de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 8 – PUTEREA LUI DUMNEZEU
Ne derivăm cunoașterea despre putere din cunoașterea voinței sau scopului de a afecta o finalitate și din experiența noastră că am obținut acea finalitate.
Asupra trupurilor noastre voința acționează direct, fără intervenția mijloacelor cunoscute de noi. Astfel, când vrem să mișcăm brațul, acesta se mișcă, dar oricât de necesare ar fi acțiunea mușchilor și a nervilor, nu cunoaștem nici o legătură între acestea și voința noastră, cu excepția faptului că voința le pune în mișcare.
Peste alte obiecte materiale putem doar acționa prin trupurile noastre și alte mijloace necesare de contact.
Experiența ne învață că mintea poate acționa asupra minții fără contact, deși modul în care se face este un mister.
Acțiunea minții noastre asupra structurii materiale și asupra altor minți sugerează că mintea, printr-o conexiune subtilă poate acționa asupra materiei exterioare, așa cum mintea noastră acționează asupra trupului nostru.
În acest fel, fenomenele curioase care au fost fals folosite pentru dovedirea teoriilor spirituale ale zilei de azi vor fi justificate.
Dar oricare ar fi puterea omului, este evident că este marcată de limite, nu doar cu privire la ce se poate face, ci și cum se poate face.
În atribuirea puterii lui Dumnezeu, trebuie să excludem toate limitările de acest gen. Nu doar că este puternic (atot-puternic), dar nici nu are nevoie de contact instrumental.
Dar, deși este adevărat, Dumnezeu face multe prin mijloace secundare, care sunt parte a naturii contactului instrumental. Astfel de acțiuni nu sunt la El o necesitate, ci modul Lui economic de a face ce poate și la fel de simplu prin acțiune directă.
Puterea în Dumnezeu poate fi definită ca energia inerentă eficientă din natura Lui prin care El poate face toate lucrurile. Exercitarea acelei puteri este dependentă de voința și scopul Lui și nu este limitată de ceea ce poate face, ci de ceea ce alege să facă.
Îi atribuim putere lui Dumnezeu.
1. Deoarece percepem că posesia ei este o perfecțiune în noi și deci trebuie atribuită ființei perfecte.
2. Deoarece nu putem justifica existența și fenomenele universului fără a-I atribui lui Dumnezeu puterea care le produce.
3. deoarece simțul nostru de dependență ne asigură că trebuie să fie o putere care creează, păstrează și protejează, în El în care trăim și ne mișcăm și avem ființele.
4. Scripturile ne mai învață să atribuim puterea lui Dumnezeu.
(a) în aceste pasaje se atribuie puterea lui Dumnezeu: Ier. 32:17; Ps. 115:3; Efes. 1:19; 3:20.
(b) referirea la lucrarea nelimitată: Ier. 10:12; Ioan 1:3; Fapte 17:24.
(c) declararea faptului că ceea ce face este prin voință, nu prin muncă, prin cuvântul Său; ca în justificarea creației la începutul genezei și în Ps. 33:9.
(d) negarea necesității marilor mijloace și afirmarea faptului că ceea ce face poate fi făcut cu multe sau puține: 1 Sam. 14:6; 2 Cron. 14:11.
