Din broşura O altă Evanghelie, de Pastorul William MacLean, M.A.
Doctrinele cardinale ale evangheliei veşnice pe care Arminianii le susţin spre propria lor distrugere sunt:
I. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU
Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii
II. DEPRAVAREA TOTALĂ
III. CHEMAREA EFICACE
Credinţa Mântuitoare
Incapacitatea şi Responsabilitatea omului
IV. ISPĂŞIREA
Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite
Garanţia păcătosului de a crede în Hristos
O prezentare eronată a chemării Evangheliei
V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR
Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului
************
1. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ÎN HARUL SĂU
Dumnezeu putea să lase întreaga omenire să se distrugă în păcatul lor şi în mizerie, aşa cum El i-a lăsat pe îngerii care nu şi-au păstrat poziţia lor de la început, dar potrivit cu buna plăcere a voii Sale, El ne-a ales în Hristos, înainte de întemeierea lumii, pe toţi pe care El şi-a propus să îi mântuiască. „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale,” (Efeseni 1:4, 5). „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Romani 8:28-30) Aceste versete care au fost citate de mulţi, şi întreaga schemă a răscumpărării de la Geneza la Apocalipsa, oferă o dovadă infailibilă şi calificată că mântuirea este gratuită şi este prin harul suveran.
Capitolul nouă din Romani este comentariul Duhului Sfânt asupra decretelor veşnice ale lui Dumnezeu. În legătură cu aceste mistere sublime nouă ni se pare, ca şi creaturi finite păcătoase, să stăm liniştiţi şi să ştim că El este Dumnezeu, drept în toate căile Sale, sfânt în toate lucrările Sale, că judecăţile Sale sunt de nepătruns şi căile Sale întrec înţelegerea noastră. La fel cum alegerea tuturor celor care El i-a destinat pentru a fi mântuiţi decurge din buna Sa plăcere suverană, tot aşa trecerea pe lângă restul omenirii îşi are şi ea sursa în sfatul de neînţeles al voii Sale suverane, în toate acţiunile în care El este sfânt, drept şi adevărat. „Alegerea este expresia milei divine; respingerea este cea a justiţiei divine. Oricine susţine doctrina alegerii trebuie să susţină şi doctrina respingerii. Respingerea implică faptul că Dumnezeu pur şi simplu trece pe lângă păcătos lăsându-l aşa cum este el. În alegere El îl alege pe păcătos în harul Său suveran. Amândouă sunt acte ale suveranităţii lui Dumnezeu.” (Pastorul D. Beaton, Free Presbyterian Magazine, Vol. 35: p. 244). Cei care nu sunt aleşi de Dumnezeu, potrivit sfatului de nepătruns al voii Sale, sunt rânduiţi „pentru dezonoare şi pentru păcatul lor, spre lauda justiţiei Sale glorioase” (“Confession of Faith,” Ch. 3, sec. 7). Nu pentru s-a trecut peste fiinţa lor vor fi ei judecaţi, ci pentru păcatele lor. Faptul că fiinţa lor a fost trecută cu vederea este un act suveran: condamnarea lor este un act justiţiar al lui Dumnezeu în capacitatea Sa de judecător. „Mântuirea este toată prin har, pedeapsa tuturor este datorită păcatului. Mântuirea lui Dumnezeu de la primul la ultimul – Alfa şi Omega; dar pedepsirea oamenilor nu este de la Dumnezeu: şi dacă tu pieri, din mâinile tale ţi se va cere sângele tău” (C. H. Spurgeon).
„Suveranitatea lui Dumnezeu este piatra de poticnire pe care mii cad şi pier; şi dacă ne luptăm cu Dumnezeu în privinţa suveranităţii Sale aceasta va fi spre ruina noastră veşnică. Este absolut necesar ca noi să ne supunem lui Dumnezeu ca unui suveran absolut, şi suveranul sufletelor noastre; ca Unuia care poate avea milă şi poate împietri pe cine vrea El” (Jonathan Edwards).
Toţi oamenii lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, sunt aduşi în acest punct – să vadă că Dumnezeu are un „popor,” „un popor specific,” un popor separat de lume, un popor pe care El l-a „creat pentru Sine, ca ei să vestească lauda Sa.” Alegerea mai devreme sau mai târziu este ascunsă în inimile poporului lui Dumnezeu. Iar un om care trăieşte şi moare împotriva acestei doctrine binecuvântate, trăieşte şi moare în păcatele sale; şi dacă moare în această ostilitate, el va fi blestemat în acea ostilitate (J. C. Philpot).
„Pe de altă parte, Arminienii susţin şi învaţă alegerea condiţionată pe baza credinţei prevăzute. Acest lucru este contrar Adevărului. Câtă vreme oamenii sunt neregeneraţi, ei sunt într-o stare de necredinţă, fără speranţă în Dumnezeu şi fără credinţă în Hristos. Când sunt mântuiţi prin har, ei au credinţă, dar nu de la ei înşişi. Aceasta nu este din propria lor putere sau din voinţa lor liberă, ci este darul lui Dumnezeu prin învăţătura eficientă a Duhului Sfânt. De aceea, credinţa nu poate fi cauza alegerii. Ea este efectul ei şi este asigurată de ea. „Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică, au crezut.”(Fapte 13:48) „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:8-10)
Textul citat de Arminieni pentru a-şi susţine doctrina lor a alegerii condiţionate pe baza credinţei prevăzute, este „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi Hotărât mai dinainte, etc.” (Romani 8:29) O astfel de promisiune este superficială şi nu poate fi susţinută. „Cuvântul „cunoscut mai dinainte” în sensul folosit de Noul Testament, aşa cum a remarcat Dr. W. G. T. Shedd, este întrebuinţat în sensul ebraicului yada (cunoaşte) care indică dragostea şi favoarea. „Nu cunoaştere mai dinainte ca o simplă preştiinţă,” zice Calvin, „ci adopţia prin care Dumnezeu i-a deosebit din veşnicie pe copiii Săi de cei condamnaţi.” Scripturile reprezintă alegerea ca având loc în trecut, făcând abstracţie de meritul personal. „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:11-13) Suveranitatea alegerii lui Dumnezeu devine clară în afirmaţia lui Pavel că Hristos a murit pentru oamenii Săi în timp ce ei erau încă păcătoşi (Romani 5:8). S-a spus bine că Arminianii iau alegerea din mâinile lui Dumnezeu şi o pun în mâinile oamenilor” (The Reformed Faith (Credinţa Reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 24). „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36)
Un alt subterfugiu la care au recurs Arminianii pentru a explica alegerea particulară a indivizilor, este să spună că textul „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” (Romani 9:13) înseamnă o alegere naţională, nu persoane deosebite, ci copiii lui Iacov şi copiii lui Esau – copiii lui Israel şi copiii lui Edom. „Acum, îi întrebăm prin tot ceea ce este rezonabil,” comentează C. H. Spurgeon, „nu este la fel de nedrept din partea lui Dumnezeu că alege o naţiune şi o lasă pe cealaltă?” Argumentul pe care ei şi-l imaginează că ne răstoarnă pe noi îi răstoarnă şi pe ei. Niciodată nu a fost un subterfugiu mai prostesc decât acela de a încerca să arăţi clar alegerea naţională. Ce este alegerea unei naţiuni, decât o alegere de mai multe unităţi, de atât de mulţi oameni? – şi aceasta este egală cu alegerea particulară a indivizilor. În gândire, oamenii nu pot vedea clar că dacă – ceea ce nu credem noi în nici un caz – ar fi vre-o nedreptate în Dumnezeu în alegerea unui om şi nu a altuia, cu cât mai mare ar fi nedreptatea în cazul alegerii unei naţiuni şi nu a alteia. Nu! Nu putem scăpa de această dificultate astfel, ci ea este mărită foarte mult prin această denaturare prostească a Cuvântului lui Dumnezeu. În plus, aici este dovada că aceasta nu este corect: citiţi versetele care îl precedă. Acesta nu spune nimic despre naţiuni; el spune, „Căci, cu toate că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, se referea la copii, nu la naţiuni. Desigur, ameninţarea a fost împlinită după aceea în poziţia celor două naţiuni; Edom a fost făcut să îl slujească pe Israel. Dar textul înseamnă exact ceea ce spune; el nu se referă la naţiuni, ci se referă la persoanele menţionate. „Iacov” – acesta este omul a cărui nume era Iacov – „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Aveţi grijă, prietenii mei dragi cum vă amestecaţi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Am auzit de cineva care schimba pasajele care nu îi plăceau. Aceasta nu se poate, ştiţi, nu le puteţi schimba; ele sunt într-adevăr la fel. Singura noastră putere cu Cuvântul lui Dumnezeu este pur şi simplu să îl lăsăm să stea aşa cum este el şi să ne străduim prin harul lui Dumnezeu să ne adaptăm noi înşine la el. Nu trebuie niciodată să încercăm să facem Biblia să se plece înaintea noastră, de fapt nu putem, pentru că adevărurile revelaţiei divină sunt tot atât de sigure şi solide ca şi tronul lui Dumnezeu. Dacă un om vrea să se bucure de o perspectivă încântătoare şi un munte măreţ îi stă în calea lui, începe el să îl reteze de la bază, în speranţa deşartă că în final acesta va deveni o câmpie netedă înaintea lui? Nu, ci dimpotrivă, el îl foloseşte cu grijă pentru împlinirea scopului său urcându-l, cunoscând bine că acesta este singurul mijloc prin care îşi poate îndeplini obiectivul avut în vedere. Deci ce trebuie să facem; nu putem coborî adevărurile lui Dumnezeu la înţelegerea noastră slabă şi finită; muntele nu va cădea niciodată înaintea noastră, dar noi putem căuta tăria de a ne urca mai sus şi mai sus în percepţia noastră a lucrurilor divine şi doar în acest fel putem spera să obţinem binecuvântarea.” (Din predica despre „Iacov şi Esau” de C. H. Spurgeon).
Precauţii împotriva folosirii greşite a Doctrinei Alegerii
Westminster prezice în capitolul 3 secţiunea 8 din „Mărturisirea de credinţă” afirmând că „doctrina acestui mister înalt al predestinării trebuie să fie tratat cu o prudenţă specială şi cu grijă.” Aceasta este atât de mult depărtată de doctrina moartă şi oarbă a fatalismului cum este lumina faţă de întuneric. Cartea decretelor eterne ale lui Dumnezeu este în mâinile Mântuitorului (Apocalipsa 5). În vremea aceea, Isus a luat cuvântul şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!” (Matei 11:25, 26) În lumina deplină a acelei suveranităţi pe care El ca şi Fiu veşnic o putea înţelege, şi care a fost pentru El motivul de laudă şi de mulţumire, El continuă în mila şi în dragostea Sa să dea chemarea evangheliei deplină, gratuită şi care descătuşează celor păcătoşi care sunt trudiţi şi împovăraţi ca să vină la El ca la Singurul în care ei vor găsi odihnă pentru sufletele lor. Dacă suveranitatea lui Dumnezeu în harul Său a fost un motiv de laudă şi de mulţumire pentru Marele Profet al Bisericii, singurul care ne-a revelat voia lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, cât de necuviincioase sunt criticile celor care resping doctrina alegerii, sau o explică atribuind-o voii instabile a omului, şi nu aşa cum o fac Scripturile, bunei plăceri a voii veşnice a lui Dumnezeu. Când Hristos îi mulţumeşte Tatălui, Domnul cerului şi al pământului, să căutăm să avem gândul care era în El, şi să oferim laudă şi adorare înaintea voii Suverane a marelui EU SUNT, pe de o parte, şi pe de altă parte să ne dăm chemării şi ofertei gratuite a evangheliei, pe care El prin Duhul Său poate să o facă eficace pentru mântuire.
Pastorul R. M. McCheyne în predica asupra cuvintelor „Oamenilor, către voi strig, şi spre fiii oamenilor se îndreaptă glasul meu” (Proverbe 8:4) spune: „Foarte adesea persoanele trezite stau şi ascultă o descriere vie a lui Hristos şi a lucrării Sale de substituire în locul păcătoşilor; dar totuşi întrebarea lor încă este „Este Hristos un Mântuitor pentru mine?” Acum la această întrebare eu răspund: Hristos este oferit gratuit întregii rase umane. „Oamenilor, către voi strig.” Nu este un subiect mai greşit înţeles de către sufletele neconvertite ca cel al gratuităţii necondiţionate a lui Hristos. Noi avem o idee atât de mică în mod natural despre harul gratuit încât nu putem crede că Dumnezeu poate să ne dea un Mântuitor nouă, în timp ce noi suntem într-o condiţie rea, meritând iadul. O, este trist să ne gândim cum oamenii argumentează împotriva fericirii lor proprii şi nu vor crede întocmai cuvântul lui Dumnezeu!
„Dacă aş şti că sunt unul dintre aleşi, aş veni; dar mi-e frică de faptul că nu sunt!” Ţie iţi răspund: Nimeni nu a venit vreodată la Hristos pentru că ştiau că sunt aleşi. Este adevărat că Dumnezeu are pe câţiva pe care i-a ales din buna sa plăcere pentru viaţa veşnică, dar ei nu au ştiut aceasta până când nu au venit la Hristos. Nicăieri Hristos nu îi invită la El pe cei aleşi. Întrebarea pentru tine nu este, Sunt eu unul dintre cei aleşi? Ci, Sunt eu din rasa umană?
„Dacă aş putea să mă pocăiesc şi să cred, atunci Hristos ar fi gratuit pentru mine; dar eu nu pot să mă pocăiesc şi să cred. Ţie îţi spun, Nu eşti tu un om, înainte de a te pocăi şi de a crede? Atunci Hristos iţi este oferit înainte ca tu să te pocăieşti şi să crezi. Hristos nu iţi este oferit pentru că tu te pocăieşti, ci pentru că tu eşti un păcătos ticălos, pierdut. Dacă Hristos este oferit gratuit tuturor oamenilor, atunci este clar că toţi cei care trăiesc şi mor fără a-l accepta pe Hristos vor suporta sentinţa celor care îl refuză pe Fiul lui Dumnezeu.”
„Lucrurile ascunse Sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite Sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Nouă celor păcătoşi nu ne revine să fim curioşi încrezuţi în lucrurile secrete care aparţin Domnului Dumnezeului nostru. Mai degrabă să ne preocupe lucrurile despre care Domnul spune că ne aparţin nouă. Ofertele gratuite, invitaţiile şi avertizările din evanghelie ne aparţin nouă, pentru ca noi să ne pocăim şi să ne întoarcem la Domnul. „Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (Isaia 55:7)
„Nici un om,” scrie Christopher Ness, „nu se poate judeca pe sine ca şi condamnat în această viaţă, şi astfel să dispere; pentru că neascultarea finală (singura dovadă infailibilă a condamnării) nu poate fi descoperită până la moarte.” (An Antidote Against Arminianism, (Un antidot împotriva Arminianismului) p. 51).
„Nici o persoană care îl caută pe Dumnezeu şi mântuirea prin Fiul Său,” a spus marele Dr. John Love, „nu ar trebui să aplice doctrina suveranităţii divine astfel: Dumnezeu este suveran şi de aceea deşi eu caut mântuirea El ar putea să mi-o respingă. Aceasta este fals. Dar astfel, Dumnezeu este suveran şi de aceea probabil El m-a lăsat aşa cum i-a lăsat pe alţii nu să îl caute pe El, ci să îl respingă şi să îl dispreţuiască, dar El nu a făcut aceasta. Aceasta este sfera potrivită a suveranităţii. Ea este manifestată în lucrarea minunată prin care în cursul providenţei Sale un păcătos este făcut să îl caute pe El şi altul este lăsat fără să facă aceasta. Dar aceasta nu este manifestată în faptul că cineva a căutat vreodată degeaba faţa Sa, „Cei ce îl caută pe Domnul îl vor lăuda.” Da, în fiecare etapă a căutării Sale, această reflectare ar trebui să ne încurajeze şi să ne conducă să spunem, „Binecuvântat să fie Dumnezeu care m-a ajutat până aici, mai departe decât pe alţii.” Doctrina ar trebui să fie aplicată în practică pentru lucrurile din trecut şi nu la ceva care va veni. Aşa este ea întotdeauna în Scriptură. Cunoaştem hotărârea divină cu privire la evenimente prin evenimentele în sine.”
II. DEPRAVAREA TOTALĂ
Adevărul lui Dumnezeu ne învaţă că omul prin Cădere este într-o stare de moarte spirituală şi de înstrăinare faţă de Dumnezeu. El este pervertit şi murdărit în natura sa. Înţelegerea sa, voinţa şi sentimentele sale sunt sub puterea şi dragostea de păcat. „Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia.” (Marcu 7:21-22) „Domnul Se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere, şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” (Psalmul 14:2, 3) „Întreaga rasă umană,” în cuvintele lui Dr. Charles Hodge, „este total depravată prin apostazia lor faţă de Dumnezeu. Prin depravarea totală nu se înţelege că toţi oamenii sunt răi în mod egal, nici că orice om este în întregime corupt atât cât este posibil pentru om să fie – ci este o înstrăinare totală a sufletului faţă de Dumnezeu comună tuturor oamenilor, astfel că nici un om ne reînnoit nu îl înţelege sau nu îl caută pe Dumnezeu: un astfel de om nu îl face niciodată pe Dumnezeu partea sa, sau din slava lui Dumnezeu scopul principal al fiinţei sale. Apostazia faţă de Dumnezeu este totală sau completă. Toţi oamenii se închină şi slujesc mai degrabă creatura, şi mai mult decât pe Creator. De aceea, toţi sunt declaraţi în Scriptură ca fiind morţi spiritual. Ei sunt lipsiţi de orice principiu al vieţii spirituale.” Aceasta este condiţia omului aşa cum este el înaintea lui Dumnezeu. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce Sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:7, 8) „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. Nu te mira că ţi-am zis: „Trebuie să vă naşteţi din nou.” (Ioan 3:6, 7) „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)
Arminianii neagă depravarea totală a omului, în faptul că ei susţin că voinţa omului este liberă şi are capacitatea de a-l alege pe Hristos şi mântuirea care este în El. O astfel de învăţătură este falsă şi înşelătoare. Voinţa omului este liberă doar de a alege potrivit cu natura sa morală, şi deoarece natura sa este sub stăpânirea păcatului, omul alege în mod corespunzător. „Prin căderea sa într-o stare de păcat, omul şi-a pierdut toată capacitatea voinţei pentru orice bine spiritual care însoţeşte mântuirea, deci ca un om natural, fiind în totalitate potrivnic faţă de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare prin puterea sa să se convertească sau să se pregătească pe sine la aceasta.” („Confession of Faith”, (Mărturisirea de credinţă) capitolul 9, secţiunea 3). „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) „Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” Din clipa aceea, mulţi din ucenicii Lui s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu El.”(Ioan 6:65, 66) Despre toţi care sunt născuţi din nou se spune că sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1:13) „Evanghelizarea” prin decizie, venirea în faţă sau a sta în picioare pentru a lua o decizie pentru Hristos, sau semnarea unor cartele de decizie, este pur Arminiană. Aceasta nu este de la Dumnezeu, ci din voia omului şi poate sfârşi doar în amăgire şi disperare veşnică.
„Evanghelizarea” prin decizie este bazată pe o altă doctrină falsă şi eronată susţinută şi propagată de Arminiani, acea a Ispăşirii universale. „În fiecare minte există o oarecare cunoştinţă despre adevărul evanghelic,” a spus eminentul Dr. John Kennedy din Dingwall, „ideea că un interes în moartea lui Hristos este esenţial pentru siguranţă. În fiecare inimă ne reînnoită există o dorinţă de a evita necesitatea de a avea de a face cu un Mântuitor personal şi de a dobândi speranţa, prin evanghelie, fără a fi „născut din nou.” Minciuna unei ispăşiri universale a fost produsă pentru a împli această solicitare. Aceasta este chiar evanghelia pervertită pentru a se potrivi cu gustul omului carnal mândru. „Hristos a murit pentru toţi şi de aceea şi pentru mine; eu cred aceasta şi de aceea voi fi mântuit,” sunt stadiile scurte ale unei scurte călătorii spre speranţa păcii. A crede că Hristos a murit pentru mine, deoarece El a murit pentru toţi, înseamnă să „crezi o minciună”; dar chiar dacă aceasta ar fi adevărat, care ar fi avantajul acestei credinţe pentru mine? Moartea Sa pentru mine, deoarece a fost pentru toţi, nu asigură nimic pentru mine. Şi a crede aceasta este ceva diferit decât a crede în Hristos Însuşi. De fapt, aceasta înseamnă să faci moartea Sa un înlocuitor pentru El Însuşi. Dar în loc să priveşti la moartea lui Hristos ca referindu-se la tine, priveşte în primul rând, la aspectul ei asupra aptitudinii Lui de a mântui şi la perspectiva tuturor care sunt una cu El. A vedea aceasta astfel, înseamnă a-l vedea pe Hristos lăudat în loc să fie înlocuit de moartea Sa. Primul lucru pe care eu îl cer ca să fiu asigurat este potrivirea lui Hristos de a mă mântui pe mine, un păcătos. În El eu sunt chemat să mă încred. Înainte de a putea face aceasta, eu trebuie să fiu convins că El este vrednic de încrederea mea. Nu pot fi asigurat de aceasta, până nu îl cunosc pe El ca o jertfă pentru păcat. Nu pot aprecia meritul sacrificiului Său, decât în lumina slavei Sale personale. Nu pot potrivi avantajele asigurate de aceasta, până când nu l-am luat mai întâi pe El Însuşi prin credinţă, ce pot descoperi în lumina crucii este că El mă poate mântui într-un fel care va fi spre slava lui Dumnezeu. Aceasta este marea Sa recomandare ca Mântuitor pentru mine. Dacă aceasta nu ar fi fost adevărat cu privire la El, nu m-aş fi putut încrede în El niciodată. Şi în lumina în care realizez meritul infinit al sacrificiului Său, cunosc dragostea Sa ca una care „întrece cunoştinţa.” A uni acea dragoste şi moartea prin care ea a fost lăudată, cu cei pe care Tatăl i-a dat Lui, nu mă lipseşte de speranţă. Aceasta doar mă asigură de cât de sigur şi cât de dezirabilă este răscumpărarea pe care el a cumpărat-o cu sângele Său. Persoana care îmi este prezentată în toată puterea şi dragostea; şi autoritatea lui Dumnezeu mă face să-l accept pe El pentru mântuirea mea. Lumina, descoperind persoana glorioasă, meritul infinit şi dragostea inexprimabilă a lui Hristos, şi o chemare care îmi cere să vin la El; şi nu vre-o referinţă presupusă a morţii Sale pentru mine, care mă încurajează să îl primesc pe El pentru ca să fiu mântuit.”
III. CHEMAREA EFICACE
„De toţi cei pe care Dumnezeu i-a predestinat pentru viaţă, şi numai aceia, El este mulţumit în timpul Său rânduit şi acceptat, chemaţi în mod eficient după Cuvântul şi Duhul Său, din starea de păcat şi moarte, în care ei sunt prin natură la harul şi mântuirea prin Isus Hristos, iluminând minţile lor spiritual şi mântuitor pentru a înţelege lucrurile lui Dumnezeu, înlăturând din ei inima de piatră şi dându-le o inimă de carne; înnoind voinţa lor şi prin puterea Sa atotputernică determinându-i să facă ce este bine; şi aducându-i în mod eficace la Isus Hristos; totuşi ca ei să vină liber, făcuţi să dorească aceasta prin harul Său.” (Mărturisirea de credinţă de la Westminster, capitolul 10 secţiunea 1).
„Şi pe aceia pe care i-a Hotărât mai dinainte, i-a şi chemat” (Romani 8:30). „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare Sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după Hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.” (2 Timotei 1:9)
„Aici este criteriul prin care putem testa chemarea noastră nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit cu scopul şi harul Său. Această chemare interzice toată încrederea în faptele noastre şi ne conduce doar la Hristos pentru mântuire, dar apoi ne curăţă de faptele moarte pentru a-i sluji Dumnezeului viu şi adevărat. Aşa cum Cel care v-a chemat este sfânt, tot aşa trebuie să fiţi şi voi sfinţi. Dacă trăieşti în păcat, tu nu eşti chemat, dar dacă eşti cu adevărat al lui Hristos, poţi spune, „Nimic nu mă doare mai tare decât păcatul. Doresc să scap de el; Doamne ajută-mă să fiu sfânt.” Este aceasta suflarea inimii tale? Este aceasta direcţia vieţii tale spre Dumnezeu şi spre voia Sa divină? Din nou, în Filipeni 3:13, 14 ni se spune despre chemarea înaltă a lui Dumnezeu în Hristos Isus. Este oare chemarea ta o chemare înaltă? A înnobilat ea inima ta şi a îndreptat-o spre lucrurile cereşti? A înălţat ea speranţele tale, gusturile tale, dorinţele tale? A ridicat ea cursul constant al vieţii tale, aşa că tu o petreci cu Dumnezeu şi pentru Dumnezeu? Un alt test îl găsim în Evrei 3:1 – „Părtaşi ai chemării cereşti.” Cereşti înseamnă o chemare din cer. Dacă nici un om nu te poate chema aşa, tu nu eşti chemat. Este chemarea ta de la Dumnezeu? Este ea o chemare spre cer şi din cer? Dacă nu eşti un străin aici, şi cerul este casa ta, nu ai fost chemat cu o chemare cerească; pentru că cei care au fost chemaţi astfel declară că ei sunt în căutarea unei cetăţi care are fundaţii, a cărei constructor şi creator este Dumnezeu, şi ei înşişi sunt străini şi călători pe pământ. Este chemarea ta astfel de sfântă, înaltă, cerească? Atunci preaiubitule, tu ai fost chemat de Dumnezeu, căci astfel este chemarea cu care Dumnezeu îi cheamă pe oamenii Săi.” – C. H. Spurgeon.
Pe de altă parte, Arminianii cred că omul are puterea naturală a voinţei pentru a exercita credinţa în Hristos. De aceea păcătoşii sunt îndemnaţi să ia o decizie pentru Hristos. Pe această fundaţie de nisip mulţi şi-au construit speranţa lor pentru veşnicie. Convertirea prin decizie nu este altceva decât exerciţiul voinţei ne reînnoite. Credinţa în Hristos profesată nu este darul lui Dumnezeu. Bucuria experimentată este bucuria ascultătorilor cu un pământ împietrit. Speranţa nutrită nu este speranţa bună prin har, ci speranţa ipocritului care va pieri. Toate activităţile religioase care urmează nu sunt din Duhul ci din carne. „Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” (Matei 7:22, 23)
Credinţa Mântuitoare
Credinţa mântuitoare, care este rodul chemării eficace sau a naşterii noi este darul lui Dumnezeu. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8, 9)
„Credinţa se uită la Hristos ca având slujba unui Mântuitor. Porunca este dată, şi observaţi că ea este dată tuturor ca orbi, vinovaţi şi neajutoraţi a privi la Hristos pentru ca ei să poată să fie mântuiţi; şi prima dovadă decisivă şi satisfăcătoare a unei schimbări a inimii este să îl priveşti pe Hristos ca şi Mântuitor. Chiar înainte de aceasta, să avem speranţe bune despre tine, că Duhul harului a început să lucreze în tine: dar nu îndrăznim, deoarece noi preţuim sufletele oamenilor, şi oferim slava lui Dumnezeu, nu îndrăznim să spunem că vre-un om este născut din Dumnezeu, cu alte cuvinte convertit cu adevărat, până când el nu îl vede pe Hristos.
„Mulţi dintre voi spuneţi că aveţi credinţă în Hristos. Ne puteţi spune ceva despre El în care spuneţi că credeţi? Au fost vreodată sufletele voastre gata să se scufunde în iad? V-aţi lipit vreodată repede în lipiciul murdar al corupţiei? Închişi în închisoarea necredinţei? Înconjuraţi de gheţuri de ne pocăinţă? Culcaţi mai jos decât bestiile cu pofte? Chinuiţi ca şi când aţi fi blocaţi de diavoli? A venit cineva să vă salveze în starea aceea? Cine este El? Este El un Mântuitor? Maria l-a văzut pe Domnul; ea ar putea să spună ceva despre aceasta. Şi la fel şi cei doi ucenici care mergeau la Emaus. Puteţi azi să coborâţi asupra unui singur incident, chiar până la întinderea unei clipiri din ochi? Vre-o condiţie a trupului sau a sufletului în care l-aţi văzut pe Domnul prin credinţă? Puteţi spune ce a trecut între El şi voi?” (Pastorul Jonathan R. Anderson, Glasgow. A murit în 1859).
În timp ce convertiţii Arminiani manifestă o abstinenţă strictă şi lăudabilă faţă de băutură, fumat, jocuri de noroc, cinematografe, în viaţa pe care o trăiesc, şi un zel de negare a eului pentru propagarea evangheliei lor şi câştigarea convertiţilor, atitudinea lor faţă de ziua Domnului nu este una de blândeţe şi dragoste. „Noi nu suntem sub lege, ci sub har,” este Scriptura cu care se luptă ei pentru a se justifica. Adevăraţii credincioşi în Hristos nu sunt sub condamnarea legii – „nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus,” ci ei sunt „sub legea lui Hristos” ca şi regulă a vieţii lor. Aceasta afirmă apostolul în 1 Corinteni 9:21. Dragostea faţă de Hristos este manifestată şi dovedită prin dragoste faţă de poruncile Sale. „Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele.” „Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.” (1 Ioan 2:4) Toţi cei care nu au nici o dragoste pentru ziua sfântă a Domnului, care nu sunt mâhniţi cât de puţin vor ţine Sabatul sfânt pentru Domnul şi care nu sunt răniţi şi întristaţi în suflet când văd ziua Domnului profanată, indiferent de profesia lor, şi indiferent de ce nume poartă, ei au doar numele că trăiesc: ei sunt încă în iritaţia amărăciunii şi în lanţul fărădelegii. „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Când Domnul îşi scrie legea Sa în inimă în regenerare există iubire pentru a Patra Poruncă, desigur la fel şi pentru celelalte porunci. Dragostea pentru Domnul, pentru Cuvântul Său, pentru Cauza Sa, pentru poporul Său şi pentru poruncile Sale, sfântul Sabat fiind inclus, nu pot fi separate.
Bisericile Arminiane din zilele noastre au înlăturat punctele de reper vechi care au fost puse părinţii evlavioşi în trecut ca şi protecţii şi parapete ale sfinţeniei sabatului. Rezultatul este evident. Blestemul Papal sau „continentala duminică” s-a răspândit pe pământ ca un potop. Este vre-o îndoială că Dr. Kennedy din Dingwall a spus că Voluntarismul şi Arminianismul trebuie să fie pionierii Raţionalismului, pentru că amândouă sunt copiii necredinţei?
Incapacitatea şi Responsabilitatea omului
Arminianii susţin că responsabilitatea deduce capacitatea şi de aceea susţin că atunci când păcătoşii sunt chemaţi să creadă şi să se pocăiască, că ei au puterea de a face aceasta. O astfel de învăţătură este falsă din temelii. Chemarea dată în evanghelie, şi dată de toţi care predică evanghelia în deplinătatea ei, a crede şi a se pocăi este chemarea exterioară. Ea este doar privilegiul Duhului în lucrarea sa internă şi de răscumpărare pentru a face eficace chemarea exterioară. „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”
Deşi omul prin cădere şi-a pierdut capacitatea sa, el încă este responsabil şi răspunzător faţă de Dumnezeu şi pentru că el este responsabil el este dator legat să folosească mijloacele exterioare şi decretele rânduite de Dumnezeu, şi eficienţa de care el este dependent doar de puterea Sa. Dumnezeu a stabilit o legătură între mijloace şi finalul dorit. El ne porunceşte să le folosim, şi El a promis că le va binecuvânta. A separa mijloacele de final, pe care Domnul l-a rânduit pentru salvarea păcătoşilor înseamnă să fi vinovat de a separa ceea ce Domnul a unit. Dispreţuirea şi neglijarea mijloacelor înseamnă o dispreţuire a mântuirii prin care ea a fost adusă înaintea noastră. „Şi cum vom scăpa dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire atât de mare?”
IV. ISPĂŞIREA
Ispăşirea este satisfacerea cu care Domnul Isus Hristos prin ascultarea Sa până la moarte a dat-o tuturor pretenţiilor legii şi justiţiei lui Dumnezeu în locul tuturor lucrurilor care i-au fost date Lui de către Tatăl. Pe baza ispăşirii lui Hristos – lucrarea pe care El a sfârşit-o şi sacrificiul pe care El l-a oferit, păcătoşii sunt împăcaţi cu Dumnezeu. Sacrificiul pe care Dumnezeu Însuşi în dragostea Sa infinită, în mila şi în înţelepciunea Sa l-a oferit într-un fel compatibil cu dreptatea naturii Sale, este cel prin care păcătoşii, pierduţi, vinovaţi şi meritând iadul, vor fi salvaţi cu o mântuire veşnică. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10) Dragostea Fiului în venirea Sa pentru a suferi şi a muri este egală cu dragostea Tatălui care L-a trimis pe El. Sacrificiul lui Hristos este unicul sacrificiu pentru păcat. El are o valoare şi un merit infinit datorită sacrificiului lui Dumnezeu în natura noastră. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7) Doar la Hristos ca şi împăcător prin credinţa în sângele Său, noi ca şi păcătoşi suntem trimişi ca să privim pentru mântuire, „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:12)
Arminianii cred într-o Ispăşire Universală, că Hristos a murit pentru toţi şi pentru fiecare om la fel, pentru Iuda cât şi pentru Petru, şi pentru a sprijini punctul lor de vedere ei apelează la anumite pasaje din Scriptură, care la suprafaţă par să înveţe că Hristos a murit pentru întreaga omenire. Este evident din Scriptură că termenul „lume” are o diversitate de înţelesuri, şi că el trebuie să fie întotdeauna interpretat potrivit contextului în care se găseşte. Aceasta se aplică şi cuvântului „toţi.” Textele folosite de Arminiani pentru a-şi susţine teoria lor despre Ispăşirea Universală pot fi explicate în lumina contextului ca lămurirea unei ispăşiri pentru toţi cei aleşi şi numai pentru cei aleşi. Ele nu contrazic în nici un fel doctrina Scripturală şi Calvinistă a unei Ispăşiri Limitate sau Categorice – limitată în proiectul ei, nelimitată în eficacitatea ei. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, prin moartea Sa, Hristos a asigurat infailibil mântuirea celor aleşi, acei aleşi în El şi care i-au fost daţi lui de către Tatăl înainte de întemeierea lumii. Cei pentru care Hristos a suferit şi a murit sunt numiţi „oile Sale” (Ioan 10:11, 15); „Biserica Sa” (Fapte 20: 28; Efeseni 5: 25-27); „poporul Său” (Matei 1:21); „aleşii Săi” (Romani 8: 32-35). Dacă Hristos a murit pentru toţi, atunci toţi vor fi mântuiţi, pentru că este imposibil ca cei pentru care Hristos a murit şi a căror vină El a ispăşit-o, să fie condamnaţi şi pierduţi din cauza acelei vine. În rugăciunea Sa de mijlocire Hristos se roagă pentru toţi pentru care El S-a oferit pe Sine ca o jertfă. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Şi numai acestora El le dă viaţa veşnică. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)
Chemarea universală a Evangheliei şi o Ispăşirea definite
Dacă moartea lui Hristos a fost numai pentru cei aleşi, cum poate fi oferită iertarea şi mântuirea tuturor?
„Predicatorii evangheliei” spune Dr. John Owen, „în congregaţiile lor, ne fiind familiarizaţi în întregime cu scopul şi sfatul secret al lui Dumnezeu, fiindu-le interzis să îl cerceteze sau să caute în el, (Deuteronom 29:29) pot chema justificabil pe fiecare om să creadă, cu asigurarea mântuirii pentru fiecare în particular care fac aşa; cunoscând şi fiind pe deplin convinşi de aceasta, că există suficient în moartea lui Hristos pentru a mântui pe fiecare care face aşa; lăsând scopul şi sfatul lui Dumnezeu asupra cărora El va acorda credinţă şi pentru care Hristos a murit în particular, lui Însuşi. Când Dumnezeu îi cheamă pe oameni să creadă, El nu îi cheamă în primul rând pe ei să creadă că Hristos a murit pentru ei: ci că nu există alt nume sub cer printre oameni, prin care noi trebuie să fim mântuiţi, ci doar cel al lui Isus Hristos, prin care mântuirea este predicată.” (Death of Death (Moartea Morţii) cartea 4, capitolul 1).
În vol. 3, p. 295 din cartea sa Works (Fapte), Dr. Owen mai spune, „Predicatorii evangheliei şi alţii au garanţii suficiente să impună asupra tuturor oamenilor datoriile de credinţă, pocăinţă şi ascultare, deşi ei ştiu în ei înşişi că ei nu au capacitatea suficientă pentru performanţa lor datorată; pentru (1) Este voia şi porunca lui Dumnezeu ca ei să facă aşa şi este regula datoriilor lor. Ei nu trebuie să considere ce pot sau ce vor face oamenii, ci ce cere Dumnezeu. A judeca capacitatea oamenilor şi a adapta poruncile lui Dumnezeu la ea în mod corespunzător, nu este compatibil cu nici unul dintre fiii oamenilor … astfel sunt poruncile lui Dumnezeu, şi astfel sunt datoriile cerute în ei. În şi prin ei Dumnezeu se foloseşte pentru a comunica harul Său sufletelor oamenilor: nu cu privire la ei ca şi datorii ale lor, ci pentru că ei sunt căi rânduite şi sfinţite de El pentru astfel de scopuri.”
John Calvin spune, „De vreme ce slujitorii Evangheliei sunt mesageri între Dumnezeu şi oameni, prima datorie transmisă lor este ofere gratuit harul lui Dumnezeu, şi a doua este să se străduiască, cu toată tăria lor ca acesta să nu fie oferit în zadar.”
Garanţia păcătosului de a crede în Hristos
Nici un păcătos să nu se excludă de la câştigul evangheliei, spunând sau că eu nu ştiu dacă sunt ales, sau că nu ştiu dacă sunt un credincios şi nu ştiu dacă Hristos a murit pentru mine şi s-a dat pe Sine pentru mine în particular. Aceasta înseamnă să greşeşti temelia şi obiectul credinţei, şi mântuirea în posesia credinciosului nu este temelia credinţei, ci mântuirea în Cuvântul harului şi în oferta evangheliei: acestea sunt veştile bune care vin în maşina păcătosului, pe care el poate să-şi clădească credinţa sa şi speranţa mântuirii.
Atunci întrebarea nu este, eşti tu o persoană aleasă sau nu? Nici dacă eşti tu un credincios sau nu? Ci întrebarea este, eşti tu un păcătos care are nevoie de un Mântuitor? El nu este Hristos din decretul alegerii la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu ştii că eşti ales, aceasta înseamnă să mergi prea mult înapoi; nici nu este Hristos din inimă sau în posesia ta la care trebuie să te uiţi, în timp ce nu eşti un credincios, aceasta înseamnă să mergi prea mult înainte; ci este Hristos în Cuvânt. Tu şti că eşti un păcătos şi Hristos un Mântuitor oferit ţie acolo, spunând, „Priviţi la Mine şi fiţi mântuiţi din toate marginile pământului, căci Eu sunt Dumnezeu şi în afară de Mine nu este altcineva.” (Ralph Erskine).
O prezentare eronată a chemării Evangheliei
„În formularea chemării evangheliei, fiţi atenţi la garanţia cu care o însoţiţi,” a spus Prof. R. Watts, D.D., LL.D., un eminent teologic Calvinist în zilele lui într-un discurs – „The Gospel Call,” (Chemarea Evangheliei) pe care el l-a ţinut unor studenţi la divinitate de la Assembly College, Belfast, în 1867. „În chemarea oamenilor de a crede, păziţi-vă să nu daţi o altă garanţie decât cea pe care Cuvântul lui Dumnezeu vă autorizează să o daţi … Garanţia credinţei care constă în asigurarea tuturor oamenilor că Hristos a murit pentru ei, este, în viziunea faptului îngrozitor că nu toţi oamenii sunt mântuiţi este absolut nedemnă faţă de lucrarea Răscumpărătorului, cât şi faţă de onoarea, justiţia şi adevărul Tatălui veşnic. Veţi fi conduşi să concluzionaţi că pretinsa ispăşire nelimitată este atât de limitată în realitate încât nu este deloc o ispăşire. Oferirea unei astfel de garanţii, în vederea faptului îndoielnic, că milioane dintre cei pentru care se pretinde că a fost făcută satisfacerea, au pierit, implică o acuzare a dragostei, adevărului şi a justiţiei Tatălui, sau a dreptăţii perfecte în întregime a lui Hristos. Oricare ar fi dificultăţile pe care le-aţi putea simţi când faceţi o chemare a evangheliei, nu trebuie să încercaţi să înlăturaţi adoptând o teorie a ispăşirii care o dezbracă de toată slava ei şi separă din ea tot ceea ce o exprimă răscumpărătoare eficace, sau care o constituie o temelie credinţei poporului lui Dumnezeu şi o garanţie pentru mântuirea lor deplină şi finală. O dorinţă pentru succes i-a condus pe mulţi ambasadori să cadă în această greşeală. Însărcinat să „predice evanghelia” – să îl predice pe Hristos şi pe El răstignit – să proclame tainicele bogăţii care sunt în persoana şi în lucrarea Sa – ambasadorul a redus evanghelia, tema inepuizabilă la o propoziţie, şi scurtându-şi mesajul său, l-a uşurat la o singură propoziţie – „Hristos a murit pentru tine!” Din această primă eroare s-au ridicat toate încurcăturile sale. O astfel de garantare a credinţei cere, ca şi fundalul ei, sau o revelaţie specială cu privire la părţile la care se adresează sau o ispăşire universală. Ne având prima revelaţie, mesagerul s-a străduit să găsească uşurare adoptând-o pe ultima.”
Predicarea evangheliei nu constă în rostirea a una sau două invitaţii laconice (scurte) de a veni la Hristos. Scopul predicării este să „producă deopotrivă credinţă şi pocăinţă şi astfel de invitaţii sunt potrivite pentru a nu produce nici una dintre ele … Trebuie să clarifici şi să proclami tuturor oamenilor calea vieţii, prin expunerea lui Hristos în demnitatea infinită a persoanei Sale şi harul relaţiilor Sale oficiale şi a lucrării Sale; trebuie să îi îndemni pe oameni asupra datoriei de a accepta mântuirea oferită de Dumnezeu în El, şi de predarea pentru a fi mântuit în felul în care a rânduit Dumnezeu în mila sa infinită. Făcând aceasta, trebuie să îi convingi pe cei cărora te adresezi cu toate argumentele furnizate de valoarea sufletului, fericirea din cer, gemetele inexprimabile ale celor pierduţi, justiţia şi mânia lui Dumnezeu, descoperită în legea Sa şi în istoria administrării ei, şi prin dragostea şi mila Sa arătate în Hristos şi în lucrarea Sa. Făcute fiind acestea, îi poţi asigura că toţi care ascultă aceasta vor fi mântuiţi. Făcute fiind acestea, lucrarea ta ca şi ambasador este terminată. Ai spus tot ceea ce ai autoritatea să spui. În executarea unei astfel de însărcinări, această întrebare va veni din nou şi din nou la tine – Pot trăi aceste oase? Dar atunci când simţi incompetenţa ta de a învia morţii care sunt presăraţi în valea viziunii în care Capul Bisericii te poate duce, adu-ţi aminte de adevărul spre care atenţia ta a fost întotdeauna direcţionată; adu-ţi aminte că tu eşti co-lucrător cu Dumnezeu; că în timp ce tu ai însărcinarea chemării exterioare, există alta – o chemare interioară – dată de Duhul Omnipotent care dă viaţă, care străluceşte în inimile oamenilor şi le face să vadă acea slavă a lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos pe care tu trebuie să îl prezinţi înaintea minţii oamenilor în starea lor naturală.” (Free Presbyterian Magazine, (Revista Prezbiteriană gratuită) Vol. 37:1).
V. PERSEVERENŢA SFINŢILOR
Nevoia unei mărturii categorice şi vigilente împotriva Arminianismului
„Avertizările de la amvon şi denunţarea erorilor Arminianismului nu se mai aud azi ca şi altădată. Chiar de la amvoane unde este predicat adevărul, în unele cazuri unii se tem ca nu cumva să fie ridicată o mărturie credincioasă împotriva Arminianismului. Cauza acesteia este datorată într-o anumită măsură faptului că în apărarea cauzei adevărului a trebuit să fie expuse şi combătute noi forme ale erorii, cu rezultatul că vechiul duşman este lăsat fără să fie necăjit ca şi când ar fi mort. Din nefericire, aceasta nu este aşa; Arminianismul este foarte viu la amvon, în presa teologică şi cea religioasă, şi în întrunirile evanghelice moderne … Când purtăm în minte oroarea cu care strămoşii noştri au privit Arminianismul, atitudinea modernă faţă de aceasta indică, cât de departe a deviat poziţia teologilor din acele zile.” (The Reformed Faith I (Credinţa reformată) de Pastorul D. Beaton, p. 18).
Arminianismul a fost evanghelia falsă a lui John Wesley şi a urmaşilor săi din secolul optsprezece şi cea a lui D. L. Moody din secolul nouăsprezece. El este capitalul de bază al aproape tuturor evangheliştilor din acest secol de la Billy Graham în jos. Sălile evanghelice ale Fraţilor, Deschise şi Închise, sunt grădiniţele Arminianismului. Agenţii activi ai Misiunii Credinţei şi a Armatei Salvării, în ciuda rezultatelor morale şi sociale a celei din urmă, a răspândit epidemia peste tot. Toate sectele care au izvorât în aceste vremuri din urmă, oricât de divergente sunt în doctrinele şi în practicile lor – Martorii lui Iehova, Adventiştii de ziua a şaptea, Mormonii, Hristadelfienii, Cooneyites, etc., etc., toate au în comun minciuna fatală a liberului arbitru. Acesta este drogul Satanei, care determină sufletul să doarmă în amăgire, şi sfârşitul unei astfel de iluzii este moartea. „Voinţa liberă,” spune Spurgeon, „a dus multe suflete în iad dar niciodată un suflet în cer.”
Arminianismul este înarmat până în dinţi în duşmănie faţă de adevărata şi vitala evlavie. Unde acesta înfloreşte roadele sale sunt o formă superficială sentimentală a evlaviei – candela şi lumina fecioarelor nechibzuite care au mers la moarte şi în disperare. Actele Declaraţiei din 1879, 1892 şi 1921 din Scoţia, şi în 1901 în Biserica Prezbiteriană din Noua Zealandă au deschis stăvilarele potopului faţă de potopul Arminianismului. Moartea spirituală şi devastarea au urmat. Pământul gras a fost transformat în pustiu, şi Bisericile care au adoptat aceste Acte Declarative sunt pe drumul spre Roma. „Drogul suveran” al Arminianismului a înflorit dincolo de cele mai sălbatice vise ale preoţilor şi ale iezuiţilor. Dar Satan nu lucrează acum prin Acte Declarative necinstite deschise ca un înger de lumină. Infiltrarea subtilă este politica şi tehnica sa din prezent. Ceea ce avem nevoie acum este „denunţarea” şi „oroarea” la care se referă Pastorul D. Beaton, copita despărţită a Arminianismului este văzută fără nici o greşeală dincolo de corturile convenţiilor, părtăşiilor şi uniunilor evanghelice populare din zilele noastre! Uniunea Scripturii, Părtăşia Inter-universitară, Consiliul Internaţional al Bisericilor Creştine, convenţiile fraternităţii Keswick, etc., sunt toate străpunse cu cancerul Arminianismului.
