SF. ATANASIE: APARAREA IMPOTRIVA ARIANILOR

PARTEA I

„Această Apărare,” spune Montfaucon, „este cea mai autentică sursă din istoria Bisericii în prima jumătate a secolului patru. Atanasie este pe departe superior oricăror istorici ai perioadei, deopotrivă din mărturia sa personală pentru cea mai mare parte a faptelor pe care le relatează, şi din acurateţea şi folosirea documentelor actuale. Pe de altă parte, Rufinus, Socrates, Sozomen, Theodoret, nu trebuie să fie folosiţi fără precauţie extremă, decât dacă ei citează documente, ceea ce este cazul adesea.” „Apărarea” este o apărare personală a lui Atanasie împotriva acuzaţiilor aduse împotriva sa de către partida Eusebiană, şi nu are în vedere în mod direct chestiuni de doctrină. După Consiliul de la Niceea, tactica Eusebiană a fost să izgonească principalii oponenţi din episcopiile lor datorită motivelor personale, pentru a pava calea spre abrogarea formulei Niceene. Atacul asupra lui Atanasie a început în 331, dar fără succes. El a fost înnoit la Cezarea şi Tir în 334 – 335, şi a rezultat în exilul lui Atanasie la Treveri, 336. Întoarcerea sa în 337 a fost urmată de un Sinod la Antioh care l-a „demis” (sfârşitul anului 338), şi prin expulzarea în favoarea lui Gregory (339). Apoi după intervenţia lui Julius (339-340), şi Consiliul din Sardica (343), care a rezultat în întoarcerea finală a lui Atanasie în toamna anului 346. (Detaliile sunt date mai deplin în Prologomena, capitolul 2. 4-6). După această dată din urmă, şi înainte de revenirea lui Valens şi Ursacius care a urmat după moartea lui Constans, Atanasie a redactat o colecţie de documente ca dovadă a nevinovăţiei sale, legându-le împreună printr-o naraţiune explicativă. (1) Acuzaţiile împotriva lui referitoare la evenimentele presupuse a fi avut loc înainte de anul 332 (stoarcere de bani, subvenţia rebelului Philumenus, cupa lui Ischyras, crima şi mutilarea episcopului Arsenius): dovada principală despre falsitatea lor a fost cuprinsă în dezbaterile din Consiliile din Tir şi Ierusalim, şi ale comisiei de investigaţii trimisă către Mareotis de către episcopii adunaţi. (2) Investigaţiile juridice care au dovedit nevinovăţia lui Atanasie au avut loc mai întâi la Roma sub Julius, apoi la Sardica sub Hosius; şi au fost urmate de recunoaşterea nevinovăţiei sale din partea Împăratului Constantius, de episcopi din felurite părţi ale lumii, şi în final de unii dintre acuzatorii săi principali.

Metoda de apărare adoptată acum de Atanasie a fost mai întâi să arate cât de completă a fost acea recunoaştere: el face aceasta printr-o serie de documente din ajunul plecării sale la Roma până la retractarea lui Ursacius şi Valens curând după întoarcerea sa la Alexandria: aceste documente acoperă opt ani (339-347) anterior alcătuirii Apărării (1 – 58). Arătând caracterul complet al achitării sale, el oferă apoi dovada pe care s-a bazat aceasta. Astfel a doua parte (59 – 90) a Apărării tratează fapte şi documente mai timpurii decât cele cuprinse în prima parte. De aici inversarea secvenţei cronologice (praeposterus ordo, Montf.) ca între cele două părţi.

Trimiţând cititorul la Prolegomena pentru o viziune legată de istoria din care această Apărare este sursa primară, va fi suficient pentru scopul nostru prezent să enumerăm documentele citate, cu cea mai scurt posibilă afirmare a conţinutului şi considerând scopul general al lucrării. Ar trebui să fie notat că în timp ce în prima parte documentele merg unul după altul în ordine cronologică, cele din a doua parte sunt în grupurile în care subiectele sunt aranjate pentru a se potrivi mai bine argumentării, şi nu în ordinea timpului. În următoarea listă este dată data aproximativă sau probabilă a fiecărui document.

A. DOCUMENTE DIN PRIMA PARTE

(subiect general, apărarea lui Atanasie înaintea episcopilor din lumea creştină).

(i.) Documente anterioare Consiliului din Sardica (1 – 35)

1. 3-19 (sfârşitul lui 338 sau începutul lui 339). Circulara Episcopilor egipteni recitând alegerea lui Atanasie, comploturile şi acuzaţiile împotriva lui, istoria Trimiterii Mareotice, mărturia disponibilă în apărarea sa, şi cerând tuturor Episcopilor să se alăture în apărarea lui.

2. 20-35 (340 d. Hr.). Scrisoarea lui Julius către episcopii Eusebiani (la cererea Consiliului Roman) protestând cu răspunsul lor nepoliticos la o scrisoare anterioară, recitând istoria intrigilor împotriva lui Atanasie, presându-i cu lipsa lor de respect la Sinodul de la Niceea, cu sustragerea lor de la invitaţia la Consiliul de la Roma, apărându-l pe Atanasie (pe motivul dovezii documentare, şi acel al neregularităţii dezbaterilor împotriva lui) şi Marcellus (pe baza afirmaţiei sale de credinţă), în final, insistând asupra proprietăţii unei referinţe la întrebările dilemă către întreaga Biserică, şi asupra oferirii precedente a Bisericii Romane unei voci decisive în întrebările care afectau pe cea din Alexandria.

(ii.) Consiliul din Sardica (36-50).

3. 36-40 (343 d. Hr.). Scrisoarea Consiliului către Biserica din Alexandria, recitând intrigile împotriva lui Atanasie, şi confirmarea de către Consiliu a achitării sale de către Julius, încurajând Biserica Alexandrină la răbdare, şi anunţând că au cerut Împăraţilor să dea efect deciziilor lor.

4. 41-43 (aceeaşi dată). Scrisoarea Consiliului către episcopii din Egipt şi Libia: identică cu Nr. 3, cu excepţia faptului că ea omite referinţa la anumiţi prezbiteri din Alexandria, şi menţionează mai mulţi lideri Ariani pe nume.

5. 44-50 (aceeaşi dată). Scrisoarea circulară a Consiliului, recitând ocazia adunării sale, comportamentul Episcopilor estici, violenţa aplicată lor de episcopii ortodocşi, împărţirea acuzaţiilor aduse de ei împotriva lui Atanasie, şi purgarea lui Marcellus şi Asclepas, care sunt pronunţaţi inocenţi, în timp ce liderii Ariani sunt demişi şi anatemizaţi.

Urmează semnăturile a peste 280 de episcopi, majoritatea dintre ei au semnat ulterior în timp ce scrisoarea a circulat.

(iii.) Documente care sunt o consecinţă a Consiliului din Sardica (51-58).

6-8. 51. Scrisorile lui Constantius către Atanasie înainte şi după moartea lui Gregory. 6 (345 d. Hr.). Exprimând simpatie cu suferinţele sale, şi invitându-l la curte, el a scris lui Constans să îi ceară să îi permită lui Atanasie să se întoarcă. 7 (acelaşi an, mai târziu). Solicitând aceeaşi invitaţie. 8. (346, iarna, sau devreme primăvara). Chemări similare, dar mai presante.

9. 52 (acelaşi an). Scrisoarea lui Julius către Biserica din Alexandria, lăudându-l pe Atanasie, lăudându-i pentru constanţa lor, şi felicitându-i la întoarcerea lui.

10. 54 (acelaşi an). Scrisoarea circulară a lui Constantius către Biserică în mare, anunţând restaurarea lui Atanasie şi încetarea tuturor decretelor împotriva lui, cu asigurare către toţi din comuniunea lui.

11. 55 (aceeaşi dată). Scrisoarea lui Constantius către Biserica din Alexandria. Anunţul restaurării lui Atanasie, cu îndemn la pace, avertizând împotriva tulburărilor.

12. 56 (aceeaşi dată). Către Prefectul din Egipt şi alţi oficiali. Revocarea decretelor împotriva celor în comuniune cu Atanasie, şi restaurarea imunităţii lor.

13. 57 (acelaşi an, toamna). Scrisoarea Episcopilor din Palestina către Biserica egipteană felicitându-i de restaurarea lui Atanasie.

14. 58 (347 d. Hr.). Scrisoarea lui Valens şi Ursacius către Julius fără rezerve retrăgând declaraţiile lor împotriva lui Atanasie, anatemizându-l pe Arius şi erezia sa, şi în acelaşi timp promiţând să ia consecinţele ofensei lor dacă Julius le cere aceasta.

15. idem (acelaşi an). Scrisoarea aceloraşi către Atanasie, cu un salut şi o asigurare că ei sunt în comuniune cu el şi cu Biserica.

B. DOCUMENTE DIN PARTEA A DOUA.

(i.) Scrisorile lui Constantin înainte de Consiliul din Tir (59-63).

16. 59 (331 d. Hr.). Un fragment, îndemnându-l pe Atanasie cu ameninţări să admită comuniunea cu toţi (Arianii) care doresc aceasta.

17. 61 (acelaşi an). Scrisoarea oamenilor din Alexandria, protestând cu ei pentru neînţelegerile lor şi stigmatizând calomniile împotriva lui Atanasie (cu privire la problemă lui Philumenus).

(ii.) 18. 64 (332). Mărturisirea lui Ischyras, că a fost forţat prin violenţa unor Meletiani să născocească acuzaţii false împotriva lui Atanasie.

(iii.) Problema lui Arsenius (65-70).

19. 67 (probabil 332). Scrisoarea interceptată a Prezbiterului Pinnes către John Arcaph, avertizându-l cu privire la descoperirea complotului, şi implorându-l să renunţe la chestine. 68 (acelaşi an). Scrisoarea lui Constantin către Atanasie, exprimând indignare faţă de acuzaţiile referitoare la Arsenius şi Ischyras, şi rugându-l să publice această scrisoare ca o apărare a sa 66 (acelaşi an). Scrisoarea lui Alexander, Episcop de Tesalonica, lăudându-l pe Serapion, fiul unui prieten mai vechi, şi felicitându-l pe Atanasie pentru demascarea complotului referitor la Arsenius. 69 (acelaşi an). Scrisoarea lui Arsenius către Atanasie, oferind supunere şi cerând comuniune cu Biserica.

23. 70 (acelaşi an). Scrisoarea lui Constantin către John Arcaph acceptând împăcarea sa cu Atanasie, şi chemându-l la curte.

(iv.) Dezbaterile din Tir în 335 (71-83).

24. 77. Adresă către Consiliu de către Episcopul egiptean, plângându-se de prezenţa unui partizan între judecători, de respingerea dovezii, şi de constituţia propusă de Comisia Mareotică.

25. 71. (Scrisă în 327 d. Hr., dar pusă ca dovadă la Tir de către Atanasie în problema lui Ischyras, după dezvăluirea complotului referitor la Arsenius). Listă de Episcopi Meletiani şi a Clerului prezentat lui Alexander din Alexandria la scurt timp după moartea sa, şi fără a conţine numele lui Ischyras.

26. 78. Protestul adresat de Episcopii egipteni către Contele Dionysius, repetând plângerile de mai sus (în Nr. 24), ci cerându-i să oprească neregularităţile.

27. &80. Alexander din Tesalonica către Dionysius, avertizându-l de conspiraţia împotriva lui Atanasie, şi de caracterul Misiunii către Mareotis.

28. 81. Scrisoarea lui Dionysius către Consiliul, protestând puternic împotriva dezbaterilor lor.

29. 79. Scrisoarea Episcopilor egipteni către Dionysius implorându-l pe Împărat.

30-32. Proteste făcute de Clerul egiptean împotriva dezbaterilor din Comisia Mareotic.

30. 73. Clerul din Alexandria către Împuterniciţi, protestând împotriva excluderii tuturor persoanelor independente din dezbateri.

31. 74, 75. Clerul din Mareotis către Consiliul, relatând faptele referitoare la Ischyras, şi a caracterului ex-parte al dezbaterilor Comisiei.

32. 76. Acelaşi Prefect şi alţi oficiali din Egipt (datată 8 septembrie 335), negând sub jurământ povestea lui Ischyras, şi cerându-le să trimită afirmaţiile lor către Împărat.

(v.) Documente ulterior Consiliului din Tir (84-88).

33. 86 (335). Constantin către Episcopii adunaţi la Tir, convocându-i să dea un raport al dezbaterilor lor. 34. 84. Consiliul din Ierusalim către Biserica din Alexandria, anunţând că Arius a fost primit în comuniune.

35. 87 (17 iunie 337). Constantin II. către Biserica din Alexandria (la moartea lui Constantin, a cărui scop el pretinde că s-a îndeplinit), anunţând restaurarea lui Atanasie.

36. 85. (probabil în 337, dar posibil atât de devreme ca 335). Ordinul lui Flavius Hemerius pentru ridicarea unei biserici pentru Ischyras.

Cele două secţiuni finale (89, 90) ale Apărării sunt un post-scriptum adăugat în timpul necazurilor sub Constantius (cam în 358, vezi Introducerea la Historia Arianorum). El arată suferinţele pe care mulţi episcopi, inclusiv Hosius şi Liberius, le-au îndurat mai degrabă decât să predea cauza lui, ca dovadă proaspătă a credinţei lor în nevinovăţia lui. El refuză să vadă vre-o micşorare din forţa argumentului său în căderea celor doi episcopi menţionaţi.

Importanţa istorică a acestei colecţii de documente trebuie să fie dezvoltată. Dacă acuzaţiile în dispută par triviale şi chiar groteşti, nici unul nu ilustrează mai puţin temperamentul partidelor avute în vedere, şi caracterul controversei în timpul celor mai importanţi douăzeci de ani care se sfârşesc cu moartea lui Constans şi domnia lui Constantius peste Imperiul nedivizat.

APĂRARE ÎMPOTRIVA ARIANILOR

INTRODUCERE.

1. Presupun că, după atât de multe dovezi ale nevinovăţiei mele care au fost date, duşmanii mei s-au zbârcit de nelegiuirile ulterioare, şi acum s-au condamnat pe ei înşişi pentru acuzaţiile lor false aduse altora. Dar de vreme ce ei nu sunt încă ruşinaţi, deşi au fost atât de clar condamnaţi, ci, aşa insensibili la ruşine, persistă în rapoartele lor calomnioase împotriva mea, susţinând că întreaga chestiune trebuie să fie încercată din nou (nu că ei ar avea judecată pusă asupra lor, căci aceasta ei evită, ci pentru a mă hărţui, şi pentru a tulbura minţile celor simpli); de aceea m-am gândit că este necesar să fac apărarea mea faţă de tine, pentru ca să nu mai asculţi murmurele lor mai departe, ci să poţi denunţa răutatea şi calomniile de bază. Şi aceasta este doar pentru voi, care sunteţi oameni cu mintea sinceră, vă ofer o apărare: cât despre certăreţi, apelez încrezător la dovezile decisive pe care eu le am împotriva lor. Căci cauza mea nu are nevoie de o judecată în plus; căci judecata deja a fost dată, şi nu doar o dată sau de două ori, ci de mai multe ori. Mai întâi de toate, aceasta fost în proces în ţara mea într-o adunare de mai mult de o sută de Episcopi ai săi [10]; a doua oară la Roma, când, în consecinţă faţă de scrisorile de la Eusebiu, amândoi au fost chemaţi, şi mai mult de cincizeci de Episcopi s-au întâlnit [11]; şi a treia oară în marele Consiliu adunat la Sardica prin porunca celor mai religioşi Împăraţi Constantius şi Constans, când duşmanii mei au fost degradaţi ca acuzatori falşi, şi sentinţa care a trecut în favoarea mea a primit sufragiile a mai mult de trei sute de Episcopi, din provincii din Egipt, Libia, şi Pentapolis, Palestina, Arabia, Isauria, Cipru, Pamphylia, Lycia, Galatia, Dacia, Moesia, Thrace, Dardania, Macedonia, Epirus, Thessaly, Achaia, Creta, Dalmatia, Siscia, Pannonia, Noricum, Italia, Picenum, Tuscany, Campania, Calabria, Apulia, Bruttia, Sicily, întreaga Africă, Sardinia, Spania, Gaul, şi Britania.

Adăugat la acestea a fost mărturia [1] lui Ursacius şi Valens, care mai înainte m-au calomniat, dar după aceea şi-au schimbat mintea, şi nu doar şi-au dat acordul la sentinţa care a fost dată în favoarea mea, ci de asemenea au mărturisit că ei înşişi şi restul duşmanilor mei erau acuzatori falşi; căci oamenii care fac o astfel de schimbare şi o astfel de retractare se reflectă asupra lui Eusebiu şi tovarăşilor săi, căci împreună cu aceştia ei au contribuit la complotul împotriva mea. Acum după ce chestiunea a fost examinată şi decisă cu o dovadă atât de clară de atât de mulţi Episcopi eminenţi, fiecare va mărturisi că o discuţie în plus nu este necesară; altfel, dacă se instituie o investigaţie la această vreme, aceasta ar putea fi din nou discutată şi din nou investigată, şi nu va fi nici un sfârşit la această bagatelă.

2. Acum decizia atâtor Episcopi a fost suficientă pentru a-i înfrânge pe cei care încă cu bucurie pretind o anumită acuzaţie împotriva mea. Dar când duşmanii mei de asemenea aduc mărturie în favoarea mea şi împotriva lor, declarând că procedurile împotriva mea au fost o conspiraţie, cine este cel care nu ar fi ruşinat să se îndoiască mai departe? Legea cere ca din gura a doi sau trei martori [2] să fie stabilite judecăţile, şi aici noi avem această mare mulţime de martori în favoarea mea, cu adăugarea dovezilor oferite de duşmanii mei; atât de mult încât cei care continuă încă să mi se opună nu mai atacă orice este important judecăţii lor arbitrare [3], ci acum au recurs la violenţă, şi în locul raţiunii cinstite caută să îi rănească [4] pe cei prin care au fost demascaţi. Căci aceasta este cauza principală de supărare pentru ei, că măsurile folosite de ei în secret, născocite de ei într-un colţ, au fost aduse la lumină şi arătate de Valens şi Ursacius; căci ei sunt bine conştienţi de faptul că retractarea lor în timp ce îi pune în ordine pe cei care au fost răniţi, îi condamnă pe ei înşişi.

Într-adevăr aceasta a condus la degradarea lor la Consiliul din Sardica, aşa cum am menţionat mai înainte; şi cu un bun motiv; căci aşa cum Fariseii din vechime, când au încercat apărarea lui Pavel [5], au expus pe deplin conspiraţia pe care ei şi evreii au format-o rău împotriva lui; şi aşa cum binecuvântatul David s-a dovedit că a fost persecutat pe nedrept când persecutorul său a mărturisit, „Am păcătuit, fiul meu David [6];” tot astfel a fost şi cu aceşti oameni; fiind biruiţi de adevăr ei au făcut o cere, şi au scris-o către Julius, Episcop al Romei. Ei mi-au scris şi mie cerând să fie în termeni de pace cu mine, deşi ei au răspândit astfel de rapoarte referitoare la mine; şi probabil chiar acum ei sunt acoperiţi de ruşine, văzând că cei pe care ei au vrut să îi distrugă prin harul Domnului sunt încă în viaţă. În concordanţă cu acest comportament ei au anatemizat pe Arius şi erezia sa; căci ştiind că Eusebiu şi tovarăşii săi au conspirat împotriva mea în numele necredinţei lor, şi din nimic altceva, de îndată ce ei s-au hotărât să mărturisească calomniile lor împotriva mea, imediat ei au renunţat de asemenea la erezia anticreştină de dragul a ceea ce ei au afirmat în mod fals.

Următoarele sunt scrisorile scrise în favoarea mea de Episcopi în mai multe Consilii şi prima scrisoare a Episcopilor egipteni.

CAPITOLUL I. Scrisoarea enciclică a Consiliului din Egipt.

Sfântul Consiliu adunat la Alexandria din Egipt, Thebais, Libia, şi Pentapolis, către Episcopii din Biserica Catolică de pretutindeni, iubiţi fraţi şi mult doriţi în Domnul, salutări.

3. Dragi fraţi iubiţi, am fi putut folosi o apărare a fratelui nostru Atanasie în privinţa conspiraţiei lui Eusebiu şi tovarăşilor săi împotriva lui, şi să ne plângem de suferinţele sale din mâinile lor, şi să expunem toate acuzaţiile lor false, fie la începutul conspiraţiei lor fie la sosirea sa la Alexandria. Dar circumstanţele nu au permis aceasta atunci, după cum ştiţi; şi în ultima vreme, după întoarcerea Episcopului Atanasie, noi am crezut că ei vor fi confundaţi şi acoperiţi de ruşine de nedreptatea lor evidentă: în consecinţă ne-am stăpânit să rămânem tăcuţi. Totuşi, de vreme ce după toate suferinţele aspre, după retragerea sa în Gaul, după ce a locuit într-o ţară străină şi foarte îndepărtată în locul său, după scăparea sa de la moarte prin calomniile lor, dar mulţumită clemenţei Împăratului, – supărare care l-ar fi satisfăcut chiar pe cel mai crud duşman, – ei încă sunt insensibili la ruşine, şi din nou acţionează insolent împotriva Bisericii şi a lui Atanasie; şi din indignare faţă de eliberarea sa se aventurează în planuri mai atroce împotriva lui, şi sunt gata cu o acuzaţie, fără teamă de cuvintele din sfânta Scriptură [7], „Un martor mincinos nu va fi nepedepsit;” şi, „Gura care calomniază junghie sufletul;” de aceea noi nu mai putem să ne păstrăm pacea, fiind uimiţi de răutatea lor şi de dragostea lor nesăţioasă faţă de discordia arătată în intrigile lor.

Căci vedeţi, ei nu încetează să tulbure urechea regalităţii cu rapoarte proaspete împotriva noastră; ei nu încetează să scrie scrisori de o însemnătate mortală, pentru distrugerea Episcopului care este duşmanul impietăţii lui. Căci din nou ei au scris Împăraţilor împotriva lui; din nou ei doresc să conspire împotriva lui, acuzându-l de un masacru care nu a avut loc niciodată; din nou ei doresc să verse sângele lui, acuzându-l de o crimă care nu a fost niciodată comisă (căci la o vreme anterioară ei l-ar fi ucis prin calomniile lor, dacă nu am fi avut un Împărat milos); din nou ei se grăbesc să spună cel puţin că el ar trebui exilat, în timp ce pretind că deplâng nenorocirea celor presupuşi a fi exilaţi de el. Ei se plâng înaintea noastră de lucruri care nu s-au petrecut niciodată, şi, nesatisfăcuţi de ceea ce s-a făcut acestuia, doresc să adauge la aceasta un tratament mai crud. Ei sunt atât de blânzi şi milostivi, şi cu o înclinare atât de dreaptă; sau mai degrabă (căci adevărul va fi rostit) atât de răi şi de răutăcioşi; obţinând respect prin frică şi ameninţări, mai degrabă decât prin pietatea şi dreptatea lor, după cum se cade Episcopilor. Ei au îndrăznit în scrisorile lor către Împăraţi să expună un asemenea limbaj pe care nici o persoană certăreaţă nu l-ar folosi nici chiar printre cei care sunt fără împărat; ei l-au acuzat de un număr de crime şi masacre, şi nu înaintea unui Guvernator, sau înaintea unui alt ofiţer superior, ci înaintea ta Augusti; nici nu şi-au scurtat călătoria oricât de lungă, doar ca toate marile curţi să fie umplute cu acuzaţiile lor. Căci într-adevăr, preaiubiţilor, treaba lor constă în acuzaţii, şi acestea de cel mai solemn caracter, întrucât tribunalele la care apelează ei sunt cele mai solemne de pe tot pământul. Şi ce alt scop au ei în plan prin aceste investigaţii, cu excepţia doar să îl mişte pe Împărat spre pedeapsa capitală?

4. Astfel, comportamentul lor, şi nu cel al lui Atanasie, este cel mai potrivit subiect pentru lamentare şi jale, şi cineva i-ar jeli mai bine pe ei, căci astfel de acţiuni nu trebuie să fie deplânse, de vreme ce este scris, „Nu-l jeli pe mort, nici nu-l deplânge: ci plângeţi amare pe cel care se duce departe, căci el nu se mai întoarce [8].” Căci întreaga scrisoare examinează doar moartea; şi năzuinţa lor este să omoare, oricând le este permis, sau dacă nu, să conducă în exil. Şi aceasta le-a fost permisă de către cel mai religios părinte dintre Împăraţi, care a satisfăcut furia lor prin exilarea lui Atanasie [9], în locul morţii sale. Acum acesta nu este comportamentul nici măcar al creştinilor obişnuiţi, de-abia chiar al păgânilor, cu mult mai puţin al Episcopilor, care profesează pentru a-i învăţa pe alţii dreptatea, noi presupunem că ale voastre conştiinţe creştine trebuie să fi înţeles imediat. Cum pot ei interzice altora să îi acuze pe fraţii lor, care ei înşişi devin acuzatorii lor, şi aceasta înaintea Împăraţilor? Cum pot ei învăţa compasiunea fost nenorocirile altora, ei care nu pot să se odihnească satisfăcuţi nici măcar cu exilarea noastră? Căci a fost mărturisită o sentinţă generală de exilare împotriva noastră a Episcopilor, şi noi toţi suntem priviţi ca oameni exilaţi: şi acum din nou noi ne considerăm restauraţi cu Atanasie la locurile noastre natale, şi în locul plângerilor noastre anterioare şi a jelirii pentru el, ca având cea mai mare încurajare şi har, – pe care fie ca Domnul să o continue faţă de noi, nici nu suportăm ca Eusebiu şi tovarăşii săi să le distrugă?

Chiar dacă acuzaţiile lor împotriva lui erau adevărate, aici este o acuzaţie sigură împotriva lor, cea împotriva conceptului de creştinism, şi după exilarea şi procesele sale, ei l-au atacat din nou, şi l-au acuzat de crimă, şi măcel, şi alte crime, pe care ei le-au rostit în auzul urechilor regale împotriva Episcopilor. Dar cât de variată este răutatea lor, şi ce fel de oameni credeţi că sunt ei, când fiecare cuvânt pe care îl rostesc ei este fals, fiecare acuzaţie pe care o aduc o calomnie, şi nu este nici un adevăr nici în gurile nici în scrierile lor! Să intrăm mai profund în aceste probleme, şi să vedem ultimele lor acuzaţii. Aceasta va dovedi, ca în relatările lor anterioare în Consiliu [1] şi la proces comportamentul lor a fost dezonorant, sau mai degrabă cuvintele lor au fost neadevărate, în afara faptului că i-au descoperit pentru ceea ce au înaintat acum.

5. Suntem ruşinaţi într-adevăr să apărăm orice astfel de acuzaţii. Dar de vreme ce acuzatorii noştri nesăbuiţi se ţin de orice acuzaţie, şi presupun că acele crime şi măceluri au fost comise după întoarcerea lui Atanasie, te implorăm să suporţi răspunsul nostru chiar dacă acesta este destul de lung; căci circumstanţele ne constrâng. Nici o crimă nu a fost comisă nici de Atanasie nici în contul său, de vreme ce acuzatorii noştri, aşa cum am spus mai înainte, ne silesc să intrăm în această apărare umilitoare. Măcelul şi închisoarea sunt străine de Biserica noastră. Nimeni nu l-a predat pe Atanasie în mâinile călăului; şi închisoarea, atât cât îl privea pe el, nu a fost niciodată tulburată. Altarele noastre sunt acum, aşa cum au fost mereu, pure, şi onorate doar cu Sângele lui Hristos şi închinarea Sa pioasă. Nici un Prezbiter sau Diacon nu a fost distrus de Atanasie; el nu a săvârşit nici o crimă, el nu a cauzat exilarea nimănui. Ce bine ar fi fost dacă ei nu l-ar fi exilat, nici nu i-ar fi dat experienţa actuală a acesteia! Nimeni nu a fost exilat datorită lui; nimeni cu excepţia lui Atanasie însuşi, Episcopul din Alexandria, pe care ei l-au exilat, şi care, acum că este înapoiat, ei caută din nou să îl ademenească la fel sau cu un complot mai crud decât înainte, vorbind tot felul de falsităţi şi cuvinte ucigătoare împotriva lui.

Căci, iată, acum ei îi atribuie faptele magistraţilor; şi deşi ei mărturisesc clar în scrisoarea lor că Prefectul din Egipt i-a condamnat pe unii, nu le este ruşine să impute această sentinţă lui Atanasie; şi că, deşi în acea vreme el nu intrase în Alexandria, ci era încă în întoarcerea sa din locul său de exil. Într-adevăr el era atunci în Siria; de vreme ce trebuie să aducem ca argument în apărarea sa lungimea drumului spre casa sa, că un om nu poate fi responsabil pentru acţiunile unui Guvernator sau Prefect al Egiptului. Dar presupunând că Atanasie ar fi fost în Alexandria, care au fost acţiunile Prefectului faţă de Atanasie? Totuşi, el nici măcar nu era în ţară atunci; şi ceea ce Prefectul din Egipt a făcut nu a fost pe motive clericale, ci din motive pe care le veţi afla din înregistrări, care, după ce am înţeles ce au scris ei, am făcut cercetări amănunţite, şi vi le-am transmis. De atunci ei ridică acum o plângere împotriva unor anumite lucruri care nu au fost făcute niciodată de el sau pentru el, ca şi când ele au avut loc cu siguranţă, şi mărturisesc împotriva unor astfel de rele ca şi când ar fi fost asiguraţi de existenţa lor; să ne informeze ei din ce Consiliu au obţinut cunoştinţa lor despre ele, din ce dovezi, şi din ce investigaţie juridică? Dar dacă ei nu au nici o astfel de dovadă de adus înainte, şi nimic doar presupunerea lor, te lăsăm pe tine să chibzuieşti de asemenea acuzaţiile lor anterioare, cum au avut loc lucrurile, şi de ce vorbesc ei astfel despre ele. Într-adevăr, acestea sunt doar calomnii, şi un complot al duşmanilor noştri, şi un temperament de nestăpânit, şi o hulă din partea nebunilor Ariani care sunt nebuneşte împotriva evlaviei adevărate, şi doresc să îi dezrădăcineze pe ortodocşi, pentru ca mai departe apărătorii hulei lor să poată predica fără frică orice doctrine doresc. Istoria problemei este după cum urmează: —

6. Când Arius, de la care îşi are numele erezia nebunilor Ariani, a fost dat afară din Biserică de Episcopul Alexander, de o binecuvântată amintire, pentru hula sa, Eusebiu şi tovarăşii săi, care sunt ucenicii şi partenerii impietăţii sale, considerându-se de asemenea a fi daţi afară, i-au scris frecvent Episcopului Alexander, implorându-l să nu îl lase pe ereticul Arius în afara Bisericii [2]. Dar când Alexander în pietatea sa faţă de Hristos a refuzat să îl recunoască pe acel om profan, ei şi-au îndreptat resentimentul lor împotriva lui Atanasie, care atunci era un Diacon, pentru că în cercetările lor ocupate au auzit că el era foarte familiar cu Episcopul Alexander, şi foarte onorat de el. Şi ura lor faţă de el a fost mărită mult după ce ei au experimentat pietatea sa faţă de Hristos, în Consiliul adunat la Nicea [3], în care el a vorbit cu îndrăzneală împotriva hulei nebunilor Ariani. Dar când Dumnezeu l-a ridicat la Episcopat, răutatea lor mult timp nutrită a izbucnit într-o flacără, şi temându-se de ortodoxia sa şi de rezistenţa la hula lor, ei (în special Eusebiu [4], care a fost lovit cu o conştiinţă a faptelor sale rele), s-a angajat în tot felul de planuri înşelătoare împotriva lui. Ei l-au păgubit pe Împărat împotriva lui; ei l-au ameninţat frecvent cu Consilii; şi la ultimul adunat la Tir; şi până în această zi ei nu încetează să scrie împotriva lui, şi sunt atât de inevitabili încât găsesc chiar o greşeală în numirea sa la Episcopat [5], întrebuinţând orice mijloace de a-şi arăta duşmănia şi ura lor faţă de el, şi răspândind rapoarte false cu singurul scop de a defăima caracterul lui.

Totuşi, chiar denaturările pe care le fac ei acum doar îi condamnă afirmaţiile lor anterioare ca fiind falsităţi, şi doar o conspiraţie împotriva lui. Căci ei spun, că „după moartea Episcopului Alexander, câţiva au menţionat numele lui Atanasie, şase sau şapte Episcopi l-au ales în mod clandestin într-un loc secret:” şi aceasta este ceea ce au scris ei către Împăraţi, fără nici un scrupul de a afirma cele mai mari falsităţi. Acum că întreaga mulţime şi toţi oameni din Biserica Catolică adunaţi împreună ca o singură minte şi un trup, şi au strigat, ca Atanasie să fie Episcop al Bisericii lor, au făcut aceasta subiectul rugăciunilor lor publice către Hristos, şi ne-au implorat timp de mai multe zile şi nopţi să acordăm aceasta, nici nu s-au îndepărtat de Biserică, nici nu au suportat ca noi să ne îndepărtăm de Biserică; la toate acestea noi suntem martori, şi aşa este întregul oraş, şi de asemenea şi provincia. Ei nu au spus nici un cuvânt împotriva lui, aşa cum au înfăţişat aceste persoane, ci i-au dat cele mai excelente titluri pe care le-au putut inventa, numindu-l bun, pios, creştin, un ascet [5], un Episcop autentic. Şi că el a fost ales de o majoritate din trupul nostru în faţa şi cu aclamaţiile tuturor oamenilor, noi care l-am ales de asemenea mărturisim, noi care suntem cu siguranţă martori mai credibili decât cei care nu au fost prezenţi, şi acum răspândesc aceste relatări false.

Dar totuşi Eusebiu găseşte o greşeală în numirea lui Atanasie, – el care probabil nu a primit niciodată vre-o numire la slujba sa deloc; sau dacă a primit-o, el însuşi a acordat-o fără valoare [6]. Căci mai întâi el a avut Episcopia lui Berytus, dar părăsind-o a venit la Nicomedia. El a părăsit aceasta contrar legii, şi contrar legii a invadat-o pe cealaltă; părăsindu-i pe ai săi fără afecţiune, şi punând mâna pe cea a altuia fără motiv; el şi-a pierdut dragostea sa pentru prima în pofta sa pentru alta, fără măcar a păstra ceea ce a obţinut la îndemnul poftei sale. Căci, iată, retrăgându-se din a doua, din nou el ia în posesie cea a altuia [6a], aruncând o privire rea peste tot în jurul lui asupra oraşelor altor oameni, şi gândindu-se că evlavia [7] constă în bogăţie şi în măreţia oraşelor, şi făcând uşoară moştenirea lui Dumnezeu la care el a fost numit; fără a şti că „acolo” unde doar „doi sau trei sunt adunaţi în numele Domnului,” „acolo” este Domnul „în mijlocul lor;” fără a lua în seamă cuvintele Apostolului, „nu mă voi lăuda cu muncile altuia;” fără a înţelege acuzaţia pe care a dat-o el, „Eşti legat de o soţie? Nu căuta să fi dezlegat.” Căci dacă această expresie se aplică unei soţii, cu cât mai mult se aplică unei Biserici, şi în acelaşi fel unui Episcopat; faţă de care oricine este legat nu trebuie să caute altul, ca să nu fie dovedit un adulterin potrivit sfintei Scripturi.

7. Dar deşi conştient de fărădelegile sale, el a încercat curajos să atace numirea lui Atanasie, faţă de care toţi au adus o mărturie onorabilă, şi el se aventurează să îi reproşeze cu demiterea sa, deşi el însuşi a fost demis, şi are o dovadă clară a demiterii sale prin numirea altuia în locul său. Cum ar fi putut altfel el sau Theognius [8] să îl demită pe altul, după ce ei au fost demişi, ceea ce este dovedit suficient prin numirea altora în locul lor? Căci ştiţi bine că au fost numiţi în locul lor Amphion în Nicomedia şi Chrestus în Niceea, în consecinţă a impietăţii lor şi în legătură cu nebunii Ariani, care au fost respinşi de Consiliul Ecumenic. Dar în timp ce ei vor să anuleze acel Consiliu adevărat, ei se străduiesc să dea acel nume combinaţiei lor ilegale [9]; în timp ce ei nu doresc ca decretele Consiliului să fie aplicate, ei doresc aplicarea deciziilor lor; şi ei folosesc numele unui Consiliu, în timp ce refuză să se supună unuia atât de mare ca acesta. Astfel lor nu le pasă de Consilii, ci doar pretind aceasta pentru ca să îi dezrădăcineze pe ortodocşi, şi anulează decretele adevăratului şi marelui Consiliu împotriva Arianilor, prin susţinerea căruia, deopotrivă acum şi de aici înainte, ei s-au aventurat să afirme aceste falsităţi împotriva Episcopului Atanasie. Căci afirmaţiile lor anterioare s-au asemănat cu cele pe care le fac acum în mod fals, şi anume, că au fost ţinute întâlniri turbulente la intrarea sa [10], cu plângere şi jelire, poporul refuzând revoltaţi să îl primească. Acum nu aşa a fost cazul, ci, chiar dimpotrivă, bucuria şi veselia au predominat, şi oamenii au alergat împreună, grăbindu-se să îl vadă. Bisericile au fost pline de bucurie, şi au fost aduse mulţumiri către Domnul pretutindeni; şi toţi Slujitorii şi Clerul l-au privit cu astfel de sentimente, încât sufletul lor a fost stăpânit de încântare, şi ei au preţuit acea zi ca fiind cea mai fericită zi din viaţa lor. De ce mai este nevoie să menţionăm bucuria inexprimabilă care a predominat printre noi Episcopii, căci deja am spus că noi ne-am socotit a fi părtaşi în suferinţele sale?

8. Acum acesta fiind adevărul mărturisit despre chestiune, deşi el este foarte diferit prezentat de ei, ce greutate poate fi ataşată acelui Consiliu sau proces cu care ei se laudă? De vreme ce ei presupun astfel să se amestece într-un caz în care ei nu au fost martori, pe care ei nu l-au examinat, şi pentru care ei nu s-au întâlnit, şi să scrie deşi fiind asiguraţi de adevărul afirmaţiilor lor, cum pot pretinde ei credit în privinţa acestor chestiuni pentru considerarea cărora ei spun că s-au adunat împreună? Nu mai degrabă s-ar crede că ei au acţionat deopotrivă în acest caz şi în celălalt din duşmănie faţă de noi? Căci ce fel de Consiliu de Episcopi a fost ţinut atunci? A fost aceasta o adunare care a ţintit spre adevăr? Nu a fost aproape fiecare dintre ei duşmanul nostru [1]? Nu a pornit atacul lui Eusebiu şi al tovarăşilor săi din zelul lor pentru nebunia Ariană? Nu i-au îndemnat ei pe alţii din partida lor? Nu am scris noi întotdeauna împotriva lor ca profesând doctrinele lui Arius? Nu a fost Eusebiu din Cezarea în Palestina acuzat de confesorii noştri de a sacrifica idolilor [2]? Nu a fost George dovedit a fi demis de către binecuvântatul Alexander [3]? Nu au fost ei acuzaţi de diferite ofense, unele cu aceasta, altele cu aceea?

Atunci cum pot astfel de oameni întreţine scopul ţinerii unei întâlniri împotriva noastră? Cum pot avea ei curajul să cheme un Consiliu, la care a prezidat un Conte, un călău, şi unde un plasator [4] în locul Diaconilor Bisericii ne-au introdus în Curte; şi unde doar Contele a vorbit, şi toţi cei prezenţi şi-au păstrat pacea, sau mai degrabă au ascultat de direcţiile sale [5]? Înlăturarea acelor Episcopi care pare să fi meritat aceasta a fost împiedicată prin dorinţa sa; şi când el a dat ordinul noi am fost târâţi de soldaţi; – sau mai degrabă Eusebiu şi tovarăşii săi au dat ordinul, şi el a fost supus voii lor. Pe scurt, preaiubiţilor, ce fel de Consiliu a fost acela, al cărui obiect a fost exilarea şi uciderea după plăcerea Împăratului? Şi care a fost natura acuzaţiilor lor? – căci aici este o chestiune de o încă mai mare uimire. A fost unul Arsenius despre care ei au declarat că a fost ucis; şi s-au plâns de asemenea că a fost spart un potir care aparţinea sfintelor taine.

Acum Arsenius este viu, şi se roagă ca să fie admis în comuniunea noastră. El nu aşteaptă nici o altă mărturie pentru a dovedi că el încă trăieşte, decât el însuşi o mărturiseşte, scriind el în persoană către fratele nostru Atanasie, despre el ei au afirmat că este ucigaşul lui. Nenorociţii hulitori nu au fost ruşinaţi să îl acuze de a fi ucis un om care era la o mare distanţă de el, fiind separat de o distanţă atât de mare, fie pe mare fie pe uscat, şi a cărui locuinţă la acea vreme nu a cunoscut-o nimeni. Ba încă, ei au avut curajul să îl ascundă, deşi el nu a fost rănit; şi, dacă ar fi fost posibil, ei l-ar fi transportat în altă lume, ba încă, l-ar fi luat din această viaţă, pentru ca fie printr-o afirmaţie adevărată fie printr-una falsă despre uciderea sa ei să poată să îl distrugă pe Atanasie. Dar mulţumită Providenţei divine căci aceasta de asemenea a permis ca ei să nu reuşească în nedreptatea lor, ci l-a prezentat pe Arsenius [6] viu în ochii tuturor oamenilor, care a dovedit clar conspiraţia şi calomniile lor. El nu s-a depărtat de la noi ca criminali, nici nu ne-a urât ca şi când l-am fi rănit (căci într-adevăr el nu a suferit nici un rău deloc); ci el doreşte să ţină comuniune cu noi; el doreşte să fie numărat printre noi, şi a scris cu acest scop.

9. Cu toate acestea, ei au complotat împotriva lui Atanasie, acuzându-l că ar fi ucis o persoană care încă trăia; şi acei aceeaşi oameni sunt autorii exilării sale [7]. Căci nu tatăl Împăraţilor, ci calomniile lor au fost cele care l-au trimis pe el în exil. Consideră dacă acest lucru este sau nu adevărul. Când nu a fost descoperit nimic spre prejudiciul slujitorului confrate cu noi Atanasie, dar încă a fost ameninţat de Conte cu violenţă, şi acesta a fost foarte zelos împotriva lui, Episcopul [8] a fugit de această violenţă şi a mers [9] la cel mai religios Împărat, unde el a protestat împotriva Contelui şi a conspiraţiei lor împotriva lui, şi a cerut ca fie să se adune un Consiliu legal de Episcopi, fie ca Împăratul să îi primească apărarea sa referitoare la acuzaţiile pe care ei le-au adus împotriva lui. La aceasta Împăratul a scris mânios, convocându-i înaintea sa, şi declarând că el însuşi va asculta cauza, şi pentru acest scop el a poruncit de asemenea ca un Consiliu să fie ţinut. Drept care Eusebiu şi tovarăşii săi au mers şi l-au acuzat în mod fals pe Atanasie, nu cu aceleaşi acuze pe care le-au publicat împotriva lui la Tir, ci cu o intenţie de a opri vasele încărcate cu grâu, ca şi când Atanasie ar fi fost omul care să pretindă că ar putea opri exporturile de grâu din Alexandria către Constantinopole [10].

Anumiţi prieteni ai noştri au fost prezenţi la palat cu Atanasie, şi au auzit ameninţările Împăratului la primirea acestui raport şi când Atanasie a strigat calomnie, şi a declarat pozitiv că acest lucru nu era adevărat, (căci cum, a argumentat el, ar putea el un om sărac, şi într-un loc particular, să fie în stare să facă un asemenea lucru?) Eusebiu nu a ezitat să repete public acuzaţia, şi a jurat că Atanasie este un om bogat, şi puternic, şi în stare să facă orice; pentru ca de acolo să se poată presupune că el a folosit acest limbaj. Astfel a fost acuzaţia acestor Episcopi venerabili propusă împotriva lui. Dar harul lui Dumnezeu s-a dovedit a fi superior răutăţii lor, căci aceasta l-a mişcat spre milă pe piosul Împărat, care în locul sentinţei cu moartea, l-a exilat. Astfel calomniile lor, şi nimic altceva, au fost cauza pentru aceasta. Căci Împăratul, în scrisoarea pe care a scris-o anterior, s-a plâns de conspiraţia lor, a cenzurat intrigile lor, şi i-a condamnat pe Meletiani ca fără scrupule şi meritând blestemul; pe scurt, s-a exprimat în cei mai severi termeni referitori la ei. Căci el a fost profund mişcat când a auzit povestea mortului viu; el a fost mişcat de auzirea crimei în cazul celui viu, şi nu lipsit de viaţă. Noi ţi-am trimis scrisoarea.

10. Dar aceşti oameni uimitori, Eusebiu şi tovarăşii săi, pentru a face un spectacol din respingerea adevărului din caz, şi afirmaţiile conţinute în această scrisoare, pun înainte numele unui Consiliu, şi întemeiază dezbaterile sale pe autoritatea Împăratului. De aici prezenţa unui Conte la întâlnirea lor, şi soldaţii ca păzitori ai Episcopilor, şi scrisorile regale obligând prezenţa oricăror persoane pe care ei le-au cerut. Dar observaţi aici caracterul ciudat al intrigilor lor, şi inconsecvenţa măsurilor lor curajoase, pentru ca prin anumite mijloace sau altele să poată să îl ia pe Atanasie de la noi. Căci dacă, ca şi Episcopi ei au pretins să judece doar ei cazul, ce nevoie mai era de prezenţa unui Conte şi a soldaţilor? Sau de ce s-au adunat ei sub sancţiunea unor scrisori regale? Sau dacă ei au cerut acordul Împăratului şi au dorit să îşi derive autoritatea lor din el atunci de ce au anulat ei judecata sa? Şi când el a declarat în scrisoarea pe care a scris-o, că Meletianii erau calomniatori, fără scrupule, şi că Atanasie a fost cel mai nevinovat, şi au făcut o aşa de mare vâlvă cu privire la pretinsa ucidere a celui viu, atunci cum se face că ei au hotărât că Meletianii au vorbit adevărul, şi că Atanasie a fost vinovat de ofensă; şi nu l-a fost ruşine să facă mort pe cel ce trăia, viu deopotrivă după judecata Împăratului, şi la vremea când ei s-au întâlnit împreună, şi care chiar până în această zi este printre noi? Atât referitor la cazul lui Arsenius.

11. Şi cât despre potirul aparţinând tainelor, ce a fost el, sau unde a fost el spart de Macarius? Căci acesta este raportul pe care ei îl răspândesc în sus şi în jos. Dar cât despre Atanasie, chiar acuzatorii săi nu s-ar fi aventurat să îl învinuiască pe el, dacă nu ar fi fost mituiţi de aceştia. Totuşi, ei atribuie lui originea ofensei; deşi ea nu ar trebui să fie imputată nici chiar lui Macarius care este curat de aceasta. Şi lor nu le este ruşine să facă paradă de sfintele tainele înaintea Catehumenilor, şi mai rău decât aceasta, chiar înaintea păgânilor [1]: în timp ce, ei ar trebui să păzească ceea ce este scris, „Este bine să păstrezi secretul unui Împărat [2];” şi aşa cum Domnul ne-a poruncit, „Să nu daţi lucrurile sfinte la câini, nici să nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor [3].” Deci noi nu ar trebui să facem paradă de sfintele taine înaintea celor neiniţiaţi, ca nu cumva păgânii în ignoranţa lor să le batjocorească, şi Catehumenii fiind prea curioşi să fie răniţi. Totuşi, ce era potirul, şi unde şi înaintea cui a fost el spart? Meletianii sunt cei care fac acuzaţia, care nu sunt vrednici de nici cea mai mică încredere, căci ei au fost schismatici şi duşmani ai Bisericii, nu de o dată recentă, ci din vremurile binecuvântatului Peter, Episcop şi Martir [4]. Ei au format o conspiraţie împotriva lui Peter însuşi; ei l-au calomniat pe succesorul său Achillas; ei l-au acuzat pe Alexander chiar înaintea Împăratului; şi fiind astfel bine versaţi în aceste arte, acum ei au transferat duşmănia lor către Atanasie, acţionând cu totul în acord cu răutatea lor anterioară. Căci ei i-au calomniat pe cei care au fost înainte de el, tot astfel acum ei l-au calomniat pe el. Dar calomniile lor şi acuzaţiile false nu au biruit niciodată împotriva lui până acum, că l-au obţinut pe Eusebiu şi tovarăşii săi ca ajutoare şi susţinători ai lor, cu ocazia impietăţii pe care aceştia au adoptat-o de la nebunii Ariani, ceea ce i-a condus să conspire împotriva multor Episcopi, şi printre restul Atanasie.

Acum locul unde ei spun că potirul a fost spart, nu a fost o Biserică; nu era nici un Prezbiter în acel lor; şi ziua în care ei spun că Macarius a făcut această faptă, nu era în ziua Domnului. De vreme ce nu era nici o biserică acolo; de vreme ce nu era nimeni care să săvârşească slujba sfântă; şi de vreme ce ziua nu cerea folosirea acestuia; ce era acest potir aparţinând tainelor, şi când, sau unde a fost el spart? Există multe potire, este clar, deopotrivă în case particulare, şi în piaţa publică; şi dacă o persoană sparge unul dintre ele, el nu este vinovat de impietate. Dar potirul care aparţine tainelor, şi care dacă ar fi spart intenţionat, face ca săvârşitorul faptei să fie o persoană hulitoare, se găseşte numai printre cei care oficiază în mod legal. Aceasta este singura descriere care poate fi dată acestui fel de potir; nu este nici una alta; acesta îl dai în mod legal oamenilor să bea; acesta l-ai primit potrivit canonului Bisericii [6]; acesta aparţine doar celor care oficiază în Biserica Catolică. Căci doar ţie îţi aparţine să împarţi Sângele lui Hristos, şi nimeni altcuiva. Dar după cum cel care sparge potirul care aparţine tainelor este o persoană hulitoare, cu atât mai hulitor este cel care tratează Sângele lui Hristos cu dispreţ: şi cel care face aceasta [7] o face contrar regulii Bisericii. (Spunem aceasta, nu ca şi când un potir chiar al schismaticilor a fost spart de Macarius, căci nu a fost nici un potir deloc; cum ar fi putut să fie acolo? unde nu era nici casa Domnului nici ceva care aparţine Bisericii, ba chiar, nici nu era vremea sărbătoririi tainelor). Acum o astfel de persoană este notoriul Ischyras, care nu a fost niciodată numit în slujba sa de Biserică, şi când Alexander a recunoscut Prezbiterii care au fost ordinaţi de Meletius, el nu a fost nici măcar numărat printre ei; şi de aceea nu a primit ordinarea nici din partea aceea.

12. Atunci prin ce mijloace a devenit Ischyras un Prezbiter? Cine l-a ordinat? A fost Colluthus? Căci aceasta este singura supoziţie care rămâne. Dar este bine cunoscut şi nimeni nu are vre-o îndoială despre faptul că, Colluthus a murit ca Prezbiter, şi că fiecare ordinare a sa a fost nulă, şi că toţi cei care au fost ordinaţi de el în timpul schismei au fost reduşi la condiţia de laici, şi în acest rang apar în adunare. Atunci cum se poate crede că o persoană particulară, ocupând o casă particulară a avut în posesia sa un potir sfânt? Dar adevărul este că ei au dat numele de Prezbiter în acea vreme unei persoane particulare, şi l-au încântat cu acest titlu pentru a-l sprijini în comportamentul său nedrept faţă de noi; şi acum ca răsplată a acuzaţiilor sale ei au procurat pentru el ridicarea unei Biserici [8]. Astfel că acest om nu avea atunci nici o Biserică; ci ca o răsplată a răutăţii sale şi a subordonării sale faţă de ei în acuzarea noastră, el primeşte acum ceea ce nu a avut anterior; ba chiar, probabil ei au plătit serviciile sale cu Episcopatul, căci astfel el raportează, şi astfel se comportă cu o mare impertinenţă faţă de noi. Acestea sunt recompensele acordate de Episcopi acuzatorilor şi calomniatorilor deşi este rezonabil, în cazul unui complice, ca după cum l-au făcut un partener în procedurile lor, tot astfel trebuie să îl facă asociatul lor în Episcopatul lor propriu. Dar aceasta nu este totul; ascultaţi mai departe la procedeele lor din acea vreme.

13. Neputând să biruie împotriva adevărului, deşi ei atât de rău s-au împotrivit lui, şi Ischyras nedovedind nimic la Tir, ci fiind arătat a fi calomniator, şi calomnia ruinând complotul lor, ei întârzie dezbaterile pentru dovada palpabilă, şi profesează că vor trimite spre Mareotis anumiţi oameni din partida lor pentru a cerceta cu grijă chestiunea. Astfel ei au expediat în secret, cu ajutorul puterii civile, persoane faţă de care noi am obiectat în mod deschis de multe ori, ca fiind din partida lui Arius, şi de aceea duşmanii noştri; şi anume, Diognius [9], Maris, Theodorus, Macedonius, şi alţii doi, tineri deopotrivă în ani şi la minte [8], Ursacius şi Valens din Pannonia; care, după ce au întreprins această lungă călătorie cu scopul de a sta la judecată împotriva duşmanului lor, au plecat din nou din Tir spre Alexandria. Ei nu s-au zbârcit din a deveni ei înşişi martori, deşi ei erau judecătorii, ci în mod deschi au adoptat fiecare mijloc de a înainta planul lor, şi au întreprins orice strădanie sau călătorie pentru a aduce la succes chestiunea conspiraţiei care era în desfăşurare. Ei l-au lăsat pe Episcopul Atanasie închis într-o ţară străină în timp ce ei înşişi au intrat în oraşul duşmanului lor, pentru a petrece deopotrivă împotriva Bisericii şi împotriva oamenilor săi. Şi totuşi ce a fost încă mai scandalos, ei l-au luat cu ei pe acuzatorul Ischyras, dar nu i-au permis lui Macarius, persoana acuzată, să îi însoţească, ci l-au lăsat în custodie în Tir. Căci „Macarius Prezbiterul din Alexandria” a fost făcut răspunzător pentru acuzaţie departe şi aproape.

14. Astfel ei au intrat în Alexandria doar cu acuzatorul, partenerul lor în locuinţă, masă şi pahar; şi luând cu ei pe Philagrius Prefectul Egiptului au plecat spre Mareotis, şi acolo au întreprins o aşa numită investigaţie ei înşişi, cu persoana menţionată mai înainte. Deşi Prezbiterii au implorat frecvent ca ei să poată fi prezenţi, ei nu le-au permis aceasta. Prezbiterii deopotrivă din oraş şi din toată ţara au dorit să participe, pentru ca să descopere cine şi de unde erau persoanele care au fost corupte de Ischyras. Dar ei au interzis Slujitorilor să fie prezenţi, în timp ce ei au examinat biserica, potirul, masa, şi lucrurile sfinte, înaintea păgânilor; ba chiar, mai rău de atât, ei au convocat martori păgâni în timpul investigaţiei referitoare la un potir aparţinând tainelor; şi acele persoane despre care ei au afirmat că au fost scoase afară de Atanasie prin chemări ale Primitorului – general, şi nu au ştiut unde erau aceştia, aceşti aceeaşi indivizi ei i-au adus înaintea lor şi doar a Prefectulului, şi în mod deschis au folosit mărturia lor, despre care ei au afirmat fără ruşine că au fost tăinuite de Episcopul Atanasie.

Dar aici de asemenea singurul lor scop este să determine moartea lui, şi astfel ei din nou au pretins că persoane care încă sunt vii sunt moarte, urmând aceeaşi metodă pe care au adoptat-o în cazul lui Arsenius. Căci oamenii trăiesc, şi se pot vedea în ţara lor; dar pentru tine care eşti la o mare distanţă faţă de locul acela ei au făcut o mare agitaţie referitor la chestiune ca şi când ei ar fi dispărut, pentru ca, de vreme ce dovada este departe de tine, ei să poată să îl acuze pe fratele nostru slujitor, ca şi când el ar fi folosit violenţa şi puterea civilă: în timp ce ei înşişi au acţionat în toate privinţele prin puterea şi aprobarea altora. Căci procedeele lor în Mareotis au fost paralele celor din Tir; şi cum acolo a fost prezent un Conte cu asistenţă militară, şi nu au permis să se spună ceva sau să se facă ceva contrar plăcerii lor, astfel că aici de asemenea Prefectul din Egipt a fost prezent cu o gloată de oameni, i-a înspăimântat pe toţi membrii Bisericii, şi nu au permis nimănui să dea o mărturie adevărată. Şi lucrul care a fost cel mai ciudat dintre toate, persoanele care au venit, fie ca judecători fie ca martori, sau, ce a fost mai de conceput, pentru a sluji scopurilor lor şi acelora ale lui Eusebiu, au trăit în acelaşi loc cu acuzatorul, chiar în casa lui, şi acolo se pare că au întreprins o investigaţie după cum le-a plăcut lor.

15. Presupunem că nu sunteţi ignoranţi faţă de crimele pe care ei le-au comis în Alexandria; căci ele sunt relatate pretutindeni. Săbii goale [10] au fost la lucru împotriva sfintelor fecioare şi a fraţilor, biciuiri au fost la lucru împotriva persoanelor lor, cei socotiţi onorabili înaintea lui Dumnezeu, astfel că picioarele lor au fost schilodite de bici, cei a căror suflete sunt întregi şi sănătoase în puritate şi în toate faptele bune [1]. Comercianţii au fost stârniţi împotriva lor; şi mulţimea păgână a fost pusă să îi dezbrace, să îi bată, să îi insulte zgomotos, şi să îi ameninţe cu altarele şi jertfele lor. Şi un individ grosolan, ca şi când i-ar fi dată o licenţă de către Prefect pentru a-i satisface pe Episcopi, a luat-o pe o fecioară de mână, şi a târât-o spre un altar care din întâmplare era aproape, imitând practica de a o forţa să ofere jertfă în timpul persecuţiei. Când s-a făcut aceasta, fecioarele au fugit, şi un strigăt de râsete s-a ridicat de către păgâni împotriva Bisericii; Episcopii fiind în locul lor, şi ocupând chiar casa unde aceasta avea loc; şi din care, pentru a obţine favoarea lor, fecioarele au fost atacate cu săbii goale, şi au fost expuse la tot felul de pericole, şi insulte, şi violenţă turbată. Şi acest tratament ei l-au primit într-o zi de post [2], şi din mâinile persoanelor care ei înşişi petreceau cu Episcopii înăuntru.

16. Prevăzând aceste lucruri, şi reflectând asupra faptului că intrarea duşmanilor într-un loc nu este o nenorocire obişnuită, noi am protestat împotriva acestui mandat. Şi Alexander [3], Episcop din Tesalonica, considerând aceleaşi lucruri, a scris oamenilor care locuiau acolo, descoperind conspiraţia, şi mărturisind complotul. Într-adevăr ei l-a recunoscut a fi unul dintre ei, şi l-au socotit ca partener în planurile lor; dar prin aceasta ei doar au dovedit prin aceasta violenţa pe care ei au exercitat-o asupra lui. Căci chiar destrăbălatul Ischyras însuşi a fost influenţat doar prin frică şi violenţă să înainteze în chestiune, şi a fost obligat prin forţă să accepte acuzaţia. Ca o dovadă a acestui lucru, el însuşi a scris fratelui nostru Atanasie [4], mărturisind că nu s-a petrecut nimic de acest fel acolo, ci că el a fost mituit să facă o mărturisire falsă. El a făcut această declaraţie, deşi el nu a fost recunoscut niciodată de Atanasie ca un Prezbiter, nici nu a primit un astfel de titlu de har de la el, nici nu i-a fost încredinţat ca o recompensă cu ridicarea unei Biserici, nici nu a aşteptat mituirea unei Episcopii; tot ceea ce el a primit de la ei a fost în schimbul luării acuzaţiei. Mai mult, întreaga lui familie a ţinut comuniune cu noi [5], ceea ce ei nu ar fi făcut dacă ar fi fost răniţi câtuşi de puţin.

17. Acum a dovedi că aceste lucruri sunt fapte şi nu doar afirmaţii, avem mărturia [6] tuturor Prezbiterilor din Mareotis [7], care mereu l-au însoţit pe Episcop în vizitele sale, şi care de asemenea au scris la vremea aceea împotriva lui Ischyras. Dar nici unul dintre aceştia care au venit la Tir nu le-a fost permis să declare adevărul [8], nici nu au putut cei care au rămas în Mareotis să obţină permisiunea să respingă calomniile lui Ischyras [9]. Copiile scrisorilor lui Alexander, şi a Prezbiterilor, şi a lui Ischyras vor dovedi acelaşi lucru. Noi am trimis de asemenea scrisoarea părintelui către Împăraţi, în care el îşi exprimă indignarea sa că crima lui Arsenius a fost pusă în seama cuiva în timp ce omul acesta era încă viu; de asemenea uimirea sa faţă de caracterul variabil şi inconsecvent al acuzaţiilor lor faţă de potir de vreme ce atunci ei l-au acuzat pe Prezbiterul Macarius, apoi pe Episcopul Atanasie, de a fi spart acesta cu mâinile sale. El declară de asemenea pe de o parte că Meletianii sunt calomniatori, şi pe de altă parte, că Atanasie este perfect nevinovat.

Şi nu sunt Meletianii calomniatori, şi mai presus de toţi John [10], care după ce a venit în Biserică, şi a comunicat cu noi, după ce s-a condamnat pe sine, şi nu a mai luat parte la dezbaterile referitoare la potir, când el a văzut că Eusebiu şi tovarăşii săi sprijină zelos pe nebunii Ariani, deşi ei nu au avut curajul să coopereze cu ei în mod deschis, ci încercau să folosească pe alţii ca măşti ale lor, au luat un caracter, ca un actor în teatrele păgâne [1]? Subiectul dramei era o controversă a Arianilor; planul real al piesei fiind succesul lor, dar John şi partizanii săi fiind puşi pe scenă şi jucând roluri, pentru ca sub culoarea acestora, suporterii Arianilor în veşminte de judecători să îi izgonească pe duşmanii impietăţii lor, să întemeieze ferm doctrinele lor păgâne, şi să îi aducă pe Ariani în Biserică. Şi cei care doresc să dea afară religia adevărată se luptă cu tot ce pot pentru a birui prin păgânism; ei care au ales partea acelei impietăţi care se războieşte împotriva lui Hristos, se străduieşte să distrugă duşmanii din aici, ca şi când aceştia ar fi persoane păgâne; şi ei ne impută spargerea potirului, cu scopul de a face să se pară că Atanasie, în mod egal cu ei, este vinovat de hulă faţă de Hristos.

Căci ce înseamnă această menţionare de către ei a unui potir ce aparţine tainelor? De unde vine această grijă religioasă faţă de un potir printre cei care îşi sprijină hula lor faţă de Hristos? Cum se face că potirul lui Hristos este cunoscut de ei care nu îl cunosc pe Hristos? Cum pot ei care profesează că onorează acel potir, îl dezonorează pe Dumnezeul acelui potir? Sau cum pot ei care se plâng de un potir, caută să îl omoare pe Episcopul care sărbătoreşte tainele cu acesta? Căci ei l-ar fi ucis, dacă ar fi fost în puterea lor. Şi cum pot ei care se plâng de pierderea unui tron care era acoperit Episcopal [2], să caute să distrugă Episcopul care a stat pe el, pentru ca deopotrivă tronul să fie fără Episcopul său, şi ca oamenii să fie lipsiţi de doctrina evlavioasă? Atunci nu potirul, nici crima, nici vre-una dintre faptele presupuse despre care vorbesc ei, pe care ei le-au influenţat să acţioneze astfel; ci erezia menţionată anterior a Arianilor, de dragul căreia ei au conspirat împotriva lui Atanasie şi alţi Episcopi, şi încă continuă să poarte război împotriva Bisericii.

Cine sunt ei care au fost cu adevărat cauza crimelor şi exilurilor? Nu sunt aceştia? Cine sunt ei care, străduindu-se prin sprijin exterior, conspiră împotriva Episcopilor? Nu sunt ei Eusebiu şi tovarăşii săi aceşti oameni, şi nu Atanasie, aşa cum spun ei în scrisorile lor? Deopotrivă el şi alţii au suferit din mâinile lor. Chiar la vremea când noi vorbim, patru Prezbiteri din Alexandria, deşi nu au plecat spre Tir, au fost exilaţi prin intermediul lor. Atunci cine sunt aceia a căror comportament cere lacrimi şi plângeri? Nu sunt ei, cei care după ce au fost vinovaţi de un curs al persecuţiei, nu au scrupule să adauge un al doilea curs, ci au recurs la toate modalităţile de falsităţi, pentru ca să îl poată distruge pe Episcopul care nu va ceda ereziei lor hulitoare? De aici se ridică duşmănia lui Eusebiu şi a tovarăşilor săi; de aici procedeele lor din Tir; de aici procesele lor pretinse; de aici de asemenea acum scrisorile care au fost scrise chiar fără vre-un proces, exprimând cea mai deplină încredere în afirmaţiile lor; de aici calomniile lor înaintea tatălui Împăraţilor, şi înaintea celor mai religioşi Împăraţi.

18. Căci este necesar ca tu să ştii ceea ce este raportat acum spre prejudiciul slujitorului tovarăş cu noi Atanasie, pentru ca să poţi fi condus spre a condamna răutatea lor, şi să poţi înţelege că ei doresc doar să îl omoare. O cantitate de grâu a fost dată de tatăl Împăraţilor pentru sprijinirea anumitor văduve, în parte din Libia, şi în parte din Egipt. Ei l-au primit în întregime până acum, Atanasie nu a luat nimic din el, ci doar necazul de a-i ajuta. Dar acum, deşi primitorii înşişi nu fac nici o plângere, ci recunosc că l-au primit, Atanasie a fost acuzat că a vândut tot grâul, şi şi-a însuşit veniturile pentru folosul său: şi Împăratul a scris cu acest efect despre el, acuzându-l de ofensă în consecinţă a calomniilor pe care ei le-au ridicat împotriva lui. Acum cine sunt ei care au ridicat aceste calomnii? Nu sunt cei care după ce au fost vinovaţi de un curs al persecuţiei, nu au scrupule ca să stârnească altul? Cine sunt autorii acelor scrisori despre care se spune că au venit de la Împărat? Nu sunt ei Arianii, care sunt atât de zeloşi împotriva lui Atanasie, şi nu au scrupule să scrie şi să vorbească orice împotriva lui? Nimeni nu ar trece peste astfel de persoane care au acţionat aşa cum au făcut ei, pentru a întreţine suspiciune asupra altora. Ba chiar, dovada calomniei lor pare să fie cel mai evidentă căci ei sunt nerăbdători să o acopere, pentru a lua grâul de la Biserică, şi pentru a-l da Arianilor. Şi această circumstanţă mai mult decât oricare alta, aduce chestiunea acasă la autorii acestui plan şi al căpeteniilor lor, care nu au avut scrupulul să îl acuze de crimă pe Atanasie, ca un mijloc de bază pentru a-l prejudicia pe Împărat împotriva lui, nici de a lua de la Clerul Bisericii hrana săracilor, pentru ca de fapt să câştige pentru eretici.

19. De asemenea v-am trimis mărturia slujitorilor împreună cu noi din Libia, Pentapolis, şi Egipt, de la care tot astfel puteţi afla despre acuzaţiile false care au fost aduse împotriva lui Atanasie. Şi aceste lucruri le fac ei, pentru ca, profesorii evlaviei adevărate fiind de aici înainte convinşi de frică să rămână tăcuţi, erezia hulitorilor Ariani să fie adusă îl locul acesteia. Dar mulţumită pietăţii voastre, dragi preaiubiţi, că i-aţi anatemizat frecvent pe Ariani în scrisorile voastre, şi nu le-aţi dat intrare niciodată în Biserică. Descoperirea lui Eusebiu şi a tovarăşilor săi este de asemenea uşoară şi la îndemână. Căci iată, după scrisorile lor anteriore referitoare la Ariani, din care de asemenea v-am trimis copii ale lor, acum ei îi stârnesc deschis pe nebunii Ariani împotriva Bisericii, deşi întreaga Biserică Catolică i-a anatemizat; ei au numit un Episcop [1] peste ei; ei tulbură Bisericile cu ameninţări şi alarme, pentru ca să poată câştiga asistenţi în impietatea lor în fiecare loc. Mai mult, ei au trimis Diaconi spre nebunii Ariani, care în mod deschis se alătură adunărilor lor; ei le scriu scrisori, şi primesc răspunsuri de la ei, făcând astfel schisme în Biserică, şi ţinând comuniune cu ei; şi ei trimit în fiecare parte, lăudând erezia lor, şi respingând Biserica, aşa cum veţi înţelege din scrisorile pe care ei le-au adresat Episcopului din Roma [2] şi probabil către voi înşivă de asemenea. Înţelegeţi astfel, preaiubiţilor, că aceste lucruri nu pe nemeritat sunt răzbunate: ei sunt într-adevăr ameninţători şi străini de doctrina lui Hristos.

Pentru ce ne-am adunat împreună, şi v-am scris, ca să cerem din înţelepciunea voastră creştină să primiţi această declaraţie a noastră şi să simpatizaţi cu fratele nostru Atanasie, şi să vă arătaţi indignarea voastră împotriva lui Eusebiu şi a tovarăşilor săi care au scris astfel de lucruri, pentru ca o astfel de răutate şi ticăloşie să nu mai biruie împotriva Bisericii. Noi vă chemăm să fiţi răzbunătorii unei astfel de nedreptăţi, amintind-vă de porunca Apostolului, „Izgoniţi de la voi astfel de persoane rele [3].” Rău este comportamentul lor, şi nevrednic de comuniunea voastră. Prin urmare nu mai le daţi importanţă, căci ei vă vor scrie din nou împotriva Episcopului Atanasie (căci tot ce pleacă de la ei este fals); nici chiar dacă ei subscriu scrisoarea lor cu nume [4] de Episcopi Egipteni. Căci este evident că nu sunt noi cei care scriu, ci Meletianii [5], care mereu au fost schismatici, şi care chiar până azi fac tulburări şi ridică partide în Biserici. Căci ei ordinează persoane nepotrivite, şi toţi doar păgâni; şi ei sunt vinovaţi de astfel de acţiuni faţă de care ne este ruşine să vi le scriem, dar pe care le puteţi afla de la cei pe care i-am trimis la voi, care vă vor da scrisoarea noastră.

20. Astfel au scris Episcopii din Egipt către toţi Episcopii, şi lui Julius, Episcop de Roma.

CAPITOLUL II. Scrisoarea lui Julius către Eusebiani la Antioh.

Eusebiu şi tovarăşii săi i-au scris de asemenea lui Julius, şi gândindu-se să mă sperie, i-au cerut să cheme un consiliu, şi să fie el însuşi judecător, dacă îi place aceasta [6]. Astfel când am mers la Roma, Julius i-a scris lui Eusebiu şi tovarăşilor săi după cum era potrivit, şi a trimis pe deasupra doi dintre Prezbiterii [7] săi, Elpidius şi Philoxenus [8]. Dar ei, când au auzit de mine, au fost confuzi, deoarece nu se aşteptau ca eu să merg până într-acolo; şi au refuzat Consiliul propus, susţinând motive nesatisfăcătoare pentru aceasta, dar într-adevăr le-a fost frică ca lucrurile să nu fie dovedite împotriva lor, ceea ce au mărturisit după aceea Valens şi Ursacius [9]. Totuşi, mai mult de cincizeci de Episcopi adunaţi, în locul unde Prezbiterul Vito îşi ţinea adunarea sa; şi ei au recunoscut apărarea mea, şi mi-au dat confirmarea [1] deopotrivă a comuniunii şi a dragostei lor. Pe de altă parte, ei şi-au exprimat o mare indignare împotriva lui Eusebiu şi a tovarăşilor săi, şi au cerut ca Julius să scrie cu următorul efect faţă de cei din numărul lor care i-au scris lui. Astfel a şi făcut, şi au trimis aceasta prim mâna Contelui Gabianus.

Scrisoarea lui Julius.

Julius către dragii săi fraţi [2], Danius, Flacillus, Narcissus, Eusebius, Maris, Macedonius, Theodorus, şi prietenii lor, care mi-au scris din Antioh, trimite sănătate în Domnul.

21. Am citit scrisoarea voastră [3] care mi-a fost adusă de Prezbiterii Elpidius şi Philoxenus, şi sunt surprins să aflu că, întrucât v-am scris în dragoste şi cu sinceritate conştientă, voi mi-aţi răspuns cu un temperament ruşinos şi certăreţ; pentru că mândria şi aroganţa scriitorilor este arătată clar în acea scrisoare. Totuşi astfel de sentimente sunt necorespunzătoare faţă de credinţa creştină; căci ceea ce a fost scris într-un spirit de dragoste ar trebui să fie răspuns tot astfel într-un spirit de dragoste şi nu din ceartă. Şi nu fost un semn de dragoste să trimiteţi Prezbiteri să simpatizeze cu ei care sunt în suferinţă, şi să doriţi ca cei care mi-ai scris să vină la mine încoace, pentru ca problemele să obţină o rezolvare rapidă, şi pentru ca toate lucrurile să fie ordonate corespunzător, pentru ca fraţii noştri să nu mai fie expuşi mai departe la suferinţă, şi pentru ca voi să scăpaţi de calomnia ulterioară? Dar ceva pare să arate că temperamentul tău este astfel, pentru a ne forţa să concluzionăm că, chiar în termenii în pare voi păreţi că ne acordaţi onoare, voi v-aţi exprimat sub deghizarea ironiei. De asemenea Prezbiterii pe care noi i-am trimis la voi, şi care trebuiau să se întoarcă bucurându-se, dimpotrivă s-au întors trişti datorită dezbaterilor pe care le-au văzut printre voi. Şi eu, când am citit scrisoarea voastră, după multă apreciere, am păstrat-o la mine, gândindu-mă că oricum câţiva dintre voi vor veni, şi nu va mai fi nevoie să o aduc înainte, ca nu cumva ea să fie expusă în mod deschis, că astfel i-ar întrista pe mulţi din fraţii noştri de aici. Dar când nu a sosit nimeni, şi pentru că a devenit necesar ca scrisoarea să fie arătată, vă declar vouă, că ei toţi au fost uluiţi, şi cu greu le-a venit să creadă că o astfel de scrisoare a fost scrisă de voi; căci ea este exprimată mai degrabă în termeni de ceartă decât de dragoste.

Acum dacă autorul acesteia a scris cu o ambiţie de a-şi arăta limbajul său puternic, o astfel de practică este mai potrivită pentru alte subiecte: în chestiuni clericale, nu este nevoie de o arătare a expresivităţii, ci executarea Canoanelor Apostolice, şi o grijă sinceră de a nu-i jigni pe unul din cei mai mici din Biserică. Căci ar fi fost mai bine pentru un om, potrivit cuvântului Bisericii, ca să i se atârne o piatră de moară la gâtul său, şi el să fie înecat în mare, decât ca el să îi jignească chiar pe unul dintre cei mai mici [4]. Dar dacă o astfel de scrisoare a fost scrisă, pentru că anumite persoane au fost mâhnite datorită josniciei de spirit unul faţă de altul (căci nu îi voi acuza pe toţi); ar fi fost mai bine să nu întreţină astfel de sentimente de ofensă deloc, cel puţin să nu lase soarele să apună peste mânia lor; şi cu siguranţă să nu ofere cadrul de a se arăta în scris.

22. Totuşi ceea ce s-a făcut este doar o cauză dreaptă a supărării? Sau în ce privinţă scrisoarea mea către voi a fost astfel? Eu v-am invitat să fiţi prezenţi la un Consiliu? Voi ar fi trebuit să fi primit mai degrabă cu bucurie propunerea. Cei care au încredere în dezbaterile lor, sau aşa cum aleg ei să le denumească, în deciziile lor, nu obişnuiesc să fie mânioşi, dacă o astfel de decizie este chestionată de alţii; ei mai degrabă arată toată îndrăzneala, căutând ca, dacă au luat o decizie dreaptă, aceasta să nu poată fi dovedită niciodată a fi invers. Episcopii care s-au adunat în marele Consiliu din Niceea au fost de acord, nu fără voia lui Dumnezeu, că deciziile unui consiliu trebuie să fie examinate în altul [5], cu scopul ca judecătorii, având înaintea ochilor lor celălalt proces care va urma, să poată fi conduşi să investigheze chestiunile cu cea mai mare grijă, şi pentru ca partidele preocupate de sentinţă să poată avea asigurarea ca judecata pe care au primit-o a fost dreaptă, şi nu dictată de duşmănia judecătorilor lor anteriori. Acum dacă voi nu vreţi ca o astfel de practică să fie adoptată în cazul vostru, deşi aceasta este o practică străveche, şi a fost observată şi recomandată de marele Consiliu, refuzul vostru nu se cuvine; căci este iraţional ca un obicei care odată a fost obţinut în Biserică, şi a fost întemeiat de consilii, să fie pus de o parte de câţiva indivizi.

Pentru un motiv în plus ei nu pot să se simtă ofensaţi în acest punct. Când persoanele pe care voi, Eusebiu şi tovarăşii lui, i-aţi expediat cu scrisorile voastre, mă refer la Macarius Prezbiterul, şi Martyrius şi Hesychius Diaconii, au ajuns aici, şi au descoperit că nu sunt în stare să respingă argumentele Prezbiterilor care au venit de la Atanasie, ci au fost respinşi şi expuşi din toate părţile, apoi ei mi-au cerut să convoc un Consiliu, şi să scriu în Alexandria către Episcopul Atanasie, şi de asemenea către Eusebiu şi tovarăşii săi, pentru ca să fie dată o dreaptă judecată în prezenţa tuturor părţilor. Şi ei au încercat în acel caz să dovedească faptul că toate acuzaţiile care au fost aduse împotriva lui Atanasie. Căci Martyrius şi Hesychius au fost respinşi în public de noi, şi Prezbiterii Episcopului Atanasie s-au opus lor cu o mare încredere: într-adevăr, dacă cineva trebuie să spună adevărul, Martyrius şi tovarăşii săi au fost total înfrânţi; şi aceasta este ceea ce i-a condus să dorească ţinerea unui Consiliu. Acum, presupunând că ei nu au dorit un Consiliu, ci eu am fost persoana care l-am propus, în descurajarea celor care mi-au scris, şi de dragul fraţilor noştri care s-au plâns că au suferit o nedreptate; chiar în cazul în care propunerea ar fi fost rezonabilă şi dreaptă, căci este plăcut pentru practica clericală, şi pe placul lui Dumnezeu. Dar când acele persoane, pe care voi, Eusebiu şi tovarăşii săi, considerate a fi demne de încredere, când ei chiar şi-au dorit să cheme împreună fraţii, era necorespunzător faţă de părţile invitate să ia ofensa, când ei mai degrabă ar fi trebuit să fi arătat toată bunăvoinţa să fie prezenţi. Aceste consideraţii au arătat că arătarea mâniei în persoanele ofensate este irascibilă, şi refuzul celor care au refuzat să vină la Consiliu este ruşinos, şi are o înfăţişare suspicioasă. Găseşte cineva vre-o greşeală, dacă vede aceea făcută de altul, ceea ce el ar permite dacă ar fi fost făcută de el însuşi? Dacă, aşa cum scrieţi, fiecare Consiliu are o forţă irevocabilă, şi el care a judecat chestiunea este dezonorat, dacă sentinţa este examinată de alţii; consideraţi, preaiubiţilor, cine sunt ei cei care dezonorează Consiliile? Cine pune de o parte deciziile judecătorilor anteriori? Nu pentru a întreba în prezent fiecare caz individual, ca nu cumva să par să presez prea tare anumite partide, ultimul caz care a avut loc, şi pe care oricine îl aude trebuie să se înfioreze, va fi suficient ca o dovadă a altora pe care eu le omit.

23. Arianii care au fost excomunicaţi de Alexander, Episcopul din Alexandria, care a murit, care este de o memorie binecuvântată, pentru impietatea lor, care nu doar au fost exilaţi de fraţi în mai mute oraşe, ci de asemenea au fost anatemizaţi de întregul corp adunat împreună în marele Consiliu din Niceea. Căci ofensa lor nu a fost una obişnuită, ei nu au păcătuit împotriva unui om, ci împotriva Domnului nostru Isus Hristos Însuşi, Fiul Dumnezeului viu. Şi totuşi aceste persoane care au fost exilaţi de toată lumea, şi stigmatizaţi în fiecare Biserică, se spune despre ei că au fost admişi din nou la comuniune; ceea ce eu cred că voi ar trebui să auziţi cu indignare. Atunci care sunt partidele care dezonorează un Consiliu? Şi nu sunt ei cei care au anulat voturile celor Trei sute [6], şi au preferat impietatea în locul evlaviei? Erezia nebunilor Ariani a fost condamnată şi exilată de întregul corp de Episcopi de pretutindeni; dar Episcopii Atanasie şi Marcellus au mulţi sprijinitori care vorbesc şi scriu în numele lor. Noi am primit mărturia în favoarea lui Marcellus [7], că el a rezistat în faţa apărătorilor doctrinelor Ariane în Consiliul din Niceea; şi în favoarea lui Atanasie [8], şi în Tir nimic nu a fost adus acasă la el, şi că în Mareotis, unde Rapoartele împotriva lui se spune că au fost redactate, el nu era prezent. Acum că voi ştiţi, preaiubiţilor, că dezbaterile ex parte nu au nici o greutate, ci poartă o înfăţişare suspicioasă. Cu toate acestea, aceste lucruri fiind astfel, noi, pentru a fi corecţi, şi pentru a nu arăta nici o predilecţie în favoarea voastră, nici a celor care scriu în numele celeilalte partide, i-au invitat pe cei care au scris să vină la noi; ca, de vreme ce au fost atât de mulţi cei care au scris în favoarea lor, toate lucrurile să fie chestionate într-un Consiliu, şi nici cei nevinovaţi să nu fie condamnaţi, nici persoana care este la procesul său să nu fie socotită nevinovată. Astfel, noi nu suntem partea care dezonorează un Consiliu, ci cei care imediat şi în mod nesăbuit i-am primit pe Arianii pe care toţi i-au condamnat, şi contrar deciziei judecătorilor. Cea mai mare parte a acelor judecători au plecat acum, şi sunt cu Hristos; dar unii dintre ei încă sunt în viaţă a procesului, şi sunt revoltaţi să afle că anumite persoane şi-au pus de o parte judecata lor.

24. De asemenea am fost informaţi despre următoarele circumstanţe de cei care au fost în Alexandria. Un anumit Carpones, care a fost excomunicat de Alexander pentru Arianism, a fost trimis încoace de unul Gregory cu anumiţi alţii, de asemenea excomunicaţi pentru aceeaşi erezie. Totuşi, am aflat problema de asemenea de la Prezbiterul Macarius, şi de la Diaconii Martyrius şi Hesychius. Căci înainte de a ajunge Prezbiterii lui Atanasie ei m-au îndemnat să trimit scrisori către unul Pistus la Alexandria, deşi atunci Episcopul Atanasie era acolo atunci. Şi când Prezbiterii Episcopului Atanasie au venit, ei m-au informat că acest Pistus era un Arian, şi că el a fost excomunicat [9] de Episcopul Alexander la Consiliul de la Niceea, şi apoi a fost ordinat [1] de unul Secundus, pe care de asemenea marele Consiliu l-a excomunicat ca Arian. Această afirmaţie Martyrius şi tovarăşii săi nu au contrazis-o, nici nu au negat că Pistus a primit ordinarea sa de la Secundus. Acum hotărâţi, după aceasta cine sunt cei mai susceptibili de a fi acuzaţi? Eu, care nu am putut fi convins să scriu Arianului Pistus; sau acelora, care m-au sfătuit să dezonorez marele Consiliu, şi să mă adresez celor nereligioşi ca şi când ei ar fi persoane religioase? Mai mult, când Prezbiterul Macarius, care a fost trimis acolo de Eusebiu cu Martyrius şi restul, a auzit despre opoziţia care a fost făcută de Prezbiterii lui Atanasie, în timp ce noi aşteptam apariţia sa cu Martyrius şi Hesychus, el a plecat noaptea, în ciuda unei boli trupeşti; care ne conduce să presupunem că plecarea sa a provenit din ruşinea cu ocazia expunerii care a fost făcută cu privire la Pistus. Căci este imposibil ca ordinarea Arianului Secundus să fie considerată valabilă în Biserica Catolică. Aceasta ar fi într-adevăr o dezonoare pentru Consiliu, şi pentru Episcopii care l-au compus, dacă decretele pe care ei le-au alcătuit, ca în prezenţa lui Dumnezeu, cu o asemenea grijă şi seriozitate extremă, ar trebui să fie puse de o parte ca fără valoare.

25. Dacă, aşa cum aţi scris voi [2], decretele tuturor Consiliilor ar trebui să fie din forţă, potrivit celui precedent în cazul lui Novatus [3] şi Paul din Samosata, cu atât mai mult nu ar trebui ca sentinţa a celor Trei sute să fie răsturnată, cu siguranţă un Consiliu general nu ar trebui fi anulat de puţini indivizi. Căci Arianii sunt eretici, şi aceeaşi sentinţă a trecut deopotrivă împotriva unuia şi a altuia. Şi, după astfel de dezbateri ca acestea, cine sunt ei care au aprins flacăra discordiei? Căci în scrisoarea voastră voi ne acuzaţi că am făcut aceasta. Suntem noi cei care au simpatizat cu suferinţele fraţilor, şi am acţionat în toate privinţele potrivit Canonului; sau ei sunt cei care în mod certăreţ şi contrar Canonului au pus de o parte sentinţa celor Trei sute, şi au dezonorat Consiliul în orice fel? Căci Arianii nu doar au fost primiţi în comuniune, ci Episcopii de asemenea au făcut o practică din a înlătura dintr-un loc spre altul [4]. Acum dacă voi credeţi cu adevărat că toţi Episcopii au aceeaşi autoritate egală [5], şi aşa cum afirmaţi, voi nu socotiţi că ei sunt potrivit mărimii oraşelor lor; lui căruia îi este încredinţat un oraş mic ar trebui să locuiască într-un loc încredinţat lui, şi nu din dispreţ faţă de tutela sa să îl înlăture pe unul care nu a fost pus niciodată sub el; dispreţuind ceea ce Dumnezeu i-a dat, şi preţuind aplauzele inutile ale oamenilor. Atunci, voi preaiubiţilor, ar fi trebuit să veniţi şi să nu fi refuzat, pentru ca problema să fie adusă la o concluzie; căci aceasta este ceea ce cere raţiunea.

Dar poate aţi fost împiedicaţi de timpul fixat pentru Consiliu, căci voi vă plângeţi în scrisoarea voastră că intervalul înainte de ziua pe care am rânduit-o noi [6] a fost prea scurt. Dar aceasta, iubiţilor, este doar o simplă scuză. Dacă ziua v-a împiedicat pe vre-unul când era în călătorie, intervalul permis s-ar fi dovedit a fi prea scurt. Dar când persoanele nu vor să vină, şi îi opresc chiar pe Prezbiterii mei până în luna ianuarie [7], este doar simpla scuză a celor care nu au nici o încredere în cauza lor; altfel, aşa cum am spus mai înainte, ei ar fi venit, fără a considera lungimea călătoriei, fără a considera timpul scurt, ci încrezându-se în dreptatea şi caracterul rezonabil al cauzei lor. Dar poate că ei nu au venit datorită perspectivei vremurilor [8], căci din nou voi declaraţi în scrisoarea voastră, că nu ar fi trebuit să considerăm circumstanţele actuale din est, şi să nu vă fi îndemnat să veniţi. Acum dacă aşa cum spuneţi voi nu aţi venit pentru că vremurile au fost astfel, ar fi trebuit să fi considerat mai înainte astfel de vremuri, şi nu să deveniţi autorii schismei, şi al jalei şi plângerii din Biserici. Dar după cum stau lucrurile, oamenii care au fost cauza acestor lucruri, au arătat că nu vremurile sunt de acuzat, ci determinarea celor care nu vor să se întâlnească la un Consiliu.

26. Dar eu mă întreb de asemenea cum ai fi putut scrie acea parte din scrisoarea ta, în care tu spui, că eu singurul am scris, şi nu tuturor dintre voi, ci doar lui Eusebiu şi tovarăşilor săi. În această plângere cineva poate descoperi mai mult bunăvoinţa de a găsi greşeala decât a considerării pentru adevăr. Am primit scrisorile împotriva lui Atanasie de la nimeni altcineva decât Martyrius, Hesychius şi tovarăşii lor, şi în mod necesar le-am scris lor care au scris împotriva lui. Fie atunci Eusebiu şi tovarăşii săi trebuia să fi scris nu singuri, dintre voi toţi, sau altfel tu, către care nu am scris, nu ar trebui să fii ofensat că le-am scris lor care mi-au scris mie. Dacă a fost corect ca să îmi adresez scrisoarea către voi toţi, voi trebuia să fi scris cu ei: dar acum considerând ceea ce era rezonabil, le-am scris celor care mi s-au adresat şi mi-au dat informaţii. Dar dacă voi aţi fost nemulţumiţi pentru eu singur le-am scris, este logic că voi trebuie să fiţi furioşi, pentru că ei mi-au scris doar mie. Dar pentru aceasta de asemenea, iubiţilor, a fost o cauză corectă şi nu una iraţională. Cu toate acestea, este necesar să vă informez că, deşi am scris, totuşi sentimentele pe care le-am exprimat au fost nu doar ale mele, ci alte tuturor Episcopilor din toată Italia şi în aceste părţi. Într-adevăr nu am vrut să îi fac pe toţi să scrie, ca nu cumva ceilalţi să fie întrecuţi de numărul lor. Totuşi Episcopii s-au adunat în ziua rânduită, şi au fost de acord în aceste opinii, pe care vi le scriu din nou pentru a vă anunţa; astfel că, preaiubiţilor, deşi doar eu mă adresez vouă, totuşi voi puteţi fi siguri că acestea sunt sentimentele tuturor. Cam atât pentru scuze, nu rezonabile, dar nedrepte şi suspicioase, pe care unii din voi le-aţi susţinut pentru comportamentul vostru.

27. Acum, deşi tot ceea ce deja s-a spus ar fi suficient pentru a arăta că noi nu i-am îngăduit la comuniunea noastră pe fraţii Atanasie şi Marcellus fie prea uşor, fie incorect, totuşi aceasta este doar o scurtă şi o dreaptă informare pentru a pune problema înaintea voastră. Eusebiu şi tovarăşii săi au scris anterior împotriva lui Atanasie şi tovarăşilor săi, aşa cum şi voi aţi scris acum; dar un număr mai mare de Episcopi din Egipt şi din alte provincii au scris în favoarea sa. Acum în primul rând, scrisorile voastre împotriva lui sunt neconsecvente una cu cealaltă, şi a doua nu are nici un fel de acord cu prima, ci în mai multe locuri cele dintâi sunt răspunse prin cele din urmă, şi cele din urmă sunt suspectate de cele dintâi. Acum unde există această contradicţie în scrisori, nu se acordă nici o încredere orice afirmaţii ar conţine. În următorul lor dacă voi ne cereţi să credem ceea ce aţi scris, aceasta este puţin consecvent ca noi să nu refuzăm să dăm credit celor care au scris în favoarea sa; în special, considerând că voi aţi scris de la o distanţă, în timp ce ei sunt pe punct, sunt familiarizaţi cu omul, şi evenimentele care se întâmplă acolo, şi mărturisesc în scris despre felul său de vieţuire, şi afirmă pozitiv că el a fost victima unei conspiraţii în toate privinţele.

Din nou, un anumit Episcop Arsenius se spunea că s-a descotorosit de Atanasie, dar noi am aflat că el trăieşte, ba chiar, că el este în termeni de prietenie cu el. El a afirmat pozitiv că Rapoartele întocmite în Mareotis au fost unele ex parte; căci nici Prezbiterul Macarius, partea acuzată, nu a fost prezent, nici Episcopul său, Atanasie însuşi. Noi am aflat aceasta, nu doar din gura sa, ci de asemenea din Rapoartele pe care Martyrius, Hesychius şi tovarăşii lor le-au adus la noi [9]; căci noi am aflat citindu-le, că acuzatorul Ischyras era prezent acolo, dar nici Macarius, nici Episcopul Atanasie nu era acolo; şi că Prezbiterii lui Atanasie au vrut să participe, dar nu li s-a permis. Acum, iubiţilor, dacă procesul era să fie condus în mod cinstit, nu doar acuzatorul, ci şi acuzatul trebuia să fi fost prezent. De vreme ce partea acuzată Macarius a participat la Tir, cât şi acuzatorul Ischyras, când nu a fost dovedit nimic, astfel că nu doar acuzatorul trebuia să plece la Mareotis, dar şi acuzatul, astfel că în persoană el putea să fie condamnat, sau prin a nu fi condamnat să se arate falsitatea acuzaţiei. Dar acum, deoarece nu acesta a fost cazul, ci doar acuzatorul a mers acolo, cu cei faţă de care Atanasie a obiectat, dezbaterile poartă o înfăţişare suspicioasă.

28. Şi el s-a plâns de asemenea că persoanele care au mers la Mareotis au mers împotriva voinţei sale, căci Theognius, Maris, Theodorus, Ursacius, Valens, şi Macedonius, care au fost persoanele trimise, erau de un caracter suspectat. El a arătat aceasta nu doar prin afirmaţiile sale, ci dintr-o scrisoare a lui Alexander care era Episcop din Tesalonica; căci el a alcătuit o scrisoare care a fost scrisă de el către Dionysius [1], Contele care a prezidat în Consiliu, în care el arată foarte clar că a fost o conspiraţie împotriva lui Atanasie. De asemenea el a prezentat un document autentic, totul fiind scris de mâna acuzatorului Ischyras însuşi [2], în care el îl numeşte pe Dumnezeu Atotputernic că mărturiseşte că nu a fost spart nici o potir, nici o masă nu a fost răsturnată, ci că el a fost mituit de anumite persoane să inventeze aceste acuzaţii. Mai mult, când Prezbiterii din Mareotis au sosit [3], ei au afirmat pozitiv că Ischyras nu este un Prezbiter al Bisericii Catolice şi că Macarius nu a comis nici o astfel de ofensă cum este cea de care este acuzat. Prezbiterii şi Diaconii care au venit cu noi au mărturisit de asemenea în cea mai deplină manieră în favoarea Episcopului Atanasie, mărturisind zelos că nici unul dintre lucrurile care au fost pretinse împotriva lui nu sunt adevărate, ci că el a fost victima unei conspiraţii.

Şi toţi Episcopii din Egipt şi Libia au scris şi au protestat [4] că ordinarea sa a fost legală şi strict clericală, şi că tot ceea ce voi aţi avansat împotriva lui este fals, căci nu a fost comisă nici o crimă, nici vre-o persoană nu a fost expediată în contul lui, nici vre-un potir nu a fost spart, ci totul era fals. Ba încă, Episcopul Atanasie a arătat de asemenea din rapoartele ex parte alcătuite în Mareotis, că un Catehumen a fost cercetat şi a spus [5], că era cu Ischyras, la timpul când ei spun că Macarius Prezbiterul lui Atanasie a izbucnit în acel loc; şi că alţii care au fost cercetaţi au spus, – unul, că Ischyras era într-o mică celulă, – şi altul, că el stătea întins în spatele uşii, fiind bolnav în vremea aceea, când ei spun că Macarius a venit acolo. Acum din aceste relatări ale sale, în mod natural suntem conduşi să punem următoarea întrebare, Cum a fost posibil ca un om care stătea întins în spatele unei uşi fiind bolnav ar fi putut să se ridice, să conducă slujba şi să ofere? Şi cum a putut fi oferită Împărtăşania când erau acolo Catehumeni [6]? Căci dacă erau catehumeni prezenţi, încă nu era timpul pentru prezentarea Împărtăşaniei. Aceste reprezentaţii, aşa cum am spus, au fost făcute de Episcopul Atanasie, şi el a arătat din rapoarte, ceea ce de asemenea a fost afirmat pozitiv de cei care au fost cu el, că Ischyras nu a fost niciodată Prezbiter în Biserica Catolică, nici măcar nu a apărut vre-odată ca un Prezbiter în adunările Bisericii; căci nici măcar când Alexander i-a recunoscut pe cei din schisma Meletiană, prin indulgenţa marelui Consiliu, el nu a fost numit de Meletius printre Prezbiteri săi, aşa cum au mărturisit ei [7]; care este cel mai tare argument posibil că el nu a fost nici măcar un Prezbiter al lui Meletius; căci altfel, cu siguranţă el ar fi fost numărat cu restul. În afară de aceasta, s-a arătat de asemenea de către Atanasie din rapoarte, că Ischyras a vorbit fals în alte ocazii: căci el a iniţiat o acuzaţie referitoare la arderea unor cărţi, când, aşa cum pretind ei, Macarius a dat buzna peste ei, dar a fost condamnat de falsitate de către martorii pe care el i-a adus pentru a dovedi aceasta.

29. Acum când aceste lucruri au fost reprezentate astfel faţă de noi, şi atât de mulţi martori au apărut în favoarea sa, şi atât de multe lucruri au fost avansate de el în justificarea sa, ce trebuia să facem noi? Ce ne cerea regula Bisericii nouă, decât să nu îl condamnăm, ci mai degrabă să îl primim şi să îl tratăm ca un Episcop, aşa cum am făcut? Mai mult, în afara tuturor acestor lucruri, el a continuat aici un an şi şase luni [8], aşteptând sosirea voastră şi a oricărui alege să vină, şi prin prezenţa sa el i-a făcut pe toţi de ruşine, căci el nu ar fi fost aici, dacă nu s-ar fi simţit încrezător în cauza sa; şi el nu a venit cu acordul său propriu, ci la o invitaţie printr-o scrisoare de la noi, în maniera în care v-am scris [9]. Dar voi încă vă plângeţi după toată încălcarea noastră a Canoanelor. Acum gândiţi-vă; cine sunt cei care au acţionat astfel? Noi care l-am primit pe acest om cu o aşa amplă dovadă a inocenţei sale, sau ei care, fost în Antioh, la o distanţă de treizeci şi şase de poşte [1], au numit un străin să fie Episcop, şi l-au trimis la Alexandria cu forţă militară; un lucru care nu s-a făcut niciodată când Atanasie a fost exilat în Gaul, deşi s-ar fi făcut atunci, dacă s-ar fi dovedit într-adevăr că el este vinovat de ofensă. Dar când el s-a întors, desigur el şi-a găsit Biserica sa neocupată şi aşteptându-l.

30. Dar acum eu sunt ignorant sub ce culori au fost continuate aceste dezbateri. În primul rând, dacă adevărul trebuie rostit, nu a fost corect, când noi am scris să convocăm un consiliu, că vre-o persoană ar trebui să anticipeze deciziile sale: şi în al doilea rând, nu era potrivit ca astfel de dezbateri neobişnuite să fie adoptate împotriva Bisericii. Căci care canon al Bisericii, sau care tradiţie Apostolică ne garantează aceasta, că atunci când o Biserică era în pace, şi atât de mulţi Episcopi au fost în unanimitate cu Atanasie Episcopul din Alexandria, Gregory trebuia să fie trimis acolo, un străin faţă de oraş, nefiind botezat acolo, nici cunoscut corpului general, şi nedorit nici de Prezbiteri, nici de Episcopi, nici de Laici – că el trebuia să fie numit în funcţie la Antioh, şi trimis la Alexandria, însoţit nu de Prezbiteri, nici de diaconii din oraş, nici de episcopii din Egipt, ci de soldaţi? Căci cei care au venit încoace s-au plâns că acesta a fost cazul.

Chiar presupunând că Atanasie era în poziţia unui criminal după Consiliu, această numire nu trebuie să fie făcută astfel ilegal şi contrar regulii Bisericii, ci Episcopii din provincie trebuie să îl fi ordinat pe acesta chiar în acea Biserică, din acea Preoţie, din acel Cler [2]; şi Canoanele primite de la Apostoli nu ar trebui să fie astfel date la o parte. Dacă această ofensă ar fi fost comisă împotriva oricăruia dintre voi, nu aţi fi exclamat împotriva ei, şi aţi fi cerut dreptate ca pentru călcarea Canoanelor? Preaiubiţilor, noi vorbim cinstit, ca în prezenţa lui Dumnezeu, şi declarăm, că acest procedeu nu a fost nici pios, nici legal, nici clerical. Mai mult, relatarea care se dă despre comportamentul lui Gregory despre intrarea sa în oraş, arată clar caracterul numirii sale în funcţie. În astfel de timpuri de pace, după cum cei care au venit din Alexandria au declarat că au fost, şi aşa cum Episcopii de asemenea au reprezentat în scrisorile lor, Biserica a fost arsă; Fecioarele au fost dezbrăcate, Călugării au fost călcaţi în picioare; Prezbiterii şi mulţi dintre oameni au fost biciuiţi şi au suferit violenţă; Călugării au fost aruncaţi în închisoare; mulţimi au fost târâte din loc în loc; sfintele Taine [3], despre care ei l-au acuzat pe Prezbiterul Macarius, au fost prinse de păgâni şi aruncate pe pământ; şi toţi au constrâns anumite persoane pentru a recunoaşte numirea lui Gregory. Un astfel de comportament clar arată cine sunt ei care încalcă Canoanele. Dacă numirea ar fi fost legală, el care nu ar fi recurs la procedee ilegale pentru a forţa ascultarea celor care i s-au împotrivit întru-un mod legal. Şi în ciuda tuturor acestor lucruri, voi scrieţi că pacea desăvârşită predomina în Alexandria şi Egipt. Cu siguranţă nu, decât dacă lucrarea păcii este în întregime schimbată, şi voi numiţi astfel de lucruri pace.

31. Am crezut că este necesar să îţi subliniez aceste circumstanţe, şi anume, că Atanasie a afirmat pozitiv că Macarius a fost ţinut la Tir de o gardă de soldaţi, în timp ce doar acuzatorul său i-a însoţit pe cei care au mers la Mareotis; şi că Prezbiterii care au dorit să participe la investigaţie nu li s-a permis să facă aceasta, în timp ce numita investigaţie referitoare la potirul şi Masă a fost purtată înaintea Prefectului şi de grupul său, şi în prezenţa Păgânilor şi a Evreilor. Aceasta la început a părut incredibil, dar s-a dovedit că a fost aşa de către Rapoarte; ceea ce a determinat o mare uimire pentru noi, aşa cum presupun, dragi iubiţilor, aceasta vă uimeşte şi pe voi de asemenea. Prezbiterii, care sunt slujitorii Tainelor, nu li se permite să participe, ci o investigaţie referitoare la Sângele lui Hristos şi la Trupul lui Hristos este purtată înaintea unui judecător extern, în prezenţa Catehumenilor, ba chiar, mai rău decât atât, înaintea Păgânilor şi Evreilor, care au o reputaţie rea referitoare la Creştinism. Chiar presupunând că s-a comis o ofensă, aceasta trebuia să fie investigată în mod legal în Biserică şi de către Cler, nu de către păgâni care nu pot suferi Cuvântul şi nu cunosc Adevărul. Sunt convins că deopotrivă voi şi toţi oamenii trebuie să înţeleagă natura şi mărimea acestui păcat. Atât referitor la Atanasie.

32. Cu privire la Marcellus [5], întrucât voi l-aţi acuzat de asemenea de impietate faţă de Hristos, sunt nerăbdător să vă informez că, atunci când el a fost aici, el a declarat pozitiv că voi aţi scris referitor la el ceea ce nu era adevărat; dar cu toate acestea, deoarece noi v-am cerut să daţi o mărturie despre credinţa lui, el a răspuns în persoană cu maximă îndrăzneală, astfel că noi am recunoscut că el nu susţine nimic din afara credinţei. El a făcut o mărturisire [6] despre aceleaşi doctrine evlavioase referitoare la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos aşa cum mărturiseşte Biserica Catolică; şi el a afirmat că a ţinut aceste opinii de multă vreme, şi nu le-a adoptat de recent: după cum într-adevăr Prezbiteri noştri [7], care au fost la o dată anterioară prezenţi la Consiliul de la Niceea, mărturisesc despre ortodoxia sa; căci el a susţinut atunci, aşa cum a făcut acum, opoziţia sa faţă de Arianism (în care puncte el este corect să vă sfătuiască, ca nici unul dintre voi să nu recunoască o astfel de erezie, în loc să o deteste ca fost străină de doctrina sănătoasă [8]). Văzând deci că el profesează opinii ortodoxe, şi a dat mărturie despre ortodoxia sa, ce, întreb din nou în cazul său, ar fi trebuit să facem noi, decât să-l primim ca un Episcop, aşa cum am făcut, şi nu l-am respins de la comuniunea noastră? Am scris aceste lucruri, nu atât de mult cu scopul de a apăra cauza lor, ci pentru a vă convinge, că noi am acţionat drept şi canonic prin primirea acestor persoane, şi că voi sunteţi arţăgoşi fără motiv. Dar este datoria voastră să folosiţi strădaniile voastre nerăbdătoare şi să munciţi prin orice mijloace pentru a corecta neregulile care au fost comise contrar Canonului, şi pentru a apăra pacea Bisericilor; pentru ca pacea Domnului nostru care ne-a fost dată [9] să poată rămâne, şi ca Bisericile să nu fie dezbinate, şi voi să nu înfruntaţi acuzaţia de a fi autorii unei schisme. Căci eu mărturisesc, comportamentul vostru din trecut este o ocazie mai degrabă a schismei decât a păcii.

33. Căci nu doar Episcopii Atanasie şi Marcellus şi tovarăşii lor au venit acolo şi s-au plâns de nedreptatea care a fost comisă faţă de ei, ci mulţi alţi Episcopi de asemenea

[1], din Tracia, din Coele-Siria, din Fenicia şi Palestiana, şi Prezbiteri, nu puţini, şi alţii din Alexandria şi din alte părţi, au fost prezenţi aici la Consiliu, şi în plus faţă de alte afirmaţii ale lor, s-au plâns înaintea tuturor Episcopilor adunaţi despre violenţa şi nedreptatea pe care Bisericile le-au suferit, şi au afirmat că atrocităţi similare cu cele care s-au comis în Alexandria au avut loc în Bisericile lor, şi în altele de asemenea. Din nou, în ultima vreme au venit Prezbiteri cu scrisori din Egipt şi Alexandria, care s-au plâns că mulţi Episcopi şi Prezbiteri care au dorit să vină la Consiliu au fost împiedicaţi; căci ei spun că, de la plecarea lui Atanasie [2] chiar până acum, Episcopii care sunt confesori [3] au fost bătuţi cu biciul, iar alţii au fost aruncaţi în închisoare, şi că doar oameni în vârstă, care au fost o perioadă îndelungată la Episcopat, s-a renunţat la ei de a fi folosiţi în lucrări publice, şi aproape tot Clerul din Biserica Catolică cu oamenii ei sunt obiectele comploturilor şi persecuţiilor. Mai mult, ei spun că anumiţi Episcopi şi alţi fraţi au fost exilaţi pentru nici un alt motiv decât pentru a-i forţa împotriva voinţei lor să fie excomunicaţi cu Gregory şi asociaţii săi Ariani. Am auzit de asemenea de la alţii, ceea ce este confirmat de mărturia Episcopului Marcellus, că un număr de atrocităţi, asemănătoare celor care au fost comise în Alexandria, au avut loc de asemenea în Ancyra în Galatia [4]. În plus faţă de toate acestea, cei care au venit la Consiliu au raportat împotriva unora dintre voi (căci eu nu voi menţiona numele) anumite acuzaţii de o natură atât de îngrozitoare încât am refuzat să le scriu: probabil şi voi aţi aflat de ele de la alţii. Din această cauză în special v-am scris pentru că doream ca voi să veniţi, ca să puteţi fi prezenţi pentru a le auzi, şi pentru ca toate neregulile să fie corectate şi neînţelegerile să fie împăcate. Şi cei care au fost chemaţi cu aceste scopuri ar fi trebuit să nu refuze, ci să fi venit mai cu dragă inimă, ca nu cumva prin eşuarea în a face astfel să fie suspectaţi de ceea ce a fost susţinut împotriva lor, şi să fie imposibil să dovedească ceea ce au scris.

34. Acum potrivit acestor reprezentări, de vreme ce Bisericile sunt astfel chinuite şi atacate atât de înşelător, aşa cum au afirmat pozitiv informatorii noştri, cine sunt ei care au aprins o flacără de neînţelegeri [5]? Noi ne întristăm pentru o astfel de stare de lucruri şi simpatizăm cu suferinţele fraţilor, sau ei care au adus vestea despre astfel de lucruri? În timp ce a existat o astfel de confuzie extremă în fiecare Biserică, care a fost cauza pentru care cei care ne-au vizitat au venit acolo, mă întreb cum aţi putut scrie voi că unanimitatea a predominat în Biserici. Aceste lucruri tind nu spre zidirea Bisericii, ci spre distrugerea ei; şi cei care se bucură de ele nu sunt fii ai păcii, ci ai confuziei: dar Dumnezeul nostru nu este un Dumnezeu el confuziei, ci al păcii [6]. Pentru ce, după cum Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos ştie, aceasta a fost dintr-o preocupare faţă de numele vostru bun, şi cu rugăciunile ca Bisericile să nu cadă în confuzie, ci să poată continua aşa cum au fost rânduite de Apostoli, că am crezut că este necesar să vă scriu astfel vouă, cu scopul ca să îi faceţi de ruşine pe cei care prin efectele duşmăniei lor reciproce au adus Bisericile în această condiţie. Căci am auzit, că doar câţiva [7] sunt cei care sunt autorii tuturor acestor lucruri.

Acum, ca având inimi milostive, aveţi grijă să corectaţi, aşa cum am spus mai înainte, neregulile care au fost comise contrar Canonului, pentru ca dacă vre-o ticăloşie s-a întâmplat deja, aceasta să poată fi vindecată prin zelul vostru. Şi nu scrieţi că am preferat comuniunea lui Marcellus şi Atanasie în locul comuniunii voastre, căci astfel de plângeri nu sunt indicatori ai păcii, ci ale certurilor şi ale urii faţă de fraţi. Din această cauză am scris lucrurile anterioare, pentru ca voi să puteţi înţelege că noi am acţionat nu nedrept în admiterea lor la comuniunea noastră, şi astfel să poată înceta acest conflict. Dacă voi aţi fi venit acolo, şi ei ar fi fost condamnaţi, şi ar fi apărut incapabili pentru a produce dovezi raţionale în sprijinul cauzei lor, aţi fi făcut bine în a scrie astfel. Dar, aşa cum am spus, căutând aceasta, noi am acţionat potrivit Canonului, şi nu nedrept, în ţinerea comuniunii cu ei, vă rog de dragul lui Hristos, nu toleraţi ca membrii lui Hristos să fie sfâşiaţi în bucăţi, nici nu aveţi încredere în prejudecăţi, ci mai degrabă căutaţi pacea Domnului. Nu este nici sfânt nici drept, pentru a satisface sentimentele meschine ale câtorva persoane, să îi respingeţi pe cei care nu au fost niciodată condamnaţi şi prin aceasta să îl întristaţi pe Duhul [8]. Dar dacă voi gândiţi că sunteţi în stare să dovediţi ceva împotriva lor, şi să îi confruntaţi faţă în faţă lăsaţi-i pe cei care vor să vină să vină încoace: căci ei de asemenea au promis că vor fi gata să stabilească complet adevărul acestor lucruri pe care ei le-au raportat nouă.

35. De aceea anunţaţi-ne, preaiubiţilor, pentru ca să putem şi noi să le scriem, şi Episcopilor care din nou va trebui să se adune, pentru ca acuzatul să poată fi condamnat în prezenţa tuturor, şi confuzia să nu mai domnească în Biserici. Ceea ce deja a avut loc este suficient: este suficient cu siguranţă că Episcopii au fost pedepsiţi la exil în prezenţa Episcopilor; despre care nu se cuvine ca eu să vorbesc, ca să nu par că presez prea tare pe cei care au fost prezenţi în acele ocazii. Dar dacă cineva trebuie să vorbească adevărul, chestiunile nu trebuia să fi înaintat atât de mult; sentimentele lor meschine nu trebuia să fi fost tolerate să ajungă la înălţimea prezentă. Haideţi să acordăm „înlăturarea,” aşa cum scrieţi voi, a lui Atanasie şi Marcellus, din locurile lor, totuşi ce trebuie să spună cineva despre cazul altor Episcopi şi Prezbiteri care, aşa cum am spus mai înainte, au venit încoace din felurite părţi, şi care s-au plâns că de asemenea ei au fost forţaţi departe, şi au suferit răni asemănătoare? O iubiţilor, deciziile Bisericii nu mai sunt potrivite cu Evanghelia, ci tind doar spre exilare şi moarte [9]. Presupunând, aşa cum afirmaţi voi, că unele ofense stau pe acele persoane, cazul trebuia să fie condus împotriva lor, nu după această manieră, ci potrivit Canonului Bisericii. Ar fi trebuit să fie scris un cuvânt despre aceasta către noi toţi [1], pentru ca să fie dată o sentinţă corectă de noi toţi. Căci cei care au suferit erau Episcopi, şi Biserici care nu erau obişnuite, ci cele pe care Apostolii însuşi le-au condus în persoană [2].

Şi de ce nu ni s-a spus nimic despre Biserica Alexandrinilor în special? Sunteţi ignoraţi faţă de obiceiul care era ca mai întâi să ni se scrie nouă, şi apoi ca o decizie dreaptă să fie dată din acest loc [3]? Dacă vre-o suspiciune a fost asupra Episcopilor de acolo, trebuia să fie trimisă o notă despre aceasta către Biserica din acest loc; pe când, după ce aţi neglijat să ne informaţi, şi procedând din autoritatea lor după cum le-a plăcut, acum ei doresc să obţină acordul nostru în deciziile lor, deşi noi nu l-am condamnat niciodată. Nu aşa sunt hotărârile [4] lui Pavel, nu aşa au poruncit tradiţiile Părinţilor; aceasta este o altă formă de procedură, o practică nouă. Vă rog, suportaţi-mă: ceea ce scriu este pentru binele comun. Căci ceea ce am primit de la binecuvântatul Apostol Pavel, aceasta vă anunţ; şi nu trebuia să fi scris aceasta, considerând că aceste lucruri au fost clare pentru toţi oamenii, dacă aceste procedee nu ne-ar fi tulburat. Episcopii sunt daţi afară din episcopiile lor şi conduşi în exil, în timp ce alţii din diferite părţi sunt numiţi în locul lor; alţii sunt atacaţi înşelător, astfel că oamenii se întristează datorită celor care sunt luaţi cu forţa de la ei, cât despre cei care sunt trimişi în locul lor, ei sunt obligaţi să îl abandoneze pe omul pe care ei îl doresc, şi să îi primească pe cei pe care nu îi doresc.

Vă cer, ca astfel de lucruri să nu mai fie, ci voi să îi denunţaţi în scris pe acele persoane care îi ademenesc; pentru ca Bisericile să nu mai fie rănite astfel, nici ca vre-un Episcop sau Prezbiter să fie tratat cu insulte, nici ca vre-unul să fie forţat să acţioneze împotriva judecăţii sale, aşa cum ei i-au înfăţişat înaintea noastră, ca nu cumva noi să devenim un prilej de râs printre păgâni, şi mai presus de toate, ca nu cumva să stârnim mânia lui Dumnezeu împotriva noastră. Căci fiecare dintre noi va da socoteală în Ziua judecăţii [6] despre lucrurile pe care le-am făcut în această viaţă. Fie ca noi toţi să avem mintea lui Dumnezeu! Pentru ca Bisericile să îşi poată recupera Episcopii lor, şi să se bucure mereu în Isus Hristos Domnul nostru; prin Care către Tatăl să fie slava în vecii vecilor. Amin.

Mă rog pentru sănătatea voastră în Domnul, dragi fraţi iubiţi şi mult doriţi.

36. Astfel a scris Consiliul din Roma prin Julius, Episcop al Romei.

CAPITOLUL III. Scrisori ale Consiliului din Sardica spre Bisericile din Egipt şi Alexandria, şi spre toate Bisericile.

Dar când, totuşi, Eusebiu şi tovarăşii săi au continuat fără ruşine, tulburând Bisericile, şi complotând ruina multora, cei mai religioşi Împăraţi Constantius şi Constans fiind informaţi de aceasta, au poruncit Episcopilor deopotrivă de la vest şi de la est să se întâlnească împreună în oraşul din Sardica. Între timp Eusebiu [6a] a murit: dar un mare număr adunat din toate părţile, şi noi i-am provocat pe asociaţii lui Eusebiu şi pe tovarăşii săi să se supună la un proces. Dar ei, având înaintea ochilor lor lucrurile p care le-au făcut ei, şi înţelegând că acuzatorii lor au venit la Consiliu, le-a fost frică să facă aceasta; dar, în timp ce toţi s-au întâlnit cu intenţii cinstite, ei au adus din nou cu ei Conţii [7] Musonianus[8] şi Hesychius Castrensian[9], ca, aşa cum era obiceiul lor, să îşi poată realiza scopurile lor prin autoritatea acestora. Dar când Consiliul s-a întâlnit fără Conţi, şi nu le-a fost permis soldaţilor să fie prezenţi, ei au fost încercuiţi şi loviţi de conştiinţă, pentru că nu au mai putut obţine judecata pe care şi-au dorit-o, ci doar aşa cum a cerut raţiunea şi adevărul. Noi, totuşi, am repetat frecvent provocarea noastră, şi Consiliul de Episcopi i-a chemat în faţă, spunând, „Voi aţi venit aici cu scopul de a trece printr-un proces; atunci de ce vă retrageţi? Fie nu ar fi trebuit să veniţi, fie venind, să nu vă ascundeţi. Un astfel de comportament va dovedi cea mai mare condamnare. Iată, Atanasie şi tovarăşii săi sunt aici, pe care voi i-aţi acuzat în timp ce erau absenţi; de aceea dacă voi gândiţi că aveţi ceva împotriva lor, puteţi să-i condamnaţi faţă în faţă. Dar dacă pretindeţi că nu vreţi să faceţi aceasta, în timp ce într-adevăr sunteţi incapabili, vă arătaţi în mod clar a fi calomniatori, şi aceasta este decizia pe care v-o dă Consiliul.” Când ei au auzit aceasta au fost condamnaţi de ei înşişi (căci erau conştienţi de intrigile şi născocirile lor împotriva noastră), şi le-a fost ruşine să apară, prin aceasta au dovedit a fi vinovaţi de multe calomnii.

De aceea sfântul Consiliu a denunţat fuga lor neruşinată şi suspicioasă [1], şi ne-a permis să ne apărăm; şi când noi am povestit comportamentul lor faţă de noi, şi am dovedit adevărul afirmaţiilor noastre prin martori şi alte dovezi, ei au fost umpluţi de uimire, şi toţi au recunoscut că oponenţii noştri aveau motive bune pentru a le fi frică să ne întâlnească la Consiliu, ca nu cumva vina lor să fie dovedită înaintea feţelor lor. Ei au spus de asemenea, că probabil au venit din est, presupunând că Atanasie şi tovarăşii săi nu vor apărea, dar aceasta, când i-au văzut încrezători în cauza lor, şi că i-au provocat la un proces, ei au fugit. În consecinţă ei ne-au primit ca persoane rănite care au fost acuzate în mod fals, şi au confirmat încă mai mult faţă de noi părtăşia şi dragostea lor. Dar i-au demis pe asociaţii lui Eusebiu în răutate, ei care au devenit chiar mai neruşinaţi decât el însuşi, şi anume, Theodorus [2] din Heraclea, Narcissus din Neronias, Acacius [3] din Cezarea, Stephanus [4] din Antioh, Ursacius şi Valens din Pannonia, Menophantus din Efes, şi George [5] din Laodicea; şi ei au scris Episcopilor din toate părţile lumii, şi diocezei fiecăruia dintre persoanele rănite, în următorii termeni.

Scrisoarea Consiliului din Sardica către Biserica din Alexandria.

Sfântul Consiliu, prin harul lui Dumnezeu adunat la Sardica, din [6] Roma, Spania, Gaul, Italia, Campania, Calabria, Apulia, Africa, Sardinia, Pannonia, Moesia, Dacia, Noricum, Siscia, Dardania, cealaltă Dacia, Macedonia, Thessaly, Ahaia, Epirus, Tracia, Rhodope, Palestina, Arabia, Creta, and Egipt, către iubiţii lor fraţi, Prezbiteri şi Diaconi, şi către toată Sfânta Biserică a lui Dumnezeu care locuieşte în Alexandria, trimite sănătate în Domnul. 37. Nu am fost ignoranţi, ci faptul a fost bine cunoscut nouă, chiar înainte de a primi scrisorile pietăţii tale, că sprijinitorii detestatei erezii a Arianilor fac multe uneltiri periculoase, mai degrabă pentru distrugerea sufletelor lor, decât spre rănirea Bisericii. Căci aceasta a fost mereu obiectul vicleniei lor lipsite de scrupule; acesta este planul mortal în care ei s-au angajat continuu; şi anume, cum pot ei da afară mai bine din locurile lor şi cum îi persecută pe toţi care sunt găsiţi oriunde cu sentimente ortodoxe, şi susţinând doctrina Bisericii Catolice, care le-a fost încredinţată lor de către Părinţi. Împotriva unora au adus acuzaţii false; pe alţii i-au condus în exil; pe alţii i-au distrus prin pedepse aplicate asupra lor. La orice nivel ei s-au străduit prin violenţă şi tiranie să surprindă inocenţa fratelui şi prietenului nostru Episcopul Atanasie, şi de aceea au condus investigaţia lor în cazul său fără nici o grijă, fără nici o credinţă, fără vre-un fel de dreptate. Astfel, fără a avea vre-o încredere în rolul jucat de ei în acea ocazie, nici măcar în rapoartele pe care ei le-au răspândit împotriva lui, ci înţelegând că nu au fost în stare să producă vre-o dovadă sigură referitoare la caz, când au venit în oraşul din Sardica, ei nu au vrut să întâlnească Consiliul tuturor sfinţilor Episcopi. Din aceasta devine evident că decizia fratelui nostru şi tovarăş – Episcopul Julius a fost una corectă [7]; căci după o deliberare atentă şi grijulie el a determinat, că noi nu ar trebui să ezităm deloc în privinţa comuniunii cu fratele nostru Atanasie. Căci el a avut mărturia credibilă a optzeci de Episcopi, şi astfel a fost în stare să înainteze acest argument corect în sprijinul său pentru ca prin intermediul dragilor noştri fraţi iubiţi, ai săi Prezbiteri, şi prin corespondenţă, el a înfrânt planul lui Eusebiu şi al tovarăşilor săi, care s-au bazat mai mult pe violenţă decât pe o cercetare juridică.

Prin urmare toţi Episcopii din toate părţile s-au hotărât să ţină comuniune cu Atanasie pe motivul că el era inocent. Şi fie ca mila voastră să observe de asemenea că atunci când el a venit la sfântul Consiliu adunat la Sardica, Episcopii din est au fost informaţi despre circumstanţe, aşa cum am spus mai înainte, deopotrivă prin scrisoare, şi prin hotărârile judecătoreşti transmise prin cuvântul gurii, şi au fost invitaţi de noi să fie prezenţi. Dar, fiind condamnaţi de conştiinţa lor, ei au recurs la scuze ruşinoase, şi au evitat investigaţia. Ei au cerut ca un om inocent să fie respins de la comuniunea noastră, ca un vinovat, fără a considera cât de ruşinos, sau mai degrabă cât de imposibil, era o astfel de procedură. Şi cât despre Rapoartele care au fost înscenate în Mareotis de anumiţi oameni răi şi tineri abandonaţi, în mâinile cărora nimeni nu ar încredinţa nici cea mai mică slujbă a misiunii, cu siguranţă ele erau afirmaţii ex parte. Căci nici fratele nostru Episcopul Atanasie nu era prezent la acea ocazie, nici Prezbiterul Macarius care a fost acuzat de ei. Şi în plus, investigaţia lor, sau mai degrabă falsificarea lor de fapte, a fost însoţită de cele mai ruşinoase circumstanţe. Uneori păgâni, uneori Catehumeni, au fost examinaţi, nu că ei ar putea declara ceea ce ştiau, ci pentru ca ei să poată afirma acele falsităţi pe care ei le-au învăţat de la alţii. Şi când Prezbiterii noştri, care erau responsabili în absenţa Episcopului vostru, au dorit să fie prezenţi la investigaţie, pentru ca voi să puteţi vedea adevărul, şi să respingeţi falsurile, nu vi s-a acordat nici o atenţie; ei nu au permis ca voi să fiţi prezenţi, ci v-au înlăturat cu insulte.

Acum deşi calomniile lor au fost clar expuse înaintea tuturor oamenilor de către aceste circumstanţe; totuşi noi am descoperit de asemenea, citind Rapoartele, că cel mai ticălos Ischyras, care a obţinut de la ei titlul gol de Episcop ca o răsplată pentru acuzaţia falsă, s-a condamnat pe sine de calomnie. El declară în Rapoartele că în vremea când, potrivit afirmaţiilor sale pozitive, Macarius a intrat în celula sa, el stătea acolo întins fiind bolnav; în timp ce Eusebiu şi tovarăşii săi au avut îndrăzneala să scrie că Ischyras stătea şi oferea când Macarius a intrat.

38. Baza şi acuzaţia calomniatoare pe care i-au atribuit-o mai apoi lui, a devenit bine-cunoscută tuturor oamenilor. Ei au protestat zgomotos, afirmând că Atanasie a comis o crimă, şi că l-a răpus pe unul Arsenius, un Episcop Meletian, a cărui pierdere ei s-au prefăcut că o deplâng cu plângeri false şi lacrimi fictive, şi au cerut ca trupul unui om viu, ca şi când ar fi unul mort, să le fie dat lor. Dar înşelăciunea lor a fost descoperită, unul şi toţi au ştiut că persoana trăia, şi a fost numărat printre cei vii. Şi când aceşti oameni, care sunt gata la orice oportunitate, au înţeles că falsul lor a fost descoperit (căci Arsenius s-a arătat pe sine viu, şi astfel a dovedit că nu a fost omorât, şi nu era mort), totuşi ei nu s-au oprit, ci au înaintat să adauge altă calomnie la cele anterioare, şi să îl calomnieze pe om printr-un truc nou. Bine; fratele nostru Atanasie, dragi preaiubiţi, nu a fost buimăcit, ci din nou în cazul prezent de asemenea cu o mare îndrăzneală i-a provocat cu dovada, şi noi de asemenea i-am rugat şi i-am îndemnat să vină la proces, şi dacă ei erau în stare să stabilească acuzaţia lor împotriva lui. O mare aroganţă! O înspăimântătoare mândrie! Sau mai degrabă, dacă cineva trebuie să spună adevărul, O conştiinţă rea şi acuzatoare! Căci această este viziunea pe care toţi oamenii şi-au făcut-o despre aceasta.

De aceea, iubiţi fraţi, vă avertizăm şi vă îndemnăm, mai presus de toate lucrurile să menţineţi credinţa dreaptă a Bisericii Catolice. Voi aţi trecut prin multe procese dure şi dureroase; multe sunt insultele şi injuriile pe care Biserica Catolică le-a suferit, dar „cel care va răbda până la sfârşit, va fi mântuit [6].” De aceea chiar dacă ei încă vă atacă nesăbuit, lăsaţi necazul vostru să fie pentru bucurie. Căci astfel de chinuri sunt un fel de martiraj, şi astfel de mărturisiri şi torturi ca ale voastre nu vor fi fără răsplată, ci voi vă veţi primi premiul de la Dumnezeu. De aceea, luptaţi-vă mai presus de toate lucrurile în sprijinul credinţei sănătoase, şi a inocenţei Episcopului vostru şi al nostru tovarăş de slujire Atanasie. Noi de asemenea nu ne-am ţinut pacea, nici nu am fost neglijenţi cu privire la consolarea voastră ci am chibzuit şi am făcut orice cereau drepturile dragostei. Noi simpatizăm cu fraţii noştri suferinzi şi cu durerile lor! Noi le considerăm ca fiind ale noastre.

39. Astfel am scris pentru a-i implora pe cei mai religioşi şi mai evlavioşi Împăraţi, ca bunătatea lor să dea porunci pentru eliberarea celor care încă suferă datorită durerilor şi opresiunii, şi vor porunci ca nici unul dintre magistraţi, a căror datorie este să participe doar la cauze civile, să nu judece Clerul [2], nici de aici înainte în orice fel, sub pretextul de a furniza Bisericile, să încerce ceva împotriva fraţilor; ci pentru ca fiecare să poată trăi, aşa cum se roagă şi doreşte să facă, liber de persecuţie, de violenţă şi înşelăciune, şi în tăcere şi în pace să poată urma Credinţa Catolică şi Apostolică. Cât despre Gregory, care are reputaţia de a fi numit în mod ilegal, şi a fost trimis de ei către oraşul vostru, noi dorim ca unanimitatea voastră să înţeleagă, că el a fost demis printr-o judecată a întregului Consiliu sacru, deşi într-adevăr el niciodată nu a fost considerat a fi Episcop deloc. De aceea primiţi cu bucurie pe Episcopul vostru Atanasie, căci pentru acest scop noi l-am eliberat în pace. Şi vă îndemnăm pe toţi cei care fie prin frică, fie prin intrigile unor anumite persoane, au ţinut comuniune cu Gregory, şi acum fiind avertizaţi, îndemnaţi, şi convinşi de noi, ei s-ai retras din comuniunea sa detestabilă, şi imediat s-au unit cu Biserica Catolică.

40. Dar întrucât am aflat că Aphthonius, Atanasie fiul lui Capito, Paul, şi Plutio, Prezbiterii tovarăşii noştri [3], noi am suferit de asemenea din uneltirile lui Eusebiu şi tovarăşii săi, astfel că unii dintre ei au fost condamnaţi la exil, şi alţii au fugit deoarece viaţa lor a fost în pericol, noi am gândit în consecinţă că este necesar să vă facem de cunoscut aceasta vouă, pentru ca voi să puteţi înţelege că noi i-am primit şi i-am achitat de asemenea, fiind conştienţi că tot ceea ce a fost făcut de Eusebiu şi tovarăşii săi împotriva ortodocşilor a slujit spre slava şi lauda celor care au fost atacaţi de ei. A fost potrivit ca Episcopul vostru şi fratele nostru Atanasie să vă facă de cunoscut aceasta despre ei, către ai săi respectându-i; dar pentru o mărturie mai abundentă noi dorim ca sfântul Consiliu de asemenea să vă scrie, noi nu am fost de acord să facem astfel, ci ne-am grăbit să vă informăm, pentru ca voi să îi primiţi aşa cum am făcut-o noi, căci ei merită de asemenea laudă, pentru că prin pietatea lor faţă de Hristos ei au fost vrednici să îndure violenţă din mâinile ereticilor.

Ce decrete au fost aprobate de sfântul Consiliu împotriva celor care sunt în capul ereziei Ariane, şi au păcătuit împotriva voastră şi a celorlalte Biserici veţi afla din documentele anexate [4]. Noi vi le-am trimis, pentru ca voi să înţelegeţi din ele că Biserica Catolică nu va trece cu vederea pe cei care păcătuiesc împotriva ei.

Scrisoarea Consiliului din Sardica către Episcopii din Egipt şi Libia.

Sfântul Consiliu, prin harul lui Dumnezeu adunat la Sardica, către Episcopii din Egipt şi Libia, slujitori tovarăşii lor şi dragi iubiţi fraţi, trimite sănătate în Domnul.

41. Noi nu am fost ignoranţi [5], dar faptul a fost bine cunoscut nouă, chiar înainte a primi scrisorile de la pietatea voastră, că sprijinitorii blestematei erezii a Arianilor practicau multe uneltiri periculoase, mai degrabă spre distrugerea sufletelor lor, decât spre rănirea Bisericii. Căci acesta a fost mereu obiectul iscusinţei şi ticăloşiei lor: acesta este planul mortal în care ei s-au angajat în mod continuu, şi anume, cum să poată da afară din locurile lor şi să îi persecute pe toţi care se găsesc pretutindeni cu sentimente ortodoxe, şi susţinând doctrina Bisericii Catolice, care le-a fost încredinţată acestora de către Părinţi. Împotriva unora ei au adus acuzaţii false; pe alţii i-au condus în exil; pe alţii i-au distrus prin pedeapsa aplicată lor. Cu orice mijloc ei s-au străduit prin violenţă şi tiranie să surprindă nevinovăţia fratelui nostru şi prieten – Episcopul Atanasie, şi astfel ei au condus investigaţia lor în cazul său fără nici o credinţă, fără orice fel de dreptate. Astfel, fără a avea vre-o încredere în rolul jucat de ei în acea ocazie, nici măcar în rapoartele pe care ei le-au răspândit împotriva lui, ci înţelegând că nu au fost în stare să producă vre-o dovadă sigură referitoare la caz, când au venit în oraşul din Sardica, ei nu au vrut să întâlnească Consiliul tuturor sfinţilor Episcopi. Din aceasta devine evident că decizia fratelui nostru şi prieten – Episcopul Julius a fost una corectă; căci după o deliberare atentă şi grijulie el a determinat, că noi nu ar trebui să ezităm deloc în privinţa comuniunii cu fratele nostru Atanasie. Căci el a avut mărturia credibilă a optzeci de Episcopi, şi astfel a fost în stare să înainteze acest argument corect în sprijinul său pentru ca prin intermediul dragilor noştri fraţi iubiţi, ai săi Prezbiteri, şi prin corespondenţă, el a înfrânt planul lui Eusebiu şi al tovarăşilor săi, care s-au bazat mai mult pe violenţă decât pe o cercetare juridică.

Prin urmare toţi Episcopii din toate părţile s-au hotărât să ţină comuniune cu Atanasie pe motivul că el era inocent. Şi fie ca mila voastră să observe de asemenea că atunci când el a venit la sfântul Consiliu adunat la Sardica, Episcopii din est au fost informaţi despre circumstanţe, aşa cum am spus mai înainte, deopotrivă prin scrisoare, şi prin hotărârile judecătoreşti transmise prin cuvântul gurii, şi au fost invitaţi de noi să fie prezenţi. Dar, fiind condamnaţi de conştiinţa lor, ei au recurs la scuze ruşinoase, şi au evitat investigaţia. Ei au cerut ca un om inocent să fie respins de la comuniunea noastră, ca un vinovat, fără a considera cât de ruşinos, sau mai degrabă cât de imposibil, era o astfel de procedură. Şi cât despre Rapoartele care au fost înscenate în Mareotis de anumiţi oameni răi şi tineri abandonaţi, în mâinile cărora nimeni nu ar încredinţa nici cea mai mică slujbă a misiunii, cu siguranţă ele erau afirmaţii ex parte. Căci nici fratele nostru Episcopul Atanasie nu era prezent la acea ocazie, nici Prezbiterul Macarius care a fost acuzat de ei. Şi în plus, investigaţia lor, sau mai degrabă falsificarea lor de fapte, a fost însoţită de cele mai ruşinoase circumstanţe. Uneori păgâni, uneori Catehumeni, au fost examinaţi, nu că ei ar putea declara ceea ce ştiau, ci pentru ca ei să poată afirma acele falsităţi pe care ei le-au învăţat de la alţii. Şi când Prezbiterii noştri, care erau responsabili în absenţa Episcopului vostru, au dorit să fie prezenţi la investigaţie, pentru ca voi să puteţi vedea adevărul, şi să respingeţi falsurile, nu vi s-a acordat nici o atenţie; ei nu au permis ca voi să fiţi prezenţi, ci v-au înlăturat cu insulte.

Acum deşi calomniile lor au fost clar expuse înaintea tuturor oamenilor de către aceste circumstanţe; totuşi noi am descoperit de asemenea, citind Rapoartele, că cel mai ticălos Ischyras, care a obţinut de la ei titlul gol de Episcop ca o răsplată pentru acuzaţia falsă, s-a condamnat pe sine de calomnie. El declară în Rapoartele că în vremea când, potrivit afirmaţiilor sale pozitive, Macarius a intrat în celula sa, el stătea acolo întins fiind bolnav; în timp ce Eusebiu şi tovarăşii săi au avut îndrăzneala să scrie că Ischyras stătea şi oferea când Macarius a intrat.

42. Baza şi acuzaţia calomniatoare pe care i-au atribuit-o mai apoi lui, a devenit bine-cunoscută tuturor oamenilor. Ei au protestat zgomotos, afirmând că Atanasie a comis o crimă, şi că l-a răpus pe unul Arsenius, un Episcop Meletian, a cărui pierdere ei s-au prefăcut că o deplâng cu plângeri false şi lacrimi fictive, şi au cerut ca trupul unui om viu, ca şi când ar fi unul mort, să le fie dat lor. Dar înşelăciunea lor a fost descoperită, unul şi toţi au ştiut că persoana trăia, şi a fost numărat printre cei vii. Şi când aceşti oameni, care sunt gata la orice oportunitate, au înţeles că falsul lor a fost descoperit (căci Arsenius s-a arătat pe sine viu, şi astfel a dovedit că nu a fost omorât, şi nu era mort), totuşi ei nu s-au oprit, ci au înaintat să adauge altă calomnie la cele anterioare [9], şi să îl calomnieze pe om printr-un truc nou. Bine; fratele nostru Atanasie, dragi preaiubiţi, nu a fost buimăcit, ci din nou în cazul prezent de asemenea cu o mare îndrăzneală i-a provocat cu dovada, şi noi de asemenea i-am rugat şi i-am îndemnat să vină la proces, şi dacă ei erau în stare să stabilească acuzaţia lor împotriva lui. O mare aroganţă! O înspăimântătoare mândrie! Sau mai degrabă, dacă cineva trebuie să spună adevărul, O conştiinţă rea şi acuzatoare! Căci această este viziunea pe care toţi oamenii şi-au făcut-o despre aceasta.

De aceea, iubiţi fraţi, vă avertizăm şi vă îndemnăm, mai presus de toate lucrurile să menţineţi credinţa dreaptă a Bisericii Catolice. Voi aţi trecut prin multe procese dure şi dureroase; multe sunt insultele şi injuriile pe care Biserica Catolică le-a suferit, dar „cel care va răbda până la sfârşit, va fi mântuit [6].” De aceea chiar dacă ei încă vă atacă nesăbuit, lăsaţi necazul vostru să fie pentru bucurie. Căci astfel de chinuri sunt un fel de martiraj, şi astfel de mărturisiri şi torturi ca ale voastre nu vor fi fără răsplată, ci voi vă veţi primi premiul de la Dumnezeu. De aceea, luptaţi-vă mai presus de toate lucrurile în sprijinul credinţei sănătoase, şi a inocenţei Episcopului vostru şi al nostru tovarăş de slujire Atanasie. Noi de asemenea nu ne-am ţinut pacea, nici nu am fost neglijenţi cu privire la consolarea voastră ci am chibzuit şi am făcut orice cereau drepturile dragostei. Noi simpatizăm cu fraţii noştri suferinzi şi durerile lor le considerăm ca fiind ale noastre, şi ne-am amestecat lacrimile noastre cu ale voastre. Şi voi, fraţilor, nu sunteţi singurele persoane care au suferit: mulţi alţii de asemenea dintre fraţii noştri în misiune au venit încoace, plângând cu amar aceste lucruri.

43. De aceea, am scris pentru a-i implora pe cei mai religioşi şi mai evlavioşi Împăraţi, ca bunătatea lor să dea porunci pentru eliberarea celor care încă suferă datorită durerilor şi opresiunii, şi vor porunci ca nici unul dintre magistraţi, a căror datorie este să participe doar la cauze civile, să nu judece Clerul, nici de aici înainte în orice fel, sub pretextul de a furniza Bisericile, să încerce ceva împotriva fraţilor; ci pentru ca fiecare să poată trăi, aşa cum se roagă şi doreşte să facă, liber de persecuţie, de violenţă şi înşelăciune, şi în tăcere şi în pace să poată urma Credinţa Catolică şi Apostolică. Cât despre Gregory, care are reputaţia de a fi numit în mod ilegal, şi a fost trimis de ei către oraşul vostru, noi dorim ca unanimitatea voastră să înţeleagă, că el a fost demis printr-o judecată a întregului Consiliu sacru, deşi într-adevăr el niciodată nu a fost considerat a fi Episcop deloc. De aceea primiţi cu bucurie pe Episcopul vostru Atanasie, căci pentru acest scop noi l-am eliberat în pace. Şi vă îndemnăm pe toţi cei care fie prin frică, fie prin intrigile unor anumite persoane, au ţinut comuniune cu Gregory, şi acum fiind avertizaţi, îndemnaţi, şi convinşi de noi, ei s-ai retras din comuniunea sa detestabilă, şi imediat s-au unit cu Biserica Catolică.

Ce decrete au fost aprobate de sfântul Consiliu împotriva lui Theodorus, Narcissus, Stephanus, Acacius, Menophantus, Ursacius, Valens, şi George [7], care sunt în capul ereziei Ariane, şi au păcătuit împotriva voastră şi a celorlalte Biserici veţi afla din documentele anexate. Noi vi le-am trimis, pentru ca voi să înţelegeţi din ele că Biserica Catolică nu va trece cu vederea pe cei care păcătuiesc împotriva ei.

Scrisoarea enciclică a Consiliului din Sardica.

Sfântul Consiliu [8], prin harul lui Dumnezeu adunat la Sardica, către dragii lor iubiţi fraţi Episcopi şi prieteni Slujitori ai Bisericii Catolice de pretutindeni, trimite sănătate în Domnul.

44. Nebunii Ariani au îndrăznit în mod repetat să îi atace pe slujitorii lui Dumnezeu, care susţin credinţa adevărată; ei au încercat să înlocuiască o doctrină falsă, şi să îi dea afară pe ortodocşi; şi în final ei au atacat atât de violent Credinţa, încât aceasta a devenit un lucru cunoscut chiar şi pietăţii celor mai religioşi Împăraţi ai noştri. În consecinţă, harul lui Dumnezeu ajutându-i, cei mai religioşi Împăraţi ai noştri ne-au adunat ei înşişi din diferite provincii şi oraşe, şi au permis ca acest sfânt Consiliu să fie ţinut în oraşul din Sardica; cu scopul ca toate disensiunile să fie rezolvate, şi toată doctrina falsă să fie înlăturată de la noi, doar evlavia creştină singură să fie susţinută de toţi oamenii. Episcopii din est au participat de asemenea, fiind îndemnaţi să facă aceasta de către cei mai religioşi Împăraţi, în principal datorită rapoartelor care au circulat atât de des referitoare la preaiubitul nostru frate şi prieten de slujire – Atanasie, Episcop de Alexandria, şi Marcellus, Episcop de Ancyro-Galatia. Calomniile lor probabil au ajuns deja la voi, şi probabil ei au încercat să tulbure urechile voastre, pentru ca voi să fiţi făcuţi să credeţi acuzaţiile lor împotriva celor nevinovaţi, şi pentru ca ei să poată şterge din minţile voastre orice suspiciune referitoare la erezia lor rea. Dar nu le-a fost permis să facă aceasta în nici un fel cât de mare; pentru că Domnul este Apărătorul Bisericilor, Care a suferit moartea de dragul lor şi pentru noi toţi, şi a oferit acces în cer pentru noi toţi prin El Însuşi. De aceea când Eusebiu şi tovarăşii săi i-au scris mai de multă vreme lui Julius fratele nostru şi Episcop al Bisericii Romanilor, împotriva fratelui nostru mai înainte menţionat, adică, Atanasie, Marcellus, şi Asclepas [9], Episcopi din alte părţi de asemenea au scris, mărturisind despre nevinovăţia prietenului nostru slujitorul Atanasie, şi declarând că expunerile lui Eusebiu şi ale tovarăşilor săi nu erau altceva decât simple falsităţi şi calomnie.

Şi într-adevăr calomniile lor au fost dovedite în mod clar de faptul că, atunci când ei au fost invitaţi la un Consiliu de preaiubitul nostru prieten-slujitor Julius, ei nu au venit, şi de asemenea prin ceea ce le-a fost scris de Julius însuşi. Căci dacă ei ar fi avut încredere în măsurile şi actele în care au fost angajaţi împotriva fraţilor noştri, ar fi venit. Şi în afară de aceasta, ei au dat o dovadă încă mai evidentă despre complotul lor prin comportamentul lor în acest mare şi sfânt Consiliu. Căci atunci când au venit în oraşul din Sardica, şi i-au văzut pe fraţii noştri Atanasie, Marcellus, Asclepas, şi restul, le-a fost frică să vină la un proces şi deşi au fost invitaţi în mod repetat să participe, ei nu au ascultat de convocări. Deşi noi toţi Episcopii ne-am întâlnit împreună, şi mai presus de toate, acel om de o vârstă înaintată fericită, Hosius, unul care datorită vârstei sale, mărturia sa, şi multele munci prin care a trecut, este vrednic de toată veneraţia; şi deşi noi i-am aşteptat şi i-am îndemnat să vină la proces, aceasta în prezenţa slujitorilor noştri prieteni ei să poată stabili adevărul despre acele acuzaţii care le-au răspândit şi le-au scris împotriva lor în absenţa lor; totuşi ei nu au venit, când au fost astfel invitaţi, după cum am spus mai înainte, dând astfel dovadă de calomniile lor, şi aproape proclamând lumii prin refuzul lor, complotul şi conspiraţia în care ei au fost angajaţi. Ei care sunt încrezători în adevărul afirmaţiilor lor sunt în stare să le facă bune împotriva oponenţilor lor faţă în faţă. Dar deoarece ei nu ne-au întâlnit, noi gândim că acum, nimeni nu poate avea acum vre-o îndoială, oricât vor recurge ei din nou la practicile lor rele, că ei nu au nici o dovadă împotriva slujitorilor prietenii noştri, ci doar îi calomniază în absenţa lor, în timp ce evită prezenţa lor.

45. Ei au fugit, iubiţi fraţi, nu doar datorită calomniilor pe care le-au rostit, ci deoarece ei au văzut că au venit cei care aveau diferite acuzaţii de adus împotriva lor. Căci au fost aduse lanţuri şi cătuşe pe care ei le-au folosit; au apărut persoane care s-au întors din exil; de asemenea au venit fraţii noştri, rudele celor care încă sunt deţinuţi în exil, şi prietenii celor care au murit prin mijloacele lor. Şi care a fost cea mai grea bază de acuzaţie, Episcopii erau prezenţi, unul [1] dintre cei care au adus lanţurile şi cătuşele pe care ei i-au făcut să le poarte, şi alţii au apelat la moarte care a fost adusă prin calomniile lor. Căci ei au înaintat la o astfel de culme a nebuniei, încât chiar să încerce să îi distrugă pe Episcopi; şi i-ar fi distrus, dacă ei nu ar fi scăpat din mâinile lor. Slujitorii prietenii noştri, Theodulus de o amintire binecuvântată [2], a murit în timpul fugii sale de acuzaţiile lor false, alţii au fost daţi în consecinţă a acestor lucruri să îl omoare. Alţii de asemenea şi-au arătat rănile făcute de săbii; şi alţii s-au plâns că au fost expuşi la durerile foametei prin mijloacele lor. Cei care au mărturisit aceste lucruri nu au fost persoane obişnuite, ci Biserici întregi, în numele cărora au apărut nunţii papali [3], şi ne-au spus despre sabia soldaţilor din mână, despre mulţimi înarmate cu ciomege, despre ameninţările judecătorilor, despre falsificarea scrisorilor. Căci au fost citite anumite scrisori false ale lui Theognius şi ale tovarăşilor săi împotriva prietenului nostru slujitorul Atanasie, Marcellus, şi Asclepas, scrise cu scopul de a-i exaspera pe Împăraţi împotriva lor; şi cei care au fost Diaconii lui Theognius au dovedit faptul. De la aceşti oameni, noi am auzit de fecioarele dezbrăcate biciuite, bisericile arse, slujitorii în custodie, şi toate pentru nici un alt scop, decât doar de dragul ereziei blestemate ale nebunilor Ariani, a căror comuniune oricine a refuzat-o a fost forţat să sufere aceste lucruri.

Când ei au înţeles atunci cum stau lucrurile, au fost la strâmtorare cu privire la ce curs să aleagă. Le-a fost ruşine să mărturisească ce au făcut, dar nu au mai putut ascunde aceasta mai departe. De aceea, ei au venit în oraşul din Sardica, pentru ca prin sosirea lor să pară că înlătură suspiciunea de la ei pentru astfel de ofense. Dar când au văzut pe cei pe care ei i-au calomniat, şi pe cei care au suferit din mâinile lor; când au avut înaintea ochilor lor pe acuzatorii lor şi dovezile vinovăţiei lor, nu au vrut să vină în faţă, deşi au fost invitaţi de slujitorii prietenii noştri Atanasie, Marcellus, şi Asclepas, care cu o mare libertate s-au plâns de comportamentul lor, şi i-au îndemnat şi i-au provocat la proces, promiţând nu doar să respingă calomniile lor, ci de asemenea să aducă dovezi ale ofenselor pe care ei le-au comis împotriva Bisericilor lor. Dar ei au fost apucaţi de asemenea mustrări de conştiinţă, încât au fugit; şi făcând aceasta, ei şi-au expus calomniile lor şi au mărturisit prin fuga lor ofensele de care au erau vinovaţi.

46. Dar deşi răutatea lor şi calomniile lor au fost manifestate clar în această ocazie la fel ca şi în ocazii anterioare, totuşi pentru ca ei să nu mai construiască mijloace pentru a practica o nedreptate ulterioară ca urmare a fugii lor, noi am considerat că este recomandabil să examinăm rolul jucat de ei potrivit principiilor adevărului; acesta a fost scopul nostru, şi noi i-am găsit a fi calomniatori prin actele lor, şi autori a nimic altceva decât a unui complot împotriva fratelui nostru în misiune. Căci Arsenius, despre care ei spun că a fost ucis de Atanasie, este încă viu, şi este numărat printre cei vii; de la care noi putem deduce că au fost răspândite rapoarte peste hotare despre alţii sunt de asemenea născociri. Şi întrucât ei răspândesc peste hotare un zvon despre un potir, despre care ei spun că a fost spart de Macarius Prezbiterul lui Atanasie, cei care au venit din Alexandria, Mareotis şi din alte părţi, au mărturisit că nu a avut loc nimic de acest fel. Şi Episcopii egipteni [2] care i-au scris lui Julius, al nostru prieten slujitor, au afirmat în mod pozitiv că nu s-a ridicat printre ei nici o suspiciune referitor la un astfel de lucru.

Mai mult, Rapoartele, despre care ei spun că le au pentru a le arăta împotriva lui, sunt, rău-famate, afirmaţii ex parte; şi chiar în alcătuirea acestor Rapoarte, Păgâni şi Catehumeni au fost examinaţi; unul din ei, un Catehumen, a spus [3] în examinarea sa că el era prezent în cameră când Macarius a intrat peste ei; şi altul a declarat, că Ischyras despre care ei vorbesc atât de mult, zăcea bolnav în celula sa în acea vreme; din aceasta se pare că Tainele nu au fost deloc sărbătorite, pentru că erau prezenţi Catehumeni, şi de asemenea că Ischyras nu era prezent, ci zăcea pe patul său. În afară de aceasta, acest nevrednic Ischyras, care a afirmat fals, după cum a fost convins de acest lucru, că Atanasie a ars nişte cărţi sacre, el însuşi a mărturisit că era bolnav, şi că zăcea în patul său când a venit Macarius; din aceasta este clar că el este un calomniator. Cu toate acestea, ca o răsplată pentru calomniile sale, ei i-au dat acestui Ischyras titlul de Episcop, deşi el nu este nici măcar un Prezbiter. Căci doi Prezbiteri, care odată au fost odată asociaţi cu Meletius, dar după aceea au fost primiţi de binecuvântatul Alexander, Episcop al Alexandriei, şi sunt acum cu Atanasie, au apărut înaintea Consiliului, şi au mărturisit că el nici măcar nu era un Prezbiter al lui Meletius, şi că Meletius nu a avut niciodată vre-o Biserică sau să Slujitor în Mareotis. Şi totuşi acest om, care nu a fost niciodată un Prezbiter, ei l-au adus acum înainte ca un Episcop, pentru ca prin acest nume ei să aibă mijloacele de a-i covârşi pe cei care ascultă calomniile lui.

47. Cartea prietenului nostru slujitorul Marcellus a fost de asemenea citită, prin care înşelăciunea lui Eusebiu şi tovarăşii săi a fost descoperită în mod clar. Căci ceea ce Marcellus a înaintat prin investigaţie [4], ei au reprezentat în mod fals ca fiind opinia sa profesată; dar când au fost citite părţile ulterioare ale cărţii, şi părţile anterioare întrebărilor în sine, credinţa sa a fost găsită a fi corectă. El nu a simulat niciodată, după cum au afirmat ei pozitiv [5], că Cuvântul lui Dumnezeu şi-a avut începutul Său din sfânta Maria, nici că Împărăţia Sa a avut un sfârşit; dimpotrivă el a scris că Împărăţia Sa era deopotrivă fără început şi fără sfârşit. Prietenul nostru slujitorul Asclepas de asemenea a alcătuit Rapoarte care au fost redactate la Antioh în prezenţa acuzatorilor săi şi a lui Eusebiu din Cezarea, şi a dovedit că el era nevinovat prin declaraţiile Episcopilor care au judecat cauza sa [6]. De aceea ei au avut un motiv bun, dragi fraţi iubiţi, de a nu asculta convocările noastre frecvente, şi pentru a pleca de la Consiliu. Ei au fost conduşi spre aceasta de conştiinţele lor; dar fuga lor doar a confirmat dovada calomniilor lor, şi au făcut ca acele lucruri să fie crezute împotriva lor, pe care acuzatorii lor, care erau prezenţi, le afirmau şi le argumentau. Dar în afară de toate aceste lucruri, ei nu doar i-au primit pe cei care au fost mai înainte degradaţi şi destituiţi datorită ereziei lui Arius, ci chiar i-au promovat la o stare mai înaltă, avansând Diaconi spre Prezbiteri, şi pe Prezbiteri făcându-i Episcopi, cu nici un alt scop, decât pentru a răspândi peste hotare impietatea, şi pentru a corupe cred ortodoxă.

48. Conducătorii lor sunt acum, după Eusebiu şi tovarăşii lor, Theodorus din Heraclea, Narcissus din Neronias în Cilicia, Stephanus din Antioh, George din Laodicea, Acacius din Cezarea în Palestina, Menophantus din Efes în Asia, Ursacius din Singidunum în Moesia, şi Valens din Mursa în Pannonia [7]. Aceşti oameni nu au permis celor care au venit cu ei din est să întâlnească sfântul Consiliu, nici măcar să se apropie de Biserica lui Dumnezeu; ci în timp ce veneau spre Sardica, ei înşişi au ţinut Consilii în felurite locuri, şi au făcut o promisiune sub ameninţări, că atunci când vor veni în Sardica, ei nu vor apărea la proces, nici nu vor participa la adunarea sfântului Consiliu, ci prin simpla venire şi după facerea de cunoscut a sosirii lor ca o chestiune de formă, vor fugi foarte repede. Aceasta am fost în stare să descoperim de la slujitorii noştri prieteni, Macarius din Palestina şi Asterius din Arabia [8], care după venirea în compania lor, s-au separat de necredinţa lor. Aceştia au venit la sfântul Consiliu, şi s-au plâns de violenţa pe care au suferit-o, şi au spus că nici un act drept nu a fost făcut de ei; adăugând că există mulţi printre ei care au aderat la ortodoxie, dar au fost împiedicaţi de acei oameni să vină încoace, prin intermediul ameninţărilor şi promisiunilor pe care ei le-au dăruit celor care au dorit să se separe de ei. Cu această ocazie ei au fost atât de nerăbdători încât toţi trebuia să locuiască într-un singur loc, şi nu au suportat ca ei să fie singuri nici măcar pentru cel mai scurt timp.

49. De atunci noi nu ne-am mai păstrat pacea, nici nu am trecut cu vederea calomniile, închisorile, crimele, rănile, comploturile prin intermediul scrisorilor false, insultele, dezbrăcarea fecioarelor, exilurile, distrugerea Bisericilor, arderile, mutările din oraşe mici către dioceze mai mari, şi mai presus de toate, ridicarea ereziei Ariane prin intermediul lor împotriva credinţei ortodoxe; de aceea noi i-am pronunţat pe preaiubiţii noştri, fraţi şi prieteni slujitori Atanasie, Marcellus şi Asclepas, şi pe cei care slujesc Domnului împreună cu ei, a fi nevinovaţi şi curaţi faţă de ofensă, şi am scris diocezei fiecăruia, pentru ca oamenii din fiecare Biserică să poată şti nevinovăţia Episcopului lor, şi să îl poată preţui ca Episcop al lor şi să aştepte venirea lui.

Şi cât despre cei care la fel ca lupii [9] au invadat Bisericile lor, Gregory în Alexandria, Basil în Ancyra, şi Quintianus în Gaza, fie ca lor să nu li se dea titlul de Episcop, nici să nu fie ţinută comuniune cu ei deloc, nici să se primească scrisori [10] de la ei, nici să nu li se scrie. Şi pentru Theodorus, Narcissus, Acacius, Stephanus, Ursacius, Valens, Menophantus, şi George, deşi cel din urmă din frică nu a venit din est, totuşi pentru că el a fost demis de binecuvântatul Alexander, şi pentru deopotrivă el şi ceilalţi au fost în legătură cu nebunia Ariană, cât şi datorită acuzaţiilor care stau împotriva lor, sfântul Consiliu i-a demis în unanimitate din Episcopat, şi noi am decis că ei nu doar nu sunt Episcopi, ci că ei nu sunt vrednici de a ţine comuniune cu cei credincioşi.

Căci ei care îl separă pe Fiul şi înstrăinează Cuvântul de Tatăl, trebuie să fie ei înşişi separaţi de Biserica Catolică şi să fie străini de numele de creştin. De aceea fie ca ei să fie anatema pentru voi, pentru că ei au „corupt cuvântul adevărului [1].” Este o hotărâre Apostolică [2], „Dacă vre-un om vă predică altă Evanghelie pe care voi nu aţi primit-o, el să fie blestemat.” Daţi poruncă oamenilor voştri ca nici unul să nu ţină comuniune cu ei, căci nu există nici o comuniune între lumină şi întuneric; îndepărtaţi-i pe toţi aceştia de la voi, căci nu există nici o armonie a lui Hristos în Belial [3]. Şi luaţi seama, dragi iubiţi, ca nici să nu le scrieţi, nici să nu primiţi scrisori de la ei; ci doriţi mai degrabă, fraţilor şi prieteni slujitori, ca fiind prezenţi în duhul [3a] cu Consiliul nostru, să încuviinţaţi judecăţile noastre prin semnăturile voastre [4], cu scopul ca armonia să se poată păstra de către toţi slujitorii prietenii noştri pretutindeni. Fie ca Providenţa Divină să vă protejeze şi să vă ţină, dragi fraţi iubiţi, în sfinţire şi în bucurie.

Eu, Hosius, Episcop, am semnat aceasta, şi toţi ceilalţi asemenea.

Aceasta este scrisoarea pe care Consiliul din Sardica a trimis-o celor care nu au fost în stare să participe, şi ei pe de altă parte şi-au dat judecata în concordanţă; şi următoarele sunt numele acelor Episcopi care au subscris în Consiliu, şi numele altora de asemenea.

50. Hosius din Spania [5], Julius din Roma prin Prezbiterii săi Archidamus şi Philoxenus, Protogenes of Sardica, Gaudentius, Macedonius, Severus, PrAEtextatus, Ursicius, Lucillus, Eugenius, Vitalius, Calepodius, Florentius, Bassus, Vincentius, Stercorius, Palladius, Domitianus, Chalbis, Gerontius, Protasius, Eulogus, Porphyrius, Dioscorus, Zosimus, Januarius, Zosimus, Alexander, Eutychius, Socrates, Diodorus, Martyrius, Eutherius, Eucarpus, Athenodorus, Irenaeus, Julianus, Alypius, Jonas, Aetius, Restitutus, Marcellinus, Aprianus, Vitalius, Valens, Hermogenes, Castus, Domitianus, Fortunatius, Marcus, Anuianus, Heliodorus, Musaeus, Asterius, Paregorius, Plutarchus, Hymenaeus, Athanasius, Lucius, Amantius, Arius, Asclepius, Dionysius, Maximus, Tryphon, Alexander, Antigonus, AElianus, Petrus, Symphorus, Musonius, Eutychus, Philologius, Spudasius, Zosimus, Patricius, Adolius, Sapricius [6].

Din Gaul următorii: Maximianus [6a], Verissimus [6b], Victurus, Valentinus [1], Desiderius, Eulogius, Sarbatius, Dyscolius [2], Superior, Mercurius, Declopetus, Eusebius, Severinus [3], Satyrus, Martinus, Paulus, Optatianus, Nicasius, Victor [4], Sempronius, Valerinus, Pacatus, Jes-ses, Ariston, Simplicius, Metianus, Amantus [5], Amillianus, Justinianus, Victorinus [6], Satornilus, Abundantius, Donatuanus, Maximus.

Din Africa: Nessus, Gratus [7], Megasius, Coldaeus, Rogatianus, Consortius, Rufinus, Manninus, Cessilianus, Herennianus, Marianus, Valerius, Dynamius, Mizonius, Justus, Celestinus, Cyprianus, Victor, Honoratus, Marinus, Pantagathus, Felix, Baudius, Liber, Capito, Minervalis, Cosmus, Victor, Hesperio, Felix, Severianus, Optantius, Hesperus, Fidentius, Salustius, Paschasius.

Din Egipt: Liburnius, Amantius, Felix, Ischyrammon, Romulus, Tiberinus, Consortius, Heraclides, Fortunatius, Dioscorus, Fortuna-tianus, Bastamon, Datyllus, Andreas, Serenus, Arius, Theodorus, Evagoras, Helias, Timotheus, Orion, Andronicus, Paphnutius, Hermias, Arabion, Psenosiris, Apollonius, Muis, Sarapampon [8], Philo, Philippus, Apollonius, Paphnutius, Paulus, Dioscorus, Nilammon, Serenus, Aquila, Aotas, Harpocration, Isac, Theodorus, Apollos, Ammonianus, Nilus, Her-aclius, Arion, Athas, Arsenius, Agathammon, Theon, Apollonius, Helias, Paninuthius, Andragathius, Nemesion, Sarapion, Ammonius, Ammonius, Xenon, Gerontius, Quintus, Leonides, Sempronianus, Philo, Heraclides, Hieracys, Rufus, Pasophius, Macedonius, Apollodorus, Flavianus, Psaes, Syrus, Apphus, Sarapion, Esaias, Paphnutius, Timotheus, Elurion, Gaius, MusAEus, Pistus, Heraclammon, Heron, Helias, Anagamphus, Apollonius, Gaius, Philotas, Paulus, Tithoes, Eudaemon, Julius. Cei de pe drumul [9] spre Italia sunt: Probatius, Viator, Facundinus, Joseph, Numedius, Sperantius, Severus, Heraclianus, Faustinus, Antoninus, Heraclius, Vitalins, Felix, Crispinus, Paulianus.

Din Cipru: Auxibius, Photius, Gerasius, Aphrodisius, Irenicus, Nunechius, Atanasie, Macedonius, Triphyllius, Spyridon, Norbanus, Sosicrates.

Din Palestina: Maximus, Aetius, Arius, Theodosius, Germanus, Silvanus, Paulus, Claudius, Patricius, Elpidius, Germanus, Eusebius, Zenobius, Paulus, Petrus.

Acestea sunt numele celor care au subscris la actele Consiliului; dar sunt foarte mulţi în afară de ei, din Asia, Frigia şi Isauria [9a], care au scris în favoarea mea înaintea acestui Consiliu care a avut loc, şi acele nume, aproape şaizeci şi trei la număr, se pot găsi în scrisorile lor. Aceştia socotiţi împreună sunt trei sute şi patruzeci şi patru [10].

CAPITOLUL IV. Acte Regale şi Clericale în consecinţă a Deciziei Consiliului din Sardica.

51. Când cel mai religios Împărat Constantius a auzit despre aceste lucruri, el a trimis după mine, scriind în particular fratelui său Constans de o amintire binecuvântată, şi mie de trei ori în următorii termeni. Constantius Victor Augustus către Atanasie [1]. Clemenţa noastră blajină nu va mai îngădui ca tu să mai fii aruncat de furtună prin valurile înfuriate ale mării; căci pietatea noastră neobosită nu te-a pierdut din vedere, în timp ce ai fost privat de casa ta nativă, lipsit de bunurile tale, şi ai rătăcit în pustii sălbatice. Şi deşi eu mi-am exprimat multă vreme prin scrisoarea mea scopul minţii mele referitoare la tine, în principal pentru că eu m-am aşteptat ca tu să apari înaintea noastră din acordul tău personal, şi vei căuta o uşurare a suferinţelor tale; totuşi întrucât teama, se poate, te-a împiedicat să-ţi împlineşti intenţiile tale, de aceea noi ţi-am adresat scrisori de încurajare pline de mărinimia noastră, cu scopul ca tu să foloseşti toată viteza şi fără frică să te prezinţi înaintea noastră, prin aceasta să obţii împlinirea dorinţelor tale, şi pentru ca, având experienţa bunătăţii noastre, tu să fii înapoiat la ai tăi. Pentru acest scop l-am implorat pe domnul şi fratele meu Constans Victor Augustus, în numele tău, ca el să îţi dea permisiunea să vii, pentru ca tu să fii înapoiat ţarii tale cu consimţământul nostru, primind aceasta ca o garanţie a favorii noastre.

A doua scrisoare.

Deşi ţi-am spus foarte clar într-o scrisoare anterioară că poţi veni la Curtea noastră fără ezitare, pentru că noi am dorit mult să te trimitem acasă, totuşi, ţi-am mai trimis această scrisoare prezentă către pentru a te încuraja şi a te îndemna fără suspiciune sau teamă, să te sui în vehiculul public [2], şi să te grăbeşti spre noi, pentru ca să te bucuri de împlinirea tuturor dorinţelor tale.

A treia scrisoare.

Plăcerea noastră era, în timp ce noi locuim la Edessa, şi Prezbiterii tăi au fost acolo, ca, unul dintre ei fiind trimis la tine, să te grăbeşti să vii la Curtea noastră, pentru ca să poţi vedea faţa noastră, şi imediat să mergi în Alexandria. Dar deoarece a trecut o perioadă foarte lungă de când ai primit scrisori de la noi, şi încă nu ai venit, de aceea ne grăbim să îţi amintim din nou, că poţi să te strădui chiar acum să te prezinţi repede înaintea noastră, şi să poţi fi înapoiat în ţara ta, şi să obţii împlinirea rugăciunilor tale. Şi pentru informaţii mai multe l-am trimis pe Achitas Diaconul, de la care vei putea afla scopul sufletului nostru, pentru ca acum să poţi să îţi asiguri scopurile rugăciunilor tale.

Astfel a fost sensul scrisorilor Împăraţilor; la primirea lor am mers la Roma pentru a ura rămas bun Bisericii şi Episcopului: căci am fost la Aquileia [3] când cele de mai sus au fost scrise. Biserica a fost plină de toată bucuria, şi Episcopul Julius s-a bucurat împreună cu mine de întoarcerea mea şi a scris Bisericii [4]; şi în timpul călătoriei, Episcopii din fiecare loc ne-au trimis în pace. Scrisoarea lui Julius este după cum urmează.

52. Julius către Prezbiteri, Diaconi, şi oamenii care locuiesc în Alexandria [5].

Vă felicit, iubiţi fraţi, pentru că acum voi vedeţi roada credinţei voastre înaintea ochilor voştri; căci oricine poate vedea că astfel a fost într-adevăr cazul referitor la fratele şi prietenul meu – Episcopul Atanasie, care pentru nevinovăţia vieţii sale, şi prin intermediul rugăciunilor voastre, Dumnezeu îl aduce din nou la voi. Întrucât este uşor de înţeles, că voi i-aţi oferit continuu lui Dumnezeu rugăciuni curate şi pline de dragoste. Fiind atent la promisiunile cereşti, şi la conversaţia care conduce spre ele, pe care aţi învăţat-o din învăţătura fratelui mei menţionat mai înainte, ştiţi cu siguranţă şi înţelegeţi prin credinţa dreaptă care este în voi, că el, pe care voi mereu l-aţi avut ca prezent în minţile voastre cele mai pioase, nu va mai fi despărţit niciodată de voi. Întrucât nu este nevoie să folosesc multe cuvinte ca să vă scriu; căci credinţa voastră deja a anticipat orice aş putea să vă spun, şi a procurat prin harul lui Dumnezeu împlinirea rugăciunilor voastre comune a tuturor. De aceea, repet, vă felicit, pentru că v-aţi păstrat sufletele voastre nebiruite în credinţă; şi de asemenea îl felicit nu mai puţin pe fratele meu Atanasie, pentru că, deşi el suferă multe chinuri, el nu a uitat niciodată dragostea voastră şi dorinţele voastre sincere faţă de el. Căci deşi pentru o perioadă se pare că el a fost înlăturat de la voi în trup, totuşi el a continuat să trăiască ca fost mereu prezent cu voi în duhul [6].

53. Prin urmare el se întoarce acum la voi mai ilustru decât era când a plecat de la voi. Focul încearcă şi purifică metalele preţioase, aurul şi argintul: dar cum poate descrie cineva valoarea unui astfel de om, care, trecând biruitor prin pericolele atâtor necazuri numeroase, acum vă este înapoiat, fiind declarat a fi nevinovat nu doar de vocea noastră, ci de vocea întregului Consiliu [7]? Prin urmare primiţi, iubiţi fraţi, cu toată onoarea evlavioasă şi cu bucurie, pe al vostru Episcop Atanasie, împreună cu cei care au fost parteneri cu el în atât de multe strădanii. Şi bucuraţi-vă că acum voi obţineţi împlinirea rugăciunilor voastre, după ce în scrisoarea voastră salutară i-aţi dat hrană şi băutură Pastorului vostru, care, vorbind astfel, a tânjit şi a însetat după evlavia voastră. Căci cât timp el a stat într-o ţară străină, voi aţi fost consolarea sa; şi voi l-aţi înviorat în timpul persecuţiilor sale prin cele mai credincioase minţi şi spirite ale voastre. Şi acum mă încântă faptul de a concepe bucuria fiecăruia dintre voi la întoarcerea sa, şi salutările pioase ale adunării, şi festivitatea glorioasă a celor care aleargă să îl întâlnească. Ce zi va fi pentru voi, când fratele meu se întoarce din nou, şi suferinţele voastre anterioare se termină, şi a sa întoarcere mult preţuită şi dorită vă va inspira pe toţi cu o euforie a bucuriei perfecte! Bucuria este a noastră să simţim într-un grad foarte mare, deoarece ne-a fost dăruit de Dumnezeu, să fim în sare să facem cunoştinţă cu un om atât de eminent. De aceea este potrivit ca să închei scrisoarea mea cu o rugăciune. Fie ca Atotputernicul Dumnezeu, şi Fiul Său Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos, să vă dea har repetat, răsplătindu-vă pentru credinţa admirabilă pe care aţi arătat-o în mărturisirea voastră nobilă în favoarea Episcopului vostru, ca El să vă împărtăşească vouă şi celor care sunt cu voi, deopotrivă aici şi de aici încolo, acele lucruri mai bune, pe care „ochiul nu le-a văzut, nici urechea nu le-a auzit, nici nu au intrat în inima omului, lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc [8],” prin Domnul nostru Isus Hristos, prin Care către Atotputernicul Dumnezeu să fie slăvit în vecii vecilor. Amin. Mă rog, preaiubiţi fraţi, pentru sănătatea şi tăria voastră în Domnul.

54. Împăratul, când am venit la el [9] cu aceste scrisori, m-a primit amabil, şi m-a trimis spre ţara şi Biserica mea adresând următoarele către Episcopi, Prezbiteri şi Oameni.

Constantius, Victor, Maximus, Augustus, către Episcopii şi Prezbiterii din Biserica Catolică.

Prea-cucernicul Atanasie nu a fost părăsit de harul lui Dumnezeu, ci deşi pentru o scurtă perioadă el a fost supus unui proces la care natura umană este datoare, el a obţinut de la Providenţa a tot supraveghetoare un astfel de răspuns către rugăciunile sale după cum s-a aşteptat, şi este restaurat prin voia Celui Preaînalt, şi prin hotărârea noastră, imediat către ţara sa şi către Biserică, peste care el a oficiat prin îngăduinţa divină. Prin urmare, potrivit acesteia, este potrivit ca aceasta să fie oferită prin îndurarea noastră, ca toate decretele de până acum care au trecut împotriva celor care au ţinut comuniune cu el, acum să fie încredinţate uitării, şi ca toate suspiciunile referitoare la ele să fie de aici înainte să fie încheiate, şi ca imunitatea, de care s-a bucurat anterior ca fiind din Cler, să le fie în mod corespunzător confirmată. În plus faţă de alte acte de favoare faţă de el noi ne-am gândit că este bine să adăugăm următoarele, ca toate persoanele din catalogul sfânt să înţeleagă că se dă o asigurare de siguranţă tuturor celor care îi rămân credincioşi, fie Episcopi, fie alţii din Cler. Şi unirea cu el va fi o garanţie suficientă, în cazul oricărei persoane, care va alege să ţină comuniune cu el, noi poruncim, în imitarea Providenţei care deja a mers mai înainte, ca toţi să aibă avantajul harului care prin voia Celui Preaînalt este oferită acum lor şi nouă. Fie ca Dumnezeu să vă păstreze.

A doua scrisoare.

Constantius, Victor, Maximus, Augustus, către toţi oamenii din Biserica Catolică din Alexandria.

55. Având în vedere bunăstarea voastră în toate privinţele, şi cunoscând că pentru o perioadă lungă de timp aţi fost lipsiţi de conducerea episcopală, ne-am gândit că este bine să îl trimitem înapoi la voi pe al vostru Episcop Atanasie, un om cunoscut de toţi oamenii pentru cinstea care este în el, şi pentru buna dispoziţie a caracterului său personal. Primiţi-l, aşa cum sunteţi obişnuiţi să primiţi pe fiecare, într-o manieră potrivită, şi, folosind sprijinul său ca sprijin el vostru în rugăciunile voastre către Dumnezeu, străduiţi-vă să păstraţi în mod continuu acea unanimitate şi pace potrivit ordinii din Biserică la fel cum este şi în voi, şi care este cea mai avantajoasă pentru noi. Căci nu şade bine ca orice neînţelegere sau partidă să se ridice printre voi, contrar prosperităţii vremurilor noastre. Noi dorim ca această ofensă să fie în întregime înlăturată de la voi, şi noi vă îndemnăm să continuaţi neclintiţi în rugăciunile voastre obişnuite, şi să îl faceţi, aşa cum am spus mai înainte, susţinătorul şi ajutorul către Dumnezeu. Pentru ca, atunci când această determinare a voastră, iubiţilor, a influenţat rugăciunile tuturor oamenilor, chiar ale acelor păgâni care încă sunt dependenţi de falsa închinare a idolilor să dorească cu înflăcărare să vină la cunoaşterea religiei noastre sacre. De aceea din nou vă îndemnăm să continuaţi în aceste lucruri, şi cu bucurie să îl primiţi pe Episcopul vostru, care este trimis înapoi la voi prin decretul Celui Preaînalt, şi prin hotărârea noastră, şi hotărâţi-vă să îl salutaţi prietenos cu tot sufletul vostru şi cu toată mintea voastră. Căci aceasta vă stă bine şi este potrivit îndurării noastre. Pentru ca toate ocaziile de tulburare şi ispitire să fie luate de la cei care sunt rău predispuşi, noi am poruncit prin scrisoare magistraţilor care sunt între voi să se supună răzbunării legii faţă de toţi cei care sunt găsiţi a fi schismatici. De aceea, luând în considerare deopotrivă aceste lucruri, decizia noastră în acord cu voia Celui Preaînalt, şi preocuparea noastră pentru voi şi pentru armonia dintre voi, şi pedepsirea care îi aşteaptă pe cei turbulenţi, păziţi aceste lucruri aşa cum este potrivit ordinului sfintei noastre religii, şi primind pe Episcopul menţionat mai înainte cu toată stima şi onoarea, aveţi grijă să oferiţi împreună cu el rugăciunile voastre către Dumnezeu, Tatăl tuturor, din partea voastră, şi pentru bunăstarea vieţilor voastre întregi.

56. Scriind aceste scrisori, el a poruncit de asemenea ca decretele, pe care el le-a trimis anterior împotriva mea în consecinţă a calomniilor lui Eusebiu şi tovarăşilor săi, să fie anulate şi şterse din Ordinele Ducelui şi Prefectului din Egipt; şi Eusebiu Decurion [2] a fost trimis să le retragă din cărţile de Ordine. Scrisoarea sa cu această ocazie a fost după cum urmează. Constantius, Victor, Augustus, către Nestorius [3]. (Şi în aceeaşi termeni, către Guvernatorii din Augustamnica, Thebais, şi Libya.)

Orice Ordine s-ar găsi că au trecut anterior, spre rănirea şi dezonoarea celor care au ţinut comuniune cu Episcopul Atanasie, noi dorim ca ele să fie şterse. Căci noi dorim ca orice imunităţi a avut acest Cler mai înainte, ei să le aibă din nou. Şi dorim ca Ordinul nostru să fie observat, pentru ca atunci când Episcopul Atanasie este restaurat Bisericii sale, cei care ţin comuniune cu el să se poată bucura de imunităţile de care s-au bucurat din totdeauna, şi de care se bucură restul Clerului; pentru ca ei să aibă satisfacţia că sunt pe un picior de egalitate cu ceilalţi.

57. Fiind astfel pornit în călătoria mea, în timp ce am trecut prin Siria, i-am întâlnit pe Episcopii din Palestina, care atunci când au convocat un Consiliu [4] la Ierusalim, m-au primit cordial, şi ei înşişi m-au trimis pe drumul meu în pace şi au adresat următoarea scrisoare către Biserică şi Episcopi.

Sfântul Consiliu, adunat la Ierusalim, către următorii slujitori prieteni din Egipt şi Libia, şi către Prezbiteri, Diaconi şi Oamenii din Alexandria, fraţi iubiţi şi mult doriţi, trimite sănătate în Domnul.

Nu putem da vrednice mulţumiri către Dumnezeul tuturor, dragi fraţi, pentru lucrurile minunate pe care El le-a făcut în toate vremurile, şi în special în această vreme pentru Biserica voastră, în redarea către voi a păstorului şi domnului vostru, şi al nostru prieten slujitor Atanasie. Căci cine ar fi sperat vre-odată că ochii săi vor vedea ceea ce voi obţineţi de fapt acum? Într-adevăr, rugăciunile voastre au fost auzite de Dumnezeul tuturor, care poartă de grijă pentru Biserica Sa, şi s-a uitat la lacrimile şi gemetele voastre, şi de aceea v-a ascultat petiţiile. Căci noi eram ca oile risipite şi leşinate, fără un păstor [5]. Astfel adevăratul Păstor, care îngrijeşte de oile Sale, v-a vizitat din cer, şi l-a restaurat vouă pe cel pe care îl doriţi. Iată, de asemenea şi noi, fiind gata să facem toate lucrurile pentru pacea Bisericii, şi fiind îndemnaţi de aceeaşi afecţiune ca şi voi, l-am salutat înaintea voastră; şi comunicând cu voi prin el, vă trimitem aceste saluturi, şi darul nostru de mulţumire, pentru ca să ştiţi că noi de asemenea suntem uniţi în aceeaşi legătură de dragoste care vă leagă pe voi de el. Voi sunteţi meniţi să vă rugaţi de asemenea pentru pietatea celui mai iubit de Dumnezeu dintre Împăraţi, care, când au aflat de dorinţele voastre fierbinţi după el, şi despre nevinovăţia lui, s-au hotărât să-l înapoieze la voi cu toată onoarea. De aceea, primiţi-l cu mâini ridicate, şi luaţi seama să oferiţi mulţumirea cuvenită pentru el către Dumnezeu care v-a acordat aceste binecuvântări; pentru ca să vă bucuraţi continuu cu Dumnezeu şi să-L slăviţi pe Domnul nostru, în Isus Hristos Domnul nostru, prin care către Tatăl să fie slava în vecii vecilor. Amin.

Am scris numele celor care au subscris această scrisoare, deşi i-am menţionat mai înainte [6]. Ei sunt aceştia: Maximus, Aetius, Arius, Theodorus [7], Germanus, Silvanus, Paulus, Patricius, Elpidius, Germanus, Eusebius, Zenobius, Paulus, Macrinus [8], Petrus, Claudius.

58. Când Ursacius şi Valens au văzut toate acestea, s-au condamnat pe ei înşişi pentru ceea ce au făcut, şi mergând la Roma, au mărturisit delictul lor, s-au declarat pocăiţi, şi au căutat iertare [9], adresând următoarele scrisori către Julius, Episcop al Romei antice, şi către noi. Copii ale lor mi-au fost trimise de către Paulinus, Episcop din Treveri [10].

O traducere din latină a Scrisorii [1] către Julius, referitoare la retractarea lui Ursacius şi Valens [2].

Ursacius şi Valens către cel mai binecuvântat domn, papa Julius.

De vreme ce este bine cunoscut că mai înainte am scris în scrisori multe acuzaţii dureroase împotriva Episcopului Atanasie, şi de vreme ce am fost corectaţi de scrisorile Bunătăţii tale, nu am fost în stare să oferim un raport al afirmaţiei pe care am făcut-o; acum noi mărturisim Bunătăţii tale, şi în prezenţa tuturor Prezbiterilor fraţi ai noştri, că rapoartele care au venit anterior la auzul tău cu privire la cazul lui Atanasie menţionat anterior, sunt falsităţi şi născociri, şi sunt în întregime inconsecvente cu caracterul său. De aceea noi dorim serios comuniunea cu Atanasie menţionat anterior, în special de vreme ce Pietatea ta, cu generozitatea ta caracteristică, să ne acorzi eroarea noastră. Dar de asemenea noi declarăm, că dacă în vre-o vreme Episcopii estici, sau chiar Atanasie însuşi, lipsit de mărinimie ar dori să ne aducă la judecată pentru această chestiune, noi nu vom pleca contrar judecăţii tale. Şi cât despre ereticul Arius şi sprijinitorii săi, care spun că odată Fiul nu era, şi că Fiul a fost făcut din ceea ce nu era, şi care neagă faptul că Hristos este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu înaintea lumilor, noi îi anatemizăm deopotrivă acum şi pentru totdeauna, aşa cum am afirmat de asemenea în declaraţia noastră anterioară la Milan [3]. Noi am scris aceasta cu mâinile noastre, şi profesăm din nou, că am renunţat pentru totdeauna, aşa cum am spus mai înainte, la erezia Ariană şi la autorii ei.

Eu Ursacius subscriu această mărturisire a mea în persoană; şi tot astfel eu Valens.

Ursacius şi Valens, Episcopi, către domnul şi fratele lor, Episcopul Atanasie.

Având o ocazie de a trimite prin fratele şi prietenul nostru Prezbiterul Musaeus, care vine la Indulgenţa ta, te salutăm cu afecţiune, iubite frate, prin el, din Aquileia, şi te rugăm, fiind sănătos, după cum avem încredere, să citeşti scrisoarea noastră. De asemenea ne vei acorda încredere, dacă ne vei întoarce un răspuns în scris. Să ştii că noi suntem în pace cu tine, şi în comuniune cu Biserica, a cărui salut dinaintea acestei scrisori este o dovadă. Fie ca Providenţa Divină să te păstreze, Domnul meu, iubitul nostru frate!

Astfel au fost scrisorile lor, şi astfel a fost sentinţa şi judecata Episcopilor în numele meu. Dar pentru a dovedi că ei nu au acţionat astfel pentru a se da bine pe lângă mine, sau sub vre-o ameninţare, doresc, cu permisiunea voastră, să repovestesc întreaga chestiune de la început, pentru ca să înţelegeţi că episcopii au scris astfel cinstit şi cu intenţii drepte, şi că Ursacius şi Valens, deşi au fost înceţi în a face aceasta, în final au mărturisit adevărul.

PARTEA II

CAPITOLUL V. Documente legate de acuzaţiile Meletianilor împotriva lui S. Atanasie.

59. Peter a fost Episcop printre noi înaintea persecuţiei, şi în timpul acesteia el a suferit martirajul. Când Meletius, care a deţinut titlul de episcop în Egipt, a fost condamnat de multe delicte, şi printre ele oferirea jertfei la idoli, Peter l-a demis într-un Consiliu general al episcopilor. Drept care Meletius nu a apelat la un alt Consiliu, sau să încerce să se justifice înaintea celor care trebuia să vină după aceea, ci a făcut o schismă, astfel că aceia care s-au dedicat cauzei lui sunt chiar numiţi Meletiani în loc de creştini [1]. El a început imediat să îi ocărască pe episcopi, şi a făcut acuzaţii false, mai întâi împotriva lui Peter însuşi, şi împotriva succesorului său Achillas, şi după Achillas, împotriva lui Alexander [2]. Şi el a acţionat astfel cu viclenie, urmând exemplul lui Absalom, cu scopul ca, aşa cum a fost dezonorat prin depoziţia sa, să poată prin calomniile sale să îi inducă în eroare pe cei simpli. În timp ce Meletius era folosit astfel, a apărut de asemenea şi erezia Ariană. Dar în Consiliul din Niceea, în timp ce erezia a fost anatemizată, şi Arianii au fost alungaţi, Meletianii au fost primiţi din diverse motive [3] (căci nu este necesar acum să menţionez motivul). Totuşi cinci luni nu au trecut [4] când, binecuvântatul Alexander a murit, Meletianii, care trebuia să fi rămas tăcuţi, şi să fie recunoscători că au fost primiţi în orice termeni, ca şi câinii nefiind în stare să uite vărsătura lor, ei au tulburat din nou Bisericile.

Aflând aceasta, Eusebiu, care avea conducerea ereziei Ariane, trimite şi îi cumpără pe Meletiani cu promisiuni mari, devine prietenul lor secret, şi plănuieşte cu ei asistenţa lor cu orice ocazie pe care el şi-ar dori-o. La început el a trimis după mine, îndemnându-mă să îl admit pe Arius şi prietenii săi la comuniune [5], şi m-a ameninţat în comunicările sale verbale, în timp ce în scrisorile sale el [de abia] a făcut o cerere. Şi când am refuzat, declarând că nu este corect ca aceia care au inventat o erezie contrară adevărului, şi au fost anatemizaţi de Consiliul Ecumenic [6], să fie admişi la comuniune, el l-a făcut pe Împăratul Constantin, de o binecuvântată amintire, să îmi scrie, ameninţându-mă, în cazul în care nu îl primesc pe Arius şi prietenii săi, cu acele chinuri, prin care am mai trecut, şi de care încă mai sufăr. Următoarea este o parte a scrisorii sale. Syncletius şi Gaudentius, demnitarii palatului [7], au fost purtătorii ei.

O parte din scrisoarea de la Împăratul Constantin.

De aceea având cunoştinţă despre voia mea, acordă liberă admitere tuturor celor care vor să între în Biserică. Căci dacă aflu că ai împiedicat sau exclus pe oricine pretinde a fi admis în comuniune cu Biserica, voi trimite imediat pe cineva care te va demite prin porunca mea, şi te va înlătura din locul tău.

60. Când la aceasta am scris şi m-am străduit să îl conving pe Împărat, că erezia anti-creştină nu are nici o comuniune cu Biserica Catolică, Eusebiu imediat, folosindu-se de ocazia în care el s-a înţeles cu Meletianii, le scrie şi îi convinge să inventeze un pretext, pentru ca, aşa cum ei au practicat împotriva lui Peter şi Achillas şi Alexander, să realizeze şi să răspândească rapoarte împotriva noastră de asemenea. Astfel, după ce au căutat multă vreme, şi nu au găsit nimic, în final ei au fost de acord împreună, cu sfatul lui Eusebiu şi al tovarăşilor săi, şi au născocit prima lor acuzaţie prin intermediul lui Ision, Eudaemon, şi Callinicus [8], cu privire la veşmintele de în [9], cu efectul că eu am impus o lege asupra egiptenilor, şi am cerut mai întâi de la ei păzirea acesteia. Dar când anumiţi Prezbiteri de-ai mei au fost găsiţi prezenţi, şi Împăratul a luat cunoştinţă despre problemă, ei au fost condamnaţi (Prezbiterii erau Apis şi Macarius), şi Împăratul a scris, condamnându-l pe Ision, şi poruncindu-mi să apar înaintea lui. Scrisorile lui au fost după cum urmează [1].

Eusebiu, având această ştire, i-a convins să aştepte; şi când am sosit, apoi ei l-au acuzat pe Macarius de spargerea potirului, şi au adus împotriva mea cea mai ticăloasă acuzaţie posibilă, şi anume, că fiind un duşman al Împăratului, am trimis o geantă de aur către unul Philumenus. Împăratul ne-a ascultat în această acuzaţie de asemenea în Psammathia [2], când ei, ca de obicei, au fost condamnaţi, şi scoşi afară din prezenţa lui; şi, în timp ce m-am întors, el a scris următoarea scrisoare către oameni.

Constantin, Maximus, Augustus, către oamenii din Biserica Catolică din Alexandria.

61. Iubiţi fraţi, vă salut, chemându-l pe Dumnezeu, care este principalul martor al intenţiei mele, şi pe Singurul-născut, Autorul Legii noastre, care este Suveran peste vieţile tuturor oamenilor, şi care urăşte neînţelegerile. Dar ce să vă spun? Că sunt sănătos? Nu, ci ar trebui să fiu capabil să mă bucur de o sănătate şi o tărie mai bună, dacă voi aţi fi avut dragoste mutuală unul faţă de celălalt, şi aţi fi scăpat de duşmăniile voastre, prin care, în consecinţa furtunilor stârnite de oameni certăreţi, noi am părăsit limanul dragostei divine. Vai! Ce perseverenţă este aceasta! Ce consecinţe rele sunt produse în fiecare zi de tumultul invidiei care a fost stârnită printre voi! De aici s-au pus rapoarte rele asupra poporului lui Dumnezeu. Încotro s-a depărtat credinţa celor neprihăniţi? Căci noi suntem atât de implicaţi în ceţurile întunericului, nu doar prin multe erori, ci prin greşelile oamenilor nerecunoscători, că îi suportăm pe cei care favorizează nebunia, şi deşi suntem conştienţi de ei, nu acordăm nici o importanţă celor care pun de o parte bunătatea şi adevărul. Ce nepotrivire ciudată este aceasta! Noi nu îi condamnăm pe duşmanii noştri, ci urmăm exemplul pe care ei l-au stabilit, prin care cele mai periculoase erori, negăsind pe nimeni care să li se opună, în mod uşor, dacă pot vorbi aşa, îşi fac o cale pentru ei înşişi. Nu înţelege nimeni dintre noi, pentru încredinţarea naturii noastre comune, de vreme ce astfel noi neglijăm hotărârile legii?

Dar unii vor spune, că dragostea este un lucru destăinuită de natură. Dar, întreb eu, cum se face că noi care am primit legea lui Dumnezeu ca ghid el nostru în plus faţă de avantajele noastre naturale, tolerăm astfel tulburările şi dezordinea provocată de duşmanii noştri, care par aprinşi, ca şi când ar fi artificii? Cum se face că, având ochi, noi nu vedem, nici nu înţelegem, deşi suntem înconjuraţi de inteligenţa legii? Ce toropeală a prins viaţa noastră, că suntem atât de neglijenţi faţă de noi înşine, şi că deşi Dumnezeu ne avertizează, nu este un rău insuportabil? Şi nu ar trebui să socotim astfel de oameni ca duşmani ai noştri, şi nu familia şi oamenii lui Dumnezeu? Căci ei sunt înfuriaţi pe noi, ne-au abandonat aşa cum sunt ei: ei ne acuză de delicte dureroase, şi ne atacă acum ca şi când am fi duşmani.

62. Şi aş vrea ca voi înşivă să vă gândiţi cu ce nebunie excesivă fac ei aceasta. Oamenii nebuni îşi poartă răutatea pe vârful limbii lor. Ei poartă cu ei un fel de mânie adâncă, astfel că ei se lovesc unul pe altul, şi ne implică prin creşterea pedepsei lor. Bunul învăţător este socotit un duşman, în timp ce el care se îmbracă pe sine cu viciul invidiei, contrar întregii dreptăţi câştigă din temperamentul blând al oamenilor; el sfâşie, şi consumă, el se împodobeşte, şi se recomandă pe sine cu laude false; el corupe adevărul, şi corupe credinţa, până când găseşte o gaură şi un loc de ascunziş pentru conştiinţa sa. Astfel perversitatea lor îi face nenorociţi, în timp ce în mod neobrăzat preferă locurile de onoare, oricât de nevrednici ar fi. Ah! Ce ticăloşie este aceasta! Ei spun „Acesta este prea bătrân; acesta este doar un băiat; slujba îmi aparţine mie; ea se datorează mie, de vreme ce ea este luată de la el. Voi câştiga toţi oamenii de partea mea, şi mă voi strădui cu puterea mea să îl ruinez.” Într-adevăr clară este această declaraţie a nebuniei lor faţă de toată lumea; vederea companiilor, şi adunărilor, şi a barcagiilor sub poruncă [3] în politica lor ofensive. Vai! Ce ridicol este comportamentul nostru, dacă pot să spun aceasta! Îşi arată ei nebunia lor în Biserica lui Dumnezeu? Şi nu le este ruşine de ei înşişi? Nu se blamează ei înşişi? Nu sunt ei loviţi în conştiinţa lor, pentru ca acum să arate că întreţin un sens potrivit al înşelăciunii şi a pornirii lor spre ceartă? A lor este doar forţa invidiei, sprijinită de acele influenţe otrăvitoare care aparţin ei în mod natural. Dar aceşti nenorociţi nu au nici o putere împotriva Episcopului vostru. Credeţi-mă, fraţilor, strădaniile lor nu vor avea alt efect decât acesta, după ce au epuizat zilele noastre, să nu lase pentru ei înşişi nici un loc pentru pocăinţă în viaţa aceasta. De aceea vă îndemn, ajutaţi-vă; primiţi cu blândeţe dragostea noastră, şi cu toată tăria voastră înlăturaţi-i pe cei care doresc să şteargă dintre noi harul unanimităţii; şi privind spre Dumnezeu, iubiţi-vă unul pe altul. L-am primit cu bucurie pe Episcopul Atanasie, şi m-am adresat lui astfel, ca fiind convins că era un om al lui Dumnezeu. Voi trebuie să înţelegeţi aceste lucruri, nu pentru mine să le judec. M-am gândit că este potrivit ca prea-cucernicul Atanasie însuşi să vă transmită salutul meu către voi, cunoscând grija sa cordială pentru voi, care, într-o manieră vrednică de acea credinţă paşnică pe care eu însumi o profesez, este angajată continuu în lucrarea bună de a proclama cunoştinţa mântuitoare, şi voi fi în stare să vă îndemn după cum este potrivit, fie ca Dumnezeu să vă păstreze, iubiţi fraţi. Astfel a fost scrisoarea lui Constantin.

63. După aceste întâmplări Meletianii au rămas tăcuţi o vreme scurtă, dar după aceea şi-au arătat ostilitatea din nou, şi au născocit următorul complot, cu scopul de a fi pe placul celor care au angajat serviciile lor. Mareotis este un ţinut din Alexandria, în care Meletius nu a fost în stare să facă o schismă. Acum în timp ce Bisericile încă existau în limitele lor numite, şi toţi Prezbiterii aveau congregaţii în ele, şi în timp ce oamenii trăiau în pace, o anumită persoană numită Ischyras [4], care nu era un cleric, ci de o mentalitate inutilă, s-a străduit să îi rătăcească pe oamenii din satul său, declarându-se a fi un om din cler. Aflând aceasta, Prezbiterul din acel loc m-a informat de aceasta când mergeam în vizită la Biserici, şi l-am trimis pe Prezbiterul Macarius cu el să îl cheme pe Ischyras. Ei l-au găsit bolnav şi întins într-o celulă, şi i-au poruncit tatălui său să îşi mustre fiul să nu continue în astfel de practici cum au fost raportate împotriva lui. Dar când el şi-a revenit din boala sa, fiind împiedicat de prietenii săi şi de tatăl său să urmeze acelaşi curs, el a fugit la Meletiani; şi ei comunică cu Eusebiu şi tovarăşii săi, şi în final acea calomnie este inventată de ei, că Macarius a spart un potir, şi că un anumit Episcop numit Arsenius a fost ucis de mine. Arsenius a fost ascuns de ei, pentru ca să se pară că el a fost omorât, când el nu a mai apărut; şi ei au dus o mână, pretinzând că el a fost tăiat în bucăţi. Cât despre Ischyras, pe care ei nici măcar nu-l cunosc, ei au început să răspândească un raport că el era un Prezbiter, pentru ca ceea ce a spus el despre potir să îi poată induce în eroare pe oameni. Totuşi, Ischyras fiind cenzurat de prietenii săi, a venit la mine plângând, şi a spus că nici un astfel de lucru precum au raportat ei nu a fost făcut de Macarius, şi că el însuşi a fost mituit de Meletiani pentru a inventa această calomnie. Şi el a scris următoarea scrisoare.

Către Binecuvântatul papă [5] Atanasie, Ischyras trimite sănătate în Domnul.

64. Ca atunci când am venit la tine, Domnul meu Episcop, dorind să fie primit în Biserică, tu mi-ai reproşat ceea ce am spus mai înainte, ca şi când astfel fi acţionat aşa din propria mea voinţă liberă, de aceea îţi încredinţez această apărare a mea în scris, pentru ca tu să poţi înţelege, că a fost folosită violenţa împotriva mea, şi mi-au fost date lovituri de Isaac şi Heraclides, şi Isaac din Letopolis, şi cei din partida lor. Şi eu declar, şi îl iau pe Dumnezeu ca martor al meu în această chestiune, că nici unul dintre lucrurile pe care ei le-au afirmat ei, nu ştiu ca tu să fii vinovat. Căci nici spargerea unui potir nici răsturnarea Sfintei Mese nu a avut vre-odată loc, ci ei m-au forţat prin violenţă să afirm toate acestea. Şi această apărare o fac şi ţi-o încredinţez în scris, dorind şi pretinzând pentru mine a fi primit printre membrii congregaţiei tale. Mă rog să ai sănătate în Domnul.

Încredinţez acest scris de mână al meu ţie Episcop Atanasie în prezenţa Prezbiterilor, Ammonas din Dicella, Heraclius din Phascos, Boccon din Chenebri, Achillas din Myrsine, Didymus din Taphosiris, şi Justus din Bomotheus [6]; şi Diaconilor, Paul, Peter, şi Olympius, din Alexandria, şi Ammonius, Pistus, Demetrius, şi Gaius, din Mareotis.

65. În ciuda acestei afirmaţii a lui Ischyras, ei au răspândit din nou aceleaşi acuzaţii împotriva mea pretutindeni, şi de asemenea le-au raportat şi Împăratului Constantin. Noi am auzit de asemenea înainte despre treabăa potirului în Psammathia [7], când am fost acolo, şi am detectat falsurile duşmanilor mei. Dar acum el a scris la Antioh la Dalmatius [8] Cenzorul cerându-i să instituie o anchetă juridică referitoare la crimă. În concordanţă, Cenzorul mi-a trimis o notă pentru a mă pregăti pentru apărarea mea împotriva acuzaţiei. La primirea scrisorii lui, deşi la început nu am avut nici un regret pentru că ştiam că tot ce era spus nu era adevărat, totuşi văzând că Împăratul a fost mişcat, am scris prietenilor mei slujitori din Egipt, şi am trimis un diacon, dorind să aflu ceva de la Arsenius, căci nu l-am mai văzut pe acest om de cinci sau şase ani. Ei bine, pentru a nu povesti pe larg chestiunea, Arsenius a fost găsit în ascunziş, mai întâi în Egipt, şi după aceea prietenii mei l-au descoperit din nou în ascunziş de asemenea în Tir. Şi ceea ce a fost cel mai remarcabil, chiar când el a fost descoperit el nu a vrut să mărturisească faptul că este Arsenius, până când a fost condamnat în tribunal înaintea lui Paul, care era atunci Episcop în Tir, şi în final din ruşine nu a putut nega aceasta.

El a făcut aceasta pentru a-şi împlini contractul său cu Eusebiu şi tovarăşii săi, ca nu cumva dacă era descoperit, jocul pe care îl jucau ei să fie distrus; ceea ce de fapt s-a întâmplat. Când am scris cuvânt Împăratului, că Arsenius a fost descoperit, şi i-am amintit de ceea ce el a auzit în Psammathia referitor la Macarius Prezbiterul, el a oprit dezbaterile tribunalului Cenzorului, şi a scris condamnând dezbaterile împotriva mea ca fiind calomnioase, şi a poruncit ca Eusebiu şi tovarăşii săi, care veneau în est să apară împotriva mea, să se întoarcă. Acum pentru a arăta că ei m-au acuzat că l-am ucis pe Arsenius (pentru a nu aduce înainte scrisorile multor persoane despre acest subiect), va fi suficient doar să aduc una de la Alexander Episcopul din Tesalonica, din care sensul general al celorlalte se poate deduce. El fiind atunci familiarizat cu rapoartele pe care Archaph, care este numit de asemenea John, le-a răspândit împotriva mea cu privire la subiectul crimei, şi auzind că Arsenius era viu, a scris după cum urmează.

Scrisoarea lui Alexander.

Către iubitul său fiu şi prieten slujitor cu aceleaşi idei, domnul Atanasie, Alexander Episcopul trimite sănătate în Domnul.

66. Îl felicit pe excelentul Sarapion, că se străduieşte atât de serios să se împodobească cu obiceiuri sfinte, şi astfel avansând la o laudă mai înaltă memoria tatălui său. Căci, aşa cum Sfânta Scriptură spune undeva, „chiar dacă moare tatăl său, totuşi el este ca şi când el nu ar fi mort [9]:” căci el a lăsat în urma sa un memorial al vieţii sale. Care au fost sentimentele mele faţă de veşnicul memorabil Sozon, tu însuţi, domnul meu [10], nu eşti ignorant, căci tu şti caracterul sacru al amintirii sale, cât şi bunătatea celui tânăr atunci. Am primit doar o scrisoare de la reverenţa ta, pe care am primit-o de la acest tânăr. Menţionez aceasta ţie, domnul meu, pentru ca tu să cunoşti aceasta. Preaiubitul nostru frate şi diacon Macarius, mi-a oferit o mare plăcere prin faptul că mi-a scris din Constantinopol, că falsul acuzator Archaph l-a întâlnit cu ruşine, pentru că a răspândit înaintea tuturor oamenilor faptul că un om viu a fost ucis. Pentru că el va primi de la Judecătorul cel drept, împreună cu tot tribul asociaţilor săi, acea pedeapsă, pe care o merită ofensele lui, ne asigură Scripturile care nu greşesc. Fie ca Domnul să vă păstreze pe toţi pentru mulţi ani, domnul meu, în fiecare fel cel mai binevoitor.

67. Şi cei care au trăit cu Arsenius poartă mărturie, că el a fost ţinut în ascunzătoare pentru acest scop, pentru ca ei să poată pretinde moartea sa pentru că în căutarea lui noi am găsit persoana [care a făcut astfel], şi el în consecinţă a scris următoarea scrisoare către John, care a jucat rolul principal în această acuzaţie falsă.

Către fratele său drag iubit John, Pinnes, Prezbiter al Mănăstirii din Ptemencyrcis, în casa lui Anteopolis, te salut.

Vreau să cunoşti, că Atanasie şi-a trimis diaconul său în Thebais, pentru a-l căuta pretutindeni pe Arsenius; şi Pecysius Prezbiterul, şi Silvanus fratele lui Helias, şi Tapenacerameus, şi Paul călugărul din Hypsele, pe care el l-a doborât primul, a mărturisit că Arsenius era cu noi. La aflarea acestui lucru noi l-am făcut să fie pus la bordul unei corăbii, şi să călătorească către ţările de jos cu Helias călugărul. După aceea diaconul s-a întors din nou subit cu alţii, şi a intrat în mănăstirea noastră, în căutarea aceluiaşi Arsenius, şi ei nu l-au găsit, pentru că, aşa cum am spus mai înainte, noi l-am trimis departe în ţările de jos; dar ei m-au transportat împreună cu Helias călugărul, care l-a înlăturat din drum, la Alexandria, şi ne-a adus înaintea Ducelui [1]; când nu am fost în stare să neg, ci am mărturisit că el trăia, şi nu a fost ucis: călugărul pe care ei l-au înlăturat din drum a mărturisit la fel. De aceea te informez cu privire la aceste lucruri, Părinte, ca să nu îl acuzi pe Atanasie; căci eu am spus că el trăia, şi a fost ascuns cu noi, şi toate acestea au devenit cunoscute în Egipt, şi nu mai pot fi ţinute în secret.

Eu, Paphnutius, călugăr din aceeaşi mănăstire, care a scris această scrisoare, te salută din inimă. Mă rog pentru sănătatea ta.

De asemenea următoarea este scrisoarea pe care Împăratul a scris-o când a aflat că Arsenius a fost găsit viu.

Constantin, Victor, Maximus, Augustus, către papa Atanasie.

68. Citind scrisorile înţelepciunii tale, am simţit înclinaţia de a scrie ca răspuns la curajul tău, şi să te îndemn ca să te străduieşti să restaurezi poporul lui Dumnezeu la calm, şi la sentimente milostive. Căci în mintea mea ţin aceste lucruri a fi de cea mai mare importanţă, pentru ca noi să cultivăm adevărul, şi mereu să păstrăm dreptatea în gândurile noastre, şi avem plăcere în special în cei care umblă în modul corect de vieţuire. Dar referitor la cei care merită toată oroarea, mă refer la cei mai pervertiţi şi mai păcătoşi Meletiani, care s-au ridiculizat în final prin nebunia lor, şi acum nasc tulburări iraţionale prin invidie şi tumult, arătând astfel dispoziţiile lor păcătoase, voi spune doar atât. Tu vezi că aceia despre care ei au pretins că au fost junghiaţi cu sabia, încă sunt printre noi, şi se bucură de viaţă. Acum ce ar putea fi o presupunere mai puternică împotriva lor, şi una atât de clar tinzând spre condamnarea lor, ca aceea că aceia despre care ei au declarat că ar fi fost ucişi, încă sunt în bucuriile vieţii, şi astfel vor putea fi în stare să vorbească pentru ei înşişi?

Dar această acuzaţie în plus a fost înaintată de aceeaşi Meletiani. Ei au afirmat pozitiv că tu, gonind înăuntru cu o violenţă nelegitimă, ai apucat şi ai spart un potir, care era pus în cel mai Sfânt Loc; ceea ce, cu siguranţă nu ar putea exista o acuzaţie mai gravă, nici o ofensă mai dureroasă, dacă s-a comis de fapt un astfel de delict. Dar ce de acuzaţie este aceasta? Care este înţelesul acestei schimbări şi variaţii şi diferenţa în circumstanţele acesteia, încât ei transferă acum aceeaşi acuzaţie unei alte persoane [2], un fapt care este mai clar, ca să spun aşa, decât lumina în sine, că ei au alcătuit un complot pentru înţelepciunea ta? După aceasta, cine ar mai vrea să îi urmeze, pe aceşti oameni care au născocit astfel de acuzaţii pentru rănirea altuia, văzând de asemenea că se grăbesc spre ruină, şi sunt conştienţi că te acuză de delicte false? Cine atunci, aşa cum am spus, îi va urma, şi astfel să meargă alături de ei pe calea distrugerii; în felul acela în care se pare că doar ei presupun că au speranţa siguranţei şi ajutorului? Dar dacă ei doreau să meargă potrivit unei conştiinţe curate, şi să fie conduşi de cea mai bună înţelepciune, şi să meargă pe calea unei minţi sănătoase, ei puteau înţelege uşor că nu le poate veni nici un ajutor de la Providenţa Divină, în timp ce au renunţat la aceste fapte, şi ispitesc propria lor distrugere. Nu ar trebui să numesc aceasta o aspră judecată asupra lor, ci doar simplul adevăr.

Şi în final, voi adăuga, că doresc ca această scrisoare să fie citită frecvent de înţelepciunea ta în public, pentru ca aceasta să ajungă la cunoştinţa tuturor oamenilor, şi în special să ajungă la urechile celor care au acţionat astfel, şi astfel au creat tulburări; căci judecata care este exprimată de minte potrivit dictatelor dreptăţii este confirmată de asemenea de faptele reale. De aceea, văzând că într-un astfel de comportament există o ofensă atât de mare, fă-i pe ei să înţeleagă că am judecat astfel; şi că am ajuns la această hotărâre, că dacă ei vor mai stârni vre-o gălăgie de acest fel, eu în persoană voi lua la cunoştinţă despre problemă, şi nu potrivit clerului, ci potrivit legilor civile, şi aşa voi afla despre ei în viitor, pentru că ei în mod clar sunt jefuitori, ca sa spun aşa, nu doar împotriva omenirii, ci împotriva doctrinei divine în sine. Fie ca Dumnezeu să te păstreze mereu, iubite frate!

69. Dar pentru ca răutatea calomniatorilor să poată fi arătată pe deplin, iată că Arsenius mi-a scris de asemenea după ce a fost descoperit în locul său de ascunziş; şi aşa cum scrisoarea pe care a scris-o Ischyras a mărturisit falsitatea acuzaţiei lor, tot astfel cea a lui Arsenius a dovedit răutatea lor încă mai deplin.

Către binecuvântatul Papă Atanasie, Arsenius, Episcop al celor care au fost anterior sub Meletius în oraşul din Hypselites, împreună cu Prezbiterii şi Diaconii, vă doreşte multă sănătate în Domnul.

Dorind sincer pacea şi unirea cu Biserica Catolică, peste care prin harul lui Dumnezeu tu oficiezi, şi dorind să ne supunem Canonului Bisericii, potrivit regulii străvechi [3], îţi scriem, dragă iubitule Papă, şi declarăm în numele Domnului, că nu vom mai ţine comuniune cu cei care continuă în schismă, şi care încă nu sunt împăcaţi cu Biserica Catolică, fie ei Episcopi, Prezbiteri, fie Diaconi. Nici nu vom lua parte cu ei dacă doresc să stabilească ceva într-un Consiliu; nici nu vom trimite scrisori de pace [3a] către ei nici nu vom primi acestea de la ei; nici chiar fără consimţământul tău, episcopul metropolei, vom publica orice hotărâre referitoare la Episcopi, sau despre orice altă întrebare clericală generală; dar vom asculta de toate canoanele care au fost rânduite anterior, după exemplul Episcopilor [4] Ammonian, Tyrannus, Plusian, şi restul. De aceea noi implorăm bunătatea voastră să ne scrie repede în răspuns, şi tot astfel către prietenii noştri slujitori referitor la noi, informându-i că de pe viitor noi vom locui după hotărârea menţionată anterior şi vom fi în pace cu Biserica Catolică, şi în unitate cu prietenii noştri slujitori din [felurite] districte. Şi suntem convinşi că rugăciunile voastre, fiind acceptabile înaintea lui Dumnezeu, îşi vor atinge ţinta la El, că această pace va fi fermă şi indisolubilă până la sfârşit, potrivit voii lui Dumnezeu Domnul tuturor, prin Isus Hristos Domnul nostru.

Misiunea sfântă care este sub voi, noi şi cei care sunt cu noi o salutăm. Foarte scurt, dacă permite Dumnezeu, vom continua să vizităm bunătatea voastră. Eu, Arsenius, mă rog pentru sănătatea voastră în Domnul pentru mulţi ani, mult binecuvântate Papă.

70. Dar o dovadă mai puternică şi mai clară a calomniei împotriva noastră este retractarea lui John, la care preaiubitul de Dumnezeu, Împăratul Constantin de o amintire binecuvântată este o mărturie, căci ştiind cum John s-a acuzat pe sine, şi primind scrisorile de la el care exprimă pocăinţa lui, el i-a scris după cum urmează. Constantin, Maximus, Augustus către John. Scrisorile pe care le-am primit de la înţelepciunea ta au fost extrem de plăcute pentru mine, pentru că am aflat din ele ceea ce am dorit foarte mult să aud, că tu ai lăsat de o parte fiecare sentiment meschin, te-ai alăturat Comuniunii Bisericii aşa cum ţi se cuvine, şi ai fost acum în armonie desăvârşită cu prea cucernicul Episcop Atanasie. De aceea, fii asigurat că până acum eu aprob în întregime comportamentul tău; pentru că, renunţând la toată hărţuiala, tu ai făcut ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi ai îmbrăţişat unitatea Bisericii Sale. De aceea, pentru ca să poţi obţine realizarea dorinţelor tale, m-am gândit că este drept să îţi acord permisiunea să intri în mijloacele de transport public [5], şi să vii la curtea [6] clemenţei mele. Atunci fie grija ta să nu întârzii; ci aşa cum această scrisoare îţi dă autoritatea de a folosi mijloacele de transport public, vino la mine imediat, pentru ca dorinţele tale să fie împlinite, şi prin apariţia în prezenţa mea să te poţi bucura de acea plăcere care este potrivit pentru tine să o primeşti. Fie ca Dumnezeu să te păstreze continuu, drag iubite frate.

CAPITOLUL VI. Documente legate de Consiliul din Tir.

71. Astfel s-a sfârşit complotul. Meletianii au fost respinşi şi acoperiţi de ruşine dar cu toate acestea, Eusebiu şi tovarăşii săi nu au rămas tăcuţi, pentru că ei nu s-au îngrijit de Meletiani ci de Arius şi tovarăşii săi, şi le-a fost frică, ca dacă procedurile celor dintâi vor fi oprite, nu vor mai găsi persoane care să joace rolul lor [1], prin a căror ajutor ei să poată introduce acea erezie. De aceea ei i-au stârnit din nou pe Meletiani, şi l-au convins pe Împărat ca să dea ordine ca să fie ţinut din nou un Consiliu la Tir, şi Contele Dionysius a fost trimis acolo, şi a fost dată o gardă militară lui Eusebiu şi tovarăşilor săi. Macarius de asemenea a fost trimis ca un prizonier la Tir sub o gardă de soldaţi; şi Împăratul mi-a scris, şi mi-a poruncit categoric, ca oricât de refractar aş fi, să vin. Întregul complot poate fi înţeles din scrisorile pe care le-a scris Episcopii din Egipt; dar va fi necesar să povestesc cum aceasta a fost născocită de ei de la început; nici unul dintre Prezbiteri nu a găsit nici o greşeală în mine; nici unul din oamenii care într-o anumită măsură au vorbit împotriva mea; ci Meletianii au fost cei care au fost scoşi afară de Peter, şi Arianii, care au împărţit între ei complotul, în timp ce acea partidă a pretins că ei au dreptul de a mă acuza, iar cealaltă a pretins dreptul de a sta în judecată în caz. Am obiectat faţă de Eusebiu şi tovarăşii săi ca fiind duşmani datorită ereziei; apoi, am arătat în felul următor că persoana care a fost numită acuzatorul meu nu era deloc un Prezbiter. Când Meletius a fost admis în comuniune (aş fi vrut ca el să nu fi fost admis niciodată [2] !) binecuvântatul Alexander care a cunoscut şiretenia lui i-a cerut acestuia un program al Episcopilor despre care el a spus că îi avea în Egipt, şi al prezbiterilor şi diaconilor care erau în Alexandria, şi dacă avea vre-unul în regiunea de la ţară. Aceasta a făcut Papa Alexander, l-a testat pe Meletius, primind libertatea Bisericii, momind [3] pe mulţi, şi aceasta în mod continuu, prin procedură necinstită, impunând asupra noastră pe oricine i-a plăcut. Astfel el a alcătuit următorul program al celor din Egipt.

Un program prezentat de Meletius către Episcopul Alexander.

Eu, Meletius din Lycopolis, Lucius din Antinopolis, Phasileus din Hermopolis, Achilles din Cusae, Ammonius din Diospolis. În Ptolemais, Pachymes din Tentyrae. În Maximianopolis, Theodorus din Coptus. În Thebais, Cales din Hermethes, Colluthus din Cynopolis de Sus, Pelagius din Oxyrynchus, Peter din Heracleopolis, Theon din Nilopolis, Isaac [4] din Letopolis, Heraclides din Niciopolis [4], Isaac din Cleopatris, Melas din Arsenoitis.

În Heliopolis, Amos din Leontopolis, Ision din Athribis. În Pharbethus, Harpocration din Bubastus, Moses din Phacusae, Callinicus [5] din Pelusium, Eudaemon din Tunis [5], Ephraim din Thmuis.

În Sais, Hermaeon din Cynopolis şi Busiris, Soterichus din Sebennytus, Pininuthes din Phthenegys, Cronius din Metelis, Agathammon din districtul din Alexandria.

În Memphis, John care a fost ordinat de Împărat pentru a fi cu Arhiepiscop [6]. Aceştia sunt cei din Egypt. Şi Clerul pe care el îl avea în Alexandria era Apollonius Prezbiterul, Irenaeus Prezbiterul, Dioscorus Prezbiterul, Tyrannus Prezbiterul. Şi Diaconi; Timotheus Diaconul, Antinous Diaconul, Hephaestion Diaconul. Şi Macarius Prezbiter al Parembole [7].

72. Pe aceştia Meletius de fapt i-a prezentat în persoană Episcopului Alexander, dar nu a făcut nici o menţionare a persoanei numită Ischyras, şi niciodată nu a susţinut că avea vre-un Cler în Mareotis. Cu toate acestea, duşmanii noştri nu au încetat încercările lor, dar totuşi cel care nu era Prezbiter a stăpânit ca un prezbiter, căci acolo era Contele gata să folosească constrângerea faţă de noi, şi soldaţii ne grăbeau. Dar chiar atunci harul lui Dumnezeu a biruit: căci ei nu au putut să îl condamne pe Macarius în chestiunea potirului; şi Arsenius, despre care ei au raportat că a fost ucis de mine, a stat înaintea lor viu şi a arătat falsitatea acuzaţiei lor. De aceea când nu au fost în stare să îl condamne pe Macarius, Eusebiu şi tovarăşii săi, care au fost înfuriaţi că au pierdut prada pe care au urmărit-o, l-au convins pe Contele Dionysius, care este unul de-al lor, să trimită în Mareotis, pentru a vedea dacă nu pot găsi acolo ceva împotriva Prezbiterului, sau mai degrabă pentru a-şi petici complotul lor la distanţă aşa cum le-a plăcut în absenţa noastră: căci acesta era scopul lor. Totuşi, – când noi am afirmat că acea călătorie către Mareotis a fost o încercare inutilă (căci ei nu trebuiau să pretindă că afirmaţiile pe care le-au folosit atât de mult erau deficiente, şi nu trebuiau să amâne chestiunea acum; căci ei au spus orice puteau spune, şi acum neştiind ce să facă, ei alcătuiau pretexte); sau dacă ei trebuiau să meargă la Mareotis, trebuia, cel puţin ca părţile suspectate să nu fie trimise, – Contele a fost convins de raţionamentul meu referitor la persoanele suspectate, dar au făcut orice altceva decât ceea ce am propus eu, căci chiar acele persoane faţă de care am obiectat datorită ereziei Ariane, ei eu fost cei care au plecat repede, şi anume, Diognius, Maris Theodorus, Macedonius, Ursacius, şi Valens. Din nou, au fost scrise scrisori către Prefectul din Egipt şi a fost oferită o gardă militară; şi, ceea ce a cel mai remarcabil şi mai suspicios, ei au făcut ca partida acuzată a lui Macarius să rămână în spate sub o gardă de soldaţi, în timp ce l-au luat cu ei pe acuzator [9]. Acum cine după ce face aceasta nu vede un complot? Cine nu înţelege clar răutatea lui Eusebiu şi a tovarăşilor săi? Căci dacă o anchetă juridică trebuie să aibă loc în Mareotis, cel acuzat trebuia de asemenea să fie trimis acolo. Dar dacă ei nu au mers cu scopul unei astfel de anchete, de ce l-au luat pe acuzator? A fost suficient că el nu a fost în stare să dovedească faptul. Dar ei au făcut aceasta pentru a-şi putea realiza planurile lor împotriva Prezbiterului absent, pe care ei nu l-au putut condamna când era prezent, şi să poată născoci un plan aşa cum le-a plăcut. Căci când Prezbiterii din Alexandria şi din întregul district le-a găsit o greşeală pentru că au fost acolo doar ei înşişi, şi au cerut ca şi ei să poată fi prezenţi la dezbaterile lor (căci ei au spus că ştiu deopotrivă circumstanţele cazului, şi istoria persoanei numite Ischyras), ei nu le-au dat voie; şi deşi l-au avut cu ei pe Philagrius Prefectul Egiptului [1], care era un apostat, şi soldaţi păgâni, în timpul unei anchete la care nu s-ar fi cuvenit nici Catehumenilor să fie martori, ei nu au permis Clerului să participe, pentru ca să nu fie acolo cei care i-au descoperit în Tir.

73. Dar în ciuda acestor precauţii ei nu au fost în stare să scape de a fi descoperiţi: căci Prezbiterii din Oraş şi din Mareotis, înţelegând planurile lor rele, le-au adresat următorul protest.

Către Theognius, Maris, Macedonius, Theodorus, Ursacius, şi Valens, Episcopii care au venit din Tir, aceştia dintre Prezbiterii şi Diaconii din Biserica Catolică din Alexandria sub prea cucernicul Episcop Atanasie.

Se cuvenea ca atunci când aţi venit încoace şi l-aţi adus cu voi pe acuzat, să îl aduceţi de asemenea pe Prezbiterul Macarius; căci procesele sunt rânduite prin Sfânta Scriptură să fie constituite astfel, ca acuzatorul şi acuzatul să poată sta împreună. Dar de vreme ce voi nu l-aţi adus nici pe Macarius, nici pe prea cucernicul Episcop Atanasie să vină cu voi încoace, noi pretindem pentru noi înşine dreptul de a fi prezenţi la investigaţie, pentru a vedea că investigaţia a fost condusă imparţial, şi să putem fi convinşi noi înşine de adevăr. Dar când voi aţi refuzat să ne permiteţi aceasta, şi aţi dorit, în companie doar cu Prefectul din Egipt şi acuzatorul, să faceţi orice vă place, noi mărturisim că am văzut o suspiciune de rău în treabă, şi am înţeles că venirea voastră a fost doar actul unei intrigi şi a unui complot. De aceea ne adresăm vouă în această scrisoare, pentru a fi o mărturie înaintea unui Consiliu autentic, pentru ca să fie cunoscut tuturor oamenilor, că voi aţi întreprins o dezbatere ex parte şi pentru scopurile voastre, şi nu aţi dorit altceva decât să formaţi o conspiraţie împotriva noastră. O copie a acesteia, ca nu cumva să fie ţinută secretă de către voi, am înmânat-o lui Palladius şi de asemenea Controlorul [2] lui Augustus. Căci ceea ce voi deja aţi făcut ne face să vă suspectăm, şi să vă evaluăm după comportamentul vostru din viitor.

Eu Prezbiterul Dionysius am înmânat această scrisoare. Alexander Prezbiterul, Nilaras Prezbiterul, Longus Prezbiterul, Aphthonius Prezbiterul, Atanasie Prezbiterul, Amyntius Prezbiterul, Pistus Prezbiterul, Plution Prezbiterul, Dioscorus Prezbiterul, Apollonius Prezbiterul, Sarapion Prezbiterul, Ammonius Prezbiterul, Gaius Prezbiterul, Rhinus Prezbiterul, AEthales Prezbiterul.

Diaconi: Marcellinus Diaconul, Appianus Diaconul, Theon Diaconul, Timotheus Diaconul, al doilea Timotheus Diaconul.

74. Aceasta este scrisoarea, şi acestea sunt numele Clericilor din oraş; şi următoarele a fost scrise de Clerul din Mareotis, care cunosc caracterul acuzatorului, şi a celor care au fost cu mine în vizita mea.

Către sfântul Consiliu al binecuvântaţilor Episcopi ai Bisericii Catolice, toţi Prezbiterii şi Diaconii din Mareotis trimite sănătate în Domnul.

Cunoscând ceea ce a fost scris, „Vorbeşte ce au văzut ochii tăi,” şi „Un martor mincinos nu va trece nepedepsit [3],” „noi mărturisim ceea ce am văzut, în special de când complotul care a fost alcătuit împotriva Episcopului nostru Atanasie a făcut necesară mărturia noastră. Ne întrebăm cum Ischyras a ajuns să fie recunoscut printre numărul celor dintre Slujitorii Bisericii, acesta este primul lucru pe care ne-am gândit că este necesar să îl menţionăm. Ischyras nu a fost niciodată un Slujitor al Bisericii; ci când mai înainte s-a prezentat a fi un Prezbiter al lui Colluthus, el nu a găsit pe nimeni care să îl creadă, cu excepţia doar a rudelor sale [4]. Căci el nu a avut niciodată o Biserică, nici nu a fost vre-odată considerat un Cleric de către cei care au trăit la o scurtă distanţă de satul său, cu excepţia doar, aşa cum am spus mai înainte, a rudelor sale. Dar, în ciuda faptului că el şi-a asumat această denumire, el a fost demis în prezenţa Tatălui nostru Hosius la un Consiliu care s-a întrunit la Alexandria [5], şi a fost admis la comuniune ca un laic, şi aşa a continuat ulterior, căzând din acest rang fals celebru de Prezbiter. Gândim că nu este necesar să vorbim despre caracterul său, deoarece toţi oamenii au în puterea lor să devină familiarizaţi cu el. Dar de vreme ce el a acuzat în mod fals pe Episcopul nostru Atanasie de a fi spart un potir şi a fi răsturnat o masă, suntem necesar obligaţi să ne adresăm ţie în acest punct. Deja am spus că el nu a avut niciodată o Biserică în Mareotis; şi noi declarăm înaintea lui Dumnezeu ca martor al nostru, că nu a fost spart nici un potir, nici o masă nu a fost răsturnată de Episcopul nostru, nici de vre-unul care l-a însoţit; ci toate lucrurile care sunt pretinse referitor la această treabă este doar o simplă calomnie. Şi noi spunem aceasta, nu ca fiind absenţi din prezenţa Episcopului, căci noi suntem cu el când vizitează în Mareotis, şi el nu merge niciodată singur, ci este însoţit de toţi dintre noi Prezbiteri şi Diaconi, şi de un număr considerabil de oameni. De aceea noi facem aceste afirmaţii ca fiind prezenţi cu el în fiecare vizită pe care a făcut-o printre noi, şi mărturisim că nu a fost spart nici un potir niciodată, nici nu a fost răsturnată o masă, ci întreaga poveste este falsă, aşa cum acuzatorul însuşi mărturiseşte sub mâna sa [6]. Căci atunci când, după ce acesta a mers cu Meletianii, şi a raportat aceste lucruri împotriva Episcopului nostru Atanasie, el a dorit să fie admis la comuniunea noastră, el nu a fost primit, deşi el a scris şi a mărturisit sub mâna sa că nici unul dintre aceste lucruri nu erau adevărate, ci că el a fost mituit de anumite persoane să spună astfel.

75. De aceea de asemenea Theognius, Theodorus, Maris, Macedonius, Ursacius, Valens, şi tovarăşii lor au venit în Mareotis, şi când au descoperit că nici unul dintre aceste lucruri nu era adevărat, ci era posibil să fie descoperit că ei au înscenat o acuzaţie falsă împotriva Episcopului nostru Atanasie, Theognius şi tovarăşii săi fiind duşmanii săi, i-au făcut pe rudele lui Ischyras şi pe anumiţi nebuni Ariani să spună orice şi-au dorit. Căci nici unul dintre oameni nu a vorbit împotriva Episcopului; ci aceste persoane, prin frica faţă de Philagrius Prefectul Egiptului, şi prin ameninţările şi cu sprijinul nebunilor Ariani, au realizat tot ceea ce şi-au dorit. Căci atunci când noi am ajuns să infirmăm calomnia, ei nu ne-au permis aceasta, ci ne-au dat afară, în timp ce au admis pe orice le-a plăcut la o participare la uneltirile lor, şi au aranjat chestiunile împreună cu ei, influenţându-i prin frica de Prefectul Philagrius. Prin intermediul lui ei ne-au împiedicat să fim prezenţi, pentru că am fi putut descoperi dacă cei care au fost mituiţi de ei erau membrii Bisericii sau dintre nebunii Ariani. Şi voi de asemenea, dragi iubiţi Părinţi, ştiţi, aşa cum ne învăţaţi, că mărturia duşmanilor nu foloseşte la nimic. Faptul că ceea ce spunem noi este adevărul o dovedeşte scrisul de mână [7] al lui Ischyras, aşa cum de asemenea o fac faptele despre ei, pentru că atunci când noi am fost conştienţi că nici un astfel de lucru după cum a fost pretins a avut loc, ei l-au luat cu ei pe Philagrius, pentru ca prin frica de sabie şi prin ameninţări ei să poată înscena orice comploturi au dorit. Noi mărturisim aceste lucruri în prezenţa lui Dumnezeu; noi facem aceste afirmaţii cunoscând că se va face o judecată de către Dumnezeu; dorind într-adevăr ca noi toţi să venim la tine, dar fiind mulţumiţi cu un anumit număr dintre noi, pentru ca scrisorile să fie în locul prezenţei celor care nu au venit.

Eu, Ingenius Prezbiterul, mă rog pentru sănătatea voastră în Domnul, iubiţi fraţi. Theon Prezbiterul, Ammonas P., Heraclius P., Boccon P., Tryphon P., Peter P., Hierax P., Sarapion P., Marcus P., Ptollarion P., Gaius P., Dioscorus P., Demetrius P., Thyrsus P.

Diaconii; Pistus Diaconul, Apollos D., Serras D., Pistus D., Polynicus D., Ammonius D., Maurus D., Hephaestus D., Apollos D., Metopus D., Apollos D., Serapas D., Meliphthongus D., Lucius D., Gregoras D.

76. Aceleaşi către Controlor, şi către Philagrius, în acelaşi timp Prefect de Egipt.

Către Flavius Philagrius, şi către Flavius Palladius, Ducenary [8], Demnitar al Palatului, şi Controlorul, şi către Flavius Antoninus, Ofiţer cu Aprovizionarea, şi Centenarul domnilor mei prea iluştrii Prefecţi din sfântul PrAEtorium, aceştia dintre Prezbiterii şi Diaconii din Mareotis, un cămin al Bisericii Catolice care este sub prea Cucernicul Episcop Atanasie, noi adresăm această mărturie prin cei a căror nume sunt scrise dedesubt: –

Întrucât Theognius, Maris, Macedonius, Theodorus, Ursacius, şi Valens, ca şi când au fost trimişi de toţi Episcopii care s-au adunat la Tir, au venit în Dioceza noastră susţinând că au primit ordine să investigheze anumite treburi clericale, printre care ei au vorbit despre spargerea unui potir al Domnului, despre care au primit informaţii de la Ischyras, pe care ei l-au adus cu ei, şi care spune că este un Prezbiter, deşi el nu este, – căci el a fost ordinat de Prezbiterul Colluthus care a candidat pentru Episcopat, şi după aceea a fost ordinat de un întreg Consiliu, de Hosius şi de Episcopii care erau cu el, pentru a lua locul unui Prezbiter, după cum era înainte; şi în consecinţă toţi care au fost ordinaţi de Colluthus şi-au păstrat rangul pe care îl deţineau anterior, astfel că Ischyras însuşi s-a dovedit a fi un laic, – şi biserica despre care el spune că exista, nu a fost niciodată o biserică, ci o casă particulară destul de mică aparţinând unui băiat orfan numit Ision; – din acest motiv noi am oferit această mărturie, implorându-vă prin Atotputernicul Dumnezeu, şi prin Domnii noştri Constantin Augustus, şi cel mai ilustru dintre fiii săi Caesars, să aduceţi aceste lucruri la cunoştinţa pietăţii lor. Căci el nu este nici Prezbiterul Bisericii Catolice nici nu are o biserică, nici un potir nu a fost vre-odată spart, ci întreaga poveste este falsă şi este o invenţie.

Datată în Consulatul lui Julius Constantius cel mai ilustru Nobil [9], fratele celui mai religios Împărat Constantin Augustus, şi a lui Rufinus Alibinus, cel mai ilustru bărbat, în a zecea zi a lunii Thoth [10]. Acestea au fost scrisorile Prezbiterilor.

77. Următoarele sunt de asemenea scrisorile şi protestele Episcopilor care au venit cu noi la Tir, când au devenit conştienţi de conspiraţie şi complot.

Către Episcopii adunaţi la Tir, prea onoraţi Domni, cei din Biserica Catolică, venind din Egipt cu Atanasie vă trimit saluturi în Domnul.

Presupunem că acel complot care a fost alcătuit împotriva noastră de Theognius, Maris, Theodorus, Patrophilus, şi de tovarăşii lor nu mai este nesigur. Chiar de la început noi toţi am şovăit, prin prietenul nostru slujitorul Atanasie, faţă de efectuarea investigaţiei în prezenţa lor, cunoscând că prezenţa chiar a unui singur duşman, cu mult mai mult a mai multora, este în stare să tulbure şi să afecteze auzirea unei cauze. Şi voi înşivă de asemenea cunoaşteţi duşmănia pe care ei o întreţin, nu doar faţă de noi, ci faţă de toţi ortodocşii, cum de dragul nebuniei lui Arius, şi a doctrinei sale păcătoase, ei şi-au direcţionat atacurile lor, au format comploturi împotriva tuturor. Şi când, fiind încrezători în adevăr, noi am dorit să arătăm falsitatea lor, pe care Meletianii au folosit-o împotriva Bisericii, Eusebiu şi tovarăşii săi s-au străduit să întrerupă relatările noastre, şi s-au luptat fierbinte pentru a înlătura mărturisirea noastră, ameninţându-i pe cei care au datorită judecată cinstită, şi insultându-i pe alţii, cu singurul scop de a-şi duce la îndeplinire planul pe care îl au împotriva noastră. Pietatea voastră evlavioasă, prea onoraţi Domni, probabil aţi fost ignoranţi cu privire la complotul lor, dar noi presupunem că acesta s-a făcut de cunoscut limpede. Căci într-adevăr ei înşişi l-au dezvăluit în mod clar; căci ei au dorit să-i trimită la Mareotis pe cei din partida care este suspectată de noi, pentru ca, în timp ce noi eram absenţi şi am rămas aici, ei să poată tulbura pe oameni şi să realizeze ce şi-au dorit. Ei au ştiut că nebunii Ariani, şi Colluthianii [1] şi Meletianii, erau duşmani ai Bisericii Catolice şi de aceea au fost nerăbdători să îi trimită, pentru ca în prezenţa duşmanilor nostru ei să poată născoci împotriva noastră orice fel de uneltiri după cum au poftit. Şi cei dintre Meletiani care, sunt aici, chiar patru zile anterior (deoarece ei ştiau că această investigaţie urma să aibă loc), au trimis seara pe unii din partida lor, ca şi curieri, cu scopul de a-i aduna pe Meletiani din Egipt în Mareotis, pentru că nu era nici unul din ei acolo, şi Colluthiani şi nebunii Ariani, din alte părţi, şi să îi pregătească să vorbească împotriva noastră. Căci tu ştii de asemenea că Ischyras însuşi a mărturisit înaintea ta, că el nu a avut mai mult de şapte persoane în adunarea sa. Când noi am auzit aceasta, după ce ei au făcut ce pregătiri le-a plăcut împotriva noastră, şi i-au trimis pe aceste persoane suspectate, ei mergeau la fiecare dintre voi, şi cerându-vă semnăturile voastre, pentru ca să pară că aceasta a fost făcut cu consimţământul vostru tuturor; din acest motiv ne-am grăbit să vă scriem, şi să vă prezentăm această mărturie a noastră; declarând că noi suntem obiectele unui complot sub care suferim prin ei, şi cerând ca având frica lui Dumnezeu în minţile voastre, şi condamnând comportamentul lor în trimiterea acelora cum le-a plăcut lor fără consimţământul nostru, voi să refuzaţi să semnaţi, să testaţi lucrurile pe care ei pretind că ar fi fost făcute de voi, pe care ei le născocesc doar printre ei. Cu siguranţă se cuvine ca aceia care sunt în Hristos, să nu considere motivele umane, ci să prefere adevărul înaintea tuturor lucrurilor. Şi nu vă temeţi de ameninţările lor, pe care ei le folosesc împotriva tuturor, nici de comploturile lor, ci mai degrabă temeţi-vă de Dumnezeu. Dacă era necesar ca să fie trimise persoane către Mareotis, noi trebuia să fim acolo cu ei, pentru ca să putem să-i condamnăm pe duşmanii Bisericii, şi să îi arătăm pe cei care erau străini, şi pentru ca investigaţia chestiunii să fie imparţială. Căci ştiţi că Eusebiu şi tovarăşii săi au născocit ca să fie prezentată o scrisoare, ca venind de la Collutiani, Meletiani şi Ariani, şi îndreptată împotriva noastră: dar este evident că aceşti duşmani ai Bisericii Catolice nu vorbesc nimic adevărat referitor la noi, ci spun totul împotriva noastră. Şi legea lui Dumnezeu îi interzice unui duşman să fie un martor sau un judecător. De aceea, deoarece va trebui să daţi socoteală în ziua judecăţii, primiţi această mărturie, şi recunoscând complotul care a fost înscenat împotriva noastră, fiţi atenţi, dacă vi se cere de către ei, să faceţi ceva împotriva noastră, şi de a lua parte la planurile lui Eusebiu şi ale tovarăşilor săi. Căci ştiţi, aşa cum am spus mai înainte, că ei sunt duşmanii noştri, şi sunteţi conştienţi de ce Eusebiu din Cezarea a devenit astfel în ultimul an [2]. Ne rugăm pentru ca să fiţi sănătoşi, prea iubiţi Domni.

78. Către cel mai ilustru Conte Flavius Dionysius, de la Episcopii Bisericii Catolice din Egipt care au venit la Tir.

Presupunem că acel complot care a fost alcătuit împotriva noastră de către Eusebiu, Theognius, Maris, Narcissus, Theodorus, Patrophilus şi tovarăşii lor, nu mai este nesigur. Chiar de la început noi toţi am şovăit, prin prietenul nostru slujitorul Atanasie, faţă de efectuarea investigaţiei în prezenţa lor, cunoscând că prezenţa chiar a unui singur duşman, cu mult mai mult a mai multora, este în stare să tulbure şi să afecteze auzirea unei cauze. Căci duşmănia pe care ei o întreţin este evidentă nu doar faţă de noi, ci faţă de toţi ortodocşii, pentru că ei îşi îndreaptă atacurile lor, ei formează comploturi împotriva tuturor. Şi când, fiind încrezători în adevăr, noi am dorit să arătăm falsitatea pe care Meletianii au folosit-o împotriva Bisericii, Eusebiu şi tovarăşii săi s-au străduit să întrerupă relatările noastre, şi s-au luptat fierbinte pentru a înlătura mărturisirea noastră, ameninţându-i pe cei care au datorită judecată cinstită, şi insultându-i pe alţii, cu singurul scop de a-şi duce la îndeplinire planul pe care îl au împotriva noastră. Bunătatea voastră a fost probabil ignorantă cu privire la complotul pe care ei l-au alcătuit împotriva noastră, dar noi presupunem că acesta s-a făcut de cunoscut limpede. Căci într-adevăr ei înşişi l-au dezvăluit în mod clar; căci ei au dorit să-i trimită la Mareotis pe cei din partida care este suspectată de noi, pentru ca, în timp ce noi eram absenţi şi am rămas aici, ei să poată tulbura pe oameni şi să realizeze ce şi-au dorit. Ei au ştiut că nebunii Ariani, şi Colluthianii [1] şi Meletianii, erau duşmani ai Bisericii, şi de aceea au fost nerăbdători să îi trimită, pentru ca în prezenţa duşmanilor nostru ei să poată născoci împotriva noastră orice fel de uneltiri după cum au dorit. Şi cei dintre Meletiani care, sunt aici, chiar patru zile anterior (deoarece ei ştiau că această investigaţie urma să aibă loc), au trimis seara pe doi indivizi din partida lor, ca şi curieri, cu scopul de a-i aduna pe Meletiani din Egipt în Mareotis, pentru că nu era nici unul din ei acolo, şi Colluthiani şi nebunii Ariani, din alte părţi, şi să îi pregătească să vorbească împotriva noastră. Şi bunătatea ta ştie de asemenea că Ischyras însuşi a mărturisit înaintea ta, că el nu a avut mai mult de şapte persoane în adunarea sa. De aceea, când noi am auzit aceasta, după ce ei au făcut ce pregătiri le-a plăcut împotriva noastră, şi i-au trimis pe aceste persoane suspectate, ei mergeau la fiecare dintre Episcopi şi cerându-le semnăturile acestora, pentru ca să pară că aceasta a fost făcut cu consimţământul lor al tuturor; din acest motiv ne-am grăbit să îţi înaintăm chestiunea onorii tale, şi să îţi prezentăm această mărturie a noastră; declarând că noi suntem obiectele unui complot sub care suferim prin ei, şi cerând ca având frica lui Dumnezeu în mintea ta, şi pioasele porunci ale celui mai religios Împărat al nostru, tu să nu mai tolerezi aceste persoane, ci să condamni comportamentul lor în trimiterea acelora după cum le-a plăcut fără consimţământul nostru.

Eu Adamantins Episcopul am subscris această scrisoare, Ischyras, Ammon, Peter, Ammonianus Tyrannus, Taurinus, Sarapammon, AElurion, Harpocration, Moses, Optatus, Anubion, Saprion, Apollonius, Ischyrion, Arbaethion, Potamen, Paphnutius, Heraclides, Theodorus, Agathammon, Gaius, Pistus, Athas, Nicon, Pelagius, Theon, Paninuthius, Nonnus, Ariston, Theodorus, Irineu, Blastammon, Philippus, Apollos, Dioscorus, Timotheus din Diespolls, Macarius Heraclammon, Cronius, Myis, Jacobus, Ariston Artemidorus, Phinees, Psais, Heraclides.

Altă scrisoare de la aceeaşi.

79. Episcopii Bisericii Catolice care au venit din Egipt la Tir, către cel mai ilustru Conte Flavius Dionysius.

Înţelegând că au fost făcute multe conspiraţii şi comploturi împotriva noastră prin uneltirile lui Eusebiu, Narcissus, Flacillus, Theognius, Maris, Theodorus, Patrophilus, şi tovarăşii lor (împotriva cărora noi am dorit mai întâi să obiectăm, dar nu ni s-a permis), suntem constrânşi să recurgem la următorul apel. De asemenea observăm marele zel care este exercitat în favoarea Meletianilor, şi că s-a făcut un complot împotriva Bisericii Catolice din Egipt faţă de persoanele noastre. De aceea îţi prezentăm această scrisoare, implorându-te să păstrezi în minte Atotputernica Putere a lui Dumnezeu, care apără împărăţia celui mai religios şi evlavios Împărat Constantin, şi să ne păstrezi auzirea treburilor care ne privesc de dragul celui mai religios Împărat însuşi. Căci este doar rezonabil, de vreme ce ai fost confirmat de Maiestatea sa, ca să păstrezi chestiunea pentru el prin apelarea la pietatea sa. Noi nu mai putem suporta mai departe să fim obiectele planurilor înşelătoare ale lui Eusebiu şi ale tovarăşilor săi menţionaţi mai înainte, şi de aceea îţi cerem ca această cauză să fie păstrată pentru cel mai religios şi de Dumnezeu iubit Împărat, înaintea căruia noi vom fi în stare să expunem pretenţiile noastre drepte şi pe cele ale Bisericii. Şi suntem convinşi că atunci când pietatea ta va auzi caza noastră, el nu ne va condamna. De aceea noi te implorăm din nou prin Atotputernicul Dumnezeu, şi prin cel mai religios Împărat al nostru, care, împreună cu copiii pietăţii sale, a fost astfel victorios şi prosper în aceşti mulţi ani, ca să nu mai continui mai departe, nici să nu te mai implici în Consiliu în relaţie cu treburile noastre, ci să păstrezi audierea lor pentru pietatea sa. Astfel am făcut aceleaşi expuneri către Domnii mei Episcopii ortodocşi.

80. Alexander [4], Episcop de Tesalonica, la primirea acestor scrisori, i-a scris Contelui Dionysius după cum urmează.

Episcopul Alexander către stăpânul meu Dionysius.

Văd că s-a format în mod evident un complot împotriva lui Atanasie; căci ei au hotărât, nu ştiu din ce motive, să îi trimită pe toţi faţă de care el a obiectat, fără a ne da nici o informaţie, deşi se stabilise că noi ar trebui să hotărâm împreună cine ar trebui să fie trimis. De aceea, ai grijă ca nimic să nu fie făcut în grabă (căci ei au venit la mine foarte alarmaţi, spunând că fiarele sălbatice s-au stârnit deja, şi că vor da buzna peste ei; căci ei au auzit raportat, că John a trimis unele rapoarte [5]), ca să nu fie pripiţi cu noi, şi să născocească orice intrigi doresc. Căci ştii că Colluthianii sunt duşmanii Bisericii, şi Arianii, şi Meletianii, sunt toţi dintre ei în cârdăşie împreună, şi sunt în stare să facă mult rău. De aceea chibzuieşte ce este cel mai bine de făcut, ca să nu apară ticăloşii, şi noi să fim supuşi la cenzură, ca nejudecând în mod corect chestiunea. Mari suspiciuni sunt întreţinute de asemenea despre aceste persoane, ca nu cumva, fiind devotaţi faţă de Meletiani, ei să meargă prin acele Biserici a căror Episcopi sunt aici [6], şi să îi alarmeze, şi astfel să tulbure întregul Egipt. Căci ei văd că aceasta deja are loc într-o mare măsură.

Astfel Contele Dionysius i-a scris lui Eusebiu şi tovarăşilor săi după cum urmează.

81. Aceasta este ceea ce deja v-am menţionat domnii mei, Flacillus [7] şi tovarăşii săi, că Atanasie a venit şi s-a plâns că tocmai faţă de acele persoane care au fost trimise el a obiectat; şi strigând că i s-a greşit şi a fost înşelat. Alexander domnul sufletului meu [7a] de asemenea mi-a scris despre subiect; şi pentru ca tu să poţi înţelege că ceea ce Bunătatea sa a spus este rezonabil, am anexat scrisoarea sa să fie citită de tine. Aminteşte-ţi de asemenea ce ţi-am scris înainte: Recurg la Bunătatea voastră, domnii mei, ca persoanele care au fost trimise trebuia să fie autorizate printr-un vot general şi decizia tuturor. Aveţi grijă de aceea ca nu cumva dezbaterile noastre să cadă sub cenzură, şi noi oferim motive drepte de reproş celor care sunt dispuşi să găsească greşeli la noi. Pentru că la fel cum partea acuzatorului nu ar trebui să sufere nici o persecuţie, tot astfel nici partea apărătorului. Şi eu cred că nu există nici cel mai mic motiv de reproş împotriva noastră, când domnul meu Alexander dezaprobă evident ceea ce noi nu am făcut.

82. În timp de chestiunile înaintau astfel noi ne-am retras de la ei, ca fiind o adunare de oameni înşelători [8], căci ei au făcut orice le-a plăcut, în timp ce nu există nici un om în lume care să nu ştie că dezbaterile ex parte nu pot sta bine. Această lege divină determină pentru că atunci când binecuvântatul Apostol suferea sub un complot similar şi a fost adus la un proces, el a cerut, spunând, „Evreii din Asia trebuiau să fie aici înaintea ta, şi să obiecteze, dacă au în vre-o privinţă ceva împotriva mea [9].” Cu acea ocazie Festus de asemenea, când evreii au dorit să întindă un complot împotriva lui, aşa aceşti oameni au întins împotriva mea, a spus, „Nu este modul Romanilor să îl dea la moarte pe orice om, înainte ca acela care este acuzat să îl aibă pe acuzator faţă în faţă, şi să aibă ocazia să răspundă referitor la delictul pus împotriva lui [10].” Dar Eusebiu şi tovarăşii săi deopotrivă au avut îndrăzneala de a perverti legea, şi s-au dovedit mai nedrepţi chiar faţă de rău-făcători. Căci ei nu au procedat mai întâi în particular, ci atunci când datorită faptului că noi eram prezenţi ei s-au descoperit a fi slabi, atunci ei au plecat imediat, ca evreii, şi s-au sfătuit singuri, cum ar putea să ne distrugă şi să ne aducă în erezia lor, ca aceia alţii care l-au cerut pe Baraba. Pentru acest scop, aşa cum ei înşişi au mărturisit, ei au făcut aceste lucruri.

83. Deşi aceste circumstanţe erau suficient de ample pentru apărarea noastră, totuşi pentru ca răutatea acestor oameni şi libertatea adevărului să poată fi arătată mai deplin, nu am fost împotrivă să le repet din nou, pentru a arăta că ei au acţionat într-o manieră inconsecventă cu ei înşişi, şi ca uneltitori în întuneric s-au certat cu prietenii lor, şi în timp ce au dorit să ne distrugă s-au rănit ca nişte persoane nebune. Căci în investigaţia lor a subiectului Tainelor, au chestionat evrei, au examinat Catehumeni [1], „Unde ai fost,” au spus ei, „când Macarius a venit şi a răsturnat Masa?” Ei au răspuns, „Noi eram înăuntru;” în timp ce nu putea fi o împărtăşanie dacă erau prezenţi Catehumeni. Din nou, deşi ei au scris cuvânt pretutindeni, că Macarius a venit şi a răsturnat totul, în timp ce Prezbiterul stătea şi sărbătorea Tainele, totuşi când ei au chestionat pe oricine le-a plăcut, şi i-au întrebat, „Unde era Ischyras când Macarius a dat buzna?” acele persoane au răspuns că el zăcea întins bolnav într-o celulă. Ei bine, atunci, el era întins nu stătea în picioare, nici nu era el care era întins şi bolnav în celula sa oferind împărtăşania. De asemenea, întrucât Ischyras a spus că anumite cărţi au fost arse de Macarius, ei care au fost mituiţi au oferit dovada, au declarat că nimic de acest fel nu a fost făcut, dar că Ischyras a vorbit fals. Şi ce este cel mai remarcabil, deşi ei au scris cuvânt pretutindeni, că aceia care au fost în stare să dea o dovadă au fost ascunşi de către noi, totuşi aceste persoane şi-au făcut apariţia, şi ei i-au chestionat, şi nu le-a fost ruşine când au văzut că aceasta a dovedit din toate părţile că ei erau calomniatori, şi că acţionau în acest fel în mod clandestin, şi potrivit cu plăcerea lor. Căci ei au provocat martorii prin semne, în timp ce Prefectul i-a ameninţat, şi soldaţii i-au înţepat cu săbiile lor; dar Domnul a descoperit adevărul, şi i-a arătat a fi calomniatori. De aceea ei au tăinuit minute din dezbaterile lor, pe care le-au reţinut ei înşişi, şi i-au acuzat pe cei care le-au scris să fie înlăturaţi, şi să nu vorbească cu nici unul. Dar în aceasta ei au fost dezamăgiţi; căci persoana care le-a scris era Rufus, care acum este călău public în prefectura Augustallan [2], şi este capabil să mărturisească faptul că acest lucru este adevărat; şi Eusebiu şi tovarăşii săi i-au trimis la Roma prin mâinile propriilor lor prieteni, şi Julius Episcopul i-a expediat spre mine. Şi acum ei sunt furioşi, pentru că noi am obţinut şi am citit ceea ce ei au dorit să ascundă.

84. Astfel a fost caracterul uneltirilor lor, astfel că foarte curând ei au arătat clar motivele comportamentului lor. Căci atunci când ei au plecat, ei i-au luat pe Ariani cu ei la Ierusalim, şi acolo i-au admis la comuniune, trimiţând o scrisoare referitoare la ei, o parte [3] din aceasta, şi începutul, este aşa cum urmează.

Sfântul Consiliu prin harul lui Dumnezeu adunat la Ierusalim, către Biserica lui Dumnezeu care este în Alexandria, şi către Episcopi, Prezbiteri, şi Diaconi, în tot Egiptul, Thebais, Libia, Pentapolis, şi în toată lumea, trimite sănătate în Domnul.

Venind împreună din diferite Provincii la o mare întâlnire pe care am ţinut-o pentru consacrarea Martirajului [3a] Mântuitorului, care a fost rânduită spre serviciul lui Dumnezeu Împăratul tuturor şi al Hristosului Său, prin zelul celui mai iubit de Dumnezeu Împăratul nostru Constantin, harul lui Dumnezeu ne-a permis să ne bucurăm mai mult din inimă; ceea ce al nostru cel mai iubit de Dumnezeu Împărat însuşi ne-a oferit ocazia prin scrisorile lui, în care el ne-a stârnit să facem ceea ce este corect, îndepărtând toată invidia de la Biserica lui Dumnezeu, şi îndepărtând de la noi toată răutatea, prin care membrii lui Dumnezeu până acum au fost sfâşiaţi în bucăţi, şi ca noi cu minţi simple şi împăciuitoare să îl primim pe Arius şi pe tovarăşii săi, pe care invidia, acel duşman al oricărei bunătăţi, a determinat excluderea pentru o vreme din Biserică. Cel mai religios Împărat al nostru a mărturisit de asemenea în scrisoarea sa de corectitudinea credinţei lor, pe care el a descoperit-o de la ei, el însuşi primind profesia acesteia prin cuvântul gurii, şi acum s-a descoperit înaintea noastră prin anexarea la scrisorile sale opinia ortodoxă a oamenilor în scrierea sa.

85. Oricine aude aceste lucruri trebuie să vadă prin trădarea lor. Căci ei nu au tăinuit nimic din ceea ce făceau; în afara de cazul în care probabil au mărturisit adevărul fără a-l dori. Căci dacă eu eram piedica pentru admiterea lui Arius şi a tovarăşilor săi în Biserică, şi dacă ei au fost primiţi în timp ce eu sufeream din comploturile lor, la ce altă concluzie putem ajunge, decât că aceste lucruri au fost făcute datorită lor, şi că toate procedurile lor împotriva mea, şi povestea pe care ei au născocit-o despre spargerea potirului şi uciderea lui Arsenius, au fost doar cu scopul de a introduce impietatea în Biserică, şi pentru a împiedica faptul de a fi condamnaţi ca eretici? Căci aceasta a fost ceea ce Împăratul m-a ameninţat anterior în scrisorile sale către mine. Şi lor nu le-a fost ruşine să scrie în maniera în care au scris, şi să afirme că acele persoane pe care întregul Consiliu Ecumenic le-a anatemizat au sentimente ortodoxe. Şi aşa cum au încercat să spună şi să facă orice fără scrupule, tot aşa nu le-a fost frică să ne întâlnim împreună „într-un colţ,” pentru a răsturna, atât cât era în puterea lor, autoritatea unui Consiliu atât de mare.

Mai mult, preţul pe care ei l-au plătit pentru mărturia falsă arată mai deplin răutatea lor şi intenţiile lor păcătoase. Mareotis, aşa cum am spus deja, este un district de ţară din Alexandria, în care nu a fost niciodată un Episcop sau un Coepiscop [4]; ci Bisericile din tot districtul sunt supuse Episcopului din Alexandria, şi fiecare Prezbiter are în sarcina sa unul dintre cele mai mari sate, care sunt cam zece sau mai multe la număr. Acum satul în care trăieşte Ischyras este unul foarte mic, şi are atât de puţini locuitori, că nu s-a clădit nici o biserică acolo, ci doar în satul vecin. Cu toate acestea, ei au hotărât, contrar obiceiului antic [6], să numească un Episcop pentru acest loc, şi nu doar atât, ci chiar au numit unul, care nu era ca un Prezbiter. Cunoscând natura neobişnuită a unei astfel de practici, totuşi fiind constrânşi de promisiunile pe care le-au dat în schimb pentru acuzarea falsă a mea, ei s-au supus chiar la aceasta, ca nu cumva persoana abandonată, dacă el ar fi fost tratat nerecunoscător de ei, să destăinuiască adevărul, şi prin aceasta au arătat răutatea lui Eusebiu şi a tovarăşilor săi. În ciuda faptului că el nu are nici o biserică, nici un popor care să îl asculte, ci este iscodit de ei toţi, ca un câine [7], deşi ei chiar l-au determinat pe Împărat să scrie Primitorului – General (căci totul este în puterea lor), poruncind ca să fie clădită o biserică pentru el, pentru că fiind în posesia ei, această afirmaţie să apară credibilă referitor la potir şi masă. Ei au făcut ca el să fie numit imediat Episcop de asemenea, pentru că dacă el ar fi fără o biserică, şi nici măcar un Prezbiter, el ar părea a fi un acuzator fals, şi un făcător al întregii chestiuni. În orice caz el nu are nici un popor, şi chiar rudele sale nu sunt ascultătoare faţă de el, şi deoarece numele pe care el îl reţine este unul gol, tot astfel următoarea scrisoare este ineficace, pe care el îl păstrează, arătând prin el o expunere a profundei răutăţi a lui şi a lui Eusebiu şi a tovarăşilor lui.

Scrisoarea către Primitorul – General [8].

Flauvius Hemerius trimite sănătate către colectorul de taxe din Mareotis.

Ischyras Prezbiterul solicitând pietatea Domnilor noştri, Augusti şi Cezari, ca o Biserică să poată fi construită în districtul din Irene, aparţinând lui Secontarurus [9], demnitatea lor a poruncit ca aceasta să se facă cât mai curând posibil. De aceea, ai grijă, de îndată când primeşti copia sfântului Decret, care cu toată veneraţia este pusă mai sus, şi Rapoartele care au fost alcătuite înaintea devoţiunii mele, pentru ca tu să faci un rezumat din ele, şi să le transferi în cartea Ordinelor, pentru ca porunca sfântă să poată fi executată.

86. În timp ce ei complotau şi unelteau astfel, eu am mers sus [10] şi am înfăţişat Împăratului comportamentul nedrept al lui Eusebiu şi al tovarăşilor lui, căci el a fost cel care a poruncit să se ţină Consiliul şi Contele său l-a prezidat. Când el a auzit raportul meu, el a fost profund mişcat, şi le-a scris după urmează. Constantin, Victor [1], Maximus, Augustus, către Episcopii adunaţi la Tir.

Nu ştiu la ce decizii aţi ajuns în Consiliul vostru printre zgomot şi zarvă: dar se pare că într-un fel adevărul a fost pervertit în consecinţă a unor anumite confuzii şi tulburări, în care voi, prin pornirea voastră spre ceartă reciprocă, pe care le-aţi rezolvat ar trebui să biruie, au eşuat să înţeleagă ce este plăcut lui Dumnezeu. Totuşi, va rămâne Providenţei Divine să împrăştie vătămările care se ridică evident din acest duh de ceartă, şi să ne arate clar, fie vouă, în timp ce eraţi adunaţi în acel loc, aţi fi avut vre-o consideraţie pentru adevăr, şi dacă aţi luat deciziile voastre fără a fi influenţaţi de favoare sau de duşmănie. De aceea doresc ca voi toţi să vă adunaţi cu toată viteza înaintea pietăţii mele pentru ca să puteţi reda în persoană o relatare adevărată a dezbaterilor voastre.

Motivul pentru care am gândit că este bine să vă scriu astfel, şi de ce vă convoc înaintea mea prin scrisoare, îl veţi afla din ceea ce voi spune. În timp ce intram odată mai recent în prea fericita noastră casă din Constantinopol, care poartă numele nostru (întâmplător mă aflat atunci pe cal), când dintr-odată Episcopul Atanasie, cu alţii pe care îi avea cu el, apropiindu-se de mine în mijlocul drumului, atât de neaşteptat, încât aceasta m-a făcut să mă uimesc foarte mult. Dumnezeu, care ştie toate lucrurile, este martorul meu, că trebuia să fiu incapabil la prima vedere să îl recunosc, dacă unii dintre însoţitorii mei nu m-ar fi informat când i-am întrebat în mod natural cine era, şi de ce nedreptate suferea. Totuşi nu am intrat în nici o conversaţie cu el la acea vreme, nici nu i-am acordat un interviu; dar când el a cerut să fie auzit eu refuzam, şi doar am dat ordine pentru înlăturarea sa; când cu o îndrăzneală crescândă el a pretins doar această favoare, ca tu să fi convocat să apari, pentru ca el să poată avea ocazia să se plângă înaintea mea în prezenţa voastră, de tratamentul rău pe care l-a întâlnit. În timp ce acesta a apărut a fi o cerere rezonabilă, şi potrivită cu vremurile, în mod voit am ordonat ca să îţi fie scrisă această scrisoare, pentru ca voi toţi, care alcătuiţi Consiliul care a fost ţinut la Tir, să vă grăbiţi fără întârziere la Curtea [2] clemenţei mele, pentru a dovedi prin fapte că aţi dat o judecată imparţială şi pură. Spun aceasta, voi trebuie să o faceţi înaintea mea, pe care nici măcar voi nu veţi nega că sunt un adevărat slujitor al lui Dumnezeu.

Căci într-adevăr prin devoţiunea mea faţă de Dumnezeu, pacea este păstrată pretutindeni, şi Numele lui Dumnezeu este adorat cu adevărat chiar de către barbari, care până acum au fost ignoranţi faţă de adevăr. Şi aceasta este evident, că el care este ignorant faţă de adevăr nu îl cunoaşte nici pe Dumnezeu. Cu toate acestea, aşa cum am spus mai înainte, chiar barbarii au ajuns acum la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin intermediul meu, al slujitorilor Săi adevăraţi, şi au învăţat să se teamă de El pe care ei îl înţeleg din fapte reale a fi scutul şi ocrotitorul meu pretutindeni. Şi în principal de aceea ei au ajuns să îl cunoască pe Dumnezeu, de care ei se tem prin tema pe care o au faţă de mine. Dar noi, despre care se presupune că suntem rânduiţi pentru a arăta (căci nu voi spune pentru a păzi) sfintele taine ale Bunătăţii Sale, noi, spun eu, ne angajăm doar în ceea ce tinde spre ceartă şi ură, şi, pe scurt, în orice contribuie la distrugerea omenirii. Dar grăbiţi-vă, aşa cum am spus mai înainte, şi toţi dintre voi cu toată viteza veniţi la noi, fiind convinşi că mă voi strădui cu toată puterea mea să îndrept ce este greşit, pentru ca acele lucruri în special să fie păstrate şi ferm întemeiate în legea lui Dumnezeu, la care nu se poate ataşa nici o dezaprobare sau dezonoare; în timp ce duşmanii legii, care sub pretenţia Numelui Său sfânt aduc felurite şi diverse blasfemii, vor fi răspândiţi peste hotare, şi în întregime zdrobiţi, şi total distruşi.

87. Când Eusebiu şi tovarăşii lor au citit această scrisoare, fiind conştienţi de ceea ce au făcut, ei au împiedicat pe restul Episcopilor să meargă, şi doar ei înşişi au mers, şi anume, Eusebiu, Theognius, Patrophilus, celălalt Eusebiu, Ursacius, şi Valens. Şi ei nu au mai spus nimic despre potir şi despre Arsenius (căci nu au avut îndrăzneala de a face aceasta), ci inventând altă acuzaţie care îl privea pe Împăratul însuşi, ei au declarat înaintea lui, că Atanasie a ameninţat că el va reţine grâul care a fost trimis din Alexandria în casa lui [4]. Episcopii Adamantius, Anubion Agathammon, Arbethion, şi Peter, erau prezenţi şi au auzit aceasta. S-a dovedit de asemenea prin mânia Împăratului; căci deşi el a scris scrisoarea anterioară, şi a condamnat nedreptatea lor, de îndată ce a auzit o acuzaţie ca aceasta, el a fost aprins imediat, şi în loc să îmi acorde o audiere, el m-a trimis departe în Gaul. Şi aceasta arată din nou mai departe răutatea lor; căci atunci când Constantin cel tânăr, de o binecuvântată amintire, m-a trimis înapoi acasă, amintindu-şi ceea ce a scris tatăl său [5], el de asemenea a scris după cum urmează.

Constantin Cezar, către poporul Bisericii Catolice din oraşul din Alexandria.

Presupun că nu a scăpat de cunoştinţa minţilor voastre pioase, că Atanasie, interpretul Legii adorabile, a fost trimis departe în Gaul pentru o vreme, cu scopul ca, după cum sălbăticia duşmanilor săi însetaţi de sânge şi înrăiţi l-au persecutat periclitând viaţa sa sfântă, el să poată scăpa astfel de a suferi o nenorocire iremediabilă, prin atitudinea stricată a acelor oameni răi. De aceea, pentru a scăpa de aceasta, el a fost scos afară din colţii atacatorilor săi, şi s-a poruncit să treacă un anumit timp sub conducerea mea, şi astfel a fost aprovizionat din abundenţă cu toate cele necesare în acest oraş, unde a trăit, deşi într-adevăr virtutea sa sărbătorită bazându-se în întregime pe ajutorul divin, consideră ca fiind un nimic suferinţele destinului neprielnic. Acum văzând că era intenţia fixă a stăpânului nostru Constantin Augustus, Tatăl meu, de a-l restaura pe numitul Episcop în locul său, şi către mult iubita voastră pietate, dar el a fost luat departe de soarta care este obişnuită pentru toţi oamenii, şi a mers în odihna sa înainte de a putea îndeplini dorinţa sa; am gândit că este potrivit să împlinesc acea intenţie a Împăratului de o sfântă amintire pe care am moştenit-o de la el. Când el vine să se prezinte pe sine înaintea ta, vei afla cu ce respect a fost tratat. Într-adevăr nu este oare minunat, orice am făcut în numele lui; căci gândurile dorinţei voastre care tânjeşte după el, şi înfăţişarea unui om atât de măreţ, mi-a mişcat sufletul, şi m-a îndemnat la aceasta. Fie ca Providenţa Divină să continue să vă păstreze dragi fraţi.

Datat din 15 Treveri înainte de Calendele din 6 iulie.

88. Acesta fiind motivul pentru care am fost trimis departe în Gaul, cine, întreb din nou, nu înţelege clar intenţia Împăratului, şi spiritul criminal al lui Eusebiu şi al tovarăşilor săi, şi că Împăratul a făcut aceasta pentru a-i împiedica să alcătuiască o maşinaţie mai disperată? Căci el i-a ascultat în simplitate [7]. Astfel au fost practicile lui Eusebiu şi ale tovarăşilor săi, şi astfel au fost intrigile lor împotriva mea. Cine a fost martor la ele toate va nega că nu s-a făcut nimic în favoarea mea din parţialitate, ci că marele număr al Episcopilor deopotrivă individual şi colectiv au scris astfel în numele meu şi au condamnat falsitatea duşmanilor mei în mod drept, şi în acord cu adevărul? Cine a observat astfel de procedee ca acestea va nega faptul că Valens şi Ursacius au avut un motiv bun să se condamne, şi să scrie aşa cum au făcut-o, să se acuze pe ei înşişi când s-au pocăit, alegând mai degrabă să sufere ruşine pentru o scurtă vreme, decât să treacă prin pedeapsa de acuzatori falşi pentru totdeauna [9]?

89. Prin urmare şi binecuvântaţii mei prieteni slujitori, acţionând drept şi potrivit legilor Bisericii, în timp ce au afirmat cu siguranţă că al meu caz era fără îndoială, şi s-au străduit să îi constrângă să anuleze sentinţa care a trecut în favoarea ea, au îndurat tot felul de suferinţe, şi au ales mai degrabă să fie exilaţi decât să vadă judecata multor Episcopi inversată. Acum dacă acei Episcopi autentici s-au împotrivit prin cuvinte doar celor care au complotat împotriva mea, şi au dorit să dezlege ceea ce a fost făcut în numele meu; sau dacă ar fi fost oameni obişnuiţi, şi nu Episcopii unor oraşe ilustre, şi capetele unor mari Biserici, ar fi existat motive să suspecteze că în această ocazie şi ei au acţionat contradictoriu şi pentru a mă încânta pe mine. Dar când ei nu doar s-au străduit să convingă prin raţiune, ci de asemenea au îndurat exilarea, şi unul dintre ei este Liberius, Episcop de Roma, (căci deşi el nu a suportat (10) până la sfârşit suferinţele exilării, totuşi el a rămas în exilul său timp de doi ani, fiind conştient de conspiraţia formată împotriva noastră), şi de vreme ce de asemenea este şi marele Hosius, împreună cu Episcopii din Italia, şi din Gaul, şi alţii din Spania, şi din Egipt, şi Libia, şi toţi aceia din Pentapolis (căci deşi pentru o scurtă vreme, prin frica de ameninţările lui Constantius, el se pare că nu a rezistat la acestea totuşi marea violenţă şi puterea tiranică exercitată de Constantius, şi multele insulte şi lovituri de bici aplicate asupra lui, au dovedit nu că deoarece a renunţat la cauza mea, ci prin slăbiciunea vârstei sale înaintate, fiind incapabil să suporte biciuirile, că cedat lor pentru o vreme), de aceea eu spun, aceasta este în întregime corect că toţi, ca fiind pe deplin convinşi, ar trebui să urască şi să deteste nedreptatea şi violenţa pe care ei au folosit-o faţă de mine; în special de vreme ce este bine cunoscut că am suferit aceste lucruri doar datorită impietăţii Ariane.

90. Acum dacă cineva doreşte să se familiarizeze cu cazul meu, şi falsurile lui Eusebiu şi ale tovarăşilor săi, fie ca el să citească ceea ce a fost scris în numele meu, şi fie ca el să asculte martorii, nu unul, sau doi, sau trei, ci marele număr de Episcopi; şi din nou să participe la mărturiile acestor dezbateri, Liberius şi Hosius, şi prietenii lor, care atunci când au văzut încercările făcute împotriva noastră, au ales mai degrabă să suporte tot felul de suferinţe decât să renunţe la adevăr, şi judecata care a fost pronunţată în favoarea noastră. Şi aceasta ei au făcut-o cu o intenţie onorabilă şi dreaptă, căci ceea ce ei au suferit dovedeşte la ce strâmtorări au fost reduşi ceilalţi Episcopi. Şi ele sunt memoriale şi înregistrări împotriva ereziei Ariane, şi a răutăţii acuzatorilor falşi, şi oferă un model pentru cei care vin după aceea, pentru a se lupta pentru adevăr până la moarte (2), şi să deteste erezia Ariană care se luptă împotriva lui Hristos, şi este un înainte mergător al lui Anticrist, şi să nu îi creadă pe cei care încearcă să vorbească împotriva mea. Căci apărarea expusă, şi sentinţa dată, de atât de mulţi Episcopi de un înalt caracter, sunt vrednice de încredere şi o mărturie suficientă din partea noastră.

NOTĂ ADIŢIONALĂ LA APĂRAREA CONTRA ARIANILOR, 50.

Lista Episcopilor prezenţi la Sardica.

[Materialele pentru o listă autentică sunt (1) numele date de Atanasie, Apărare contra Arianilor, 50, înaintea listelor de episcopi din felurite provincii care au semnat scrisoarea Consiliului când circulau. Aceste nume, date fără nici o specificare a episcopiilor lor, sunt 77 la număr. (2) Lista semnăturilor la scrisoarea Consiliului către Julius, dată de Hilary, Fragmentul ii., 59 la număr. Semnăturile la scrisorile descoperite de Maffei şi tipărite în Migne, Pair. Gr. xxvi. 1331 şi următoarele. Dintre acestea, 26 semnează (3) scrisoarea Consiliului către Bisericile Mareotice, şi 61, în parte aceeaşi, semnează (4) scrisoarea lui Atanasie către aceeaşi (Scrisoarea 46 în acest volum). Aceste semnături cuprind 30 de nume care nu sunt date de Hilary, în timp ce aceia din (1) adaugă şase care sunt absenţi din (2) şi (3) de asemenea. Aceasta le ridică la un total de 95. Noi adăugăm (5) Grains din Carthage, prezent potrivit textului grecesc al Canoanelor, deşi el a semnat după aceea scrisoarea într-un Consiliu local al său, ca Maximin din Treveri, Verissimus din Lyons, şi Arius din Palestina, care de aceea sunt daţi de Atanasie în a doua sa listă (cei doi de mai înainte fiind omişi din prima listă): de asemenea Euphrates din Cologne, care a fost trimis de Constans la Antioh cu deciziile Consiliului (Prolegg, capitolul ii. 6), şi de aceea este foarte probabil să fi fost prezent la Consiliul în sine. Astfel obţinem în total 97.

Acest total este confirmat dacă scădem din „170 mai mult sau mai puţin” din Istoria Arianilor 15 pe cei 76 care s-au retras la Philippopois (Sabinus în Socr. ii. 16), 73 dintre cei care semnează scrisoarea lor, daţi de Hilary. Aceasta lasă 94 „mai mult sau mai puţin,” astfel că lista este acum oferită, în elucidarea listei lui Atanasie, care are pretenţii puternice pentru a le înşira aproximativ corect. Numerele după nume se referă la surse (1, 2, 3, 4, 5) specificate mai sus. 1. Adolius (1), Vezi necunoscut; 2. Aetius (1, 3), Tesalonica în Macedonia; 3. Alexander (1, 4), Cypara (i.e. Cyparissus?) în Achaia; 4. Alexander (2), Montemnae (?) în Achaia; 5. Alexander (1, 2, 3), Larissa în Thessaly; 6. Alypius (1, 2, 3), Megara în Achaia; 7. Amantius (1, 4), Viminacium, prin delegat; 8. Ammonius (4), Vezi necunoscut ; 9. Anianus (1, 2, 4), Casiulo în Spania; 10. Antigonus (1, 4), Pella, sau Pallene în Macedonia; II. Appianus (4), Vezi necunoscut; 12. Aprianus (1, 4), Peiabio (Petovio) în Pannonia; 13. Aprianus (4), Vezi necunoscut; 74. Arius (1, 2, 3), din Palestina, Vezi necunoscut (Vezi nota din Hist. At. 18); 15. Asclepas (1, 2, 4), Gaza; 16. Asterius (1, 2, 3), [Petra în] Arabia; 17. Atanasie (1, 2, 3, 4), Alexandria; 18. Athenodorus (1, 2, 3, 4), Plat’a în Achaia; 19. Bassus (1, 2, 3), Diocletianapolis “în Macedonia” (de fapt în Thrace); 20. Calepodius (1, 2, 3), din Campania (? Naples); 21. Calvus (2, 4), Castrum Martis în Dacia Ripensis; 22. Caloes sau ‘Chalbis’ (1, 4), 23. Castus (1, 2, 4), Saragossa în Spania; 24. Cocras (2), Asapofebiae în Achaia (= Asopus), probabil ‘Socrates’ din (1); 25. Cydonius (4), Cydon în Crete; 26. Diodorus (1, 2, 4), Tenedos; 27. Dionysius (1, 2, 3), Elida (Elis?) în Achaia; 28. Dioscorus (1, 2, 3), Thrace, Vezi necunoscut; 29. Dometius (sau Domitianus) (1, 4), Acaria Constantias (posibil Castra Constantia = Coutances); 30. Domitianus (1, 2, 3), Asturica în Spania; 31. Eliodorus (1, 2, 3), Nicopolis; 32. Eucarpus (1, 4), Opus în Achaia; 33. (4), Vezi necunoscut; 34. Eucissus (4), Cissamus în Creta; 35. Eugenius (4 = Euagrius în 2?), (în Lucania? Textele sunt foarte deformate); 36. Eugenius (1?, 4), Vezi necunoscut; 37. Eulogius (1, 4), Vezi necunoscut Euphrates, vezi mai jos (97); 38. Eutasius (2), Pannonia, Vezi necunoscut; 39. Euterius (1, 2), ‘Procia de Cayndo’ (text deformat); 40. Eutychius (1, 4), Methone în Achaia; 41. Eutychius (1, 2), Achia, Vezi necunoscut; 42. Florentius (1, 2, 4), Emerita în Spania; 43. Fortunatianus (1, 2), Aquileia; Galba (vezi mai sus (22); 44. Gaudentius (1, 2, 4), Naissus; 45. Gerontius (1, 2, 3, 4), Macedonia în Brevi(?) în Hil.; Gratus, vezi mai jos (96); 46. Helianus (1, 4), Tyrtana (?); Heliodorus, vezi mai sus (31); 47. Hermogenes (1, 4), Sicyai(?); 48. Hymenaeus (1, 2, 4), Hypata în Thessaly; 49. Januarius (1, 2, 4), Beneventum în Campania; 50. John (3), Vezi necunoscut; 51. Jonas (1, 2, 3), Particopolis în Macedonia; 52. Irineu (1, 2, 4), Scyros 53. Julianus (1, 2, 4), din Thebes în Achaia (sau Thera? Vezi nota la Scrisoarea 46); 54. Julianus (1, 4), Vezi necunoscut; Julius, vezi mai jos (95); Lerenius (2), vezi mai sus (52); 55. Lucius (l, 2, 3, 4), Hadrianople în Thrace; 56. Lucius (‘Lucillus’ Ath. De două ori) (1, 2, 4), Verona; 57. Macedonius (1, 2, 4), Ulpiana în Dardania 58. Marcellus (2, 4, Marcellinus in I), Ancyra; 59. Marcus (1, 2, 4), Siscia în Save; 60. Martyrius (2, 4), Naupactus în Achaia; 61. Martyrius (1, 4), Vezi necunoscut; 62. Maximus (1, 2), Luca în Tuscany; 63. Maximus (i.e. Maximinus) (4), Treviri; 64. Musonius (1, 4), Heraclea în Creta; 65. Moyses (sau Musaeus, 1, 2), Thebes în Thessaly; 66. Olympius (4), Aeni în Thrace; 67. Osius (Hosius), (1, 2, 3), Cordova; 68. Palladius (1, 2, 4), Dium în Macedonia; 69. Paregorius (1, 2, 3, 4), Scupi în Dardania; 70. Patricius (I), Vezi necunoscut; 71. Peter (I), Vezi necunoscut; 72. Philologius (1), Vezi necunoscut; 73. Plutarchus (1, 2, 3), Patrae în Achaia; 74. Porphyrius (1, 2, 3, 4), Philippi în Macedonia; 75. Praetextatus (1, 2, 4), Barcelona; 76. Protasius (1, 2, 4), Milan; 77. Protogenes (1, 2, 4), Sardica; 78. Restitutus (1, 3), Vezi necunoscut; 79. Sapricius (1), Vezi necunoscut; 80. Severus (4), Chalcis în Thessaly (Euboea); Sf. Severus (1, 2, 3), Ravenna; Socrates (1), vezi mai sus, no. 24; 82. Spudasius (1), Vezi necunoscut; 83. Stercorius (1, 2, 4), Canusium în Apulia; 84. Symphorus (1, 4), Hierapythna în Creta; Titius (2), vezi mai sus (40); 85. Trypho (1, 2, 4), Achaia (Vezi nesigur datorită deformării textului); 86. Valens (1, 2, 3), ‘Scio’ în Dacia Ripensis; 87. Verissimus (2, 4, text de mai târziu îl redă pe ‘Broseus’ deformat), Lyons; 88. Vincentius (1, 2, 3), Capua; 89. Vitalis (1, 2), Aquae în Dacia Ripensis; 90. Vitalis 1, 3, 4), Vertara în Africa; 91. Ursacius (1, 2, 4), Brixia în Italia; 92. Zosimus (1, 2, 4), Lychnidus sau Lignidus în Dacia; 93. Zosimus (1, 4), Horrea Margi în Moesia; 94. Zosimus (1, 4), Vezi necunoscut; 95. Julius (l, 4), Roma (prin delegaţi); 96. Gratus (5), Carthage; 97. Euphrates (5), Cologne.

Numele, deopotrivă a episcopilor şi a episcopiilor, au suferit mult în transcriere, şi lista de mai sus este rezultatul confruntării erorilor diferite ale feluritor liste. Detaliile celor din urmă se vor găsi şi în discuţia despre Bellerini, pe a cărui lucrare (în Leonis M. Opp. vol. iii. pp. xlii. şi următoarele) se bazează. În unele cazuri numele episcopiilor sunt clar deformate dincolo de orice recunoaştere. Semnăturile adăugate la canoane în colecţia de consilii, sunt luate (cu anumite adaptări indulgente) din lista Hilariană, cu adăugarea, în unele copii, a lui Alexander (3 supra), a cărui nume, probabil a ieşit din textul Hilarian în cursul transmiterii sale.]