Capitolul 1 – Controversa semi-pelagiană
Ne îndreptăm mai întâi de toate atenţia noastră la controversa semi-pelagiană care a ocupat aşa mult din atenţia marelui părinte bisericesc, Augustin. Un studiu al acestei controverse va arăta curând că, în timp ce subiectul ofertei gratuite a harului nu a fost în sine un punct explicit de controversă, cu toate acestea multe din implicaţiile doctrinare ale acestei idei a ofertei gratuite existau. Oricine care este obişnuit cu învăţăturile ofertei gratuite va recunoaşte că subiectele relatate erau într-adevăr probleme deja în cadrul primei părţi a secolului al cincilea când Augustin s-a luptat din greu şi destul pentru adevărul harului suveran.
Nu este scopul nostru aici de a ne ocupa în detalii şi în lungime cu întreaga întrebare a semi-pelagianismului, deoarece aceasta ne-ar lua prea mult timp. Însă scopul nostru este de a demonstra că cei care au adoptat o poziţie semi-pelagiană şi s-au opus, deseori cu amărăciune şi aprindere, faţă de învăţăturile lui Augustin, au învăţat de asemenea şi multe dintre aceleaşi doctrine care sunt o parte integrantă a teologiei ofertei gratuite şi care sunt susţinute de cei care fac din oferta gratuită o parte esenţială a învăţăturii lor.
Se cunoaşte în general că controversa semi-pelagiană a urmat-o pe cea pelagiană. Şi este de asemenea bine cunoscut faptul că controversa dintre Augustin şi Pelagius a avut ca punct al său de început ideea voinţei libere a omului. În anumit fel aceasta nu a fost surprinzător ca aceasta să fie într-adevăr punctul de început al erorii lui Pelagius deoarece ideea voinţei libere a fost, anterior acesteia, mai degrabă acceptată în biserica timpurie.
Trebuie totuşi să înţelegem cu exactitate de ce a fost aşa. Până în vremea lui Augustin biserica nu a acordat prea multă atenţie întrebării despre soteriologie. Preocupată cu multele şi variatele controverse referitoare la doctrina trinităţii şi a Persoanei şi a naturii lui Hristos, biserica nu a avut nici timpul şi nici ocazia de a se ocupa în mod extensiv cu învăţătura Scripturii despre doctrina mântuirii prin har. În general vorbind, prin urmare, o anumită idee a liberei voinţe a predominat în gândirea bisericii timpurii, probabil ca o reacţie faţă de fatalismul manichean. Totuşi, destul de ciudat, biserica a susţinut de asemenea şi adevărul mântuirii doar prin har. Ambele doctrine erau puse laolaltă şi puţină gândire sau chiar deloc se acorda întrebării despre felul cum aceste două doctrine ar putea fi reconciliate. Întrebarea pur şi simplu nu a fost îndeaproape examinată şi nici studiată în mod extensiv în lumina Scrierii Sfinte.
În plus era adevărat faptul că biserica, deja în acest timp, se dedicase pe sine ideii caracterului merituos al faptelor bune, o idee care avea să predomine în cele din urmă în gândirea romano-catolică şi care nu a fost exilată din gândirea bisericii până în vremea Reformei Protestante. Dar ideea caracterului merituos al faptelor bune este în mod intim legat de ideea liberei voinţe, căci este evident faptul că faptele bune nu pot avea nici un merit dacă, în vreun anumit sens, ele nu îşi au originea în puterea omului de a le îndeplini. De fapt, fără îndoială că a fost acest lucru precis această idee a meritului ceea cea a făcut ca Augustinianismul să nu poată să predomine Biserica Romano-Catolică după moartea lui Augustin. Biserica era, într-un anumit sens, confruntată cu întrebarea dacă ea trebuia să adopte un Augustinianism pur care să-i ceară să abandoneze dedicarea ei faţă de meritul faptelor bune, sau să susţină această idee a meritului faptelor bune şi să-şi întoarcă spatele la învăţăturile lui Augustin. După cum ştiu toţi, biserica romană a urmat ultimul curs de acţiune.
Pelagius învăţase că voinţa este liberă într-un sens absolut al cuvântului. Chiar şi după cădere, voinţa omului deţinea aceiaşi putere spre bine (sau rău) pe care a posedat-o voinţa lui Adam. Adică, în oricare punct din viaţa unui om, când este confruntat cu alegerea binelui sau al răului, aceasta era în capacitatea omului de a alege ori pe una ori pe alta. Este adevărat că abilitatea omului de a alege binele este oarecum slăbită de păcat; însă păcatul este doar un obicei şi nu afectează în nici un fel natura omului. În timp ce un obicei ar putea deveni oarecum impregnat în felul de trăire al omului, rămâne faptul că voinţa nu este afectată în mod esenţial şi puterea de a alege binele rămâne intactă şi nedeteriorată.
Împotriva acestei erezi Augustin şi-a desfăşurat polemica sa. Rezultatul lucrării lui a fost că Pelagianismul a fost condamnat oficial de către biserică în cadrul Conciliului de la Carthage din 416 şi la Conciliul de la Efes din 431, ultimul fiind ţinut la un an după moartea lui Augustin.
Aceasta însă nu a pus capăt lucrurilor. Opoziţia s-a ridicat împotriva învăţăturilor lui Augustin în partide variate ale bisericii, în special în Gaul de sud. Contrar cu Pelagius, Augustin a învăţat incapacitatea absolută a voinţei umane a omului de a alege binele. Omul a căzut în Adam, iar rezultatul căderii pentru întreaga rasă umană a fost acela că omul şi-a pierdut complet orice abilitate nu numai de a face binele, ci şi de a-l voii. Salvarea lui era dependentă, prin urmare, de har. În timp ce Pelagius a vorbit şi el despre har, el a insistat asupra faptului că harul era ceva mai mult decât un ajutor, o măsură a asistenţei divine, şi că nu era în nici un caz esenţial mântuirii. Augustin pe de cealaltă parte, a învăţat necesitatea absolută a lucrării de har a lui Dumnezeu în mântuire. Dacă i se punea întrebarea lui Augustin, aşa cum a şi fost, care a fost factorul determinant în cel care primea acest dar al harului şi cel care nu primea, răspunsul său era, predestinarea suverană conform căreia Dumnezeu alege în mod suveran proprii săi aleşi din întreaga eternitate.
Aceste doctrine ale suveranităţii harului şi ale predestinării erau subiectele controversei. Şi în opoziţie cu aceste păreri ale lui Augustin poziţiile teologice similare cu cele ce sunt legate de oferta gratuită care au fost propuse.
Unii din oponenţii lui Augustin a fost Cassian. El nu a fost de acord cu poziţia lui Pelagius că voinţa este liberă într-un sens absolut al cuvântului, dar el a insistat în a menţine că voinţa este liberă la o anumită extindere. Păcatul odată intrat în rasa umană prin căderea lui Adam nu l-a furat pe om de o voinţă liberă, dar păcatul a slăbit voinţa omului aşa că este dificil pentru om să aleagă binele; el are nevoie de asistenţă divină.
La fel cum învăţătura lui Augustin despre incapacitatea voinţei umane de a alege binele la dus la doctrina predestinării suverane prin adevărul harului suveran, în acelaşi fel şi Cassian a purces din ideea unei voinţe libere la doctrina unei iubiri divine care voieşte mântuirea tuturor. Ar trebui să fie clar faptul cum aceste două idei stau conectate: dacă mântuirea este în cele din urmă dependentă de alegerea voinţei omului şi pe alegerea lui Dumnezeu în predestinarea suverană, atunci este evident faptul că Dumnezeu din partea sa îi iubeşte pe toţi şi caută mântuirea tuturora. Dragostea lui Dumnezeu, care este nespus de tandră, se extinde faţă de toţi oamenii. Dacă un om este sau nu salvat în cele din urmă depinde de alegerea sa proprie a propunerilor dragostei.
Aceste păreri ale lui Cassian au fost urmate de Prosper.
Au existat întotdeauna anumite întrebări dacă Prosper a predat într-adevăr părerile semi-pelagiene. Îndoiala sa reiese din faptul că Prosper s-a angajat într-o corespondenţă extensivă cu Augustin în aceste întrebări şi a fost mijlocul principal prin care Augustin a aflat despre învăţăturile diferiţilor teologi din Gaul. Nu este întotdeauna uşor să spui din corespondenţa lui Prosper dacă el îşi exprima sau nu propriile sale opinii sau doar că-l informa pe Augustin despre ceea ce învăţau alţii şi că ar cere anumită lumină în aceste chestiuni.
Totuşi, se pare a fi aproape sigur că el nu era în întregime de acord cu părerile lui Augustin şi că, mai ales spre sfârşitul vieţii lui, el a fost de acord în mod substanţial cu poziţia pe care o preluase Cassian. De fapt, este chiar posibil ca el să fi fost responsabil de avansarea părerilor lui Cassian în anumite privinţe. Este aproape sigur faptul că Prosper este acela care a introdus în discuţie distincţia în voinţa lui Dumnezeu dintre o voinţă care era universală şi condiţionată, şi o altă voinţă care era particulară şi necondiţionată. Dorind într-un anumit sens să menţină suveranitatea lui Dumnezeu în lucrarea harului şi a predestinării, şi totuşi dedicat ideii voinţei libere, el a vorbit despre o voinţă a lui Dumnezeu care era expresivă a dorinţei lui Dumnezeu de a-i salva pe toţi, o voinţă care era prin urmare condiţionată; şi despre o voinţă care era particulară şi necondiţionată, limitată, prin urmare doar pentru cei aleşi şi realizaţi în lucrarea harului suveran.
Faptul că Prosper era semi-pelagian în părerile lui este dovedit de disputa multora a faptului că el este autorul unui pamflet care a apărut în acea vreme sub numele de: De Vocatione Omnium Gentium. Acest pamflet trata în particular aspectul harului raportat la controversă. Autorul făcea o distincţie între harul general şi cel particular. Harul general stă legat cu revelaţia generală în sensul că revelaţia generală descoperă acest har general al lui Dumnezeu tuturor. De fapt, totuşi, acest har general care vine prin revelaţia lui Dumnezeu în creaţie este de asemenea aplicat în interior în inima fiecărui om aşa încât acesta devine în om originea întregii religii. Harul particular, pe de altă parte, este oferit doar unora şi este necesar mântuirii. Harul general, pe care îl primesc toţi, este expresiv al voinţei lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi2.
Oricine este cât de cât obişnuit cu teologie ofertei gratuite recunoaşte imediat cum toate aceste idei sunt o parte integrantă a acelui concept. Din momentul apariţiei ofertei gratuite în gândirea reformată şi prezbiteriană, acesta a fost dezbătut şi dezvoltat în mod inevitabil în legătură cu ideea unei voinţe duble a lui Dumnezeu. Şi pe cât de des se pare, oferta gratuită stă de asemenea în mod inseparabil în legătură cu o anumită noţiune a harului general. Este uluitor, prin urmare, să notam faptul că aceste păreri au fost susţinute de oponenţii lui Augustin şi au fost repudiate de marele părinte bisericesc şi apărător viteaz al adevărului suveran, harul necondiţionat era înrădăcinat în alegerea eternă.
Încă un oponent al lui Augustin ocupă atenţia noastră. El a fost Faustus, care a fost ordonat ca episcop în 454. Şi el a vorbit despre un har general care precede harul special a cărui folosinţă este esenţială harului special. Harul general, atribuit fără distincţie peste toţi oamenii, devine mijlocul prin care voinţa liberă a omului este păstrată alături de un anumit sens religios şi moral. Doar atunci când, prin folosinţa acestui har general, un om, cu voinţa sa liberă, alege binele, harul special îi este oferit prin care el este de fapt mântuit. Şi astfel, şi pentru Faustus, harul special era bazat harul general şi mântuirea era dependentă de voinţa omului.
Deşi Augustin şi-a conturat poziţia sa de bază în controversa pelagiană, atacurile aşa zişilor semi-pelagieni l-au forţat să-şi definească mai ascuţit şi să-şi apere cu atenţie părerile sale. Datorită acestor atacuri Augustin a fost readus încă o dată la Scriptura pentru a studia acele pasaje Scripturale implicate şi de a-şi re-evalua lucrarea sa în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
Augustin a murit în 430 şi lupta a fost continuată de ucenicii săi.
Este de o semnificaţie considerabilă faptul că, deja în vremea lui Augustin, semi-pelagienii citau texte din Scriptură care se mai folosesc şi azi în apărarea ofertei gratuite. Aceasta nu înseamnă că argumentele lor au fost întotdeauna bazate pe Scriptură. De fapt, multe din obiecţiile pe care le-au ridicate ei împotriva poziţiei lui Augustin erau identice cu obiecţiile care se aduc astăzi despre harul suveran şi predestinarea suverană şi eternă. Augustin îi mustră adesea pe oponenţii săi că sunt mulţumiţi cu argumente din raţiunea umană mai degrabă decât să-şi bazeze poziţia lor pe Cuvântul lui Dumnezeu. Însă pe cât au folosit ei Scriptura, ei fac apel la texte ca Romani 2:4, 1 Timotei 2:4, şi 2 Petru 3:9, toate acestea fiind texte la care au făcut apel apărătorii ofertei gratuite.
În explicarea sa a acestor pasaje Augustin a insistat că ele trebuiesc interpretate doar ca aplicându-se celor aleşi. Şi în apărarea acestei poziţii pe baza Scripturii, el a devenit din ce în ce mai convins de soliditatea Biblică a poziţiei sale şi de starea greşită a poziţiei luată de oponenţii săi. El a reafirmat şi a re-accentuat adevărurile harului suveran în toată lucrarea de mântuire şi a predestinării eterne şi suverane.
Părerile sale, totuşi, nu au predominat în biserică. Deşi câţiva au condamnat la o anumită extindere părerile semi-pelagienilor, nici unul nu a stat ferm pentru doctrinele lui Augustin. Aşa cum am sugerat anterior, aceasta era probabil datorită faptului că biserica se dedicase deja pe sine la o anumită idee a liberei voinţe în legătură cu determinarea ei de a păstra meritul faptelor bune3.
Oricare ar fi cazul, adevărul e că în 529, Conciliul de la Orange a vorbit în mod decisiv despre această întrebare. În timp ce Conciliul a atacat anumite aspecte ale învăţăturii semi-pelagienilor, şi în timp ce a şi afirmat anumite doctrine ale lui Augustin, faptul este că Conciliul a refuzat să adopte un Augustinianism pur. În timp ce acesta afirma doctrina păcatului original şi necesitatea necondiţionată a harului, acesta a lăsat loc noţiunii păcatului ca o boală mai degrabă decât ca moarte spirituală şi era tăcut în asemenea doctrine cheie ca incapacitatea absolută a voinţei de a alege binele, şi a predestinării suverane şi eterne. Acesta s-a văzut doar potrivit să avertizeze împotriva noţiunii unei predestinări faţă de rău, ceva ce Augustin nu învăţase. În efect, semi-pelagianismul a câştigat ziua.
Care este concluzia noastră?
În primul rând, ideea ofertei evangheliei nu a fost ca cea discutată în timpul acestei controverse. Într-un fel aceasta era de înţeles. Pe de-o parte, întregul adevăr referitor la predicarea evangheliei nu primise atenţia teologică din acest timp şi nici un detaliu Scriptural al doctrinei nu a fost expus de către biserică. Întrebarea despre relaţia dintre aceste păreri ale semi-pelagienilor şi predicarea nu era, prin urmare, confruntată. Pe de altă parte, însăşi Roma, cu dezvoltarea sistemului sacerdot, începuse deja să de-accentueze predicarea în favoare unui accent pe sacramente.
Cu toate aceste, anumite idei care au fost în decursul istoriei asociate cu doctrina ofertei gratuite şi care, de fapt, care au fost ţesute în urzeala şi bătătura teologiei ofertei libere erau deja predate în această perioadă. Noi ne referim la astfel de idei ca libertatea voinţei, o voinţă dublă a lui Dumnezeu care doreşte atât salvarea tuturor oamenilor şi care voieşte şi mântuirea doar a celor aleşi, un har general pe care îl primesc cu toţi şi un har special care este oferit în mod condiţionat pe alegerea voinţei, şi o dragoste generală a lui Dumnezeu pentru toţi care este exprimată în dorinţa lui Dumnezeu de a-i salva pe toţi.
Împotriva tuturor acestor păreri Augustin a stat ferm în apărarea harului suveran. Şi, în timp ce cu siguranţă că părerile lui nu au predominat în timpul său şi nici în secolele ulterioare, cu toate acestea, ele au fost făcute încă o dată confesiunea bisericii şi au fost dezvoltate în vremea Reformei. Spre aceştia ne vom întoarce atenţia în continuare.
Note de subsol
2 Această idee că harul particular este clădit pe harul general şi că harul general stă legat de revelaţia generală nu este o idee străină pentru mulţi teologi care au adoptat în anii mai recenţi ideea ofertei libere. Cercetaţi, de exemplu capitolele 3 şi 4 din cartea lui H. Bavinck Our Reasonable Faith; şi a lui Masselink, General Revelation and Common Grace.
3 Cf. studiului meu intitulat, Augustine, Gottschalk and the Doctrine of Predestination, disponibil de la Seminary.
