de A. A. Hodge (1823-1886)
Din Schiţe de Teologie (Capitolul şase)
Publicată original în 1860, Schiţe de Teologie este acum în domeniul public. De aceea, acest capitol poate fi copiat şi distribuit fără restricţie.
În acest capitol va fi prezentată o scurtă schiţă a principalelor poziţii de contrast ale celor trei sisteme rivale Pelagianism, Semi-Pelagianism, şi Augustinianism, sau aşa cum sunt ele denumite în formele lor dezvoltate complet, Socinianism, Arminianism, şi Calvinism — împreună cu o schiţă a istoriei ridicării şi a răspândirii lor.
1. Care era în general starea gândirii teologice în timpul primelor trei secole?
În timpul primelor trei sute de ani care au trecut după moartea apostolului Ioan minţile speculative ale bisericii erau angajate în principal în apărarea adevărului creştinismului împotriva necredincioşilor – în combaterea ereziilor gnostice generate de influenţa filozofiei orientale – şi în clarificarea definitivă a întrebărilor care au evoluat în controversele cu privire la Persoanele din Trinitate. Se pare că nu au fost făcute afirmaţii precise şi consistente în acea perioadă, cu privire la originea, natura şi consecinţele păcatului uman; nici cu privire la natura şi efectele harului divin; nici cu privire la natura lucrării de răscumpărare a lui Hristos, sau despre metoda aplicării ei de Duhul Sfânt, sau despre însuşirea ei prin credinţă. Ca un fapt general se poate afirma că, datorită marii influenţe a lui Origen, Părinţii Bisericii Greceşti au stabilit destul de unanim asupra unui Semi-Pelagianism liber, negând vina păcatului original, şi susţinând abilitatea păcătosului de a se predispune pentru şi pentru a coopera cu harul divin. Şi aceasta a continuat caracterul Antropologiei greceşti până în prezent. Acelaşi atribute au caracterizat şi speculaţiile scriitorilor timpurii din Biserica vestică, dar în timpul secolelor trei şi patru a apărut o tendinţă marcantă printre Părinţii latini faţă de acele puncte de vedere mai corecte care după aceea au fost justificate triumfător de marele Augustin. Această tendinţă poate fi localizată cel mai clar în scrierile lui Tertulian din Cathage, care a murit aproximativ în 220, şi cele ale lui Hilary din Poitiers (368) şi Ambrose din Milan (397).
2. Prin ce mijloace a avansat Biserica în a face o discriminare clară a adevărului divin? Şi în ce ere, şi printre care ramuri ale Bisericii au fost definite marile doctrine ale trinităţii şi Persoanei lui Hristos, a păcatului şi a harului, şi a răscumpărării şi a aplicaţiilor lor în parte?
Biserica a avansat mereu spre concepţii mai clare şi definiţii mai exacte ale adevărului divin printr-un proces de controversă activă. Şi Providenţei i-a plăcut ca mai multe mari departamente ale sistemului descoperit în Scripturile inspirate să fie cele mai mult discutate şi să fie definite mai clar în ere diferite şi în sânul unor naţiuni diferite.
Astfel, întrebările profunde implicate în departamentele Teologiei proprii şi ale Hristologiei au fost investigate de oameni de origine grecească, şi ele au fost definite autoritar în Sinoadele ţinute în jumătatea estică a Bisericii Generale în timpul secolului al patrulea şi imediat în secolele următoare. În ce priveşte TEOLOGIA divinităţii consubstanţiale a lui Hristos, ea a fost definită în Consiliul de la Niceea, 325, şi Personalitatea şi divinitatea Duhului Sfânt în primul Consiliu de la Constantinopol, 381; clauza Filioque a fost adăugată de latini la Consiliul de la Toledo, 589. În ce priveşte Hristologia, Consiliul de la Efes, 431, a afirmat unitatea personală a lui Theanthropos. Consiliul de la Chalcedon, 451, a afirmat că cele două naturi rămân distincte. Al şaselea Consiliu de la Constantinopol, 680, a afirmat că Domnul poseda o voie umană cât şi una divină. Aceste decizii au fost acceptate de întreaga Biserică, Greacă şi Romană, Luterană şi Reformată.
Întrebările privitoare la păcat şi har cuprinse de capul general al antropologiei au fost în primul rând investigate în totalitate de oameni cu originea latină, şi concluziile precise au fost atinse în controversa lui Augustin cu Pelagius în prima jumătate a secolului cinci. Întrebări referitoare la răscumpărare şi metoda aplicării ei, cuprinse sub marea diviziune a soteriologiei, nu au fost niciodată investigate în totalitate până în vremea Reformei şi ulterior de către marii teologi ai Germaniei şi ai Elveţiei.
Multe întrebări au căzut sub marea diviziune a Eclesiologiei şi încă îşi aşteaptă soluţia lor completă în viitor.
3. Care sunt cele trei mari sisteme de teologie care au continuat întotdeauna să predomine în biserică?
De vreme ce revelaţia dată în Scriptură îmbrăţişează un sistem complet de adevăr, fiecare departament singur trebuie să susţină multe relaţii evidente, logice şi de altfel, şi pentru celelalte părţi ale întregului. Dezvoltare imperfectă şi concepţia defectuoasă sau exagerată a oricărei doctrine trebuie să conducă în mod inevitabil la o confuzie şi o eroare în întregul sistem. De exemplu, punctele de vedere Pelagiane despre starea omului prin natură tind întotdeauna să se unească, cu punctele de vedere Sociniane în ce priveşte Persoana şi lucrarea lui Hristos. Şi punctele de vedere Semi-Pelagiane despre păcat şi har sunt atrase irezistibil şi atrag în schimb punctele de vedere Arminiane despre atributele divine, natura Ispăşirii şi lucrarea Duhului.
De fapt, aşa cum puteam anticipa, acestea sunt doar două sisteme complete auto-consistente de teologie creştină posibile.
1. La dreapta, Augustinianism a fost completat în Calvinism. 2. La stânga, Pelagianismul a fost completat în Socinianism. 3. Arminianismul vine între aceste două sisteme ca şi sistem de compromis şi este dezvoltat în Semi-Pelagianism.
În folosirea obişnuită a termenilor Socinianismul este aplicat în principal ca şi denumire a acelor element din sistemul fals care au legătură cu Trinitatea Persoanei lui Hristos; termenii Pelagianism şi Semi-Pelagianism sunt aplicaţi unor depărtări mai extreme sau mai moderate aflate sub capul antropologiei; şi termenul Arminianism este folosit pentru a desemna erorile mai puţin extreme în legătură cu Departamentul Soteriologiei.
4. Când, unde şi de către cine au fost distinse clar pentru prima dată principiile fundamentale ale celor două şcoli mari de teologie antagoniste?
Poziţiile de contrast ale sistemelor Augustinian şi Pelagian au fost prima dată predate şi definite prin controversele menţinute prin oamenii eminenţi a căror nume le poartă, în timpul primei treimi a secolului al cincilea.
Augustin a fost episcop de Hippo în Africa de Nord din 395 d. Hr. până în 430 d. Hr. Pelagius, a cărui nume de familie era Morgan, a fost un călugăr englez. El a fost ajutat în controversele sale de ucenicii săi Coelestius şi Julian din Eclanum în Italia.
Poziţiile susţinute de Pelagius erau în general condamnate de reprezentanţii întregii Biserici şi de atunci au fost ţinute de toate denominaţiile, cu excepţia Socinianilor declaraţi, au fost o erezie fatală. Ei au fost condamnaţi de cele două consilii ţinute la Carthage în 407 d. Hr. şi în 416 d. Hr., de Consiliul ţinut la Milevum în Numidia în 416 d. Hr.; de papii Innocent şi Zosimus şi de Consiliul Ecumenic ţinut la Efes în 431 d. Hr. Această respingere rapidă şi universală a Pelagianismului dovedeşte faptul că în timp ce viziunile Părinţilor timpurii asupra clasei de întrebări au fost foarte imperfecte, cu toate acestea, sistemul predat de Augustin trebuie să fi fost în toate punctele de vedere esenţiale acelaşi cu credinţa Bisericii ca un întreg de la început.
5. Specificarea în contrast a principalelor poziţii distincte dintre sistemele Augustinian şi Pelagian.
„1. Despre PĂCATUL ORIGINAL.1”
Augustinianismul. Prin păcatul lui Adam, în care toţi oamenii au păcătuit împreună, păcatul şi toate celelalte pedepse pozitive ale păcatului lui Adam au venit în lume. Prin el natura umană a fost coruptă fizic şi moral. Fiecare om aduce în lume cu el o natură care este deja atât de coruptă, încât nu poate face nimic decât să păcătuiască. Propagarea acestei calităţi în natura sa este prin senzualitate.
Pelagianismul. Prin păcatul său, Adam s-a rănit doar pe sine, nu posteritatea sa. Potrivit naturii sale morale, fiecare om este născut în exact aceeaşi condiţie în care Adam a fost creat. De aceea, nu există păcatul original.”
„2. Despre VOINŢA LIBERĂ.”
„Augustinianismul. Prin păcătuirea lui Adam Libertatea Voinţei umane a fost pierdută în întregime. În starea sa prezentă coruptă omul poate dori şi face doar rău.
Pelagianismul. Voinţa omului este liberă. Orice om are puterea şi voinţa de a face binele cât şi opusul lui. De vreme ce depinde de el însuşi dacă el este bun sau rău.”
„3. Despre HAR.”
„Augustinianismul. Totuşi dacă omul în starea sa actuală, vrea şi face binele, aceasta este doar lucrarea harului. Aceasta este o operaţie interioară, secretă şi minunată a lui Dumnezeu asupra omului. Aceasta este o lucrare precedentă cât şi una însoţitoare. Prin harul precedent, omul dobândeşte credinţa, prin care ajunge la o înţelegere a binelui a cărui putere i se dă ca să dorească binele. El are nevoie de harul cooperator pentru înfăptuirea fiecărei fapte bune individuale. Deoarece omul nu poate face nimic fără har, tot aşa el nu poate face nimic împotriva lui. El este irezistibil. Şi pentru că omul prin natură nu are nici un merit, nu se va da nici un respect dispoziţiei morale a omului în harul împărţit, ci Dumnezeu acţionează potrivit voii sale libere.
Pelagianismul. Deşi prin voinţa liberă, care este un dar de la Dumnezeu, omul are capacitatea de a dori şi de a face bine fără ajutorul special al lui Dumnezeu, totuşi, pentru o mai uşoară înfăptuire a lui, Dumnezeu a descoperit legea; pentru o înfăptuire mai uşoară, instrucţiunile şi exemplul lui Hristos îl ajută; şi pentru o înfăptuire mai uşoară, chiar operaţiile supranaturale ale harului îi sunt acordate. Harul, în cel mai limitat sens (influenţa amabilă) este dat „numai” celor care îl merită prin utilizarea credincioasă a propriilor lor puteri. Dar omul i se poate împotrivi.”
„4. Despre PREDESTINARE ŞI RĂSCUMPĂRARE.”
„Augustinianismul. Din veşnicie, Dumnezeu a dat un decret liber şi necondiţionat pentru a-i salva pe câţiva2 de mulţimea celor care erau corupţi şi expuşi distrugerii. Celor pe care el i-a predestinat pentru mântuire, el le dă mijloacele necesare pentru acest scop. Dar celorlalţi, care nu aparţin acestui număr mic de aleşi, peste ei cade ruina meritată. Hristos a venit în lume şi a murit numai pentru cei aleşi.
Pelagianismul. Decretul de alegere şi respingere al lui Dumnezeu este găsit în preştiinţă. Pe cei pe care Dumnezeu i-a văzut mai dinainte că vor ţine poruncile sale, el i-a predestinat pentru mântuire; pe ceilalţi la pierzare. Răscumpărarea lui Hristos este generală. Dar numai cei care au păcătuit au nevoie de moartea sa răscumpărătoare. Totuşi, toţi, prin instrucţiunile şi exemplul său, pot fi conduşi spre o perfecţiune şi o puritate mai înaltă.”
6. Care a fost originea sistemului Mijlociu sau Semi-Pelagianism?
Între timp, în timp ce controversa Pelagianismului era la culme, John Cassian, de origine siriană şi educat în Biserica estică, s-a mutat la Marseille, în Franţa, cu scopul de a dezvolta profitul călugărilor din acea regiune, a început să dea publicităţii unei scheme de doctrină care ocupa o poziţie de mijloc între sistemele lui Augustin şi Pelagius. Acest sistem, a căror sprijinitori au fost numiţi Massilians de la domiciliul şefului lor, şi apoi Semi-Pelagianism de către Cărturari, este în principiile sale esenţiale una cu acel sistem care acum este numit Arminianism, o afirmaţie despre care vom vorbi mai târziu în acest capitol. Faustus, episcop de Priez, în Franţa, din anul 427 d. Hr. până în anul 480 d. Hr., a fost unul dintre cei mai distinşi şi mai prosperi avocaţi ai acestei doctrine, care a fost acceptată permanent de Biserica estică şi pentru o perioadă a fost răspândită larg şi în vest, până când a fost condamnată de sinoadele de la Orange şi Valence, 529 d. Hr.
7. Care este relaţia dintre Augustinianism şi Calvinism şi dintre Semi-Pelagianism şi Arminianism?
După această perioadă Augustinianismul a devenit ortodoxia recunoscută a Bisericii din vest şi nici un alt nume nu a exercitat o astfel de influenţă universală asemănătoare printre Romano Catolici şi Protestanţi. Dacă vre-un nume trebuie să fie folosit pentru a denumi un sistem de adevăr revelat divin, fraza Augustinianismului ca fiind opusă Pelagianismului denumeşte corect toate acele elemente de credinţă pe care le au în comun toţi creştinii Evanghelici. Pe de altă parte, Augustinianismul ca fiind opus Semi-Pelagianismului denumeşte corect acel sistem numit de obicei Calvinism – în timp ce Cassianismul ar fi denumirea corectă din punct de vedere istoric a Mijlociului sau a Schemei Semi-Pelagianiste care acum este denumită în mod obişnuit Arminianism.
8. Cum au fost partidele divizate cu privire la aceste sisteme mari printre Cărturari şi cum sunt ele în Biserica modernă papală?
După eroarea erelor întunecate, când toate speculaţiile active au dormit, marele Thomas Aquinas, un italian după naştere, 1224 d. Hr., şi un călugăr al ordinului Sf. Dominic, Doctor Angelicus, a sprijinit cu o abilitate desăvârşită sistemul Augustinian de teologie în acea manieră greoaie şi artificială care îi caracteriza pe Cărturari. John Duns Scotus, un englez nativ, 1265 d. Hr., un călugăr din ordinul Sf. Francis, Doctor Subtilis, a fost în acea eră cel mai capabil avocat al sistemului numit atunci Semi-Pelagian. Controversele înviate atunci au fost perpetuate timp de multe ere, Dominicanii şi Thomiştii sprijineau în general alegerea necondiţionată şi harul eficient, iar Franciscanii şi Scoţienii sprijineau în general alegerea condiţionată şi puterea inalienabilă a voinţei umane de a coopera cu sau de a se opune harului divin. Aceleaşi dispute sub nume de partide variate au continuat să agite Biserica Romană din timpul Reformei, cu toate că geniul sistemului ei ritualic şi preponderenţa iezuiţilor în consiliile ei au păzit în cadrul graniţelor ei preponderenţa aproape universală a Semi-Pelagianismului.
Consiliul general început la Trent, 1546 d. Hr., a încercat că formeze un Crez fără angajamente care să satisfacă aderenţii celor două sisteme. Prin urmare, Dominicanii şi Fanciscanii au pretins că punctele lor de vedere au fost aprobate de acel Sinod. Adevărul este că afirmaţiile generale şi nedefinite ale doctrinei care sunt găsite printre canoanele sale sunt adesea într-o formă Augustiniană, în timp ce explicaţiile mai detaliate şi mai precise care urmează după acestea sunt uniform Semi-Pelagiane. – Principal Cunningham’s Historical Theology vol. 1, pp. 483-495.
Ordinul iezuiţilor, întemeiat de Ignatius Loyola, 1541 d. Hr., a fost identificat întotdeauna cu teologia Semi-Pelagiană. Lewis Molina, un iezuit spaniol, 1588 d. Hr., inventatorul distincţiei indicată de termenul „Scientia Media,” a realizat o astfel de distincţie ca sprijin al său, încât aderenţii ei din Biserica Papală au fost denumiţi multe ere Molinists. În 1638, Jansenius, Episcop de Ypres în Olanda a murit lăsând în urma sa marea sa lucrare, Augustinus, în care el a desfăşurat clar şi a întemeiat prin extrase abundente adevăratul sistem teologic al lui Augustin. Această carte a răspândit ocazional controverse întinse, şi a fost respinsă feroce de către iezuiţi, şi a fost condamnată de Bulele papilor Innocent X. and Alexander VII., 1653 şi 1656 d. Hr. – care în final au fost urmate în 1713 de Bula sărbătorită mai mult “imigenitus” a lui Clement XI., condamnând lucrarea New Testament Commentary (Comentariul Noului Testament) a lui Quesnel. Augustinienii din acea Biserică au fost denumiţi ulterior Jansenişti, şi au avut scaunul lor principal în Olanda şi Belgia şi la Port Royal lângă Paris. Ei au numărat printre ei câteva nume ilustre precum: Tillemont, Arnauld, Nicole Pascal, şi Quesnel. Aceste controverse dintre Dominicani şi Molinişti, Jansenişti şi iezuiţi, au continuat chiar până în vremea noastră, deşi în prezent Semi-Pelagianismul împărtăşeşte iezuitismul în influenţa sa aproape nelimitată în Biserica Papală, care a triumfat definitiv în consiliul de la Vatican, 1870.
9. Care este poziţia bisericii Luterane cu privire la aceste mari sisteme?
Luther, un călugăr din ordinul Augustin şi un ucenic sincer al acelui părinte, preda un sistem de credinţă care era în acord în spirit şi în toate punctele esenţiale care apoi a fost dezvoltat mai sistematic de Calvin. Singurul punct important în care el a fost diferit faţă de consensul comun al Bisericilor Calviniste cu privire la prezenţa fizică literală a întregii persoane a lui Hristos în, cu şi sub elementele Împărtăşaniei. Cu aceste opinii ale lui Luther Melanchthon pare să fi fost de acord în momentul în care a publicat prima ediţie a sa Loci Communes. Totuşi, opiniile sale cu privire la libertatea omului şi suveranitatea harului divin erau modificate gradat ulterior. După moartea lui Luther, la Conferinţa de la Leipsic din 1548, el a declarat explicit acordul său cu sinergiştii, care susţineau că în actul regenerator voinţa umană cooperează cu harul divin. Pe de altă parte, Melanchthon susţinea un punct de vedere al relaţiei semnului faţă de harul semnificat în consecinţă în Sacramente, în conformitate mult mai aproape de opiniile ucenicilor lui Zwingli şi Calvin decât cel care predomina în general în Biserica sa. Poziţia sa asupra acestor două puncte au fost o mare ofensă pentru Luteranii vechi, şi au determinat controverse amare şi mari. În final, partidul vechi sau strict Luteran au predominat peste adversarii lor, şi punctele lor de vedere au primit o afirmare ştiinţifică deplină în „Formula Concordiae” publicată în 1580. Deşi acest document remarcabil nu a câştigat o poziţie alături de Mărturisirea de la Augsburg şi Apology ca ci Mărturisirea recunoscută universală a Bisericilor Luterane, ea poate fi luată ca cea mai bună mărturie disponibilă despre care era teologia strictă Luterană când s-a dezvoltat într-un sistem complet.
Caracteristicile teologiei Luterane în contrast cu cele ale Bisericilor Reformate pot fi afirmate pe scurt sub următoarele titluri:
1. În privinţa TEOLOGIEI ADECVATE ŞI HRISTOLOGIE singurele puncte în care aceasta diferă de Calvinism sunt următoarele:
(1.) Despre atributele divine ale predestinării suverane, ei au spus că în ceea ce aceasta are legătură cu acţiunile agenţilor morali ea este limitată la acele acţiuni care sunt văzute moral bune, în timp ce aceasta nu susţine nici o relaţie determinantă faţă de cele care sunt rele. Dumnezeu cunoaşte dinainte toate evenimentele de orice fel; el predestinează toate acţiunile agenţilor necesari, şi acţiunile bune ale agenţilor liberi – dar nimic altceva.
(2.) Despre HRISTOLOGIE, ei susţin că în virtutea unirii întruchipate elementul uman al persoanei lui Hristos împărtăşeşte cu cel divin în cel puţin unele dintre atributele sale specifice. Astfel sufletul său uman împărtăşeşte omniscienţa şi omnipotenţa divinităţii sale, şi trupul său în omniprezenţa sa, şi împreună au puterea de a da viaţă celui care crede cu adevărat şi primeşte sacramentul.
2. Despre ANTROPOLOGIE, ei susţin puncte de vedere identice cu cele susţinute de avocaţii cei mai de nădejde al teologiei Reformate – de exemplu acuzarea antecedentă şi imediată a păcatului public al lui Adam; depravarea morală totală a tuturor descendenţilor săi de la naştere şi prin natură, şi incapacitatea lor absolută de a face corect cu puterea lor orice se raportează la relaţia lor cu Dumnezeu.
3. Cât despre Marile elemente centrale ale SOTERIOLOGIEI, ei au fost de acord cu Reformaţii cu o mare exactitudine asupra naturii şi necesităţii lucrării de ispăşire a lui Hristos; asupra justificării juridice prin imputarea credinciosului a ascultării active şi pasive a lui Hristos; asupra naturii şi a slujbei de justificare a credinţei; asupra singurei influenţe a harului divin în regenerarea păcătosului, cu care, în primul rând, sufletul mort nu este în stare să coopereze; asupra alegerii eterne şi suverane a lui Dumnezeu a credincioşilor în Hristos, nu datorită a vre-unui lucru prevăzut în ei, ci datorită voii sale amabile – şi consecvent cu faptul că mântuirea fiecărui suflet cu adevărat salvat trebuie să fie atribuită pur şi simplu numai harului lui Dumnezeu, şi în nici un grad cu voia cooperatoare sau meritul omului în sine.
În acelaşi timp ei predau, cu o inconsecvenţă logică evidentă, că harul evangheliei este în intenţia divină absolut universal. Hristos a murit în mod egal şi în acelaşi sens pentru toţi oamenii. El dă har asemănător tuturor oamenilor. Cei care sunt pierduţi sunt pierduţi doar pentru că ei au rezistat harului. Cei care sunt mântuiţi îşi datorează mântuirea lor doar harului pe care ei îl au în comun cu cel pierdut – chiar acelaşi har – nu la un grad mai mare de har nici un grad mai mic de păcat – nu îmbunătăţirii de către ei a harului, ci pur şi simplu harului în sine. Potrivit lor, Dumnezeu alege suveran pe toţi care sunt mântuiţi, dar nu trece în mod suveran peste cei care sunt pierduţi. El dă acelaşi har tuturor oamenilor, şi diferenţa este determinată de împotrivirea persistentă a celor care sunt pierduţi.
Marea deosebire a Luteranismului are legătură cu doctrina lor despre ÎMPĂRTĂŞANIE. Ei susţin prezenţa fizică reală a Domnului în Împărtăşanie, în, cu, şi sub elemente, şi că harul semnificat şi transmis de sacramente este necesar pentru mântuire, şi nu este transmis în mod obişnuit prin alte mijloace. De aici teologia şi viaţa de biserică a Luteranilor stricţi este centrată în sacramente. Ei diferă de partida sacramentală înaltă din biserica Episcopală în principal prin faptul că ei ignoră dogma succesiunii apostolice, şi tradiţiile bisericii primare.
10. Care sunt cele două mari partide în care s-a divizat întotdeauna lumea Protestantă?
Din timpul Reformei, întreaga lume Protestantă a fost împărţită în două familii mari de biserici clasificate ca şi LUTERANE, sau cele ale căror caracter a fost derivat de la Luther şi Melanchthon; şi ca reformate sau cele care au primit amprenta caracteristică a lui Calvin.
Familia LUTERANĂ a bisericilor cuprinde toate cele din Germania, Ungaria şi provinciile Baltice din Rusia, care aderă la mărturisirea de la Augsburg, împreună cu bisericile naţionale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, şi marea denominaţie a numelui în America. Acestea sunt estimate ca numărând o populaţie de aproape douăzeci şi cinci de milioane de Luterani puri, în timp ce Biserica Evanghelică din Prusia, care a fost formată dintr-o uniune politică a aderenţilor celor două confesiuni, are probabil unsprezece milioane şi jumătate de membrii. Cărţile lor simbolice sunt Augsburg Confession (Mărturisirea de la Augsburg) şi Apology (Apologetica), the Articles of Smalcald (Articolele lui Smalcald), Luther’s Larger and Smaller Catechism (Catehismul mare al lui Luther şi Micul Catehism), şi, aşa cum este primită de partida mai strictă, the Formula Concordiae.
Bisericile CALVINISTE SAU REFORMATE îmbrăţişează, în utilizarea strictă a termenului, toate acele Biserici Protestante care îşi derivă teologia lor de la Geneva; şi printre acestea, datorită unor condiţii evidente de calificare, Bisericile Episcopale din Anglia, Irlanda şi America formează o subdiviziune prin ele însele; şi Metodiştii Wesleyani, care de obicei sunt clasaţi printre Reformaţi deoarece ei s-au dezvoltat istoric din acea tulpină, şi chiar mai distinct decât biserica părinte a Angliei a fost înlăturată din tipul normal al clasei generale. Totuşi, într-un sens general, această clasă cuprinde toate acele biserici din Germania care semnează Catehismul Heidelberrg, bisericile din Elveţia, Franţa, Olanda, Anglia, Scoţia, Independenţii şi Baptiştii din Anglia şi America, şi feluritele ramuri ale Bisericii Prezbiteriene din Anglia, Irlanda şi America. Acestea îmbrăţişează cam opt milioane de Germani Reformaţi în biserica Reformată din Ungaria; doisprezece milioane şi jumătate Episcopali; Prezbiterieni şase milioane; Metodişti trei milioane şi jumătate; Baptişti patru milioane şi jumătate; şi independenţi un milion şi jumătate; – în total treizeci şi opt de milioane.
Confesiunile principale din Biserica Reformată sunt Galică, Belgică, 2 Zwingli, şi Confesiuni Scoţiene; Catehismul Heidelberg; cele Treizeci şi nouă de articole ale Bisericii Angliei; Canoanele Sinodului din Dort, şi Mărturisirea şi Catehismele de la Westminster Assembly.
11. Specificarea originii ereziei Unitariene.
În biserica timpurie, Ebioniţii, o sectă iudaico-Gnostică creştină, erau singurii reprezentanţi ai celor care în timpurile moderne sunt numiţi Sociniani. O partidă dintre ei era numită Elkesaiţi. Ideile lor, cu modificări specifice, sunt găsite exprimate în Clementine Homilies (Predici Clementine), scrisă în jurul anului 150 d. Hr. în Siria Orientală. Cei mai distinşi umanişti din biserica primară erau cei doi Theodotuses din Roma, amândoi laici, Artemon (c. 180) şi Paul din Samosata, episcop de Antioh (260-270), destituit de un Consiliu ţinut în 269. Majoritatea acestora recunoşteau naşterea supranaturală a lui Hristos, dar susţineau că el a fost un simplu om, onorat de o influenţă divină specială. Ei recunoşteau o apoteoză sau o divinizare a lui Hristos consecvent cu realizările sale pământeşti. (Dr. E. De Pressense, Early Years of Christianity Part 3, (Anii timpurii de creştinism, Partea 3) cartea 1, capitolele 3 şi 5).
Cerinthus care a trăit între ultimii din primul secol şi primul din secolul al doilea, susţinea că Isus a fost un om simplu născut din Maria şi Iosif, că Hristos sau Logos a coborât peste el sub forma unui porumbel la botez când el a fost ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, şi a săvârşit minuni, etc. Logos l-a părăsit pe omul Isus pentru ca el să sufere singur la crucificarea sa. Învierea a fost şi ea negată.
Ei au fost urmaţi de Arienii din secolul patru. În timpul Erelor Mijlocii nu a rămas nici un partid în biserică, ce nega deschis divinitatea supremă a Domnului nostru. În timpurile moderne Unitarianismul a înviat în perioada Reformei prin influenţa lui Laelius Socinus din Italia. El a fost purtat de el în Elveţia şi acolo acesta a existat ca o doctrină profesată de câţiva eretici evidenţi din 1525 până în 1560. Cei mai proeminenţi dintre profesorii săi au fost Socini, Servetus, şi Ochino. Acesta a existat ca o biserică organizată la Racow în Polonia, unde ereticii exilaţi au găsit un refugiu din 1539 până în 1658, când Socinianii au fost scoşi din Polonia de iezuiţi, şi trecând în Olanda ei au fost absorbiţi în Bisericile Rămăşiţă sau Armeniene. În 1609 Schmetz a strâns dintre materialele permise de învăţătura lui Faustus Socinus, nepotul lui Laelius, şi ale lui J. Crellius, the Racovian Catechism, (Catehismul Racovian) care este standardul pentru Socinianism (vezi traducerea lui Ree, 1818.) După dispersarea lor, Andrew Y. Wissowatius şi alţii au colecţionat cele mai importante scrieri ale teologilor lor conducători sub titlul Bibliotheca Fratrum Polonorum. Socinianismul a fost dezvoltat de aceşti scriitori cu o abilitate desăvârşită şi l-au cristalizat în cea mai perfectă formă a sa, ca un sistem logic. El este pur Unitarian în teologia sa – Umanist în Hristologia sa, Pelagian în Antropologia sa – şi Soteriologia sa a fost dezvoltată într-o consistenţă etică şi perfect logică cu acele elemente. O afirmaţie a poziţiilor sale caracteristice va fi găsită mai jos.
Aceasta a reapărut din nou ca o doctrină ţinută de câţiva oameni izolaţi din Anglia în secolul al şaptesprezecelea. În timpul secolului al optsprezecelea un număr de (biserici) Prezbiteriene degenerate (din Anglia au decăzut în Socinianism), şi spre sfârşitul aceluiaşi secol un număr mare de Biserici Parohiale din estul Massachusetts au urmat exemplul lor şi acestea constituie fundaţia Denominaţiei Unitariene moderne.
„Ultima sa formă este o modificare a vechiului Socinianismul formată sub presiunea religiei evanghelice pe de o parte, şi a criticismului raţional pe de cealaltă parte. Preoţii Channing, şi J. Martineau sunt exemplele fazelor succesive ale Unitarianismului. Preoţii din vechea şcoală Sociniană, s-au clădit pe o filozofie senzaţională; Channing, a încercat să câştige o dezvoltare largă a elementului spiritual; Martineau, al înălţimii viziunii provocată de filozofia lui Cousin, şi introducerea ideii de progres istoric în ideile religioase.” – “Farrar’s Crit. Hist. of Free Thought”, (Criteriile istorice ale gândirii libere a lui Farrar) Bampton Lecture, 1862.
12. În ce dată şi în ce circumstanţe s-a ridicat Arminianismul modern?
James Arminius, profesor de teologie la universitatea din Leyden din 1602 până la moartea sa în 1609, deşi era un slujitor în Biserica Calvinistă din Olanda, la început în secret, şi apoi mai deschis, a susţinut acea schemă a opiniei teologice care de atunci în colo a purtat numele său. Aceste puncte de vedere au fost împrăştiate rapid şi în acelaşi timp au fost respinse cu putere de oamenii principali din biserică. Ucenicii săi, în mod consecvent, la un an după moartea sa s-au format ei înşişi într-o partidă organizată şi în această calitate au prezentat un Protest faţă de Statele Olanda şi vestul Friesland, rugându-se să li se îngăduie să îşi păstreze locurile lor în biserică fără a fi supuşi de curţile clericale la examinări supărătoare în privinţa ortodoxiei lor. Din cauza faptului că rostirea acestui Protest a fost primul lor act ca şi partidă, ei au fost cunoscuţi după aceea în istorie ca şi Protestanţi.
Curând după aceasta, de dragul de a-şi defini poziţia lor, Protestanţii au prezentat autorităţilor cinci Articole în care şi-au exprimat crezul lor asupra subiectului despre Predestinare şi Har. Aceasta este originea celebrelor „cinci Puncte” din controversa dintre Calvinism şi Arminianism. Totuşi foarte curând controversa s-a mărit mai mult, şi Arminianii au fost obligaţi prin consistenţa logică să înveţe lucruri radical greşite cu privire la natura: păcatului, păcatul original, imputarea, natura Ispăşirii şi Justificarea prin credinţă. Unii dintre scriitorii lor târzii au dus spiritul raţionalist inerent în sistemul lor cu rezultatele lui legitime într-un Plagiat greu de calificat şi unii chiar au fost suspecţi de Socinianism.
Deoarece toate celelalte mijloace au eşuat să îi reducă la tăcere pe inventatori, Statele Generale au convocat un Sinod General la Dort în Olanda, care şi-a ţinut sesiunile sale în anul 1618-1619. Acesta a constat din pastori, bătrânii bisericii şi profesori teologi din bisericile din Olanda, şi delegaţi din bisericile din Anglia, Scoţia, Hesse, Bremen, Palatinate, şi Elveţia: participarea promisă a delegaţilor din bisericile din Franţa a fost împiedicată de o interzicere a regelui lor. Delegaţii străini prezenţi au fost nouăsprezece Prezbiterieni de la bisericile Reformate de pe Continent, şi unul din Scoţia, şi patru Episcopali din Biserica Angliei conduşi de episcopul Llandaff. Acest Sinod a condamnat unanim doctrinele Arminianilor şi în Articolele lor au confirmat credinţa comună Calvinistă a bisericilor Reformate. Cei mai distinşi teologi Reformaţi care l-au succedat pe Arminius au fost Episcopius, Curcellaeus, Limborch, Le Clerc, Wetstein şi ilustrul consult jurist Grotius.
Denominaţia Metodistă din Marea Britanie şi America este singurul corp Protestant larg din lume care recunosc faptul că ei au un Crez Arminian. Arminianismul lor, aşa cum este prezentat de scriitorul lor standard Richard Watson, un teolog incomparabil mai competent decât Wesley, este cu mult mai puţin scos din Calvinismul de la Westminster Assembly decât sistemul Protestanţilor de mai târziu, şi ar trebui să fie denumit întotdeauna prin fraza calificată „Arminianism Evanghelic.” În mâinile lui Watson Antropologia şi Soteriologia din Arminianism sunt într-un sens general mai aproape asimilate cu provinciile similare din Luteranism, şi cele ale Calvinismului lui Baxterm şi cele ale Şcolii Franceze din secolul şaptesprezece.
13. Daţi o schiţă a poziţiilor principale din Sistemul Socinian.
TEOLOGIA ŞI HRISTOLOGIA.
1. Unitatea Divină.
(a.) Această unitate este inconsecventă cu orice deosebire personală în Divinitate.
(b.) Hristos este doar un om.
(c.) Duhul Sfânt este o influenţă divină impersonală.
2. Atributele divine.
(a.) Nu există nici un principiu al judecăţii pedepsitoare la Dumnezeu. Nu este nimic care să împiedice acceptarea sa a păcătoşilor pe simpla temelie a pocăinţei.
(b.) Evenimentele viitoare posibile sunt esenţial imposibil de cunoscut. Preştiinţa lui Dumnezeu nu se extinde la astfel de evenimente.
ANTROPOLOGIA.
(a.) Omul a fost creat cu un caracter moral pozitiv. „Chipul lui Dumnezeu” în care se spune că omul a fost creat nu a inclus sfinţenia.
(b.) Prin mâncarea din fructul interzis Adam a comis păcatul real şi de aceea a atras asupra sa nemulţumirea divină, dar cu toate acestea, el şi-a păstrat aceeaşi natură morală şi tendinţele cu care a fost creat şi le-a transmis intacte posterităţii sale.
(c.) Vina păcatului lui Adam nu se impută.
(d.) Acum omul este în stare prin natură să se elibereze de toate obligaţiile sale aşa cum a fost din totdeauna. Circumstanţele în care se formează acum caracterul omului sunt mai nefavorabile decât în cazul lui Adam şi de aceea omul este slab. Dar Dumnezeu este infinit milostiv; şi obligaţia este gradată de capacitate. Omul a fost creat natural mortal şi ar fi murit chiar dacă păcătuia sau nu păcătuia.
SOTERIOLOGIA.
Marele obiectiv al misiunii lui Hristos a fost să predea şi să dea asigurare cu privire la acele adevăruri despre care concluziile umane simple sunt problematice. Aceasta el o face prin doctrină şi prin exemplu.
1. Hristos nu a îndeplinit slujba de preot pe pământ; ci doar în cer, şi acolo într-un sens foarte indefinit.
2. Slujba principală a lui Hristos a fost profetică. El a predat o nouă lege. El a dat un exemplu de viaţă sfântă. El a predat personalitatea lui Dumnezeu. Şi a ilustrat doctrina unei vieţi viitoare prin propria sa înviere.
3. Moartea sa era necesară doar ca o condiţie inevitabilă prealabilă a învierii sale. Aceasta a fost intenţionată ca să facă o impresie morală asupra păcătoşilor, dispunându-i la pocăinţă pentru păcat şi asigurându-i de îndurarea lui Dumnezeu. Nu a fost necesară nici o împăcare a justiţiei divine, aceasta nu era posibilă prin suferinţă delegată.
ESCATOLOGIA.
1. În perioada intermediară dintre moarte şi înviere sufletul rămâne inconştient.
2. „Căci este evident din autorităţile citate, că ei (Socinianii mai vechi), în mod egal cu alţii susţin constant că va fi o înviere şi a celor drepţi şi a celor nedrepţi deopotrivă, şi că ultimii vor primi pedeapsa veşnică, dar primii vor fi admişi pentru viaţa veşnică.” – B. Wissowatius.
„Doctrina eternităţii în chinurile iadului este respinsă de cei mai mulţi Unitarieni din zilele noastre (1818) pentru că după părerea lor aceasta este în întregime de neîmpăcat cu bunătatea divină şi nu este garantată de Scripturi. Cu referire la soarta viitoare a celor răi, unii susţin că după înviere ei vor fi anihilaţi sau încredinţaţi „distrugerii veşnice” în sensul literal al cuvintelor: dar majoritatea au primit doctrina restaurării universale, care susţine că toţi oamenii, oricât de depravat ar fi fost caracterul lor în această viaţă, vor fi, printr-o disciplină corectoare, potriviţi în măsura severităţii ei faţă de natura fiecărui caz particular în parte, vor şi aduşi în final la bunătate şi în consecinţă la fericire.” (Rees’s Racovian Catechism, (Catehismul Racovian de Rees) pp. 367, 368.)
ECLESIOLOGIA.
1. Biserica este pur şi simplu o societate voluntară. Obiectul ei este îmbunătăţirea reciprocă. Legătura ei comună sunt asemănările dintre sentimente şi căutări. Regula ei este raţiunea umană.
2. Sacramentele sunt simplu decrete comemorative şi de predare.
12. Daţi o schiţă a caracteristicilor principale ale Sistemului Arminian.
ATRIBUTELE DIVINE.
1. Ei admit că justiţia pedepsitoare este un atribut divin, dar susţin că aceasta este relaxantă, mai degrabă opţională decât esenţială, mai degrabă aparţinând politicii administrative decât unui principiu necesar.
2. Ei admit că Dumnezeu cunoaşte toate evenimentele fără excepţie. Ei au inventat deosebirea exprimată prin termenul Scientia Media pentru a explica preştiinţa sigură a lui Dumnezeu despre evenimentele viitoare, de viitorul care rămâne nedeterminat prin voia sa sau orice altă cauză antecedentă.
3. Ei neagă faptul că predestinarea lui Dumnezeu se extinde asupra actelor de voinţă a trei agenţi şi susţin că alegerea veşnică a oamenilor pentru mântuire nu este absolută, ci condiţionată de credinţa şi ascultarea prevăzută.
ANTROPOLOGIA.
1. Caracterul moral nu poate fi creat dar este determinat doar prin decizia personală anterioară.
2. Libertatea şi responsabilitatea implică în mod necesar posedarea puterii pentru contrar.
3. În mod obişnuit ei neagă imputarea vinei primului păcat al lui Adam.
4. Arminianii stricţi neagă depravarea totală şi admit doar slăbirea morală a naturii. Arminius şi Wesley au fost mai ortodocşi dar mai puţin consistenţi.
5. Ei neagă faptul că omul are capacitatea de a iniţia acţiuni sfinte sau să le îndeplinească prin puterea sa fără asistenţă – dar afirmă că fiecare om are puterea de a coopera sau de a se împotrivi „harului obişnuit” care în mod singur îl distinge pe sfânt de păcătos în folosirea sa sau în abuzul de har.
6. Ei privesc influenţa amabilă ca fiind mai degrabă morală şi o înduplecare decât ca o exercitare directă şi eficace a noii energii creative a lui Dumnezeu.
7. Ei susţin răspunderea sfântului în fiecare etapă a carierei sale pământeşti de a cădea din har.
SOTERIOLOGIA.
1. Ei admit că Hristos a făcut din sine o jertfă delegată în locul oamenilor păcătoşi, şi totuşi neagă faptul că el a suferit sau literal pedeapsa legii, sau un echivalent deplin pentru ea, şi susţin că suferinţele sale au fost acceptate amabil ca un substitut pentru pedeapsă.
2. Ei susţin că nu numai cu privire la suficienţa şi adaptarea sa, ci şi în intenţia Tatălui în dăruirea Fiului, şi în moartea Fiului, Hristos a murit în acelaşi sens pentru toţi oamenii.
3. Acceptarea mulţumirii lui Hristos în locul suferinţei pentru pedeapsa păcătoşilor în persoană implică o relaxare a legii divine.
4. Mulţumirea lui Hristos îi permite lui Dumnezeu în consecvenţă cu caracterul său, şi a intereselor guvernării sale generale, de a oferi mântuirea în termeni mai uşori. De aici evanghelia este o lege nouă, cerând credinţă şi ascultare evanghelică în locul cerinţei originale de o ascultare perfectă.
5. De vreme ce lucrarea lui Hristos nu salvează de fapt pe nimeni, ci face posibilă mântuirea tuturor oamenilor – înlătură obstacolele legale din cale, nu asigură credinţa şi face disponibilă mântuirea cu condiţia credinţei.
6. Influenţa suficientă a Duhului Sfânt şi oportunităţile suficiente şi mijloacele harului sunt acordate tuturor oamenilor.
7. Este posibil şi este o obligaţie a tuturor oamenilor în viaţa aceasta să atingă o perfecţiune evanghelică – care este explicată ca fiind o fiinţă perfect sinceră – o fiinţă animată de dragoste perfectă – şi să facă tot ceea ce se cere de la noi sub dispensaţia evangheliei.
8. Cu privire la păgâni unii au susţinut că într-un fel sau altul evanghelia este predicată tuturor oamenilor dacă nu în formă, în mod virtual. Alţii au susţinut că în lumea viitoare există trei condiţii corespunzătoare celor trei mari clase de oameni după cum stau ei în relaţie cu evanghelia în această lume – Statutul Credinţei; Statutul Necredinţei; Statutul Ignoranţei.
15. Daţi o scurtă schiţă a principalelor caracteristici ale Sistemului Calvinist.
TEOLOGIA.
1. Dumnezeu este un suveran absolut, infinit înţelept, drept, binevoitor şi puternic, determinând din eternitate viitorul sigur al tuturor evenimentelor de fiecare clasă potrivit cu sfatul voii sale.
2. Justiţia pedepsitoare este o perfecţiune esenţială şi neschimbătoare a naturii divine cerând pedeapsa deplină pentru tot păcatul, exercitarea ei nu poate fi destinsă sau negată prin voinţa divină.
HRISTOLOGIA.
Mijlocitorul este o singură persoană divină, eternă, în acelaşi timp Dumnezeu şi om. În unitatea persoanei Teoantropice cele două naturi rămân pure şi neamestecate şi reţin fiecare atributele lor distincte separate şi incomunicabile. Personalitatea este cea a Logosului veşnic şi neschimbat. Natura umană este impersonală. Toate acţiunile de mijlocire implică exerciţiul concurent al energiilor ambelor naturi potrivit cu proprietăţile lor felurite în unitatea unei singure persoane.
ANTROPOLOGIA.
1. Dumnezeu l-a creat pe om printr-un ordin imediat al omnipotenţei şi într-o condiţie fără greşeală fizică, intelectuală şi morală, cu un caracter moral format pozitiv.
2. Vina păcatului public al lui Adam este pusă imediat în socoteala fiecăruia dintre descendenţii săi printr-un act justiţiar al lui Dumnezeu din momentul în care acesta începe să existe antecedent oricărui act al său propriu.
3. De atunci, oamenii vin în existenţă într-o condiţie de condamnare lipsită de acele influenţe ale Duhului Sfânt de care depinde viaţa lor morală şi spirituală.
4. De atunci, ei vin sub influenţa morală lipsită de acea dreptate originală care aparţinea naturii umane aşa cum era în Adam, şi cu o tendinţă antecedentă predominantă în natura lor de a păcătui, care tendinţă este în ei şi este din natura păcatului şi este vrednică de pedeapsă.
5. Din vremea căderii, natura umană reţine în totalitate aptitudinile sale constitutive ale raţiunii, conştiinţei şi a liberei voinţe, şi de atunci omul continuă să fie un agent moral conştient, dar cu toate acestea, el este mort spiritual şi total opus binelui spiritual, absolut incapabil de a-şi schimba propria sa inimă, sau de a se debarasa adecvat de oricare dintre acele datorii care izvorăsc din relaţia sa cu Dumnezeu.
SOTERIOLOGIA.
1. Mântuirea omului este absolut prin har. Dumnezeu era liber în consecvenţă cu perfecţiunile infinite ale naturii sale pentru a salva pe nimeni, câţiva, mulţi, sau pe toţi, potrivit cu buna sa plăcere suverană.
2. Hristos a acţionat ca şi Mijlocitor în îndeplinirea unui legământ veşnic alcătuit între Tatăl şi Fiul, potrivit cu ceea ce el a pus în locul legii a propriilor săi oameni aleşi ca şi substitut al lor personal, şi pentru ca astfel, prin ascultarea şi suferinţa sa el a eliberat de toate obligaţiile ce creşteau din relaţiile lor federale faţă de lege – prin suferinţele sale a îndurat datoria lor penală, prin ascultarea sa i-a eliberat de acele cerinţe din legământ, pe care era suspendată bunăstarea lor spirituală – astfel a împlinit cerinţele legii, satisfăcând justiţia lui Dumnezeu, şi a asigurat mântuirea veşnică a celor pentru care el a murit.
3. De atunci în colo, prin moartea sa el a cumpărat influenţele mântuitoare ale Duhului Sfânt pentru toţi pentru care el a murit. Şi infailibilitatea se aplică răscumpărării cumpărate de Hristos pentru toţi pentru care el a intenţionat-o, un timpul precis şi sub condiţii precise predeterminate în veşnicul Legământ al Harului – şi el face aceasta prin exerciţiul imediat, intrinsec şi eficace al puterii sale, operând direct în ei, şi în exerciţiile naturii lor reînnoite făcându-le să acţioneze credinţa şi pocăinţa şi toată ascultarea amabilă.
4. Justificarea este un act justiţiar al lui Dumnezeu, prin care ni se impută dreptatea perfectă a lui Hristos, inclusiv ascultarea sa activă şi pasivă, el continuă să ne privească şi să ne considere în concordanţă, pronunţând că toate pretenţiile penale ale legii au fost satisfăcute, şi noi suntem justificaţi prin har pentru toate rezistenţele şi recompensele condiţionate în legământul Adamic original de o ascultare perfectă.
5. Deşi perfecţiunea morală absolută nu poate fi dobândită în această viaţă, şi asigurarea nu este de esenţa credinţei, cu toate acestea, este posibil şi obligatoriu pentru fiecare credincios să caute şi să obţină o deplină asigurare a mântuirii sale personale, şi lăsând lucrurile care sunt în urmă pentru a se strădui pentru perfecţiune în toate lucrurile.
6. Deşi dacă este lăsat singur fiecare credincios ar cădea instantaneu, şi deşi majoritatea credincioşilor experimentează temporar perioade de recădere în păcat, totuşi Dumnezeu prin exerciţiul harului său în inimile lor, în urmărirea proviziilor Legământului veşnic al Harului şi al scopului aflat în moartea lui Hristos, îl împiedică inexprimabil chiar şi pe cel mai slab credincios de la apostazia finală.
Note
1 Historical Presentation of Augustinianism and Pelagianism, de G. F. Wiggers, D.D., tradusă de Rev. Ralph Emerson, pp. 268-270. (O prezentare istorică a Augustinianismului şi a Pelagianismului)
2 Doctrina lui Augustin nu implică în nici un caz concluzia că cei aleşi sunt „puţini” sau „un număr mic”.
Autor
A.A. Hodge (1823-1886), Profesor în Teologie Sistematică la Princeton Seminary din 1877 până la moartea sa în 1886, a îndemnat ca ţinta fiecărui învăţător creştin ar trebui să fie să producă o impresie vitalizantă – dându-le studenţilor „teologie, expoziţie, demonstraţie, ortodoxie, învăţătură, dar să le dea toate acestea calde.” „El a învăţat cunoştinţa de Dumnezeu,” a spus unul dintre ascultătorii săi, „cu felul studios al unui cărturar şi cu entuziasmul unui creştin iubitor.” Aceste calităţi nu numai că au atras mulţimile în orele sale de studiu, ci au şi condus către apeluri frecvente pentru livrarea lecturilor populare. Acest articol este luat din cartea sa Outlines of Theology (Schiţe de Teologie) publicate pentru prima dată în 1860 de Banner of Truth Trust (Drapelul Încrederii Adevărului).
