de Thomas Goodwin
Despre Duhul Sfânt, care este darul lui Dumnezeu Tatăl pentru noi, în şi prin Isus Cristos – dar Inestimabil, care se primeşte gratuit, prin nemărginita îndurare, prin harul şi dragostea lui Dumnezeu.
El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Cristos, mântuitorul nostru. – Tit 3:5,6.
Am văzut, într-o prezentare scurtă dar cuprinzătoare lucrările Duhului Sfânt în cadrul marii lucrări a mântuirii noastre. Următoarea imagine a Sa Îl surprinde ca dar al lui Dumnezeu oferit nouă cu acest scop final. Pentru a dezvălui aceasta înaintea ochilor noştri, aş vrea să fac următoarele observaţii.
Dumnezeu Tatăl este Cel care dăruieşte, sau Cel care ne acordă Duhul Sfânt. Acesta este exprimată în mod plenar de cuvintele textului, care ne spun că El a vărsat Duhul Sfânt peste noi.
Această dăruire a Duhului Sfânt se face în şi prin Isus Cristos, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru.
Duhul Sfânt ne este dăruit nu potrivit cu legământul faptelor, ci cu cel al harului şi al dragostei necondiţionate. Pentru că aceste cuvinte, „nu pentru fapte”, şi celelalte cuvinte ale textului care relatează intervenţia dragostei şi a bunătăţii lui Dumnezeu, se referă de asemenea la această revărsare îmbelşugată a Duhului Sfânt asupra noastră în vederea mântuirii noastră prin naştere din nou şi a înnoiri noastre.
Omul care primeşte Duhul Sfânt este cu totul nevrednic. Pe când eram în neascultare, slujind poftelor noastre, Duhul Sfânt a fost vărsat şi ne-a înnoit.
Dătătorul sau Dăruitorul Duhului Sfânt este Dumnezeu Tatăl prin Cristos. Tatăl este persoana originală din cadrul Trinităţii, tot El reprezintă şi originea acestui nepreţuit dar. Acesta este şi motivul pentru care Cristos (în Ioan 15.26), atunci când vorbeşte despre „trimiterea Duhului de la Tatăl”, explică şi care este motivul pentru care Duhul va fi trimis de la Tatăl, anume că „purcede de la Tatăl” (subzistenţa sa vine de la Tatăl), numindu-L în aceeaşi măsură izvorul Său cât şi al Duhului însuşi. Este numit Duhul lui Dumnezeu, του θεου, 1 Cor.2.11, în acelaşi sens în care ne referim la duhul omului (în acelaşi verset); cât despre faptul că Dumnezeu este Duh, în Isaia 48.16 profetul scrie „Domnul Dumnezeu m-a trimis cu Duhul Său”; însă apostolul adaugă în versetul 12, că Duhul, εκ του θεου, care în mod personal este de la Dumnezeu, motiv pentru care suntem locuiţi de El şi-L primim de la Dumnezeu: 1 Cor.6.19, „al Duhului Sfânt, care locuieşte în voi”, άπο θεου. Acesta este motivul pentru care acest dar este atribuit Tatălui, şi numit de Cristos „făgăduinţa Tatălui” în Fapte 1.4 şi Luca 24.49, „Duhul Tatălui” în Matei 10.20, de la care Cristos, Dumnezeul-om a primit cel dintâi Duhul. Sfântul Duh a fost trimis de Tatăl asupra lui Cristos sub forma unui porumbel în timpul botezului Său: „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt […] pe Isus”, Fapte 10.38. Iar atunci când Isus S-a înălţat la ceruri, a primit Duhul de la Tatăl, Fapte 2.38, şi ni L-a trimis nouă. Astfel Cristos şi ca Mijlocitor urma să-L roage pe Tatăl să trimită Duhul, Ioan 14.16: „Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor” ş. u. Cu toate acestea, în al doilea rând, nici chiar Tatăl nu-L trimite El însuşi, ci în şi prin Cristos: Ioan 14.26: „Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu.” „Prin Isus Hristos, mântuitorul nostru,” susţine apostolul în Tit 3.6. Ceea ce presupune nu doar participarea Fiului ca a doua persoană a dumnezeirii, în trimiterea Duhului în egală măsură cu Tatăl, persoana Sa a purces din ambii (conform cu Ioan 15.26, „mângâietorul, pe care-L voi trimite de la Tatăl”); mai mult chiar, aceasta presupune că Cristos, ca răscumpărător, are o influenţă meritorie în această lucrare; aşa cum din cauza Sa şi prin puterea şi mijlocirea Sa, Tatăl trimite Duhul. Cristos a achiziţionat nu doar întregul har al Duhului pentru noi cât şi Duhul însuşi (pe care L-am pierdut) care să domnească în noi. Avem un pasaj special, Galateni 3:14,15, „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: ‚Blestemat e oricine este atârnat pe lemn’ – pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit.” Există prin urmare două motive corespunzătoare şi echivalente ce decurg din faptul că Cristos S-a făcut blestem pentru noi:
Ca să primim binecuvântarea lui Avraam.
Ca să primim Duhul făgăduit.
Şi, ca urmare a faptului că darul Duhului este o consecinţă a unei promisiuni, la fel ca orice altă binecuvântare, trebuie să fie primit ca o achiziţie a sângelui lui Cristos, cel care a acreditat orice promisiune; iar aceasta, la fel ca toate celelalte promisiuni este „da şi amin în El.” Iar această consecinţă se poate observa din faptul că El nu a „suflat” Duhul până după învierea Sa; însă atunci a fost o certitudine, Ioan 20.22, „După aceste vorbe, a suflat peste ei, şi le-a zis: ‚Luaţi Duh Sfânt!’” El nu-Şi vărsase sângele până în acest moment, deci nici nu suflase Duhul Sfânt până acum. Dar odată mort, Cristos, ca Miel junghiat, a achiziţionat Duhul şi fiind apoi înălţat pe tronul lui Dumnezeu, ca Miel, acum este Cel care dă Duhul: Ioan 7:38,39, „‚Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.’ Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.” El a asemuit Duhul, aşa cum ne este transmis, cu un râu de apă vie. Dar care nu a ţâşnit atunci, ci avea să izvorască abia după aceea, pentru că Cristos nu murise încă, deci nu intrase încă în slavă. Acum să comparăm aceasta cu Apocalipsa 22.1: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.” Această apă a vieţii izvorăşte, vedeţi voi, din tronul Mielului, care în capitolul 5, versetul 6, apare la tronul lui Dumnezeu ca Miel junghiat, şi care ne-a răscumpărat cu sângele Său, şi prin aceasta revarsă Duhul asupra noastră; şi acolo se spune chiar că este deţinătorul plinătăţii Duhului asupra Sa, „avea […] cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu;” adică, Duhul Sfânt în toată varietatea darurilor şi a roadelor Sale, numite a fi şapte ca semn al perfecţiunii. Dovada că cele şapte duhuri trebuie considerate o metonimie a Duhului Sfânt este evidentă în capitolul 1, versetul 4: „Ioan, către cele şapte Biserici, care Sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie.” Acesta este motivul pentru care atunci când primim cupa cu vin în cadrul Cinei Domnului, numită împărtăşirea cu sângele lui Cristos în 1 Corinteni 10, spunem că „bem într-un singur Duh”, pentru că acel sânge este vehiculum Spiritus, Duhul care curge în şi prin acest sânge. Prin aceasta cunoaştem Cui datorăm Duhul şi Cui să ne adresăm pentru a-L primi, atât Tatălui, cât şi lui Cristos şi sângelui Său; iar Tatălui prin Cristos, care însărcinează Duhul să lucreze o anume măsură de har, la vremea hotărâtă să vină asupra noastră, ca la o altă vreme stabilită să plece.
De aici, în al treilea rând, Duhul ne este dat numai ca urmare a harului şi dragostei fără măsură, şi nu potrivit cu faptele; astfel în următorul pasaj, expresia „nu pentru fapte […], ci pentru îndurarea Lui,” ş. u., se referă atât la revărsarea Duhului Sfânt cât şi la faptul că El ne mântuieşte prin naşterea din nou. Prin urmare puteţi observa, în 2 Corinteni 13.14, că harul Domnului Isus şi dragostea Tatălui sunt enumerate înaintea părtăşiei Duhului Sfânt, ca ceva ce decurge din cei doi. „Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin.” De aceea, în Scriptură, atât Legea cât şi predicarea ei şi a faptelor ei este în mod clar exclusă şi respinsă a avea vreo influenţă în a ne transmite Duhul, ca nu cumva să ne imaginăm vreodată că aceasta ar putea fi o cale de achiziţionare a Duhului: Ieremia 31.32, „Voi face […] un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, […] ci iată legământul, pe care-l voi face, […] voi pune Legea Mea înăuntrul lor.” Care, comparat cu Ezechiel 36:26,27, este înnoit cu o nouă menţiune, „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima din piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi.” Şi ambele pasaje le puteţi compara cu 2 Corinteni 33.3: „Voi Sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care Sunt inimi de carne,” verset care le clarifică pe ambele. Da, aceasta era măsura în care personajele Vechiului Testament aveau Duhul, (cei ce-l aveau, Neemia 9.20, „Le-ai dat Duhul Tău cel bun, ca să-i facă înţelepţi;” şi Hagai 2.5, „Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi, când aţi ieşit din Egipt, şi Duhul Meu este în mijlocul vostru”); evanghelia se ascundea chiar şi în spatele acelor cuvinte, se găsea şi în seva lor. Era fœdus mixtum, şi prin intermediul ei se primea Duhul (deşi într-o mai mică măsură). De aceea, atunci când a început evanghelia să aibă loc/să se desfăşoare, predicarea legii sau ceremoniile acesteia nu au mai constituit mediul de propagare a Duhului: astfel a fost arătat că Duhul este dat numai şi numai prin Legământul harului, 2 Corinteni 3:6-8, „[Dumnezeu], care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa. Acum, dacă slujba aducătoare de moarte, scrisă şi săpată în pietre, era cu atâta slavă încât fiii lui Israel nu puteau să-şi pironească ochii asupra feţei lui Moise, din pricina strălucirii feţei lui, cu toate că strălucirea aceasta era trecătoare, cum n-ar fi cu slavă mai degrabă slujba Duhului?” Vedeţi deci că legământul cel vechi este slujirea slovei, şi a morţii; iar legământul cel nou, Noul Testament, separat de cel Vechi, este singurul căruia i s-a atribuit acest minunat nume, de „slujbă – lucrare a Duhului.”
De vreme ce nu predicarea legii a fost dătătorul Duhului, prin urmare nici faptele legii nu vor putea avea ca răsplată obţinerea Duhului din mâinile lui Dumnezeu. Textul este în egală măsură explicit pentru ambele aspecte: Galateni 3.2, „Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” Pavel a folosit aceasta ca argumentum palmarium în faţa legii, ca probă unică şi suficientă. „Iată singurul lucru” (spune el) „pe care voiesc să ştiu de la voi,” şi acel lucru să fie hotărâtor, „primit-aţi voi Duhul prin faptele legii, sau prin auzirea credinţei?” Aici prin Duh se referă la Duhul naşterii din nou şi al sfinţirii; pentru că în versetul 5, vorbeşte despre minunile consecutive, iar în versetul 2, despre primirea a ceva ce este general valabil pentru toţi galatenii credincioşi, chiar pentru toţi sfinţii, la a căror experienţă universală face apel, anume dacă au primit Duhul pe baza a ceea ce înfăptuiseră. Acum, minunile nu erau ceva comun tuturor sfinţilor, nu, nu în acele vremuri. Iar prin „auzirea credinţei” apostolul se referă la doctrina credinţei, evanghelia; iar prin versetele 14-17 revendică Duhul care se primeşte în mod liber prin legământul harului, legământ pe care Dumnezeu, înainte să fi dat legea, l-a încheiat cu Avraam, şi prin acesta cu Isaac şi cu Cristos: Galateni 3, 14-17, „Pentru ca binecuvântarea vestită lui Avraam să vină peste Neamuri, în Hristos Isus, aşa ca, prin credinţă, noi să primim Duhul făgăduit. Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute ‚lui Avraam şi seminţei lui’. Nu zice: ‚Şi seminţelor’ (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: ‚Şi seminţei tale,’ adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute treizeci de ani.” Într-adevăr, (pentru a trage concluziile), el consideră dovada faptului că un om nu este sub lege aceea că acel om a primit Duhul şi este condus de către Acesta: Galateni 5.18, „Dacă Sunteţi călăuziţi de Duhul, nu Sunteţi sub Lege.” Acesta este şi motivul pentru care este numit „Duhul harului”, Evrei 10.29, pentru că este oferit necondiţionat. Duhul este „darul harului”, Efeseni 3.7, şi astfel este se primeşte în termenii legământului harului.
De aici, din aceste două motive, provine şi diferenţa între modul în care a avut Adam Duhul în acea stare de sfinţenie, şi modul în care Îl au sfinţii aflaţi sub har. Adam a avut Duhul la fel ca şi noi, iar Duhul Sfânt a participat la crearea lui, şi a imprimat chipul lui Dumnezeu în inima lui: pentru că acolo unde era sfinţenie, avem certitudinea că era şi Duhul. Duhul Sfânt a participat la consiliu – „Să facem om,” – şi este unul dintre Cei cărora ne adresăm. Desigur, acelaşi Duh care „se mişca pe deasupra apelor,” trimis de asemenea să „înnoiască faţa pământului” (Ps.104.30) , a fost şi Duhul care se afla în inima lui Adam pentru a-şi aduce contribuţia la calităţile acestuia şi pentru a le face să se reverse şi să propăşească, şi pentru a-l determina să trăiască în conformitate cu principiile de viaţă care i-au fost date. Însă este o diferenţă între acel mod în care a avut Adam Duhul şi modul în care Îl avem noi, evidentă din cele spuse mai sus.
[Duhul] A colaborat împreună cu Adam, în calitate de a treia persoană, luând parte la toate lucrările, şi din nici o altă pricină decât de a fi luat parte la asistarea creării tuturor făpturilor după soiul lor, a determinat pământul să dea roade după soiul fiecăreia; şi, bunăoară, e cu neputinţă ca Duhul să nu fi participat direct în toate lucrările creaţiei şi providenţei. Având în vedere faptul că noi avem Duhul din pricina lucrării lui Cristos, în Numele Său, obţinut prin intermediul Lui, ca Unul care L-a primit mai înainte, în aceeaşi calitate de Cap al Bisericii Sale. Şi de aceea este un lucru obişnuit referirea în Scriptură la acest Duh ca la Cel care acum locuieşte în noi, „Duhul lui Cristos,” Romani 8.9; „Duhul Fiului,” Gal.4.6.
Deci Adam a primit Duhul potrivit cu conţinutul legământului faptelor (care este tocmai echivalentul legii creaţiei care domneşte între Dumnezeu şi elementele creaţiei), prin care acesta a deţinut o continuitate a privilegiilor acordate lui la creaţie, întocmai ca şi faptul că trăia în prezenţa lui Dumnezeu, prin fapte ale ascultării: „Fă aceasta şi vei trăi.”
Şi cum printr-o singură faptă a neascultării a pierdut dreptul asupra vieţii („Blestemat este acela care nu caută să păzească toate lucrurile”), şi astfel într-un mod asemănător Duhul putea fi câştigat de către om în aceleaşi condiţii. Întocmai cum într-un om ce se trage din Adam, o rană letală are ca şi consecinţă separarea sufletului [de trup], şi aici, un singur păcat are ca şi consecinţă separarea sufletului; pentru că încetează legătura unificatoare. Dar nu la fel stau lucrurile în cazul uni om înviat din morţi, care prin puterea celui de-al doilea Adam, are un Duh viu; nici o rană nu poate fi letală pentru acest om; deci darul Duhului ne este dat nouă prin promisiune, după cum afirmă apostolul în Galateni 3:14-17. Darul Duhului, oferit unui suflet convertit cu adevărat, este un dar absolut, şi care nu necesită îndeplinirea nici unei condiţii din partea noastră, ci care are datoria de a lucra şi de a păstra în noi ceea ce Dumnezeu cere de la noi. Darul Duhului nu se bazează pe vreo calificare necesară din partea noastră, şi va rămâne atâta timp cât vom păstra harul în sufletele noastre, şi nu-l izgonim prin păcat. Voi pune Duhul Meu în voi, pentru a vă păstra şi a vă păzi să nu vă depărtaţi de Mine, Ezechiel 36:26,27. „Vă voi da o inimă nouă,” însă ea va îmbătrâni după puţină vreme din cauza voastră, şi va deveni la fel de rea ca şi mai înainte; pentru a preveni una ca aceasta, urmează şi restul versetului, „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” Şi astfel se spune în Ieremia 32.40, „Nu vă veţi depărta de Mine.” El vine la noi în virtutea alegeri Sale, la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Cristos, Isaia 42.1, „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El.” Galateni 4.6, „Şi pentru că Sunteţi fii” (literalmente prin alegere, după cum este scris în Efeseni 1.5, Dumnezeu „ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale”), „Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său.” Şi Matei 10.20, „Duhul Tatălui vostru [care este în voi] va vorbi;” adică Dumnezeu a luat asupra Sa relaţia Tatălui vostru, pe baza căreia Şi-a revărsat Duhul asupra voastră. Acesta este şi motivul pentru care sunt atât de puţini cei care primesc Duhul Sfânt din mulţimea celor care aud aceleaşi predici; pentru că Duhul se coboară asupra omului prin harul alegerii, şi astfel Duhul se opreşte asupra unui anumit suflet şi-l alege, pe acesta şi pe altul nu, [suflet] asupra căruia apoi coboară şi se odihneşte (la fel cum a făcut şi Dumnezeu); şi astfel, (după cum afirmă şi Isaia, în Isaia 27.12) vor fi strânşi unul câte unul. La fel cum se întâmpla la tragerea la sorţi, cum este cazul (Fapte 8.21), după Simon Magul, în relaţie cu Duhul Sfânt, v.19. Aparent este vorba de şansă, pentru că acest om este luat, iar celălalt nu; şi totuşi plăcerea cea bună şi veşnică a lui Dumnezeu este cea care face diferenţa. Iar Duhul, care cunoaşte gândul lui Dumnezeu, apucă un om în conformitate cu acest gând divin; şi se spune că este ca vântul, care „suflă încotro vrea”, făcându-se referire la naşterea din nou, Ioan 3.8.
Deci Duhul ne este dăruit pentru totdeauna, şi nu se va depărta de la noi; motivul îl constituie faptul că persoana Sa ne este dată necondiţionat, pentru a lucra în noi toate condiţiile, astfel El este în noi spre a rămâne cu noi pentru totdeauna; Ioan 14.16,17, „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” A venit în Cristos capul, pentru a se stabili în El: Ioan 1.33, „Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: ‚Acela peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.’” Aceasta a fost împlinirea acelei profeţii din Isaia 11.2, „Duhul Domnului Se va odihni peste El.” La acelaşi lucru se referă şi Petru când vorbeşte de asemenea despre noi, 1 Petru 4.14, „Duhul lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi;” şi pentru a sublinia aceasta, atunci când a coborât în mod vizibil peste apostoli, Fapte 2.3, „s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.” Prezenţa lui Cristos în mijlocul nostru este comparată cu locuirea într-un cort: Ioan 1.14 „[El] a locuit printre noi, precum un cort al întâlnirii/tabernacol,” pentru că nu după multă vreme avea să fie înălţat la ceruri. Însă Duhul locuieşte în noi precum într-un templu, ceea ce, comparat cu acel cort portabil este o locaţie mult mai stabilă: 1 Corinteni 6.19, „Sunteţi Templul Duhului Sfânt.” Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea , dar Mă voi întoarce, spune Cristos, Ioan 14:18,19, dar El rămâne cu voi, şi va fi în voi, v.17, pentru totdeauna. De aceea El nu ne este dat doar ca o arvună a moştenirii noastre (Efeseni 1.14, şi 2 Corinteni 5.5), ca o pecete sigură a faptului că cerul va fi al nostru, ci din acel moment El devine şi un izvor în noi care nu va seca niciodată, un râu de apă vie, care va ţâşni în viaţa veşnică, aşa după cum spune chiar Cristos, comparând Ioan 4.14 cu Ioan 7:38,39. Acum noi nu spunem că izvorul va exista atâta vreme cât va mai curge vreun fir de apă din el; ci apa va continua să ţâşnească atâta vreme cât va exista acel izvor. Dacă într-adevăr izvorul ar putea seca, şi apa ar înceta să mai curgă. Acum, Duhul Sfânt ne este dat pentru a deveni un izvor perpetuu, atât de har cât şi de slavă. În conformitate cu aceasta, în 1 Petru 1.23, se vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre „o sămânţă care nu poate putrezi, din care am fost născuţi,” despre care unii au înţeles că face referire la Cuvânt; însă cuvintele care urmează sunt alăturată acestei afirmaţii, ca un instrument cauzal, „prin Cuvântul lui Dumnezeu.” Nu se face referire nici la făptura cea nouă, pentru că aceea este cea căreia i s-a dat naştere în noi. Însă principala sursă din care ni s-a dat naştere este Duhul Sfânt, Ioan 3.6, „ce este născut din Duh”. Acum El este numit „sămânţa care nu poate putrezi” pentru că este propulsat în suflet odată cu cuvântul, ca o virtute prolifică cuibărită în cuvânt, care este sămânţa materială, iar Duhul – cea virtuală. Şi aceasta clarifică şi diferenţa dintre această ofertă a Duhului prin virtutea alegerii, şi comunicarea Sa credincioşilor temporari care mai apoi cad, despre care se spune, în Evrei 6.4 , că sunt „părtaşi Duhului Sfânt;” la fel ca Saul – „Duhul lui Dumnezeu a venit peste el [peste Saul],” 1 Samuel 10.10 – dar de acesta s-a depărtat mai apoi, 1 Samuel 16.14; la fel cum a făcut-o şi în cazul lui Balaam, Numeri 24.2, căruia i-a deschis ochii. Această diferenţă fundamentală constă în termenii diferiţi în care este dăruit Duhul, după insinuările acestui text: că mulţi sunt cei care primesc Duhul, nu de la Dumnezeu ca Tată, prin virtutea alegerii, nici prin Cristos ca Mântuitor; ei nu primesc Duhul de la Tată ca şi copii ai Acestuia, conform cu Romani 8:14,15; la fel şi Matei 10.20; sau după spusele lui Cristos (în Ioan capitolele 14 şi 15, „Eu voi ruga pe Tatăl,” şi altele); ci Îl primesc de la Dumnezeul care domneşte şi este suveran, şi de la Cristos ca Domn, care i-a determinat (răscumpărat?) şi pe cei răi să-L slujească, 2 Petru 2.1. Această distincţie care se face între cele două moduri de primire a Duhului, este insinuată de apostol atât în Romani 8 cât şi în Galateni 6:7,8. În Romani 8.15, el vorbeşte despre un „duh de robie” pe care, ca robi, L-au primit într-o măsură sau alta de la Dumnezeu. Priviţi care este raportul între aceşti oameni şi Dumnezeu, şi că indiferent de aceasta, ei deţin într-o măsură mai mare sau mai mică acest Duh în ei. Dacă starea lor este na de robie, ei deţin doar acel „duh de robie” care naşte în mod firesc acea teamă de moarte pe care o au toţi oamenii: Evrei 2.15, „şi să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor.” Acest pasaj îl tălmăceşte pe celălalt. Acele gânduri obsedante de vinovăţie şi condamnare care sunt în inimile tuturor oamenilor, se datorează lucrării Duhului în omenirea întreagă. Acelaşi Duh care Se mişca pe deasupra apelor, Geneza 1.2, se mişcă peste inimile tuturor oamenilor. Acum, dacă oamenii trăiesc sub predicarea legii şi a evangheliei, atunci acelaşi Duh va face lucrări mai mari prin duhurile oamenilor neînnoiţi, pe baza aceleiaşi legi menţionate în Geneza 6.3, „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă.” [Dumnezeu] vorbea despre fii lui Dumnezeu, (versetul 2), care erau învăţaţii acelei vremi, care trăiau în prezenţa lucrării lui Noe, „propovăduitor al neprihănirii,” Evrei 11.7. Iar el şi-a continuat lucrarea de confruntare a oamenilor şi de dezvăluire a coruperii inimilor acestora; despre aceasta Petru spune (1 Petru 3.18) când se referă la Cristos care a fost „înviat sau înălţat prin Duh,” şi adaugă (versetul 19), „ [Duh] în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt.” Aceşti oameni erau corupţi, şi au rămas carnali, şi totuşi au primit Duhul, prin care Dumnezeu I-a confruntat, ca Domn şi Judecător al lumii, care oferă Duhul Său oamenilor căzuţi, la fel cum a făcut-o la început în cazul lui Adam, cu o nouă pleiadă de daruri şi fapte, dar îi judecă în conformitate cu aceasta, pe baza unui legământ al faptelor. Este într-adevăr o favoare să I se ofere acestui om [Duhul], la fel cum este şi cazul tuturor darurilor duhovniceşti exterioare, de vreme ce făpturile lor se află sub legământul faptelor, şi sunt robi, ei neputând reţine Duhul decât în termenii acestui legământ. Şi astfel acestora, prin faptul că se opun şi rezistă în faţa acestor intervenţii ale Duhului, Dumnezeu le va lua Duhul înapoi. Pentru că a spus, „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om.” Dumnezeu îi tratează ca pe nişte slujitori care sunt nevrednici şi instigatori: Ioan 8.35, „Robul nu rămâne pururea în casă;” la fel cum Agar a fost aruncată afară, şi nu a avut drept de moştenire, la fel este şi în acest caz. Isus spune însă că „fiul rămâne pururea [în casă],” motiv pentru care ei, ca şi copii primesc „un duh de înfiere, care ne face să strigăm: ‚Ava!’ adică: ‚Tată!’” Iar Duhul lui Cristos, ca şi cap al lor, rămâne în ei, iar ei sunt acoperiţi şi conduşi de Duhul lui Dumnezeu. Aceştia sunt fii; şi ca ei să poată rămână pentru totdeauna în casă, acest Duh locuieşte pururea în ei. Aveţi astfel aici explicată distincţia dintre modul în care primesc Duhul robii şi fiii: Galateni 4:6,7, „Şi pentru că Sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: ‚Ava’ adică: ‚Tată!’ Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu, prin Cristos.” Sensul acestei afirmaţii este că ei primesc Duhul ca şi fii, nu ca robi, cum este cazul celorlalţi. La care se adaugă versetele 22, 23, şi următoarele, unde Agar şi Ismael, şi Sara şi Isaac, sunt prezentate ca exemple ale acestor două condiţii umane care fac parte din biserică, la fel cum toţi aceştia făceau parte din familia lui Avraam; iar Cristos, în Ioan 8, a făcut referire evident la aceasta în cuvintele citate în versetele 33, 34, 35, „Ei I-au răspuns: ‚Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: ‚Veţi fi slobozi!’ ‚Adevărat, adevărat, vă spun’ le-a răspuns Isus‚că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului. Şi robul nu rămâne pururea în casă; fiul însă rămâne pururea.’” Ambele condiţii, trăind în acelaşi context, aveau legături cu Dumnezeu: Geneza 21, versetele 17-20, „Şi Îngerul lui Dumnezeu a strigat din cer pe Agar şi i-a zis: ‚Ce ai tu, Agar? Nu te teme, căci Dumnezeu a auzit glasul copilului în locul unde este. Scoală-te, ia copilul şi ţine-l de mână; căci voi face din el un neam mare. Şi Dumnezeu a fost cu copilul,’” ş. urm. Dar aceasta se petrecea în contextul valabil al legământului faptelor, iar personajele se supuneau acestui legământ. Duhurile lor se foloseau de toate darurile, lucrările, viziunile, etc., în toate felurile, însă la urmă, Duhul era luat de la ei.
De aceea nu vă lăsaţi înşelaţi de faptul că oameni care se depărtează [de Dumnezeu] sunt numiţi „părtaşi Duhului Sfânt,” ş. urm., pentru că acest lucru este într-adevăr posibil cu toate că ei nu sunt fii. Duhul Sfânt se înfăţişează unora ca un drumeţ, într-o noapte. Dar oare nu simţiţi că deşi El îşi poate retrage unele efecte ale prezenţei Sale, El continuă să existe ca persoană înăuntrul vostru, şi se manifestă, chiar şi în mijlocul vieţii voastre păcătoase, pentru a vă împăca din nou cu Dumnezeu, şi vă stă alături în mijlocul suferinţei, nelăsându-vă să cădeţi, şi vă modelează inima în aceeaşi măsură în care vă lăsaţi conduşi de către El, iar voi staţi înaintea lui Dumnezeu şi sunteţi locuiţi de El, şi sunteţi mântuiţi de El nu prin legământul faptelor ci al harului. Uitaţi-vă la felul în care sunteţi stăpâniţi, şi prin care Dumnezeu vă călăuzeşte inimile să-L căutaţi pe Duhul Său şi mântuirea. Inima şi sufletul fiecărui om sunt ghidate precum un penel de către mâna unui scriitor pentru a scrie propriile sale fapte şi condiţiile prin care este mântuit. Oare tratezi cu Dumnezeu, ca fiu, în termenii uzuali ai harului gratuit, lepădând legământul şi conducerea lui Ismael, fără a îndrăzni să negociezi cu Dumnezeu în aceşti termeni, că dacă fac asta şi asta, Dumnezeu îmi va da în continuare Duhul Său? Nu; însă spui ca şi David, „Doamne, dă-mi Duhul Tău cel etern,” să lucreze în mine toate lucrurile, să mă facă să umblu în căile Tale. Ps.51:10,11, „Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” Explicaţia de pe margine este „un duh permanent înăuntrul meu;” iar dacă aceasta este dependenţa şi mântuirea ta, şi dacă în aceşti termeni te ţii de Duhul şi rămâi în El, eşti un fiu. Haideţi să estimăm aceasta în domeniul funciar ca o evaluare a aprecierii unei forme de posesiune, un teren poate fi o proprietate liberă sau un cu drept de arendă. Fraţii mei, să ştiţi că există o proprietate aflată în întregime în posesiunea Duhului, şi una luată doar în arendă; evaluează-ţi rugăciunile şi lucrările duhului tău împreună cu Dumnezeu, şi vei vedea cu uşurinţă felul în care eşti stăpânit.
Despre autor
Thomas Goodwin s-a născut în apropiere de Yarmouth în 1600 şi nu era de aşteptat că va depăşi vârsta copilăriei, şi a murit în cel de-al optzecilea an de viaţă, în 1679, după o viaţă în care a exercitat o influenţă neobişnuită şi după o lucrare de slujire caracterizată de o adâncă cunoaştere a Sfintelor Scripturi şi fiind îndeaproape familiarizat cu gândurile inimii omului.
A fost ales asociat şi lector la St. Cathrine’s Hall, între anii 1625 – 1634, calităţi în care Goodwin a slujit ca predicator şi lector în cadrul Universităţii; odată cu intensificarea persecuţiei emigrează în Olanda. După punerea sub acuzare a Arhiepiscopului Laud de către parlamentul Long, s-a întors în Anglia şi a fondat o biserică în Londra. La scurt timp după aceea, prezenţa sa plină de autoritate a fost curând recunoscută iar influenţa sa a fost de amploare în cadrul Westminster Assembly, unde i-a condus pe fraţii Mişcării Independente. L-a consiliat Oliver Cromwell în privinţa chestiunilor spirituale ale ultimelor ore ale Protectorului.
Propria sa experienţă în ceasul morţii nu pare să fi fost atacată de nici un fel de îndoieli; printre ultimele cuvinte rostite de acesta se numără şi următoarele: „Nu mi-aş fi imaginat că voi avea o asemenea măsură de credinţă în acest ceas… Îmi plec creştetul plin de vigoare. Este împărţire în Cristos? Nu. Deţin neprihănirea Sa în întregime… Cristos nu mă poate iubi mai mult decât o face deja. Cred că nici eu nu-L pot iubi pe Cristos mai bine decât o fac. Sunt cufundat cu totul în Dumnezeu.”
