final, astfel încât relele de care au fost acuzați Creștinii, nu s-au ivit din Evanghelie, ci din ipocrizia celor care s-au considerat demni de acel Nume, la care nici credința și nici practica nu le-a dat dreptul.”
Mai mult, Milner își prezintă primul volum printr-o declarație crucială: “Dacă aș fi mai bogat în reflexii decât unele legi aprobate de istorie, ar face bine să observe că interpretările greșite ale istoriei antice necesită atenție.” Milner știa prea bine că istoria era pervertită pentru a ajuta interpretările greșite ale bisericii false ca fiind adevărate, și vice versa. Necesită atenție pentru a vedea prin acuzațiile false ale ereziei aruncate asupra Aleșilor lui Hristos.
În al treilea Volum al său, care vorbește despre secolele 6-12 ale Bisericii, Prefața lui Milner reintroduce dorința sa de a relata cititorului existența adevăratei Biserici a lui Hristos de-alungul istoriei: “Sper că Cititorul Scriptural va vedea Biserica cum iese din aceste Secole Întunecate; doar dacă lasă deoparte toate opinile parțiale ale sectelor și denominaților, anilor și țărilor, și va da atenție exclusiv remarcilor și dovezilor Creștinismului adevărat. Acesta este adevărata stare de spirit, pe care subiectul de față o necesită; și este ceea ce eu am încercat cu tărie să mențin.” Cu alte cuvinte, cititorul trebuie să lase deoparte istoria Bisericii învățată din colegiul Bibliei și seminariu. Este eronată și întinată.
Rev. Milner Proclamă cu Îndrăzneală Anticristul Papal, Omul Păcatului
Rev Milner permite un amestec nominal de superstiție în adevărata Evanghelie a secolului 5, însă “atunci când acest grad este depășit, și idolatria generală îi ia locul, sistemul devine atunci prea corupt pentru a merita numele de Biserică a lui Hristos. Am marcat această limită cât am putut de bine în cursul Istoriei, am arătat Omul Păcatului maturizat prin ororile sale gigantice, iar din această epocă am fost disperat să descopăr Biserica în corpul colectiv al Creștinilor nominali. Fiecare Cititor va observa diferitele trăsături ale Anticristului descris în acest Volum, iar unii probabil că vor putea să formeze o idee adecvată și distinctă despre natura Papalității.” 45
Milner Admite că nu iubește istorile populare ale bisericii – Îl Plictisesc
“Istoria acestor șapte Secole, după cum a apărut în narațiunile noastre Ecleziastice, trebuie confesat că este extrem de neinteresantă. Scriitorul prezent poate atesta la acest trist adevăr. Începând să studieze istoria folosind Cartea lui Eerman despre Istoria Creștinismului, acest scriitor nu poate rămâne treaz! Nu-i atrăgea atenția, și nici nu i-a mișcat spiritul de scriere. Cu alte cuvinte, felul în care istoria era prezentată de către școlarii lui Eerdman, îl lasă pe cititor cu sentimentul: “Cui îi pasă?!” Nu s-a întâmplat decât atunci când scriitorul curent a citit istoria Bisericii adevărate persecutate de Bestie și curvele sale de fiice, că a găsit această hrană pentru sufletul său. Aceste istorii au fost scrise de Protestanți Englezi importanți ca Milner, Faber, Allix și Elliot. Revelația lui Isus Hristos a prins viață cu conștiința că Apocalipsa nu era o descriere a viitorului, ci era în schimb o istorie vie a adevăraților Creștini, care aveau nume adevărate și care au dus vieți sfinte și exemplare în numele Domnului.”
Expuneți-l pe Anticrist și Satana iese la iveală
S.R. Maitland încearcă să distrugă Istoria lui Milner
Prin expunerea Bisericii false în lumina adevărului, Rev Milner a ridicat mânia Adversarului, Distrugătorul de sfinți. Într-un final, Satana a ridicat un pion, Rev. S.R. Maitland, care a scris împotriva Istoriei lui Milner în faimoasa lucrare Facts and Documents Illustrative of the History, Doctrine and Rites of the Ancient Albigenses and Waldenses. 46
El declară: “Pot spune că nu am nicio dorință sau dispoziție de a-l submina pe Milner. Evlavia sa și talentele sale generale sunt remarcabile… Însă totuși, este evident că cunoștințele sale nu se ridică la nivelul care l-ar califica pentru sarcina pe care o îndeplinește; și fără de care, pietatea și talentele nu-l pot face un scriitor respectabil al istoriei bisericii – în special asemenea istorie pe care a reprezentat-o… Scopul era la fel de nobil cum execuția era de defectivă…” 47
Părerea lui Maitland despre Paulicieni îi face pe aceștia să pară niște eretici
“Pentru a forma o opinie bună despre Albigenieni, și cererea lor de a fi luați în considerare ca persoane evlavioase și reformatori adevărați ai bisericii, pare necesar să luăm în considerare credința și istoria Paulicienilor, o sectă care s-a ridicat în Est, în secolul șapte. 48 Și sunt înclinat să fac asta deoarece s-a făcut o încercare pentru a menține ortodoxismul lor și pentru a-i face martori. 49 Adevărul este, cred, că cei care au susținut doctrina anilor 1260, 50 au fost atât de presați în încercările lor de a găsi martori, încât s-au mulțumit cu orice persoană, care a fost sau care predindea că a fost, în orice fel împotriva acelei puteri, pe care sistemul încearcă să-l arate drept Omul Păcatului. 51… și așadar unii martori au vrut să arate, nu doar că Paulicienii erau ortodocși eminenți, ci și că erau persecutați de Roma… Cât despre Paulicieni, nu știu niciun alt istoric, înaintea lui Milner, care să nu-i fi considerat eretici… El nu pretinde că ar avea vreo autoritate. Ne spune că și-a luat materialele de la Gibbon și Mosheim… Va ajuta mai mult scopul de a descoperi ce l-a făcut pe Milner să se adreseze Paulicienilor; și în ciuda celor două ghiduri profesionale ale sale, (și cred că ale oricărui scriitor ecleziastic), pentru a descoperi în ele una dintre acele prezențe extraordinare ale Duhului Sfânt, prin care cunoștințele despre Hristos și practica divinității, este păstrată vie în lume. Cum de a fost el atât de diferit față de predecesorii săi, Greci, papali și Protestanți, infideli și Creștini?” 52
Maitland dezbate împotriva implicării Papale în Persecuțiile Paulicienilor
Maitland obiectează apoi la percepția lui Milner că Papa era cauza directă a persecutării Paulicienilor sub Împărăteasa Theodora. O scrisoare de la Papa Nicholas I către Theodora, l-a făcut pe Milner să “adune informații ce dovedeau că Paulicienii au fost persecutați de tirania Romei.” În plus, Maitland găsește o excepție la insinuarea lui Milner, cum că Paulicienii erau vinovați doar de o crimă, și anume că nu acceptau Însemnarea Bestiei. 53 Rev. Maitland continuă, citând prima ediție a lui Milner:
“Theodora a fost urmată la tron de fiul ei, Michael. Cruzimile și superstițile ei meritau aplauzele lui Nicholas, care a devenit Papă la Roma în 858. Într-o scrisoare, el aprobă acțiunile ei și o admiră pe Theodora, după cum a fost și în cazul reginei Mary, dintr-o inimă fragedă și plină de compasiune feminină s-a transformat într-un tiran sângeros și fără milă. Eu încă nu sunt dispus să suprim faptul că din cuvintele Papei se pare că “Sămânța Apostolică a avut parte de exploatări glorioase”; deoarece papa, după ce i-a spus că ereticii erau înspăimântați și că în același timp îi admirau tăria de a menține puritatea credinței catolice, el adaugă: din cauză că ai uirmat instrucțiunile Apostolice. Astfel era și tirania Anticristului stabilită la Roma.” 54
Conform lui Maitland, Milner era mai puțin sincer în declarația sa cum că Papa de la Roma era Anticristul. În estimările lui Maitland, scrisoarea lui Nicholas nu făcea deloc referire la Paulicieni. 55 Maitland spune că e absurd faptul că Nicholas se referea la Paulicieni. Pentru a da dovadă declarației sale, Maitland traduce el însuși scrisoarea. După ce a citit traducerile lui Milner și Maitland a scrisorii cu pricina, este opinia scriitorului curent că Milner era justificat în interpretarea sa. Deși Paulicienii nu erau menționați, ereziile falselor doctrine au fost, aceastea referindu-se la Paulicieni, dintre care, 100,000 au fost uciși de Theodora. Fraza cheie este tradusă de Maitland astfel: “Pricina pentru care ereticii au prins curaj din cauza ta este că ai urmat doctrinele Apostolice și ai primit observații din partea patriarhului Constantinopolului cu care Biserica Romei era în legământ…” 56
Maitland conclude: “Cât despre Paulicieni, și cererea lor de a fi considerați martorii lui Dumnezeu împotriva Anticristului; și despre presupusul amestec al papei, în persecuța pe care au suferit-o… Am declarat doctrina Paulicienilor mai mult decât era necesar, fie pentru a șterge falsa relatare a lui Milner, sau absurda încercare de a-i învinovăți drept martori împotriva papalității…” 57
Protestantul Rev. John King vine în apărarea lui Milner
Neacceptând ca armata Satanei să aibă ultimul cvânt în controversa asupra legitimării acuzației cum că Papalitatea ar fi Anticristul, Rev. John King se ridică pentru a apăra viziunea istorică a Protestantților asupra profeției. Oamenii din oraș și cei ai Bisericii lui Hristos, Hull, John King, M.A, au publicat lucrarea Maitland Not Authorized to Censure Milner, 58 în timp ce războiul lucrărilor dintre Protestanții anti-papali și Anglicanii ecumenici a început. King își evidențiază scopul spunând:
“În încercarea de a respinge anumite acuzații aduse recent împotriva Istoriei Bisericii a lui Milner, multe dintre care au părut a fi nefondate, multe fiind exagerate, și toate de o severitate de nedescris, este bine să începem cu punerea cititorului în posesia liniei precise de apărare care va fi luată, astfel să poată judeca mai ușor cât de mult succes au… Voi începe să arăt că nu există destulă eroare în scrierile lui Maitland pentru a-l abate de la dispoziția dogmatismului, și destulă corectitudine generală în Istoria Bisericii a lui Milner pentru a susține un ghid sigur la întrebările importante, ce nu acceptă acele greșeli minore… este intenționat a dovedi că Maitland este incompetent în a pronunța sentința asupra lui Milner, din cauza nevoii sale remarcabile de acuratețe, asupra acelor puncte din istorie despre care vorbește cu mult pozitivism.” 59
King îi vede pe Paulicieni ca Descendenți Legitimi ai Bisericii Primului Secol
“Bossuet, din câte știu eu, a fost primul care a susținut și argumentat pentru o distincție clară între Albigeni și Waldesieni, la fel ca Maitland. 60… Va fi necesar de menținut unele dintre multele autorități ce pot fi citate de partea opusă. Capitolele șase, opt și zece ale tratatului lui Ussher, De Succesione, etc., arată cât de mult au reușit școlarii să identifice Albigenienii și Waldesienii. Basnage, în lucrarea sa elaborată Histoire de l Eglise, argumentează împotriva lui Bossuet asupra acestui punct de vedere, spunând: “Vaudois și Albigenienii au aceeași doctrină și sunt un singur corp cu diferite nume.” Allex susține că separarea dintre ei era locală, nu doctrinală; și că amândoi făceau parte din succesiunea martorilor, pe care Dumnezeu, în fiecare veac, i-a păstrat în biserica sa pentru a se opune influenței dominante a papalității.” 61
Concluzia lui King: Maitland ajută Papalitatea
Adevărul este că numele de Manichean a devenit un termen general, atât în Biserica Greacă cât și în cea Latină, fiind aplicat fără discriminare oricărei persoane care se opunea autorității și ridica indignarea bisericii… Călugării care-l urmau pe Macedonius, l-au proclamat pe împăratul Anastasius drept Manichean; iar prin această minciună aproape că și-a pierdut imperiul și viața. Consiliul de la Constance l-a acoperit pe Origen cu aceeași infamie. Împărații care au îndrăznit să se opună venerării imaginilor, au fost considerați Evrei, Sarazini și Manicheni. Papa Boniface VIII i-a condamnat ca Manicheni pe toți cei ce votau pentru autoritatea regilor, declarând că pentru a apăra monarhia temporară, trebuia să stabilească “două principii” în guvernul lumii, unde religia Creștină recunoltea doar unul, acela fiind Papa. Astfel dacă cineva punea la îndoială doctrina transubstantinenței, se spunea că acesta nega adevărul trupului și sângelui lui Hristos, sau dacă obiecta asupra doctrinei Romane legată de botez, el era denunțat ca Manichean.
“Cu această grijă, dovada unor asemenea martori trebuie să fie primită, iar deducerea făcută din acuzațile lor trebuie să fie evidentă fiecărui chestionar. Însă despre necesitatea unor asemenea griji și deducții, Maitland pare că nu cunoaște prea multe… Efectele indirecte și fără îndoială, neintenționate ale argumentelor sale sunt pentru a ridica caracterul papalității și să-i deprime pe oponenții săi…” 62
O scurtă biografie a lui Milner și a lui Maitland 63
Joseph Milner (d. 1797)
“Tatăl său era sărac, însă prin ajutorul prietenilor săi, el a fost trimis la Catherine Hall, Cambridge, unde a primit un post la capelă… În 1766, el a primit ordinele sfinte… iar în 1768 a fost ales drept lector al Sfintei Treimi, în acel oraș… În 1770 el a devenit un discipol înfocat al școlii evanghelice, și a primit disfavorul pe care îl veau persoanele suspectate de “metodism”. El a pierdut majoritatea persoanelor bogate din congregația sa… În mare parte datorită lui, Hull a devenit un centru evanghelic. În 1792 el a avut o febră puternică, din efectele căreia nu și-a revenit niciodată pe deplin…”
Samuel Roffey Maitland (d. 1866)
“Istoric și scriitor… tatăl său era un negustor din Londra, iar mama sa i-a cumpărat acestuia o proprietate în Gloucestershire… În 1809, Maitland a fost acceptat la Colegiul St. John, Cambridge… în următorul an el a migrat la Colegiul Trinity… În 1821 a fost admis în ordinul diaconului, iar apoi în ordinul preoților… În 1838, Arhiepiscopul Howley l-a făcut pe Maitland bibliotecar și păstrător al manuscriselor din Lambeth… arhiepiscopul i-a dat bibliotecarului său diploma D.D. … În 1839, el a fost ales în Societatea Roială și editor al British Magazine.”
Note:
1 The Paulician Heresy, p. 196, (Paris: Mouton & Co.,1967).
2 Articol, Manichæism, p. 342, (Grand Rapids: 1960).
3 Ibid., p. 171.
4 Robert C. Walton, (Grand Rapids: Zondervan, 1986).
5 Articol, Paulicians, (McGraw-Hill & The Catholic University of America, 1967).
6 Cf. E. B. Elliott, Horæ Apocalypticæ, vol. II, pp. 297-344, 5th Edition, (London: 1862). Elliott concludes, “…ei erau întradevăr, conform tenorului Apocalipsei, o linie de martori adevărați pentru Domnul Isus Hristos.”
7 Op. cit., p.198.
8 London & Philadelphia, 1898.
9 Cf. Catechism of the Catholic Church, ¶ 1159 Holy Images, (NY: Doubleday, 1995).
10 Cf. the gold chalice with the golden cup of Rev.17:4.
11 Op. cit., pp. 15-17.
12 I.e., the Mark of the Beast.
13 Op. cit., p. 35.
14 P. 68.
15 P. 71.
16 PP. 72-73
17 P. 74.
18 Nicene and Post-Nicene Fathers, vol. 14, The Seven Ecumenical Councils, Edited by Philip Schaff and Henry Wace, (Mass.: Hendrickson Pub., 1995), p. 550.
19 Loc. cit., pp. 200-01.
20 A Manual of Church History, translated from the German by W.G.T. Shedd, (Andover: Draper, 1882), pp. 76-80.
21 Ibid., citing Constantin Porphyrog. continuat. IV.16, p.103; Ed. Par.
22 A Compendium of Ecclesiastical History, transl. from German by Samuel Davidson, (Edinburgh: Clark, 1854), pp. 208-12.
23 Anglia: 1825; a 5-a Ediție (Reformation History Library: Ages Digital Library, 1997).
24 Grand Rapids: Eerdman’s Pub. Co., 1988 reprint.
25 ediția 1959, articol, Paulicians.
26 Traducere în Engleză, în 2 volume, (New York: John Doyle, 1836).
27 Encyclopedia Britannica ne informează că el a dezbătut împotriva venerării relicvelor, a respins bunurile lumești și celibaritatea clerului.
28 Cititorul trebuie să observe refuzul oamenilor sfinți de-alungul anilor, care nu au acceptat semnul Bestiei, ci în schimb s-au opus activ venerării imaginilor Bestiei. (Cf. the preaching of the three angels, Rev. 14.)
29 Bossuet se referă la clasicul secolului 16 Illyricus, Catalogul Martorilor pentru Adevăr, primul effort Protestant de a arăta succesiunea pionierilor Protestanți de-alungul anilor.
30 Protestanții Calviniști s-au luptat fără încetare cu forțele Anticristului.
31 Wycliffe și Huss erau Calviniști cu 100 de ani înaintea lui Calvin, crezând în Predestinarea Absolută..
32 Bossuet se referă cu siguranță la Calendarul Martirilor al lui John Foxe, ce se găsește în Acts and Monuments.
33 El vorbește despre Legile Civile ce cereau ca ereticii vinovați de Manicheanism să fie uciși.
34 Porțile Iadului nu au învins adevărul.
35 În realitate, ei au respins sacrificiul Liturghiei, la fel ca Protestanții. Papistașii și Ortodocșii de Est au văzut respingerea Liturghiei ca o respingere a sacrificiului lui Hristos.
36 Ei nu se rugau și nici n-o venerau pe Fecioară, și nici nu o considerau Mama lui Dumnezeu. Fecioara era o păcătoasă, Hristos nu făcea parte din natura ei păcătoasă.
37 Ei au respins folosirea imaginilor, inclusiv celor numite “Hristos”. Asta a rezultat în etichetarea lor ca respingători ai Învierii. În mințile iubitorilor de imagini, ei erau îndreptățiți să dovedească lumii că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat.
38 O altă tendință Protestantă, negarea Adevăratei Prezențe.
39 I.e., their aversiunea or față de venerarea crucii, Mariei și apei.
40 Scriitorul prezent devine tot mai suspicios despre natura eretică a Manichenilor, deoarece vede multe asemănări între ei, Paulicieni și Protestanți.
41 La fel cum Împărtășania Protestantă diferă de Liturghie.
42 “…….ei erau departe de a le oferi acest sacrifiu, însă sperau să exercite doar imitați virtuților sfinților, pentru a cumpăra parteneriatul fără merite; pentru a fi ajutați de rugăciunile lor.”
43 Op. cit., pp. 46-55.
44 Pp. x-xi.
45 Op. cit., pp. v-vi.
46 Londra: C.J.G. and F. Rivington, 1832.
47 Pp. 44 & 46.
48 Protestanți ca Milner, Faber și Elliot îi considerau pe Paulicieni drept predecesorii Albigenienilor.
49 I.e., in Rev. 11.
50 I.e., Principiul An-Zi profetic Protestant/Biblic. O zi în profeție = un an.
51 Maitland, un fondator al Futurismului, declară că are același spirit ca și Iezuitul Bossuet, care a declarat în lucrarea sa History of Variations of the Protestant Churches, p. 49: “Istoria pe care o voi relata despre aceste trei secte [Albigenieni, Vaudois și Petrobrusieni], deși epitomizată, va fi susținută cu siguranță de dovezi puternice astfel încât să rușineze Calviniștii.”
52 Op. cit., pp. 61-71.
53 P. 72.
54 Incredibil, a 2-a ediție a lui Milner, editată de fratele său, Isaac, după moartea sa, șterge referințele făcute la scrisoarea lui Nicholas.
55 P. 74 ff.
56 P. 79. [Theodora a urmat doctrina papală “ucideți vecinul.”]
57 Pp. 80-81.
58 Londra: L. & J. Seeley, 1835.
59 Pp. 1-2.
60 Albigenienii erau acuzați deasemenea de Manicheanism, fiind văzuți de către dușmanii lor, Biserica Romei, ca descendenții ereticilor Paulicieni. Apologeticile Romano Catolice încearcă să-i scoată pe Paulicieni de pe lista celor doi martori promiși în Rev. 11. Prin asta, Biserica Romei și progenitura sa ar putea prelua rolul de martor ortodox al adevărului.
61 Op. cit., pp. 38-39. King descrie lucrarea Ecclesiastical History a lui Allix: “Începând din perioada Apostolică, Allix urmărește din secol în secol, adevărata Biserică a lui Hristos.” (p. 16.)
62 Pp. 71-73.
63 Sursă: Dictionary of National Biography.
