de Loraine Boettner
1. STAREA BOLNĂVICIOASĂ A OMULUI
Biblia declară faptul că mântuirea oamenilor păcătoşi este o chestiune a harului. Din Efeseni 1:7-10 învăţăm că scopul primar al lui Dumnezeu în cadrul lucrării de răscumpărarea a fost acela de a arăta slava acestui atribut divin în aşa fel încât prin anii ce au urmat inteligentul univers să-l admire în timp ce acesta este făcut cunoscut prin dragostea Sa nemeritată şi bunătatea nemărginită faţă de creaturile vinovate, ticăloase şi neajutorate. Prin urmare toţi oamenii sunt reprezentaţi ca înecaţi într-o stare de păcat şi mizerie din care ei nu se pot deloc scăpa pe ei înşişi. Atunci când ei meritau doar mânia şi blestemul lui Dumnezeu, El a determinat să le ofere în mod graţios răscumpărarea prin a trimite pe propriul Său Fiu etern pentru a-şi asuma natura şi vina lor şi să asculte şi să sufere în locul lor, precum şi Duhul Sfânt care avea să aplice răscumpărarea cumpărată de Fiul. În acelaşi principiu reprezentativ prin care păcatul lui Adam ni se impută nouă, adică ni se socoteşte nouă în aşa fel încât noi suntem responsabili pentru acesta şi să suferim consecinţele sale, în acelaşi fel păcatul nostru este imputat lui Hristos şi neprihănirea Sa este imputată nouă. Aceasta este exprimată pe scurt însă în mod clar în Catehismul Scurtat, care spune, „Justificarea este un act al harului gratuit al lui Dumnezeu, cu care El ne-a iertat toate păcatele noastre şi ne-a acceptat ca neprihăniţi în faţa Sa, doar pentru neprihănirea lui Hristos imputată nouă şi primită doar prin credinţă”.
Trebuie să ţinem cu claritate în minţile noastre distincţia dintre cele două legăminte: acela al faptelor, sub care a fost pus Adam şi care a dus la căderea rasei în păcat; şi acela al harului, sub care Hristos a fost trimis ca Răscumpărător. Aşa cum s-a afirmat în alte privinţe, sistemul arminian nu face nici o distincţie esenţială de principiu dintre legământul faptelor şi acela al harului, doar dacă nu cumva Dumnezeu ar oferi acum mântuirea în termeni mai scăzuţi, şi în loc să mai ceară ascultarea perfectă El acceptă doar acea credinţă şi ascultarea evanghelică pe care ar putea-o oferi păcătosul infirm. În acel sistem povara ascultării este încă aruncat asupra omului şi mântuirea sa depinde în primul rând de faptele sale.
Cuvântul „har” în sensul său propriu înseamnă dragostea gratuită şi nemeritată sau favoarea lui Dumnezeu exercitată faţă de cei nemerituoşi, faţă de păcătoşi. Acesta este ceva care este dat fără a avea ceva de a face cu vrednicia din om; şi a introduce faptele sau meritul în oricare parte a acestei scheme îi strică natura şi îi zădărniceşte designul. Doar pentru că este har, acesta nu este dat pe baza meritelor precedente. După cum o spune şi numele său, acesta este în mod necesar graţios; iar din moment ce omul este înrobit păcatului până ce acesta este oferit, toate meritele pe care acesta le poate avea anterior acestuia sunt merite rele şi merită doar pedeapsă, nu daruri sau favoare. Oricare bun pe care îl au oamenii, acela Dumnezeu l-a dat; şi ceea ce nu au ei, de ce, desigur, că Dumnezeu nu li l-a dat. din moment ce harul este oferit neluând în seamă meritele precedente, acesta este prin urmare suveran şi este acordat doar peste aceia pe care Dumnezeu i-a selectat pentru primirea sa. Este această suveranitate a harului, şi nu prevederea sau pregătirea pentru el, ceea ce îi pune pe oameni în mâinile lui Dumnezeu şi suspendă mântuirea în mod absolut doar pe mila Sa nelimitată. În aceasta descoperim fundamentul alegerii sau respingerii Sale a persoanelor particulare.
Datorită perfecţiunii Sale morale absolute, Dumnezeu cere o puritatea fără pete şi o ascultare perfectă de la creaturile Sale inteligente. Această perfecţiune este oferită în cadrul neprihănirii fără pată a lui Hristos care a fost imputată acestora; iar atunci când Dumnezeu priveşte spre cei răscumpăraţi, El îi vede îmbrăcaţi cu haina fără pată a neprihănirii lui Hristos, şi nu cu ceva de-al lor. Ni se spune în mod distinct că Hristos a suferit ca un înlocuitor, „cel drept pentru cei nedrepţi”; iar atunci când omul este încurajat să se gândească la faptul că el i-ar datora vreunei puteri sau arte proprii acea mântuire care în realitate este toate prin har, Dumnezeu este furat de o parte a slavei Sale. Prin nici o întindere a imaginaţiei nu pot faptele bune ale omului din această viaţă să fie considerate ca un echivalent de drept pentru binecuvântarea vieţii veşnice. Benjamin Franklin, deşi nu a fost deloc calvinist, a exprimat bine această idee atunci când a scris: „Acela care pentru dăruirea unui pahar de apă unei persoane însetate s-ar aştepta să fie plătit cu o bună plantaţie, ar fi destul de modest în cererile sale, comparate cu acelea ale celor ce gândesc că ei merită cerul pentru puţinul bine pe care ei îl fac pe pământ.” De fapt, noi nu suntem nimic altceva decât primitori; noi nu-i aducem niciodată o răsplată adecvată lui Dumnezeu, noi primim întotdeauna de la El, şi aşa va fi până-n veşnicii.
2. DUMNEZEU POATE SĂ DEA SAU SĂ REŢINĂ HAR DUPĂ CUM ÎI PLACE
Din moment ce Dumnezeu a oferit această răscumpărare sau ispăşire pe propria Sa cheltuială, aceasta este proprietatea Sa şi El este absolut de suveran în a alege cine să fie mântuit prin aceasta. Nu este nimic mai stabil accentuat în cadrul doctrinei Scripturii despre răscumpărarea decât este caracterul său absolut de graţios. De aici, prin separarea lor de masele originale, nu prin anumite fapte ale lor, ci doar prin harul gratuit al lui Dumnezeu, vasele de milă văd cât de mare a fost darul acordat peste ele. Se va descoperi că mulţi care moştenesc cerul au fost păcătoşi mult mai răi în această lume decât alţii care sunt pierduţi.
Doctrina Predestinării doboară fiecare imaginaţie de auto-neprihănire care ar micşora din slava lui Dumnezeu. Aceasta îl convinge pe cel care este mântuit că el poate fi mulţumitor pentru veşnicie că Dumnezeu l-a salvat. De aici din cadrul sistemului calvinist toată lauda este exclusă şi că slava şi cinstea care aparţin lui Dumnezeu este păstrată în întregime. „Cel mai mare sfânt”, declară Zanchius, „nu poate triumfa peste cel mai abandonat păcătos, ci este călăuzit să atribuie întreaga laudă a mântuirii sale, atât din păcat cât şi din iad, spre simplul scop suveran şi de bună-nvoire a lui Dumnezeu, care l-a făcut în mod graţios să difere de acea lume care şade în răutate”1.
3. MÂNTUIREA NU ESTE DE CÂŞTIGAT DE CĂTRE OM
Toţi oamenii simt în mod natural că ei ar trebui să-şi câştige mântuirea, şi un sistem care oferă ceva în această privinţă face un apel prompt pentru ei. Însă Pavel pune securea într-un astfel de raţionament încât spune, „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţă, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege”, Galateni 3:21; iar Isus a spus ucenicilor Săi, „Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem”, Luca 17:10.
Propria noastră neprihănire, spune Isaia, nu este decât o haină pătată – sau aşa cum apare în versiunea engleză KJV, ca nişte cârpe murdare – înaintea lui Dumnezeu (64:6). Şi atunci când Isaia a scris, „Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată!”, 55:1, el i-a invitat pe cei fără bani, pe flămânzi, pe cei însetaţi, să vină şi să ia în posesie şi să se bucure de provizia gratuită, ca şi când ar fi printr-un drept de plată. Şi a cumpăra fără bani trebuie să însemne că aceasta a fost deja produsă şi oferită pe costul altcuiva. Pe măsură ce înaintăm în cadrul vieţii creştine, cu atât mai puţin suntem înclinaţi să ne atribuim nouă orice merit şi cu atât mai mult să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate. Credinciosul nu numai că se uită spre viaţa veşnică, ci se uită şi înapoi în eternitatea ante-terestră şi găseşte în scopul veşnic al dragostei divine începutul şi ferma ancorare a mântuirii lui.
Dacă mântuirea este prin har, aşa cum Scripturile învaţă cu claritate, aceasta nu poate fi din fapte, fie ele actuale sau prevăzute. Nu există nici un merit în a crede, căci credinţa în sine este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu oferă poporului Său o lucrare interioară a Duhului pentru ca ei să poată crede, iar credinţa este doar actul de primire al darului oferit. Deci, aceasta este doar o cauză instrumentală şi nu cauza merituoasă a mântuirii. Ceea ce iubeşte Dumnezeu în noi nu sunt meritele noastre, ci propriul Său dar; căci harul Său nemeritat precede faptele noastre merituoase. Harul nu este acordat doar atunci când ne rugăm pentru el, ci însăşi harul ne face să ne rugăm pentru continuitatea şi creşterea sa.
În cartea Faptelor descoperim că debutul în sine al credinţei este atribuit harului (18:27); doar cei care au fost aleşi pentru viaţă veşnică au crezut (13:48); şi este privilegiul lui Dumnezeu de a deschide inima în aşa fel încât aceasta să acorde atenţie evangheliei (16:14). La credinţă se face astfel referire în sfatul veşniciei, evenimentele din timp încep doar lucrarea exterioară. Pavel a atribuit aceasta harului lui Dumnezeu faptul că noi suntem „lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe cari le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele”, Efeseni 2:10. Faptele bune, prin urmare, nu sunt în nici un sens fundamentul merituos ci mai degrabă roada şi dovada mântuirii.
Luther a învăţat aceeaşi doctrină atunci când a spus despre unii că „Ei atribuie liberei voinţe foarte puţin, însă tot ei ne învaţă că prin acel puţin noi putem atinge neprihănirea şi harul. Ei nici nu rezolvă întrebarea, De ce justifică Dumnezeu pe unul şi îl lasă pe altul? în vreun alt fel altul decât prin a declararea libertăţii voinţei, spunând că Pentru că unul se străduie şi celălalt nu; şi Dumnezeu se uită la cel ce se străduieşte şi îl dispreţuieşte pe celălalt pentru nestrădania sa; ca nu cumva, dacă acesta ar fi făcut altfel să apară a fi cumva nedrept.”2
Se spune că Jeremy Taylor şi un însoţitor se plimbau pe o stradă din Londra când deodată au ajuns la un om beat care zăcea într-un şanţ. Celălalt om a făcut o remarcă umilitoare despre beat, dar Jeremy Taylor, făcând o pauză s-a uitat la el şi a spus, „Doar prin harul lui Dumnezeu, că acolo ar fi zăcut şi Jeremy Taylor!” Duhul care era în Jeremy Taylor este duhul care ar trebui să fie în fiecare creştin răscumpărat din păcat. S-a învăţat în mod repetat faptul că Israelul îşi datora separarea sa de alte popoare din lume nu datorită vreunui lucru bun sau de dorit din sine, ci doar dragostei graţioase a lui Dumnezeu care a persistat credincios în ciuda apostaziei, a păcatului şi a rebeliunii.
Pavel vorbeşte despre unii care îşi bazau mântuirea pe propriile lor merite că „pentru a-şi stabili propria lor neprihănire, ei nu s-au supus neprihănirii lui Dumnezeu”, şi n-au fost prin urmare în Biserica lui Hristos. El spune răspicat faptul că „neprihănirea lui Dumnezeu” ne este dată prin credinţă şi că noi intrăm în cer pledând doar meritele lui Hristos.
Motivul pentru acest sistem de har este că aceia care se laudă să se laude în Domnul, şi ca nici o persoană să nu aibă vreodată ocazia de a se lăuda unul faţă de altul. Răscumpărare a fost cumpărată cu un preţ infinit pentru însăşi Dumnezeu, şi prin urmare aceasta poate fi dispersată aşa cum doreşte El într-o manieră pur graţioasă. Aşa cum spunea şi un poet odinioară:
„Nici unul dintre cei răscumpăraţi n-au cunoscut vreodată
Cât de adânci au fost acele ape ce-a trecut
Şi nici de întunericul ce Domnul străbătuta
Ca să găsească odată oiţa Lui ce s-a pierdut.”
4. ÎNVĂŢĂTURA SCRIPTURII
Să notăm acum câteva dintre versetele care învaţă faptul că păcatele noastre au fost imputate lui Hristos; apoi vom nota câteva care ne învaţă ca neprihănirea a fost imputată nouă.
„Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” Isaia 53:4, 5. „Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.” Isaia 53:11, 12. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” 2 Corinteni 5:21. Aici se afirmă ambele adevăruri în mod clar – păcatele noastre sunt puse în socoteala Lui şi neprihănirea Sa nouă. Nu este vreun alt sens de conceput în care El să fie „făcut păcat”, sau ca noi „să fim neprihănirea lui Dumnezeu.” Hristos a fost acela care „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” 1 Petru 2:24. Şi aici sunt încă o dată ambele adevăruri puse laolaltă. „Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.” 1 Petru 3:18. Acestea şi multe alte versete dovedesc doctrina înlocuirii noastre cu El, pe cât de clar o poate pune limbajul. Dacă acestea nu dovedesc faptul că moartea lui Hristos a fost un sacrificiu adevărat şi adecvat pentru păcat în locul nostru, limbajul uman nu ar putea exprima aceasta.
Faptul că neprihănirea Sa este imputată nouă este învăţat într-un limbaj destul de egal. „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate), pe care o dă Dumnezeu, fără lege-despre ea mărturisesc Legea şi proorocii- şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungi răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Romani 3:20-28. „Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Romani 5:18, 19. Mărturia lui Pavel cu privire la sine a fost: „Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” Filipeni 3:8, 9. Acum, nu este oare ciudat ca oricine care pretinde să fie călăuzit de Biblie să poată, în faţa acestui limbaj clar şi neechivoc, să susţină mântuirea prin fapte, la oricare grad ar fi aceasta?
Pavel a scris romanilor, „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci supt har.” Romani 6:14. Aceasta înseamnă că Dumnezeu i-a scos de sub un sistem al legii şi i-a pus sub un sistem de har, şi în calitate de Suveran al lor, nu era scopul Lui ca să-i lasă se ajungă din nou sub domnia păcatului. De fapt, dacă ei aveau să cadă, aceasta ar fi fost doar dacă Dumnezeu i-ar fi luat de sub har şi i-ar fi pus sub lege, aşa că propriile lor fapte determinau destinul lor. În natura acestui caz atâta timp cât persoana este sub har, ea este total liberă de orice revendicare pe care ar putea-o avea legea asupra sa prin păcat. Pentru ca cineva să fie mântuit prin har înseamnă că Dumnezeu nu îl mai tratează aşa cum merită acesta, ci că El a pus în mod suveran legea deoparte şi îl va salva în ciuda stării sale bolnăvicioase – curăţându-l de păcat, de sigur, înainte de a fi potrivit să poată intra în prezenţa divină.
Pavel recurge la mari dureri pentru a clarifica faptul că harul lui Dumnezeu nu este câştigat de noi, nu este asigurat de noi în vreun fel, ci că acesta ne este dat nouă. Dacă acesta ar fi câştigat, ar înceta să mai fie har prin simplul său fapt, Romani 11:6.
5. REMERCI ULTERIOARE
În starea prezentă a rasei toţi oamenii stau înaintea lui Dumnezeu, nu ca cetăţeni ai unui stat, fiecare primindu-şi tratarea şi oferindu-se la fiecare aceeaşi „şansă” de mântuire, ci mai degrabă ca nişte criminali vinovaţi şi condamnaţi înaintea unui judecător neprihănit. Nici unul nu are vreo pretenţie la mântuire. Minunea este, nu că Dumnezeu nu i-ar salva pe toţi, ci că atunci când toţi sunt vinovaţi El îi iartă pe aşa de mulţi; iar răspunsul la întrebarea, De ce nu îi mântuieşte El pe toţi? trebuieşte găsit nu în negarea arminiană a omnipotenţei harului Său, ci în faptul că, aşa cum afirma Dr. Warfield, „Dumnezeu în dragostea Sa îi salvează pe cei vinovaţi din rasa umană pe cât de mulţi îi poate aduce la consimţământul întregii Sale naturi de a mantui”3. Motivele cunoscute de Sine EL vede că nu este cel mai bine să îi ierte pe toţi, ci că unora ar trebui să li se permită să aibă felul lor de judecată şi să fie lăsaţi pedepsei veşnice pentru a se arătat ce lucru groaznic este păcatul şi rebeliunea împotriva lui Dumnezeu.
Timpul şi Scripturile repetă declaraţia că mântuirea este prin har, ca şi când ar anticipa dificultatea pe care ar avea-o oamenii în ajungerea la concluzia că ei nu şi-au putut câştiga mântuirea prin propriile lor fapte. Astfel ei distrug larg răspândita noţiune că Dumnezeu ar datora cuiva mântuirea. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte ca să nu se laude nimeni” Efeseni 2:8, 9. „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altfel, harul n-ar mai fi har” Romani 11:6. „Nimeni nu va fi îndreptăţit prin faptele legii”, Romani 3:20. „Însă celui ce face fapte, plata nu i se socoteşte ca un har, ci ca datorie”, Romani 4:4. „Cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit?” 1 Corinteni 4:7. „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”, 1 Corinteni 15:10. „Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Romani 11:35. „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus, Domnul nostru”, Romani 6:23.
Harul şi faptele sunt în mod reciproc exclusive; şi tot atât de bine am putea încerca să aducem laolaltă cei doi poli pentru a efectua o coaliţie a harului şi a faptelor în mântuire. În acelaşi mod am putea vorbi despre „darul cumpărat”, precum am discuta despre „harul condiţional”, căci atunci când harul încetează să mai fie absolut el încetează să mai fie har. Prin urmare, atunci când Scripturile spun că mântuirea este prin har noi trebuie să înţelegem că aceasta este prin întregul ei proces lucrarea lui Dumnezeu şi că orice fapte merituoase făcute sunt rezultatul schimbării care a fost deja înfăptuită.
Arminianismul distruge acest caracter graţios al mântuirii şi înlocuieşte un sistem de har plus fapte. Nu contează ce parte mică pot juca aceste fapte, ele sunt necesare şi sunt fundamentul distincţiei dintre cei mântuiţi şi cei pierduţi şi prin urmare ar acorda ocazia pentru cei mântuiţi să se laude deasupra celor pierduţi din moment ce ambii aveau oportunităţi egale. Însă Pavel spune că lăudarea este exclusă, şi că cel ce se laudă să se laude în Domnul (Romani 3:27, 1 Corinteni 1:31). Dar dacă sunt mântuiţi prin har, cel răscumpărat îşi reaminteşte de mlaştina din care a fost scos, iar atitudinea sa faţă de cei pierduţi este una de simpatie şi de compătimire. El ştie că doar datorită harului lui Dumnezeu el ar fi fost în aceeaşi stare ca cei care pier, iar cântecul lui este, „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău să fie adusă slavă pentru mila şi pentru adevărul Tău.”
____________________
NOTE DE SUBSOL
1. Predestination [Predestinarea], p. 140.
2. Bondage of the Will [Robia voinţei], p. 838.
3. The Plan of Salvation [Planul de mântuire], p. 93.
DESPRE AUTOR
Dr. Boettner s-a născut la o fermă din nord-vestul statului Missouri. A absolvit Seminarul Teologic Princeton (Th. B. 1928; Th. M. 1929), unde a studiat Teologia Sistematică sub conducerea defunctului Dr. C. W. Hodge. Anterior a absolvit Colegiul Tarkio, Missouri şi a făcut un scurt curs în domeniul Agriculturii la Universitatea din Missouri. În 1933 a primit gradul onorariu de Doctor of Divinity, şi în 1957 gradul de Doctorat în Literatură. A predat Biblia pentru opt ani la Colegiul Pikeville, Kentucky. Rezident al Washington D.C. pentru unsprezece ani şi al Los Angeles pentru trei ani. Casa sa era în Rock Port, Missouri. Alte cărţi scrise de el sunt Roman Catholicism, Studies in Theology, Immortality, şi The Millennium [Romano-Catolicismul, Studii din Teologie, Nemurirea, şi Mileniul].
