de R.C. Sproul
„Augustin este cel care ne-a dat Reforma.” Aşa a scris B. B. Warfield în evaluarea sa a influenţei lui Augustin asupra istoriei bisericii. Nu numai faptul că Luther a fost un călugăr Augustinian, sau faptul că Calvin l-a citat pe Augustin mai mult decât orice alt teolog, este ceea ce a provocat remarca lui Warfield. Mai degrabă, faptul că Reforma a fost martorul triumfului final al doctrinei lui Augustin despre har asupra moştenirii viziunii Pelagiane despre om.
Umanismul, în toate formele sale subtile, recapitulează nelustruitul Pelagianism împotriva căruia s-a luptat Augustin. Deşi Pelagius a fost condamnat ca un eretic de Roma şi forma sa modificată, Semi-Pelagianism a fost şi ea condamnată de Consiliul de la Orange în anul 529, presupunerile de bază ale acestui punct de vedere au persistat în toată istoria bisericii pentru a reapărea în Catolicismul Medieval, Renaştere, Umanism, Socinianism, Arminianism şi modernul Liberalism. Germenul gândirii lui Pelagius supravieţuieşte azi nu ca o urmă sau ca o influenţă tangenţială ci una penetrantă în biserica modernă. În schimb, biserica modernă este ţinută în captivitate de ea.
Care a fost neînţelegerea principală dintre Augustin şi Pelagius? Inima dezbaterii s-a centrat pe doctrina păcatului original, în special cu privire la chestiunea referitoare la voinţa omului căzut care este „liberă.” Adolph Harnack a spus:
„Probabil că nu a fost niciodată o altă criză de o importanţă egală în istoria bisericii în care oponenţii şi-au exprimat principiile problemă atât de clar şi de abstract. Doar disputa Ariană dinaintea Consiliului de la Nicea poate fi comparată cu aceasta.” (History of Agmer (Istoria lui Agmer) V/IV/3)
Controversa a început când călugărul englez Pelagius, s-a opus la Roma celebrei rugăciuni a lui Augustin: „Autorizează ceea ce Tu porunceşti, şi porunceşte ce doreşti Tu.” Pelagius s-a ferit cu oroare la ideea că este necesar un dar divin (har) pentru a săvârşi ceea ce porunceşte Dumnezeu. Pentru Pelagius şi adepţii săi responsabilitatea implică întotdeauna capacitate. Dacă omul are responsabilitatea morală de a asculta de legea lui Dumnezeu, el trebuie să aibă şi capacitatea morală de a face aceasta.
Harnack rezumă gândul Pelagian:
„Natura, liberul arbitru, virtutea şi legea, acestea definite strict şi făcute independente de noţiunea de Dumnezeu – au fost cuvintele capcană ale Pelagianismului: virtutea dobândită de sine este binele suprem care este urmat de răsplată. Religia şi moralitatea stau în sfera spiritului liber; ele sunt în orice moment prin efortul propriu al omului.”
Diferenţa dintre Pelagianismul şi Semi-Pelagianism este mai mult o diferenţă de grad decât de fel. Pentru a fi siguri, la suprafaţă se pare că există o diferenţă enormă dintre cele două, în special cu privire la păcatul original şi la dependenţa păcătosului de har. Pelagius a negat categoric doctrina păcatului original, argumentând că păcatul lui Adam l-a afectat numai pe Adam şi că la naştere copiii sunt în aceeaşi stare ca şi Adam înainte de Cădere. Pelagius a argumentat de asemenea că deşi harul poate uşura dobândirea dreptăţii, el nu este necesar pentru acest final. De asemenea, el a insistat că natura constitutivă a umanităţii nu este convertibilă; ea este nezdruncinat de bună.
Împotriva lui Pelagius, Semi-Pelagianismul are o doctrină a păcatului original prin care omenirea este considerată căzută. Harul consecvent nu doar facilitează virtutea, el este necesar pentru a rezulta virtutea. Natura omului poate fi schimbată şi a fost schimbată de Cădere.
Totuşi, în Semi-Pelagianism mai rămâne o capacitate morală în om care nu este afectată de Cădere. Noi o numim o „insulă a dreptăţii” prin care păcătosul căzut încă are capacitatea inerentă de a înclina sau de a se mişca pe sine pentru a coopera cu harul lui Dumnezeu. Harul este necesar dar nu necesar eficient. Efectul său depinde întotdeauna de cooperarea păcătosului cu el prin virtutea exercitării voinţei.
Nu din întâmplare cartea lui Martin Luther „The Bondage of the Will” (Sclavia voinţei) este considerată cea mai importantă carte a sa. El a văzut în Erasmus un om care, în ciuda protestelor sale contrarii, a fost un Pelagian în haine Catolice. Luther a văzut această furişare sub controversa meritului şi a harului, şi credinţa şi faptele a fost problema în ce grad este voinţa umană sclavă faţă de păcat şi în ce grad suntem noi dependenţi de har pentru eliberarea noastră. Luther a argument din Biblie că firea nu ajută la nimic şi că acest „nimic” nu este un mic „ceva.”
Punctul de vedere al lui Augustin în ce priveşte Căderea a fost opus şi faţă de Pelagianism şi faţă de Semi-Pelagianism. El a spus că omenirea este o massa peccati, o „confuzie de păcat,” incapabilă de a se ridica din moartea spirituală. Pentru Augustin omul nu se poate mişca sau înclina pe sine spre Dumnezeu la fel cum nici un pahar gol nu se poate umplea singur. Pentru Augustin lucrarea iniţială a harului divin prin care sufletul este eliberat de sclavia păcatului este suverană şi eficientă. Pentru a fi siguri noi cooperăm cu acest har, dar numai după lucrarea divină iniţială de eliberare.
Augustin nu a negat că omul căzut încă are o voinţă şi că voinţa sa este capabilă să facă alegeri. El a argumentat că omul căzut încă are un liberul arbitru (liberium arbitrium) dar el şi-a pierdut libertatea sa morală (libertas). Starea păcatului original ne lasă în condiţia nenorocită de a fi incapabili să ne abţinem de la a păcătui. Noi încă suntem în stare să alegem ce dorim, dar dorinţele noastre rămân înlănţuite de impulsurile noastre rele. El a argumentat că libertatea care rămâne în voinţă conduce întotdeauna la păcat. Astfel în carne noi suntem liberi numai să păcătuim, o libertate găunoasă. Ea este o libertate fără libertate, o sclavie morală reală. Adevărata libertate poate veni numai din lucrarea lui Dumnezeu asupra sufletului. De aceea noi nu suntem doar în parte dependenţi de har pentru convertirea noastră ci total dependenţi de har.
Evanghelicii moderni au izvorât din Reforma a căror rădăcini au fost plantate de Augustin. Dar azi viziunea Reformată şi cea Augustiniană a harului este toată eclipsată în Evanghelici. Unde Luther a triumfat în secolul şaisprezece, generaţiile următoare s-au înclinat spre Erasmus.
Evanghelicii moderni resping Pelagianismul nelustruit şi frecvent Semi-Pelagianismul. Se insistă că harul este necesar pentru salvare şi că omul este căzut. Se recunoaşte că voinţa este slăbită chiar până în punctul de a fi „99 %” dependentă de har pentru eliberarea ei. Dar acel 1 % din capacitatea morală neafectată sau de putere spirituală este cel care devine diferenţa decisivă între mântuire şi pierzare este legătura care păstrează lanţul spre Pelagius. Noi nu am fost eliberaţi de captivitatea Pelagiană asupra bisericii.
Acel 1 % este „micul ceva” pe care Luther a încercat să îl demoleze pentru că el înlătură sola din sola gratia (numai harul) şi în final sola din sola fide (numai credinţa). Ironia poate fi că prin evanghelicii moderni care denunţă tare şi repetat Umanismul ca fiind un duşman mortal pentru creştinismul, el întreţine un punct de vedere Umanist despre om şi despre voinţă în adâncul miezului său.
Avem nevoie de un Augustin sau de un Luther care să ne vorbească din nou ca nu cumva lumina harului lui Dumnezeu să nu fie doar umbrită ci ştearsă din vremea noastră.
