Data naşterii lui Arius, preotul Nord-african al cărui nume a fost împrumutat de una din cele mai tulburătoare schisme ale creştinismului, este nesigură. El pare să se fi născut în Libia. După toate probabilităţile a fost discipolul lui Lucien din Antiohia. În timpul episcopatului lui Petru din Alexandria (300-311) Arius a fost numit diacon în acel oraş şi şi-a început furtunoasa carieră pastorală care este cunoscută în istorie. La scurt timp a fost excomunicat pentru faptul că s-a asociat cu melitiştii, a fost repus în drepturi de Achillas, Episcop de Alexandria (311-12), şi a fost ordinat ca preot şi i-a fost oferită spre păstorire biserica din Baucalis. Undeva între anii 318 şi 323 Arius a iniţiat conflictul cu Episcopul Alexandru cu privire la natura lui Cristos. Într-o serie întreagă de sinoade obscure, s-a încercat semnarea unui armistiţiu între adepţii lui Alexandru şi cei ai lui Arius. Arius a replicat prin publicarea lucrării Thalia (a cărei existenţă ne-a fost transmisă doar prin citatele folosite de Atanasie pentru a-l combate) şi prin negarea armistiţiului. În februarie 325, Arius a fost condamnat în cadrul sinodului întrunit în Antiohia. Împăratul Constantin a intervenit în această privinţă, şi el a fost cel care a convocat primul conciliu ecumenic, Conciliul de la Niceea. Acest conciliu s-a întrunit în 20 mai, 325, şi a avut ca rezultat condamnarea lui Arius şi a învăţăturilor sale. Atanasie a fost prezent în anturajul lui Alexandru. El [Atanasie] a participat în mică măsură la discuţiile Conciliului de la Niceea, însă atunci când a devenit Episcop de Alexandria în 328, a devenit duşmanul neobosit al lui Arius şi al Arianismului şi campionul de necontestat al formulei Niceneene.
Ca urmare a condamnării sale, Arius a fost exilat în Ilirica. Acolo a continuat să scrie, să predea şi să se adreseze unui cerc tot mai larg de adepţi ai Arianismului din pătura politică şi eclesiastică. Undeva prin anii 332 sau 333 Constantin a stabilit contact direct cu Arius, iar în anul 335 cei doi s-au întâlnit în Nicomedia. Acolo Arius a prezentat o mărturisire de credinţă pe care Constantin a considerat-o suficient de ortodoxă pentru a permite re-analizarea cazului lui Arius. Prin urmare, ca o consecinţă a dedicării Bisericii faţă de Învierea din Ierusalim, Sinodul întrunit la Ierusalim s-a declarat în favoarea re-acceptării lui Arius în comunitate, chiar în zilele când acesta se afla pe patul său de moarte în Constantinopol. De vreme ce concepţiile Ariene erau foarte intens susţinute de mulţi episcopi activi şi de membrii ai curţii [imperiale], iar Arius însuşi încetase să joace un rol vital în controversă, moartea sa care a survenit în 335 sau 336 nu a avut nici un efect în direcţia micşorării tulburării ce avea loc în biserică. În loc să rezolve chestiunea, Conciliul de la Niceea, prin condamnarea lui Arius, a lansat o dezbatere creştină ce avea să cuprindă întregul imperiu.
Arius a fost un meticulos raţionalist grec. A moştenit Cristologia Logosului a Orientului, doctrină susţinută aproape pe plan universal. A lucrat în Alexandria, centrul învăţăturilor lui Origen cu privire la subordonarea Fiului faţă de Tatăl. El şi-a îmbinat această moştenire într-o Cristologie raţionalistă care a determinat năruirea echilibrului pe care Origen o menţinuse în teologia sa sub-ordinaţionistă prin insistenţa sa asupra fiinţei eterne a Fiului.
Rezerva faţă de erezia lui Arius şi a Arianismului provocată de simbolul şi anatemele adoptate de Conciliul de la Niceea serveşte drept principiu pentru poziţia fundamentală a lui Arius.
Afirmaţia Niceneană „Şi într-unul Domn Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, cel de o fiinţă cu Tată” a fost formulată tocmai pentru a nărui afirmaţia centrală a lui Arius conform căreia Dumnezeu era imuabil, unic, imposibil de cunoscut, unul absolut. Prin urmare Arienii considerau că nici o parte din Dumnezeu nu putea fi sub nici o formă comunicat sau împărtăşit cu vreo altă făptură. Afirmaţia conciliului „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut” a îndepărtat afirmaţia lui Arius că, de vreme ce Dumnezeu era imuabil şi imposibil de cunoscut, Cristos trebuie că era o făptură creată, făcut de Dumnezeu din nimic, primul fără îndoială din toată creaţia, dar parte a ei. Această afirmaţie a limitat conceptul preexistenţei lui Cristos adaptând Cristologia Logosului dominantă la Arianism. Logosul, primul născut, creat de Dumnezeu, a fost încarnat în Cristos, dar, aşa cum susţinea Arius, „a fost o vreme când el nu exista.”
Proclamaţia Niceneană „cel de-o fiinţă cu Tatăl” a transformat termenul homoousios drept cuvântul cheie al drept-credincioşilor [orto-docşilor]. Arianismul s-a scindat în două partide, una dintre ele considerând că Cristos era de-o fiinţă cu Tatăl (homoousios). O grupare mult mai extremă insista asupra faptului că Cristos, fiind o parte a creaţiei, nu era asemenea Tatălui în ce priveşte substanţa, [nu era de-o fiinţă cu Tatăl] (anomoios). Arius însuşi pare să fi aparţinut celei dintâi dintre partide, adică părţii mai moderate.
Anatemele pronunţate de conciliu au fost extinse asupra tuturor celor care susţineau că „a existat o vreme când [Fiul] nu exista”; „a existat o perioadă înainte de fiinţa Sa”; „a fost făcut din nimic”; „Fiul lui Dumnezeu este de altă fiinţă sau substanţă [decât Tatăl]”; şi „Fiul lui Dumnezeu [este] creat ca fiind supus pieirii sau schimbabil.” Ultima dintre anateme au atacat o altă afirmaţie conţinută de învăţăturile Ariene. Arius şi urmaşii săi Arieni au propovăduit faptul că Cristos a crescut, s-a schimbat, s-a maturizat în înţelegerea Sa cu privire la planul divin potrivit Scripturilor, şi prin urmare nu putea fi parte a unui Dumnezeu neschimbător. Eu nu era Dumnezeu Fiul; ci mai curând I S-a dat titlul de Fiu al lui Dumnezeu ca onoare.
Dacă am fi trăit în acele vremuri, ne-am fi putut gândi că Arianismul avea să prindă teren în doctrina Bisericii. Începând din vremea lui Constantin, curtea [imperială] a fost adesea de coloraţie Ariană. De cinci ori a fost trimis în exil Atanasie din Alexandria, exilări care i-au fărâmiţat îndelungul episcopat. O serie de sinoade au respins simbolul Nicenean în diferite moduri, Antiohia în 341, Arles în 353; şi în 355 Liberius din Roma şi Ossius din Cordoba au fost exilaţi, şi la numai un an mai târziu Hilary de Poitier a fost trimisă în Frigia. În anul 360 toate crezurile mai timpurii au fost desfiinţate la Constantinopol, iar termenul substanţă (ousia) a fost scos în afara legii. Fiul a fost declarat a fi simplu „precum Tatăl care L-a născut.”
Contraatacul ortodox asupra Arianismului a subliniat faptul că teologia Ariană L-a redus pe Cristos la un semi-zeu şi în consecinţă a reintrodus politeismul în creştinism, de vreme ce lui Cristos i se aducea închinare în rândurile Arienilor, şi la fel şi în rândurile ortodocşilor. Dar per ansamblu, cel mai consistent argument împotriva Arianismului a fost constanta deviză soteriologică a lui Atanasie că doar Dumnezeu, singurul şi adevăratul Dumnezeu Întrupat putea reconcilia şi răscumpăra omenirea căzută pentru Dumnezeul cel Sfânt. Lucrările Părinţilor Capadocieni, ale lui Bazil cel Mare, ale lui Grigore de Nisa (Nissenul), Grigore de Nazians, au fost cele care au adus rezoluţia finală care s-a dovedit în cele din urmă acceptabilă în ochii bisericii. Ei au separat conceptul de substanţă (ousia) de cel de persoană (hypostasis) şi astfel au permis apărătorilor ortodocşi ai formulei Niceneene originale şi partidului ulterior numit moderat sau semi-Arian să găsească o formulă unitară în ce priveşte înţelegerea lui Dumnezeu drept o substanţă şi trei persoane. Cristos avea prin urmare aceeaşi substanţă cu Tatăl (homoousios) dar era o persoană distinctă. Prin acest mod de a expune crezul, Conciliul de la Constantinopol din 381 a reuşit să reafirme Crezul Nicenean. Prea-cuviosul Împărat Teodosie I a trecut de partea ortodoxiei iar Arianismul a început să piardă teren în imperiu.
Îndelunga bătălie cu Arianismul nu avea să se sfârşească încă, pentru că Ulfilas, vestitul misionar care a lucrat în triburile Germanice acceptase mărturisirea homoeană pronunţată la Constantinopol în 360. Ulfilas a propovăduit similarităţile Fiului cu Tatăl şi totala subordonare a Duhului Sfânt [faţă de celelalte două persoane]. El i-a învăţat pe vizigoţii aflaţi la nord de Dunăre, iar ei au readus semi-Arianismul înapoi în Italia. Vandalii au fost învăţaţă de preoţi vizigoţi iar în 409 aveau să poarte aceeaşi învăţătură semi-Ariană până în Spania, traversând Pirineii. Abia spre sfârşitul celui de-al şaptelea secol a reuşit ortodoxia să absoarbă Arianismul în cele din urmă. Totuşi Arianismul a renăscut în era modernă sub forma Unitarianismului extrem, iar Martorii lui Iehova îl consideră pe Arius drept înainte-mergătorul lui C. T. Russell.
V. L. Walter
(Dicţionarul Evanghelic Elwell)
Bibliografie
J. Danielou şi H. Marrou, The Christian Centuries, [Creştinismul de-a lungul secolelor] vol. I, capitolele. 18-19;
J. H. Newman, The Arians of the Fourth Century, [Arienii din secolul patru];
R. C. Gregg and D. E. Groh, Early Arianism, [Arianismul timpuriu];
T. A. Kopecek, A History of Neo-Arianism, [O istorie a Neo-Arianismului] 2 volume;
H. M. Gwatkin, Studies in Arianism [Studii ale Arianismului];
E. Boularand, l’Heresie d’Arius et la foi de Nicee, [Erezia lui Arius şi crezul de la Niceea] 2 vol.
(courtesy of http://mb-soft.com)
ARTICOLE ADIŢIONALE LA SUBIECT:
ARIANISMUL – Doctrină şi Istorie. Prima dintre disputele doctrinare care i-a deranjat pe creştini după ce Constantin a recunoscut Biserica în 313 d. Hr., şi părintele multor altora în timpul a trei secole, Arianismul ocupă un loc larg în istoria clericală. El nu este o formă modernă de necredinţă, şi de aceea va apărea ciudat în ochii moderni. (courtesy of www-personal.si.umich.edu)
“Arianismul” – de Philip Schaff – numit astfel după conducătorul său – Arius (), un prezbiter din Alexandria (d. 336), vezi ARIUS – este una dintre cea mai puternică şi mai fermă dintre ereziile din istoria creştinismului străvechi. Acesta a fost în timpul secolului al patrulea crezul predominant în Biserica estică, deşi sub protestul constant viguros al partidei ortodoxe. De asemenea el a fost la început crezul celor mai multe rase barbare Teutonice, înainte ca ele să fie convertite la Catolicism. (courtesy of www.earlychurch.org.uk)
HISTORIA ARIANORUM (ISTORIA ARIANILOR) – ACEASTĂ Istorie ia naraţiunea din admiterea lui Arius la comuniune la „dedicarea” sinodului din Ierusalim (Consiliul amânat din Tyre) în 335, după cum este descrisă în Apol. c. Ar. 84. S-a presupus de obicei din începutul său abrupt (grecescul tauta, care se referă la o naraţiune antecedentă) că Istoria şi-a pierdut capitolele sale mai timpurii, care conţineau istoria Arianismului ab ovo. Montfaucon sugerează de fapt că, copiatorii au omis primele capitole datorită identităţii lor în substanţă cu marea Apărare. Dar aceasta pare să ceară reconsiderare. Dacă presupusele capitole lipsă erau diferite (2) în formă faţă de a doua parte a Apărării, ele nu ar fi fost omise: pentru că astfel de repetiţii ale aceluiaşi subiect cu alte cuvinte sunt foarte frecvente în lucrările lui Atanasie: dar dacă ele erau identice în formă, ele nu sunt pierdute, şi concluzia este că Istoria a fost scrisă cu intenţia expresă de a continua Apărarea.
Viața Sfântului Atanasie și relatarea arianismului – Atanasie s-a născut între 296 și 298 . Părinții săi, conform scriitorilor de mai târziu, erau de rang înalt și bogați. În orice caz, fiul lor a primit o educație liberală. În cea mai tânără lucrare a sa îl găsim citându-l în mod repetat pe Platon și gata cu o definiție din Organon al lui Aristotel. De asemenea, este familiarizat cu teoriile diferitelor școli filosofice și, în special, cu evoluțiile neoplatonismului.
PATRU DISCURSURI ALE SF. ATHANASIUS ÎMPOTRIVA ARIENILOR (scrise între anii 356 și 360) – Nu există nicio dovadă absolut concludentă cu privire la relația acestor Discursuri, de fapt, din limbajul din ii. 1 s-ar părea că ele au fost publicate la intervale de timp. Cu toate acestea, cei mai buni judecători sunt de acord să le atribuie perioadei rodnice a “celui de-al treilea exil”. Discursurile nu pot fi într-adevăr identificate cu relatarea pierdută a ereziei ariene adresată unor călugări egipteni (vezi Introd. to Arian Hist. supra); dar cererea pentru un astfel de tratat s-ar putea să-l fi pus pe Atanasie să compună o respingere mai cuprinzătoare a ereziei. (courtesy of www.synaxis.org)
- DISCURSUL I – DESPRE toate celelalte erezii care s-au îndepărtat de adevăr se recunoaște că nu au făcut decât să născocească(1) o nebunie, iar ireligiozitatea lor a devenit de mult timp notorie pentru toți oamenii. Pentru că(2) autorii lor au plecat de la noi, rezultă în mod clar, așa cum a scris fericitul Ioan, că ei nu au gândit niciodată și nici nu gândesc acum cu noi. De aceea, după cum spune Mântuitorul, prin faptul că nu se adună cu noi, ei se împrăștie cu diavolul și stau cu ochii pe cei adormiți, pentru ca, prin această a doua însămânțare a propriei lor otrăviri muritoare, să aibă tovarăși de moarte.
- DISCURSUL II – Regula Fidei contrazice un sens arian al textului; care nu este susținut nici de cuvântul “slujitor”, nici de “făcut” care apare în el; (cum poate fi Judecătorul printre “lucrările” pe care “Dumnezeu le va aduce la judecată?”), nici de “credincios”; și este contrazis de contextul imediat, care este despre Preoție; și de pasajul anterior, care explică cuvântul “credincios” ca însemnând demn de încredere, așa cum fac 1 Pet. iv. fin. și alte texte. În ansamblu, făcutul poate fi înțeles cu siguranță fie despre generația divină, fie despre creația umană.
- DISCURSUL III – Doctrina coinciziei. Tatăl și Fiul Fiecare Dumnezeu întreg și perfect. Ei sunt unul în celălalt, pentru că Esența lor este Una și aceeași. Ei sunt fiecare desăvârșiți și au o singură Esență, pentru că a doua persoană este Fiul celei dintâi. Explicația evazivă a lui Asterius asupra textului analizat; respinsă. Din moment ce Fiul are tot ceea ce are Tatăl, El este Chipul Său; iar Tatăl este Unicul Dumnezeu, pentru că Fiul este în Tatăl.
- DISCURSUL IV – Substanțialitatea Cuvântului dovedită din Scriptură. Dacă Originea unică este substanțială, Cuvântul Său este substanțial. Cu excepția cazului în care Cuvântul și Fiul este o a doua Origine, sau o lucrare, sau un atribut (și astfel Dumnezeu este compus), sau în același timp Tatăl, sau implică o a doua natură în Dumnezeu, El este din Esența Tatălui și este distinct de El.
SF. ATANASIE: APĂRAREA ÎMPOTRIVA ARIANILOR, PARTEA I – „Această Apărare,” spune Montfaucon, „este cea mai autentică sursă din istoria Bisericii în prima jumătate a secolului patru. Atanasie este pe departe superior oricăror istorici ai perioadei, deopotrivă din mărturia sa personală pentru cea mai mare parte a faptelor pe care le relatează, şi din acurateţea şi folosirea documentelor actuale. Pe de altă parte, Rufinus, Socrates, Sozomen, Theodoret, nu trebuie să fie folosiţi fără precauţie extremă, decât dacă ei citează documente, ceea ce este cazul adesea.”
SF. ATANASIE: APĂRAREA ÎMPOTRIVA ARIANILOR, PARTEA II – Peter a fost Episcop printre noi înaintea persecuţiei, şi în timpul acesteia el a suferit martirajul. Când Meletius, care a deţinut titlul de episcop în Egipt, a fost condamnat de multe delicte, şi printre ele oferirea jertfei la idoli, Peter l-a demis într-un Consiliu general al episcopilor. Drept care Meletius nu a apelat la un alt Consiliu, sau să încerce să se justifice înaintea celor care trebuia să vină după aceea, ci a făcut o schismă, astfel că aceia care s-au dedicat cauzei lui sunt chiar numiţi Meletiani în loc de creştini.
ST. ATHANASIUS: DE DECRETIS SAU APĂRAREA DEFINIȚIEI NICEENE – Această scrisoare trebuie să fi fost scrisă în intervalul dintre întoarcerea lui Atanasie în 346 și fuga sa în 356. Acacius era deja ( 3) episcop de Cezareea (339); Eusebiu de Nicomedia nu este menționat ca și cum ar fi încă în viață (a murit în 342). În plus, limbajul din 2 (“căci nu peste multă vreme se vor întoarce la răzvrătire” etc.) implică o perioadă de pace reală, dar cu perspectiva repetării scenelor din anul 339. Acest lucru s-a întâmplat de fapt în anul 356. În consecință, trebuie să plasăm probabil tratatul sub singura domnie a lui Constantius, între 351 și sfârșitul anului 355.
DEPOZIŢIA LUI ARIUS – Depoziţia lui Arius şi a tovarăşilor săi de către S. Alexander şi Scrisoarea Enciclică despre acest subiect.
Arius din Alexandria şi Hristologia sa eretică. Datorită influenţei îndoielnice a lui Sf. Epiphanius, s-a presupus că Origen a fost responsabil pentru Arianism, datorită influenţei sale asupra lui Arius. Este adevărat că Arius a folosit anumite elemente din teologia lui Origen, dar fiecare dintre teologii de după Origen (chiar oponenţii săi cei mai înrăiţi) au exploatat comentariile sale şi scrierile sale pentru scopurile lor. Este foarte dificil să găsim un teolog care nu a fost influenţat de Origen. (courtesy of home.zonnet.nl)
Ce s-a întâmplat după Arius? Controversa Ariană a început în 318 la Alexandria când Arius, un Prezbiter acuzat de episcopul Alexandrian, Alexander de a învăţa erezia. 1 Alexander a accentuat atât de mult unitatea lui Dumnezeu încât Arius a considerat doctrina sa periculos de apropiată de Sabellianism. 2 Răspunsul lui Arius a fost să accentueze esenţa distinctă a Tatălui şi a Fiului dar aceasta s-a făcut până în punctul în care Fiul a fost redus la o simplă fiinţă creată, subordonată Tatălui, şi de o esenţă diferită şi numit Dumnezeu doar într-un sens mai inferior. (courtesy of www.spotlightministries.org.uk)
O lume plină de Ariani – Un studiu asupra dezbaterii Ariane şi asupra controversei Trinitariene de la 360-380 Î.Hr. O încadrare a controversei Trinitariene dintre anii 360 şi 380 trebuie să înceapă cu un pas înapoi cu 3 ani , în 357 , când un grup mic de episcopi a căror identitate exactă rămâne un mister , (1) s-a întâlnit la Sirmium pentru al doilea consiliu care se ţinea la acea locaţie de la începutul dezbaterilor Ariene.
Arianismul din Constantinopole, 340-380 d. Hr. Constantinopole a fost locul principal şi fortăreaţa Arianismului; şi, într-un interval lung de patruzeci de ani,(24) credinţa prinţilor şi prelaţilor care au domnit în capitala estului a fost respinsă în şcolile mai pure din Roma şi Alexandria. Tronul arhiepiscopal al lui Macedonius, care a fost murdărit de atât de mult sânge creştin, a fost succesiv ocupat de Eudoxus şi Damophilus.
Decăderea arianismului la Constantinopol, 380 după Cristos, 26 noiembrie – Catolicii din Constantinopol erau însufleţiţi cu o încredere voioasă de botezul şi edictul lui Teodosiu şi aşteptau cu nerăbdare efectele promisiunii lui pline de milă. Speranţele lor au fost îndeplinite repede; şi împăratul, de îndată ce a terminat operaţiunile campaniei, şi-a făcut intrarea publică în capitală în fruntea unei armate victorioase. A doua zi după sosirea lui, l-a chemat la el pe Damofil, şi i-a oferit acestui prelat arian alternativa grea de a subscrie crezul nicenian, sau de a demisiona numaidecât, la credincioşii ortodocşi, la folosinţa si posesiunea palatului Episcopal, a catedralei Sfânta Sofia, şi a tuturor bisericilor din Constantinopol.
Predică împotriva lui Auxentius despre renunțarea la bazilici – Pentru a calma neliniștea poporului în legătură cu decretul imperial, el le pune în față răspunsul său și adaugă că nu s-a dus la consistoriu, deoarece se temea să nu piardă bazilica. Apoi, provocându-și mai întâi adversarii la o discuție în biserică, el spune că nu este îngrozit de armele lor; și, de asemenea, după ce amintește răspunsul său cu privire la subiectul vaselor sacre, declară că este pregătit pentru luptă.
Epistola XX. – Sfântul Ambrozie îi relatează surorii sale evenimentele de la Milan privitoare la cererea arienilor pentru o bazilică, şi cum oamenii s-au ridicat în opoziţie. Apoi că, în a doua zi, bazilica a fost ocupată de soldaţi, care oricum fraternizau cu catolicii. El îi face un rezumat al discursului său, comparând problemele lor cu cele ale lui Iov, mai mult acelea cauzate de soţia sa, şi alte cazuri datorate femeilor. Deşi bazilica a fost predată, el însuşi a fost ameninţat de un notar, dar aceasta nu l-a deranjat. El adaptează povestea lui Iona la circumstanţele actuale, leagă bucuria oamenilor la recuperarea bisericii lor, cuvintele lui Valentin către curtenii săi, şi comportamentul lui Calligonus faţă de el însuşi. Data scrisorii este Paştele, 385.
Sf. Grigore Teologul: Orația 33 (Împotriva arienilor și în ceea ce-l privește pe el însuși) – Unde sunt cei care ne reproșează sărăcia noastră și se laudă cu propriile lor bogății; care definesc Biserica după număr și disprețuiesc turma cea mică; care măsoară Dumnezeirea și cântăresc poporul în balanță, care onorează nisipul și disprețuiesc luminile cerului; care prețuiesc pietricelele și trec cu vederea perlele, pentru că nu știu că nisipul nu este într-o măsură mai mare decât stelele, și pietricelele decât pietrele strălucitoare – că primele sunt mai pure și mai prețioase decât cele din urmă?
Sf. Grigore Teologul: Orația 34 (Despre sosirea egiptenilor) – Petru, Patriarhul Alexandriei, trimisese o misiune de cinci dintre sutașii săi pentru a-l consacra pe impostorul Maximus la tronul ocupat de Grigore. Acest lucru a dus la multe probleme, dar în cele din urmă intrusul a fost expulzat și alungat. La scurt timp după aceea, o flotă egipteană, probabil corăbiile obișnuite de porumb, ajunsese la Constantinopol, aparent în ziua dinaintea unui Festival.
