de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 7 – IMUTABILITATEA LUI DUMNEZEU
Prin imutabilitatea lui Dumnezeu se înțelege că El este incapabil de schimbare, fie ca durată a vieții, sau în natură, caracter, voință sau fericire. În nici unul din aceste puncte, sau în vreo altă privință nu există posibilitatea schimbării.
1. Aceasta este implicată în perfecțiunea Sa absolută. Perfecțiunea nu permite nici o creștere, ca și când i-ar lipsi ceva, nici o , ca și când ar putea pierde ceva. Schimbarea trebuie să fie în mai bine sau în mai rău, dar Dumnezeu nu poate deveni mai bun sau mai rău.
2. Se ridică astfel din pura simplicitate a naturii Sale. Ceea ce nu este și nu poate fi compus nu poate fi schimbat.
3. Scripturile ne învață expres acest lucru. Unele pasaje sunt menționate pentru a sprijini aceasta.
(a) Îl declară neschimbat ca durată și viață: Gen. 21:33; Deut. 32:39, 40; Ps. 9:7; 55:19; 90:2; 102:12; Hab. 1:12; Rom. 16:26; 1 Tim. 1:17; 6:16.
(b) Afirmă imutabilitatea naturii Lui: Ps. 104:31; Mal. 3:6; Rom. 1:23; Iacov 1:17.
(c) Afirmă că voința nu se schimbă: Iov 23:13; Ps. 33:11; Prov. 19:21.
(d) Caracterul Lui este imutabil, ca de exemplu dreptatea Lui: Gen. 18:25; Iov 8:3; Rom. 2:2; îndurarea Sa: Ex. 34:7; Deut. 4:31; Ps. 107:1; Plângeri 3:22, 23; Mal. 3:6; adevărul său: Num. 23:19; 1 Sam. 15:29; Mic. 7:20; Rom. 3:3; 11:2, 29; 2 Tim. 2:13; Tit 1:2; sfințenia Sa: Iov 34:10; Hab. 1:13; Iacov 1:13; cunoașterea Sa: Isa. 40:13, 14, 27, 28.
Imutabilitatea arătată în Scripturi și sugerată în simplicitatea și perfecțiunea absolută a lui Dumnezeu nu este înțeleasă astfel încât să nege o bază reală în El pentru afirmațiile Scripturii despre sentimente în exercitarea dragostei, milei, suferinței, îndurării, mâniei, dreptății răzbunătoare. Putem nega o bază reală pentru atributele dragostei, dreptății și adevărului care stau la baza acestor emoții. Să nu uităm niciodată că nu cunoaștem decât puțin, dacă cunoaștem ceva, despre modul de operare a minții divine. Suntem siguri că trebuie să gândim și să vorbim despre aceasta eronat când gândurile sau cuvintele noastre implică emoții succesive în Dumnezeu sau care au început sau sfârșit. Și totuși singurul mod în care poate avea loc schimbarea în El ar implica și începutul și sfârșitul și succesiunea. Deci știm că orice posibilitate de schimbare în Dumnezeu care apare se datorează doar imperfecțiunii noastre despre cunoaștere și incapacității de a forma concepte adevărate.
Este adevărat că neschimbarea lui Dumnezeu nu este incompatibilă cu activitățile externe și relațiile care există în conexiune cu Creația, Providența și Răscumpărarea. Dar aceasta nu s-a admis așa de repede, ar fi bine să se ia în considerare mai îndeaproape obiecțiile care au fost făcute.
I. S-a obiectat că o schimbare trebuie să fi avut loc în Dumnezeu în crearea universului. S-a pretins că El a format un scop nou și trebuie să fi trecut de la o stare de odihnă la una de activitate.
(a) Dar această obiecție se bazează pe o uitare a faptului, că în El nu este succesiune și nici o schimbare a timpului de la un moment la altul. Crearea universului nu este un act mai puțin extern decât este timpul în care există. Apare în timp și cu timp. Dar la Dumnezeu nu este timp și relații în timp, exclusivă a timpului în sine. Nu era înainte de creație. Nu va fi când nu va mai fi timp în creație. Poate nu înțelegem cum este aceasta, dar știm că așa este.
Pe această bază, scopul lui Dumnezeu de a crea nu era unul nou, format la un moment dat și nu în altul. Din contră, acel scop, și toată voința lui este eternă. Orice ar fi determinat acel scop, nu exclude acest fapt.
(b) Nu era nimic extern care să Îl influențeze. El se mișca prin voința proprie. Dacă acea voință era voluntară sau se ridica în urma unei necesități a naturii Lui, nu luăm în considerare acum. Fie că era una sau alta, în ambele cazuri, El era etern, căci dacă natura Lui este eternă, atunci orice necesitate a naturii Lui este una eternă și orice scop fie din necesitate sau voluntar, este voință eternă. Aceasta cu privire la obiecția bazată pe un presupus scop nou.
Nu are nici o bază nici tranziția de la odihnă la muncă. Presupune muncă și efort la Dumnezeu. Dar explicarea creației în Scriptură și dictatele rațiunii interzic aceasta. Dumnezeu nu a muncit. El nu muncește și nu o va face. Puterea Sa infinită cuprinde voința Sa infinită, la orice dorință simplă a Sa. Nici la creație nici la susținerea universului nu a fost în Dumnezeu acel gând ocupat, atent și efortul prelungit și obositor prin care omul menține guvernarea sau susține viețile celor ce depind de el.
Această vedere a creației lui Dumnezeu este în concordanță cu rațiunea. Ea singură merită un Dumnezeu atot-înțelept, atotputernic, independent și existent în Sine.
Este stabilit de Scriptură. Evrei 11:3. “Prin credință pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.”
Întreaga povestire a creației din Geneza, cap 1:1, până la 2:3, cuprinde acest adevăr. În toate cazurile este vorba doar despre ”Dumnezeu a zis”.
Psalm 33:9. “Căci el zice, și se face; poruncește și ce poruncește ia ființă.”
Când se spune că S-a odihnit în a șaptea zi, nu este implicat nimic altceva decât faptul că S-a oprit din a crea; deoarece susținerea universului necesită constant același exercițiu al puterii și al voinței ca și creația.
II. S-a mai obiectat că Scripturile reprezintă schimbarea din Dumnezeu, când vorbesc despre El ca părându-i rău de ce a făcut.
Gen. 6:6. ” I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pământ și S-a mâhnit în inima Lui.”
1 Sam. 15:35. “Domnul… Se căise că pusese pe Saul împărat peste Israel.”
Ps. 106:45. “Și-a adus aminte de legământul Său, și a avut milă de ei, după bunătatea Lui cea mare:”
Amos 7:3. “Atunci Domnul S-a căit de lucrul acesta: “Nu se va întâmpla una ca aceasta, a zis Domnul.”
Iona 3:10. “Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se Hotărâse să li-l facă, și nu l-a făcut.”
Ca replică la această obiecție, se poate spune că acestea sunt expresii antropopatice, intenționate doar pentru a imprima asupra oamenilor mânia Lui în legătură cu păcatul și aprobarea caldă a pocăinței celor ce au păcătuit. Schimbarea de comportament în oameni, nu în Dumnezeu, a schimbat relația dintre ei și Dumnezeu. Păcatul le-a adus mânia Lui. Pocăința a adus îndurarea Lui. Dacă nu i-ar fi tratat diferit, atunci El ar fi fost schimbător. Neschimbarea Sa face necesară tratarea diferită a celor inocenți și a celor vinovați, a celor ce se împietresc și a celor ce se întorc la El, cu inimi pocăite. Cu privire la primul pasaj, este doar un protest împotriva păcatului în care a căzut rasa umană. Scripturile arată că Dumnezeu a avut un scop cu privire la astfel de păcate, care de la început a contemplat căderea omului și gradele diferite ale răutății care au însoțit în timpuri diferite acea cădere. Aceste afirmații diferă mult de cele care declară dragostea, mila, mânia, deoarece nu este în Dumnezeu o emoție corespondentă cu declarația exterioară.
III. S-a mai obiectat că Dumnezeu trebuie să fie schimbător, altfel nu ar putea răspunde la rugăciuni. Se spune că dacă scopul Lui este veșnic și nu își schimbă voința, atunci nu are rost rugăciunea.
Este fără îndoială adevărat că Dumnezeu promite să răspundă rugăciunii. Este adevărat că rugăciunile au primit răspuns, și cursul evenimentelor omenești a fost diferit decât dacă nu era nici o rugăciune și nici un răspuns.
Dar greșeala se ridică din presupunerea că s-a schimbat scopul lui Dumnezeu sau acțiunea a ceea ce El a contemplat dintotdeauna.
Dificultatea nu este una care afectează doar rugăciunea; ci și munca sau orice act prin care, prin om, se introduce o forță nouă în univers.
Apare din faptul că omul, fiind un agent voluntar, poate acționa în conformitate cu alegerea în orice moment din viața lui. Această alegere pune acțiunea lui în afara mișcărilor mecanice ale universului. Se admite că Dumnezeu are un control absolut asupra acestora și scopul Lui cu privire la ele nu s-a schimbat. . Dar se gândește că dacă omul poate alege ceva, sau poate face sau nu face orice îi place, atunci pentru ca viitorul să fie dependent și rezultant al acestui act de voință, Dumnezeu trebuie să Își schimbe scopul pentru a corespunde cu acel act de voință.
La aceasta se poate replica, chiar fără explicație, că știm că nu se poate acest lucru, deoarece ar îndepărta independența lui Dumnezeu. Ar face voința Lui dependentă de cea a omului. Dacă ar fi adevărat că omul nu poate fi un agent liber, fără o astfel de acțiune mecanică din partea lui, ca să îl lase pe Dumnezeu liber, știm că libertatea nu îi aparține. Dar suntem deplin conștienți de libertatea noastră, încât această conștiență devine pentru noi cea mai mare revelație din partea lui Dumnezeu cu existență reală. Dacă se oferă rugăciune, singurul dubiu în legătură cu aceasta, ca putere și forță, al cărei efect nu se schimbă, este dacă Dumnezeu răspunde. Și în Cuvântul Său ne-a spus așa de clar să nu ne îndoim.
Atunci sub ce aspect vedem rugăciunea? Evident simplu, este o cauză secundară care ca și altele la fel, este necesară pentru a produce rezultatul, căreia Dumnezeu i-a dat mijloacele necesare pentru intrare eficientă în lucrarea universului, a cărei existență a fost la fel de deplin cunoscută și planificată ca orice altă cauză secundară, și a cărei prezență nu îl surprinde pe Dumnezeu în nici un caz, nici nu îi dă un nou scop sau acțiune. Deci în loc să își schimbe scopul în urma rugăciunii, Dumnezeu de fapt, își îndeplinește scopul. Dar chiar dacă nu putem explica cum o voință sau acțiune a noastră poate fi în același timp fixă și sigură la Dumnezeu, ca și cum ar fi un decret despre o acțiune mecanică a universului, sau scopul Lui personal și în același timp să fie perfect voluntară la om, ca omul să poată vrea sau nu vrea, să facă sau să nu facă, așa cum alege, suntem foarte siguri că așa este, din conșiența noastră despre noi înșine și siguranța noastră despre ce este în natura lui Dumnezeu.
IV. S-a mai obiectat că există schimbare la Dumnezeu, în actul întrupării celei de a doua Persoane din Trinitate.
Tratăm această obiecție aici, deoarece acesta este locul cel mai potrivit pentru a o face, deși explicația poate nu va fi deplin înțeleasă, până nu discutăm despre Trinitate și relația dintre persoanele dumnezeirii.
Se bazează pe o înțelegere greșită a doctrinei scripturale despre întrupare.
1. Nu a fost natura divină care s-a întrupat, ci doar una din persoanele ce subzistă în ea.
2. Nu a avut loc nici o schimbare în natura divină. Naturile umană și divină ale Fiului lui Dumnezeu au fost așa de legate în această Persoană și una de alta, încât în timp ce era deplin Dumnezeu și deplin om, având toate caracteristicile fiecăreia, cele două naturi au rămas total distincte, fiecare cu trăsăturile ei și proprietățile ei. Natura divină nu a fost afectată în nici o măsură. Fiul lui Dumnezeu deci, era la fel de divin ca înainte de întrupare.
3. Naturile erau așa de distincte, încât prin devenirea Sa ca om, Fiul nu doar că a luat un trup omenesc, ci și un suflet omenesc. Acestea au fost unite cu personalitatea cu care El subzistă în natura divină, dar nu cu natura divină însăși. Lui Hristos nu îi lipsea nimic care să Îl facă la fel de separat de Dumnezeu în natura Lui umană ca orice alt om, cu excepția unei personalități umane separate. El Și-a unit natura umană subzistând în ea cu aceeași personalitate cu care subzistă în natura divină.
4. Fiul nu are natura divină separată de Tatăl și Duhul, încât să spunem natura Lui divină în sensul exclusiv cu care vorbim despre natura umană a lui Petru și Pavel. Natura umană este distribuită între oameni individuali, așa încât fiecare o are pe a lui și nu o împarte cu altul. Dar natura divină este comună celor trei Persoane.
Aceste afirmații arată de ce Dumnezeu nu S-a schimbat la întrupare.
(1.) Ar fi fost schimbare dacă natura umană ar fi fost așa de unită cu cea divină încât să îi adauge calități, proprietăți și condiții care nu aparțin lui Dumnezeu. Acestea pot fi posedate de o persoană divină în natura umană pe care și-a asumat-o, căci astfel nu este nici o schimbare în natura Sa ca Dumnezeu, dar nu pot fi transferate naturii divine fără a o face finită și infinită, Materială și spirituală, failibilă și infailibilă, mortală și imortală. Aceste stări contradictorii pot exista într-o singură persoană, dar nu pot exista într-o natură compusă.
(2.) Ar fi fost schimbare dacă natura divină ar fi devenit sufletul naturii umane. Aceasta ar fi făcut acea natură subiectul pasiunilor umane și al apetitului, al slăbiciunilor umane și al imperfecțiunii, deschis durerii, suferinței și ispitei, limitărilor în bunătate, cunoaștere, putere și înțelepciune.
Cunoașterea deci a adevăratei doctrine a întrupării arată conclusiv că în ea nu a avut loc schimbare în Dumnezeu.
V. S-a presupus că Dumnezeu nu poate să nu se schimbe, deoarece El a suferit în timpul întrupării lui Hristos.
Argumentul este că declarațiile despre suferințele lui Hristos sunt făcute nu doar despre natura umană, ci despre ambele naturi combinat, și astfel suntem învățați că nu era doar omul ci și Dumnezeu care a suferit. Această poziție este asumată de cineva care susține că Hristos a avut o natură total umană și total divină, nu doar un trup omenesc, ci și un suflet rațional. Este și poziția celor care susțin că nu avea un suflet omenesc, ci că natura Lui divină a luat locul unui suflet rațional.
Replica la acest argument este că afirmațiile biblice nu ne învață că natura divină a avut de suferit. Nu se spune nicăieri. Ne învață că Persoana a doua din Trinitate, care a devenit om, a suferit. Dar acea suferință se referă clar doar la natura Sa umană. Ne învață că în relațiile din naturile Lui cu Persoana Lui, El a păstrat neschimbate proprietățile și calitățile care le aparțineau separat și aceasta era adevărat mai ales cu privire la natura divină. Erau într-adevăr unele comunicații de la natura divină către cea umană, dar nici una de la cea umană către cea divină. Dar în vreme ce erau distincte, erau unite într-o singură personalitate, și printr-o astfel de uniune, ceea ce se poate spune despre oricare din naturi că este adevărat, sau că s-a făcut, sau suferit, la fel se poate spune despre Persoana în care erau unite. De aceea Hristos, Fiul lui Dumnezeu a suferit. A făcut-o în natura Lui umană, nu în cea divină. Declarațiile scripturale că Hristos a suferit nu sunt o dovadă că Dumnezeu a suferit, sau că Dumnezeu se schimbă în acest aspect.
Dar sunt cei care nu primesc afirmațiile de mai sus ca pe o expunere a învățăturilor Scripturii cu privire la acest punct. Ei susțin, ca necesară, o interpretare care susține suferința naturii divine. Cei care susțin că natura divină este în locul sufletului uman sunt forțați să mențină o astfel de interpretare. Ca replică la aceste două afirmații spunem că lipsa de schimbare a naturii divine este prezentată ca fiind concludentă împotriva oricărei astfel de interpretări. Împotriva poziției lor sunt numeroasele afirmații ale scripturii ce susțin că Dumnezeu nu se schimbă și că este imutabil în natura Sa și în diferitele Lui perfecțiuni. Mai sunt argumente ale rațiunii, prin care se poate face aceeași greșeală. Aceste afirmații și rațiuni sunt atât de incontestabile încât cei care au obiecții admit repede că nu este nici o putere sau ființă care poate să îl schimbe pe Dumnezeu împotriva voinței Lui și ideea de suferință forțată este revoltătoare. Posibilitatea de schimbare și suferință în Dumnezeu ei o concep ca rezultând din voința Lui și alegerea Lui.
Acest fapt ridică întrebarea posibilității suferinței voluntare din partea lui Dumnezeu.
Dacă este posibil acest lucru, atunci se ridică în două moduri: fie natura lui Dumnezeu este esențial astfel încât să admită suferința, fie voința lui Dumnezeu este capabilă să schimbe natura Lui pentru o vreme, ca să poată suferi. În primul caz se presupune că esența lui Dumnezeu rămâne neschimbată, dar este capabilă de existență în stări diferite la dictarea voinței Lui. În celălalt caz, esența însăși este schimbată de voință și făcută capabilă pentru aceasta, ceea ce altfel nu ar fi putut..
În primul caz, Dumnezeu poate suferi, datorită condițiilor contingente ale vieții Lui răspunzătoare pentru acțiunea voinței Lui, așa cum putem să ne facem să suferim pe noi înșine.
În ultimul caz, natura lui Dumnezeu ar fi atât de dependentă de voința Lui încât ar pute-o schimba când vrea.
Această ultimă vedere se bazează pe concepția eronată a relației dintre voința lui Dumnezeu și natura Sa. Această relație nu este una cauzală. Această voință nu creează natura și nici nu îi conferă puterile ei și nici nu exercită o influență controlatoare asupra ei. Natura influențează voința. Fiindcă El este sfânt, drept și bun, El dorește sfințire, dreptate și bunătate și are voința pentru acestea toate în Sine, deoarece numai El este infinit de sfânt, drept și bun. Voința Lui deci, departe de cauzală, este doar aprobatoare și esența Lui nu poate în nici un grad să fie afectată de ea. Dacă nu era astfel, natura lui Dumnezeu trebuie să fie efectul voinței lui Dumnezeu ca și cauză, și trebuie să fie dependent de acea voință. Baza întregii excelențe, neprihăniri și sfințeniei nu este ceea ce este Dumnezeu, ci ceea ce voiește El la un moment dat și Îl face diferit, în funcție de ceea ce voiește. O astfel de voință ar fi capricioasă; căci în facerea voinței să fie superioară naturii, se ia rațiunea alegerii în Dumnezeu a binelui sau nu, a unei direcții sau a alteia și El este lăsat fără motiv la plăcerea accidentală și capricioasă a voinței. Mai mult, dacă Dumnezeu este capabil de acest fel de schimbare în orice aspect, este la fel și în altele, ca puterea voinței să fie eficientă în modificarea naturii divine, este necesară implicarea puterii de eficacitate și asupra altora.
Fiindcă voința nu poate deci schimba esența lui Dumnezeu, dar este ea însăși controlată de acea esență, nu este posibil ca ea să confere puterea de a suferi, pe care altfel Dumnezeu nu ar avea-o. Dacă această putere de a suferi nu ar fi inerentă în natura divină, ea nu ar exista.
Dar dacă este inerentă naturii divine, trebuie să fie o calitate necesar și constant aparținând naturii lui Dumnezeu și trebuie deci, să fie distrusă de binecuvântarea așa de deplin și eminent atribuită lui Dumnezeu în Scriptură, sau trebuie să existe acolo după condițiile contingente ale vieții noastre din cauza cărora putem trece de la o stare de fericire la una de suferință, și înapoi la fericire din nou; și trecerea de la una din aceste stări la alta este rezultatul exercițiului voinței divine.
Dar la Dumnezeu nu există astfel de condiții contingente.
1. Natura existenței Lui necesare interzice aceasta.
2. Limbajul Scripturii ”Eu, Domnul, nu Mă schimb” (Mal. 3:6), și ”la care nu este nici umbră de schimbare”, Iacov 1:17, este expres contrar la o astfel de supoziție.
3. Contrastul din Biblie, dintre Dumnezeu și oameni cu privire la schimbare, se bazează distinct pe acea contingență din om, care nu are similaritate în Dumnezeu.
4. Adevărul și credincioșia lui Dumnezeu sunt mărite de Scripturi, prin exercitarea lor acolo unde omul se schimbă, dar unde Dumnezeu nu Se schimbă, deoarece El este fix și constant. Pasajul ”Eu nu mă schimb” este prezentat în contextul în care voința lui Dumnezeu poate fi prezumată a induce schimbare și afirmarea naturii Lui se face pentru a arăta că voința nu Îl va afecta.
5. În plus, astfel de condiții contingente sau stări sunt incompatibile cu natura veșnică, care nu are succesiune și exclude schimbarea; ca și cu simplicitatea Lui care neagă separarea dintre esență și atribute și deci, nu lasă loc de schimbare; în vreme ce sunt absolut excluse de perfecțiunea lui Dumnezeu, care nu poate fi afirmată întotdeauna dacă starea sau condițiile ființei Lui pot fi schimbate, doar dacă în toate aceste stări ar putea fi la fel de perfect în toate aspectele, ceea ce cu siguranță nu se poate afirma despre cele două stări de fericire și suferință.
