1. Viaţa lui Augustin (354 –430)
a. Adolescenţa:
i. Tatăl lui Augustin nu era creştin, insă mama lui, Monica era.
Aceasta a avut un rol important în viaţa lui, rugându-se permanent pentru el şi implorându-l să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cu toate acestea, el nu părea să aibă înclinaţii spre viaţa spirituală, însă din punct de vedere intelectual era foarte promiţător şi de aceea a fost trimis la şcoală cu scopul de a ajunge un învăţat care să slujească în guvern.
b. Tinereţea:
i. Era un adevărat umanist – un om care iubea viaţa, învăţătura şi în curând femeile. Se învârtea în cercurile cele mai intelectuale şi mai moderne. O religie la modă invada Imperiul acelui timp – maniheismul. Religia se baza pe învăţăturile unui oriental pe nume Mani şi avea ca fundament viziunea dualistă asupra lui Dumnezeu.
ii. Augustin a devenit un profesor din ce în ce mai apreciat şi s-a mutat la Roma, iar în cele din urmă la Milano care era capitala părţii de vest, întocmai cum Roma era capitala Imperiului la acea vreme. Până acum, Augustin fusese dezamăgit de maniheişti, pentru că nu-şi puteau sprijini argumentele cu dovezi inteligente şi nu aveau dreptate în anumite ştiinţe cum ar fi astronomia.
iii. A fost foarte influenţat de predicile puternicului episcop din Milano, Ambrozie. La început s-a dus să-l asculte doar de dragul elocvenţei cu care predica. Studiindu-i pe neoplatonicieni, Augustin a fost în sfârşit eliberat de doctrinele maniheismului şi şi-a început astfel ultima călătorie înspre Hristos.
c. Convertirea:
i. În 386, după ce a aflat de sacrificiile făcute de călugării creştini, a trecut printr-o autocondamnare hotărâtoare şi în timp ce se plimba pe afară a auzit o voce spunând: „ia şi citeşte, ia şi citeşte.” Augustin a luat acest lucru ca un semn care-i spunea că trebuie să citească Biblia şi a deschis-o la întâmplare. Ochii i-au căzut pe versetul din Romani 13:14: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele.” În acea zi, prin harul Domnului a fost eliberat de poftele lui, a renunţat la poziţia de profesor şi s-a pregătit pentru viaţa monastică.
d. Episcop:
i. Revenit în Africa de Nord, Augustin a vrut să trăiască o viaţă evlavioasă simplă în contemplaţie, dar această pace nu avea să dureze mult. În 391 a fost făcut preot, fără prea mare tragere de inimă din partea sa, iar în 396 a preluat funcţia de episcop de Hippo, poziţie pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieţii.
e. Teolog:
i. Nu avem timp să vorbim şi despre celelalte aspecte ale vieţii lui Augustin în afara controversei lui cu Pelagius. Bineînţeles, este cunoscut pentru Confesiunile sale, carte ce a fost numită prima autobiografie în istoria europeană. Aceasta este o carte clasică pentru orice creştin, dar din punct de vedere evanghelic nu este cu totul lipsită de implicaţii mai puţin fericite pentru cursul ulterior al istoriei. Augustin, ca majoritatea oamenilor mari ai bisericii acestei perioade, era un foarte mare susţinător al vieţii monastice şi îşi datează convertirea nu din momentul în care a crezut pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu, ci din momentul în care a fost capabil să îmbrăţişeze celibatul fără nici o rezervă.
ii. O altă trăsătură importantă a operei lui Augustin este controversa lui cu donatiştii. Grupul donatiştilor datează din timpul ultimelor prigoane din Africa de Nord. Ei negau validitatea jurământului depus de slujitori nevrednici şi astfel s-au separat de ceea ce considerau biserica coruptă. Augustin s- a ridicat împotriva lor prin scrierile sale şi prin dispute publice, dar în cele din urmă a decis că autorităţile aveau datoria de a restabili ordinea în biserică. Într-o faimoasă dispută el a folosit Luca 14:23 („ sileşte-i să intre”) pentru a justifica implicarea statului în anihilarea acestui grup minoritar. Aceasta a pecetluit acordul Bisericii pentru reprimarea religioasă din Evul Mediu şi până în perioada Reformei.
iii. Augustin era remarcabil în explicarea doctrinei Trinităţii şi a majorităţii problemelor importante în acea perioadă. El este recunoscut ca fiind cel mai mare gânditor al antichităţii creştine.” (Britannica). Cartea lui, Cetatea lui Dumnezeu, o explicare detaliată a adevăratei interpretări a istoriei din perspectiva căderii iminente a Romei, este o lucrare clasică alături de Confesiuni.
Introducere în controversa pelagiană:
a. Mai întâi se impune să remarcăm faptul că aceste subiecte nu au fost aduse în atenţia bisericii cu consecvenţă şi acurateţe până la Augustin. Aceasta s-a întâmplat din mai multe motive. Doctrina privitoare la Dumnezeu şi Hristos a captivat atenţia bisericii, aşa cum am văzut, timp de mai mulţi ani. Mai important e faptul că cei mai de seamă opozanţi ai creştinismului timpuriu au fost religiile şi filosofiile care accentuau destinul impersonal sau determinismul care guverna destinele oamenilor. Ca şi multele filosofii raţionaliste, atât religia romană, cât şi cea greacă au avut această tendinţă. În plus, noua religie maniheistă era foarte fatalistă. La începuturile sale Augustin a trebuit să apere doctrina libertăţii omului contra maniheismului şi a făcut-o într-un fel care contrazicea parţial doctrinele sale de mai târziu, care erau formulate ca răspunsuri împotriva lui Pelagius. Astfel, chiar în persoana lui Augustin putem observa creşterea prin care a trebuit să treacă biserica pentru a putea răspunde dublei probleme a libertăţii/suveranităţii.
b. Pentru a aşeza această controversă în contextul bisericii din zilele noastre, să remarcăm faptul că spre deosebire de doctrina Trinităţii aceste doctrine sunt încă un motiv de controversă în majoritatea bisericilor evanghelice. Numele s-au schimbat, dar problemele au rămas aceleaşi. „Calviniştii” şi „armenii” sunt numele folosite azi, cel puţin în bisericile cu care avem noi legături. Nimeni nu ar fi de acord să fie numit pelagian (şi în continuare o să vedem de ce), dar linia de demarcaţie între suveranitatea lui Dumnezeu şi cea a omului rămâne.
c. Evanghelicii, în special, afirmă că există o cale de mijloc între voinţa liberă a omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Am auzit afirmaţii de genul: „Dumnezeu este atât de suveran, încât s-a limitat pe Sine pentru ca omul să poată avea o adevărată voinţă liberă.” Eu cred, însă, că asemenea poziţie de mijloc nu există. Dumnezeu spune în Isaia 46:9,10: „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul ca Mine, spunând sfârşitul de la început şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. ‚Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi duce la îndeplinire toată plăcerea Mea.’” Ori acest verset, şi alte sute de astfel de versete, sunt adevărate ori nu sunt adevărate. Problema nu este că suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului nu sunt ambele adevărate – ele sunt adevărate, dar nu poate fi adevărat că Dumnezeu are voinţă liberă, iar omul are şi el voinţă liberă.
d. Studiul lui Augustin, care a avut de-a face atât cu pelagianiţii, cât şi cu semi-pelagianiţii, ne va ajuta să înţelegem aceste chestiuni. Faptul că au fost discutate acum aproape 1500 de ani şi încă mai constituie motiv de controversă, dovedeşte că nu vor fi rezolvate curând. Cu toate acesta, consider că argumentele de bază ale lui Augustin încă stau în picioare şi nu pot fi contrazise. Augustinienii (calviniştii) au fost totdeauna acuzaţi că îndrăznesc să-L definească pe Dumnezeu şi că încearcă să pătrundă în domenii prea profunde pentru om, dar eu cred că adevărul este exact contrariul. Augustinienii, mai degrabă, afirmă simplu învăţăturile evidente ale Bibliei, în timp ce semi-pelagianiţii sau pelagianiţii încearcă să-L definească pe Dumnezeu, şi după ce au făcut-o, sunt nemulţumiţi de învăţătura clară augustiniană şi încep să depene teorii care Îl explică pe Dumnezeu şi încearcă să-L scoată din capcana constituită de suveranitatea Sa.
Pelagius şi doctrinele lui:
a. Pelagius (c. 354 – după 418) era călugăr din Britania (încă parte a Romei), dar nu era preot. A fost învăţător al Bibliei la Roma aproximativ între anii 380 – 410 – l-am putea numi un lider de studiu biblic. Slujea în diferite cercuri aristocratice şi scria comentarii asupra Bibliei. Era foarte respectat pentru moralitatea caracterului său chiar şi de rivalii lui.
b. S-a opus unor tendinţe pe care le-a observat în scrierile lui Augustin, în special împotriva afirmaţiei din Confesiuni „Oferă ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce alegi.” Aceasta îi părea o învăţătură fatalistă. A negat faptul că Dumnezeu ar porunci ceva ce nu era în puterea omului de a face. A condamnat climatul moral neglijent al unor asemenea învăţături privitoare la har ale creştinilor romani.
c. În 410 când goţii au atacat Roma, Pelagius, ca mulţi alţii, a părăsit oraşul şi a ajuns în Africa, într-o ramură a bisericii care era puternic influenţată de Augustin.
d. În această vreme avea deja câţiva ucenici în diferite regiuni. Învăţăturile lui priveau:
1. Negarea păcatului originar (adică viciul şi corupţia) moştenit de la Adam. Fiecare om se naşte ca o individualitate nouă şi liberă cu aceleaşi puteri de alegere şi responsabilităţi ca şi Adam.
2. Negarea vinei originare primite prin păcatul lui Adam. Printre alte implicaţii, această afirmaţie punea sub semnul întrebării necesitatea botezului la copii din moment ce un bebeluş nu avea nici un motiv pentru care ar fi necesitat botezul. Cu toate acestea, Pelagius însuşi a susţinut că botezul copiilor e bun şi că ar trebui să continue, chiar dacă nu pentru înlăturarea păcatelor sale.
3. Afirmaţia potrivit căreia omul putea fi liber de păcat. În consecinţă, negarea necesităţii lucrării lui Dumnezeu pentru a realiza eliberarea de păcat. Puterea este în noi, chiar dacă Dumnezeu ne ajută.
e. Episcopii din Africa de Nord au început să-l condamne pe Pelagius şi felul în care vedea el lucrurile. În jurul anului 412 a plecat în Palestina, unde preoţii orientali simpatizau cu doctrina voinţei libere şi unde trăia cărturarul occidental Jerome care i-a făcut necazuri lui Pelagius în acea regiune.
f. După unele tulburări cu papi şi concilii(1), se pare că Pelagius a părăsit Palestina. Nu mai apare nici o menţiune a sa în istorie şi e posibil să fi murit în Egipt. Pelagianismul a fost condamnat la conciliul ecumenic din Efes în 431 împreună cu nestorianismul, dar nu s-a cercetat prea mult doctrina pelagianită. Nestorius invitase la Constantinopole nişte pelagianiţi şi de aceea cele două erezii au fost asociate în mintea episcopilor.
4. Răspunsurile lui Augustin:
a. Augustin a petrecut aproape 20 de ani pentru a scrie diferite lucrări care combăteau erorile pelagianismului. Înspre sfârşitul vieţii, i s-a permis să vadă dezvoltarea doctrinei cunoscute sub numele de semi-pelagianism şi astfel a putut să scrie şi împotriva acestei versiuni de compromis.
b. Nu avem timpul (iar eu nu am nici capacitatea) de a rezuma şi discuta fiecare în parte dintre scrierile lui Augustin, aşa că vom face o rezumare tradiţională a celor mai importante teme abordate. Să notăm faptul, că nu avem timpul necesar pentru a apăra doctrinele lui Augustin din Biblie, care a fost principala lui sursă de inspiraţie. Aici vrem doar să le schiţăm cu exactitate în linii mari.
c. [Păcatul originar] Augustin s-a concentrat supra adevărului căderii lui Adam, a consecinţelor acestui fapt şi asupra transmiterii păcatului său descendenţilor săi. El a văzut că fiecare fiinţă umană moşteneşte de la părinţi vina păcatului care vine de la Adam. Nu numai că Adam a acţionat ca reprezentant al nostru, dar el credea că într-un fel noi toţi am fost în Adam comiţând şi noi păcatul originar. (Parţial această percepţie se datorează unei traduceri greşite a versetului din Romani 5:12. În Biblia lui latină erau cuvintele „în care toţi au păcătuit”). După cum în mod reprezentativ, Adam şi-a condus „sămânţa” în condamnare şi moarte, tot aşa Hristos a murit în mod reprezentativ pentru oameni şi le-a adus neprihănirea. Augustin a făcut speculaţii privitoare la metoda transmiterii păcatului, iar acestea sunt aici mai puţin folositoare. Împărtăşind dorinţele ascetice ale călugărilor şi având în vedere viaţa lui păcătoasă dinainte, el a susţinut că actul de a zămisli copii este păcătos şi a găsit aluzii la felul în care Domnul nostru a rămas fără păcat, deoarece nu a fost născut prin contact sexual (Psalm 51).
d. [Depravarea totală.] Augustin a insistat pe larg asupra Corupţiei naturii omului şi prin urmare a lipsei de libertate a voinţei de a-L alege pe Dumnezeu, de a exercita credinţă sau de a face ceva, orice, care să-L ducă înspre împăcarea cu Dumnezeu. Libertatea omului de a acţiona nu este pusă la îndoială, el e cel care face alegerea. Cu toate acestea, alegerile lui sunt acum determinate în întregime de natura sa coruptă şi în el însuşi nu are nici o capacitate de a-L alege pe Dumnezeu. Augustin a făcut nişte comparaţii folositoare aici. A arătat că Adam se găsea în postura de a putea păcătui şi de a nu putea păcătui, dar prin păcatul lui, s-a făcut pe sine şi pe urmaşii lui incapabili să nu păcătuiască. După moarte sfinţii răscumpăraţi vor fi aşezaţi în sfârşit într-o postură de care Adam nu s-a bucurat şi anume neputinţa de a păcătui.
e. [Alegerea necondiţionată şi harul irezistibil.] Ca o urmare logică a ceea ce s-a zis mai sus, devine evidentă necesitatea doctrinei harului liber al lui Dumnezeu (nu numai din punct de vedere logic, ci şi scriptural). Dumnezeu trebuie să mântuiască în mod suveran şi liber din moment ce nu putem să-L alegem pe El. Harul lui Dumnezeu oferă totul, aşa că alegerea nu se poate fundamenta pe viitoare merite ale omului, anticipate în prezent. Chiar şi credinţa este harul lui Dumnezeu către cei aleşi. Harul şi predestinarea nu pot fi separate.
„Voinţa liberă a omului nu foloseşte, cu adevărat, la nimic decât la păcat, dacă nu cunoaşte calea adevărului; chiar după ce datoria lui şi scopul corect pentru viaţa lui încep să-i fie cunoscute, dacă nu îşi găseşte desfătarea în adevăr şi nu îl iubeşte, omul nu îşi îndeplineşte datoria, nu porneşte înspre împlinirea adevărului şi nici nu trăieşte cum ar trebui. Pentru ca afecţiunea noastră să fie angajată în aceasta, „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre”, nu prin voinţa noastră liberă, ci „prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5). (Despre Duh şi literă, 3.5). Harul şi predestinarea se deosebesc prin acea că predestinarea este pregătirea, iar harul este aplicarea practică a harului nemeritat al lui Dumnezeu.
f. [Perseverenţa sfinţilor.] Augustin susţinea că nici unul dintre cei aleşi nu va cădea în cele din urmă, ci că Dumnezeu îi va aduce pe toţi cei din poporul Său la Sine. Ceea ce el numeşte „cădere” este diferit de ceea ce ne-am aştepta noi. El propovăduia că există oameni care – în această viaţa, arată întocmai ca şi creştinii şi erau din toate punctele de vedere creştini -cădeau şi astfel demonstrau că nu erau aleşi. Acest lucru e diferit de majoritatea formulărilor calviniştilor de azi care susţin că odată ce o persoană a devenit creştină poate ajunge la convingerea că ea personal nu va cădea niciodată. În sistemul lui Augustin, această convingere nu era vizibilă şi de fapt el afirma că o asemenea certitudine e de neatins. (Vezi capitolul Despre perseverenţa sfinţilor). El a mai afirmat că perseverenţa este un dar al lui Dumnezeu pentru poporul Său şi poporul Lui întotdeauna obţine acest dar şi astfel întotdeauna perseverează.
d. Doctrinele lui Augustin au fost pângărite de învăţăturile catolice timpurii în care el nu a încetat niciodată să creadă:
i. Necesitatea botezului pentru mântuire. Drept urmare, botezul copiilor nu trebuie renegat.
ii. Confundarea îndreptăţirii cu sfinţirea. Augustin nu a avut o viziune atât de detaliată asupra îndreptăţirii aşa cum a avut Martin Luther şi alţi reformatori de mai târziu, dar şi el vedea îndreptăţirea mai degrabă ca o infuzie de neprihănire decât ca o declaraţie legală a stării neprihănite a păcătosului în faţa lui Dumnezeu.
iii. O vedere generală înaltă asupra bisericii, ca instituţie, care nu este validată nici de Scriptură, nici de istorie.
(Cu toate că în acel timp se părea că istoria era de partea lui).
5. Semi-pelagianismul:
a. Înspre sfârşitul vieţii lui Augustin, învăţători cum era Cassian John au găsit o cale de mijloc care mai târziu a fost numită (corect sau greşit) semi-pelagianism. Nu este incorect să spunem că oricare ar fi poziţia oficială a diferitelor biserici, majoritatea creştinilor ţin doctrina semi-pelagianită, inclusiv cea mai mare parte a protestanţilor şi mulţi din cei care pretind calvinismul drept moştenirea lor. Semi-pelagianismul originar era cel mai popular în Gaul.
i. Trăsături ale semi-pelagianismului:
1. Cunningham spune că augustinienii şi pelagianiţii sunt de acord asupra următoarelor două puncte importante: „În primul rând, înainte ca oamenii să fie primiţi în rai trebuie să se pocăiască şi să creadă în Domnul Isus Hristos şi să trăiască apoi o viaţă de ascultare; în al doilea rând, oamenii au o natură morală până acum pângărită de viciu, iar acest proces indispensabil de schimbare nu poate fi realizat fără lucrarea supranaturală şi plină de har a lui Dumnezeu asupra lor.” (Cunningham, I, p. 348.)
2. Puncte de dezacord. Cassian şi semi-pelagianiţii învăţau că natura şi voinţa omului este să fie bolnav şi mort în păcat. Voinţa omului a fost capabilă să Îl aleagă pe Dumnezeu, deşi poate, capabilă să facă doar acest lucru şi nimic altceva; după alegerea lui Dumnezeu, Dumnezeu dă har ca să îl ajute pe om să-şi desăvârşească procesul de a deveni creştin. De aceea, credinţa nu este cu adevărat un dar de la Dumnezeu.
Cunningham comentează asupra credinţei văzută ca dar: „s-au depus multe eforturi pentru a explica felul natural şi uşor în care credinţa, ca s-o simplificăm foarte mult, ca s-o aducem la un nivel inferior ca şi când ar fi cea mai umilă capacitate – uneori din motive mai bune sau mai vrednice, dar mă tem că uneori din dorinţa de a diminua , dacă nu chiar de a elimina, necesitatea unei lucrări supranaturale prevenitoare [anterioară] a Duhului lui Dumnezeu în producerea ei.” (Cunningham, I, p. 350).
3. În opoziţie cu Augustin, semi-pelagianiţii au susţinut că omul are libertatea de a se opune harului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte harul lui Dumnezeu nu este har irezistibil.
4. Din cele două puncte de mai sus, este evident că semi-pelagianiştii nu aveau o doctrină a alegerii necondiţionate sau a unui număr fix de aleşi. Mai degrabă, Dumnezeu „vrea” ca toţi oamenii să fie mântuiţi (I Tim. 2:4). Semi-pelagianiţii explică alegerea lui Dumnezeu pe baza cunoaşterii dinainte a viitoarelor acţiuni ale fiecărei fiinţe umane. El îi alege pe cei despre care ştie dinainte că vor crede.
ii. Răspunsul lui Augustin în legătură cu semi-pelagianismul:
1. Augustin a scris cel puţin două cărţi împotriva ideilor semi-pelagianiţilor după ce a fost familiarizat cu învăţăturile lor prin scrisorile unor călugări din Galia. Titlurile acestor cărţi sunt De Praedestinatione Sanctorum (Despre predestinarea sfinţilor) şi De Dono Perseverantiae (Despre darul perseverării).
2. În prima carte el dovedeşte că până şi începutul credinţei, primii paşi mici ai credinţei, chiar şi gândul şi dorinţa de a crede, sunt darurile lui Dumnezeu şi nu trebuie separate de restul darurilor lui Dumnezeu ca şi când ar fi cumva contribuţia omului la planul de mântuire.
3. În a doua carte el tratează doctrina perseverenţei sfinţilor. Aici el dovedeşte că perseverenţa, ca şi începutul credinţei, este de asemenea harul infailibil al lui Dumnezeu şi că este oferit aleşilor Săi. (Acesta e unul din locurile unde abordează acea doctrină ciudată conform căreia Dumnezeu amestecă pe cei căzuţi cu poporul Lui).
4. Augustin a recunoscut că prin faptul că semi-pelagianiţii au acordat omului o voinţă liberă şi posibilitatea de a alege, chiar dacă într-o măsură infinit de mică, au ajuns în aceeaşi situaţie cu pelagianiţii. S-au lipsit de harul lui Dumnezeu.
6. Replica bisericii împotriva pelagianiţilor:
a. Episcopii din Africa de Nord au fost întotdeauna de partea lui Augustin, care în fond era unul dintre ei şi au condamnat pelagianismul în câteva concilii locale.
b. Pelagius a fost condamnat de conciliul din Efes în 431, cu toate că se pare că nu s-au discutat prea mult aceste probleme.
c. Conciliul de la Orange, conciliul bisericii occidentale, a condamnat definitiv semi-pelagianismul şi astfel afirmaţia că biserica de Vest (adică cea Romano Catolică) va urma oficial doctrina augustiniană s-a definitivat.
7. Consecinţe:
a. Din totdeauna biserica a tins înspre semi-pelagianism în teologia ei şi în special în pietatea ei populară. Pe vremea Reformei, Biserica Romano Catolică a recunoscut că adevăratele doctrine augustiniene erau ţinute de reformatori şi astfel o formă de semi-pelagianism a fost adoptată de Conciliul de la Trent. (vezi a Şasea Sesiune a acelui Conciliu şi excelenta replică a lui Calvin, care aproape este un rezumat complet asupra subiectului credinţă şi îndreptăţire în lucrarea lui Imnuri şi tratate vol. 3.)
b. Luther a redescoperit doctrinele lui Augustin şi a accentuat robia voinţei, a făcut apoi o distincţie precisă între îndreptăţire şi sfinţire şi a deschis o perspectivă mai puţin magică asupra ritualurilor bisericeşti. Cu toate acestea, ucenicii lui, începând cu asistentul lui, Philipp Melanchton au reintrodus „sinergia”, iar luteranismul a devenit mai mult sau mai puţin semi-pelagian.
c. La origine, toţi reformatorii erau augustini sau calvinişti destul de stricţi în felul în care vedeau depravarea omului şi harul suveran al lui Dumnezeu. Calvin este cel care a sistematizat doctrinele şi a apărat cu hotărâre suveranitatea harului lui Dumnezeu. El a fost urmat de protestanţii care ţinuseră cel mai mult la doctrinele augustiniene (aici se includ aproape toţi protestanţii vorbitori de limbă engleză).
d. Armenismul a luat naştere în 1600 printre calviniştii danezi. Acesta era o trezire a învăţăturilor semi-pelagianite.
e. În special prin influenţa lui John Wesley, armenianismul a devenit o formă acceptabilă a protestantismului şi a rivalizat cu calvinismul până la sfârşitul secolului 19. În secolul 20 victoria armenianismului era aproape completă. Chiar dacă marii teologi de la seminariile conservatoare sunt deseori un fel de calvinişti, majoritatea covârşitoare a creştinătăţii continuă să laude din vârful buzelor „harul lui Dumnezeu” în timp ce înalţă voinţa şi alegerea omului deasupra planului lui Dumnezeu. În mare parte evanghelicii afirmă cele două doctrine fundamentale ale semi-pelagianismului: pasul iniţial, „pasul cel mic” al credinţei este un act al omului, fără intervenţia specială a harului lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi alege poporul bazat pe cunoaşterea anticipată a viitoarei lor credinţe.
1. Papa Inocentiu I l-a excomunicat pe Pelagius în 417, dar Papa Zosimus a ridicat interdicţia. Ulterior, a reintrodus-o în 418. Papa Boniface şi Sixtus III au respins cererile pelagianiţilor. Pelagius a fost eliberat de un sinedriu din Ierusalim şi a fost din nou achitat la Diaspolis (415); toate acestea s-au produs în Orient. Cu toate acestea, două concilii din Africa l-au condamnat în 416 din cauza cărţii sale Voinţa Liberă şi un sinod din Antiohia l-a alungat din Palestina în 424. NIDCC, p. 761.
