de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 6 – ATRIBUTELE DIVINE
Atributele lui Dumnezeu sunt acele particularități care marchează sau definesc modul existenței Lui sau care constituie caracterul Său.
Ele nu sunt separate sau separabile de esența sau natura Lui dar totuși nu sunt acea esență, ci doar au terenul comun sau cauza existenței lor în el și sunt în același timp particularitățile care constituie modul și caracterul ființei Lui.
Nefiind separate de esența lui, nu trebuie privite ca puteri diferite și particularități sau facultăți care aparțin lui Dumnezeu astfel încât El este ”compus din diferite elemente”. Hedge, 1:369. Aceasta ia simplitatea naturii divine și o face compusă și deci divizibilă și schimbabilă.
Dar, pe de altă parte, nu sunt doar conceptele noastre despre Dumnezeu. Ele au o existență independentă de creaturile Lui. Este o bază adevărată în Dumnezeu însuși pentru distincția dintre ele, așa că atunci când vorbim despre un Dumnezeu înțelept, nu spunem doar că îl concepem diferit decât atunci când îl numim drept, ci este ceva în Dumnezeu care ne dă dreptul să îl percepem sub diferite aspecte de înțelepciune și dreptate.
CLASIFICĂRI.
Diferite diviziuni au fost făcute cu atribuțiile lui Dumnezeu.
1. Comunicabil și necomunicabil.
Atributele de comunicare sunt cele care, până la un anumit grad, le poate da și creației Lui. Așa este cu puterea, cunoașterea, înțelepciunea, dragostea, sfințirea, etc.
Non-comunicabilitatea se referă la cele pe care nu le dă oamenilor, dar care, din necesitate, există doar în Dumnezeu. Așa este existența în Sine, imutabilitatea și infinitatea, imensitatea și eternitatea.
2. Relativ și absolut. Atribute relative sunt cele ce pot fi exercitate spre obiectele care sunt fără conexiunea cu El, iar absolute sunt cele care există doar în conexiune cu Dumnezeu.
3. Transmisibile, care trec asupra creației și imanente, care rămân doar la El.
4. Atribute pozitive și negative, primele fiind cele atribuite perfecțiunii lui Dumnezeu și cele negative sunt cele care neagă imperfecțiunea.
Aceste patru diviziuni sunt oarecum identice. Atributele comunicabile sunt și relative și transmisibile și pozitive, iar cele necomunicabile sunt absolute, imanente și negative.
5. atribute naturale și morale.
Prin cele naturale se înțeleg cele care descriu modul existenței Lui fără referire la caracterul personal; cele morale descriu caracterul.
Dr. Charles Hedge obiectează pe drept la această diviziune, deoarece ”cuvântul natural este ambiguu. Dacă este luat în sensul ca aparținând naturii, sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu sunt la fel de naturale ca și puterea sau cunoașterea. Și pe de altă parte, Dumnezeu este infinit și etern în perfecțiunea Lui morală, deși infinitatea și eternitatea nu sunt perfecțiuni morale distincte. În sensul comun și familiar al cuvântului natural, termenul natural și cel de moral exprimă o distincție reală”. –Sis. Teol., Vol. I., pp. 375, 376.
În discutarea atributelor divine, cele care aparțin categoriei de non comunicabile sau absolute sau imanente sau negative vor fi considerate prima dată. Acestea sunt simplicitatea, care neagă compunerea; infinitatea, care fie ca eternitatea neagă limitarea în timp, fie ca imensitate neagă limitarea în spațiu; și imutabilitatea care respinge toate posibilitățile de schimbare la Dumnezeu. După aceea, în ordinea numită, comunicabilitatea, relativitatea, transmutabilitatea sau atributele pozitive ale puterii, cunoașterii, înțelepciunii, sfințeniei, dragostei, adevărului și dreptății.
Ce mai rămâne din acest capitol vom dedica simplicității și infinității lui Dumnezeu.
SIMPLICITATEA LUI DUMNEZEU.
Prin aceasta spunem că natura lui Dumnezeu, cuprinzând esența și atributele, este spirit simplu și necompus.
Înseamnă mai mult decât unitatea Sa, deoarece ultima exprimă doar existența unei Ființe unice, adică Dumnezeu. Dacă Dumnezeu era materie și spirit, sau compus în vreo privință, unitatea lui nu ar fi afectată.
Dacă era un singur om în lume, i-am atribui lui unitatea și dacă ar fi unul singur i-am atribui unitatea esențială.
Înseamnă mai mult decât spiritualitatea lui Dumnezeu, deoarece include doar faptul că trebuie să fie spiritual pur.
Dar nu este nimic contradictoriu în ideea că spiritele create pot avea o natură spirituală compusă, de exemplu, minte, suflet și spirit, ca trei esențe distincte, sau că o natură spirituală trebuie să aibă un trup spiritual și un suflet spiritual.
Dar în Dumnezeu nu există compunere și deci natura Lui spirituală nu este compusă. Chiar și atributele și natura Sa trebuie să fie una încât atributele Sale să nu fie capabile de separare, ceea ce le face una cu acea natură.
Motivele pentru aceasta sunt:
1. Compunerea (sau punerea împreună), implică posibilitatea separării. Dar aceasta ar implica distructibilitatea și mutabilitatea, fiecare din acestea fiind inconsistentă cu perfecțiunea absolută și existența necesară.
2. Compunerea implică un timp de existență separată a părților compuse. Dacă este așa, atunci era o vreme în care Dumnezeu nu exista, deoarece părțile naturii Sale nu erau unite sau când exista imperfect, neprimind încă adăugirile la natura Sa esențială, adăugiri subsecvente; toate acestea sunt inconsistente cu perfecțiunea absolută și existența necesară.
3. Dacă părțile au fost compuse, s-a făcut printr-o forță din afară sau a crescut în interiorul naturii Lui. Nu au fost adăugate din afară, deoarece Dumnezeu este independent, și deci nu poate fi afectat din afară. Pe lângă toate formele externe Dumnezeu are originea în Sine și a existat ca Dumnezeu înainte de acestea. Nu au crescut în El, căci atunci nu ar fi neschimbabil. Orice adăugire la Dumnezeu sau creștere în El este inconsistentă cu perfecțiunea absolută și cu existența necesară.
Atribuind simplicitatea lui Dumnezeu, declarăm că natura Sa este una pur și simplu non compusă din substanțe separate, ca materie și spirit sau chiar din aceeași substanță, în forme diferite sau a unei substanțe cu atribute separate; și afirmăm că și atributele Lui sunt una cu esența Lui și că nu doar că este esențial spiritual, ci și esențial înțelept, bun, sfânt și drept, adevărat, atotputernic și omnipotent.
INFINITATEA LUI DUMNEZEU.
Când spunem că Dumnezeu este infinit, negăm toate limitările în natura sau esența Lui. Suntem conștienți de natura finită a sufletului nostru și a trupului nostru; limitări cu privire la loc, timp și capacitate. Ideea de ființă perfectă la care se ajunge prin negare, se face prin negarea limitelor în El și deci îi atribuim infinitate în timp și spațiu și perfecțiune infinită în modul existenței Lui, în puterea Lui, înțelepciunea, bunătatea, dreptatea, sfințenia și adevărul.
Infinitatea lui Dumnezeu în timp este numită:
ETERNITATEA LUI DUMNEZEU.
Vrem să spunem:
(1.) Că nu are început și sfârșit.
(2.) La El nu există succesiune de momente
Este greu de obținut orice concepție despre modul de existență care îi este atribuit. Este așa de diferit de al nostru. Dar o considerare scurtă a ceea ce este implicat în natura lui Dumnezeu trebuie să ne convingă că ideea pe care o exprimăm prin aceste declarații este dreaptă și adevărată.
1. Despre afirmația că nu are început și sfârșit.
Când spunem că vom trăi veșnic, înțelegem cum o viață odată începută poate să nu fie niciodată completă.
Dar este greu de conceput o viață care este dintotdeauna ca una care va merge pentru totdeauna. Trecutul este întotdeauna complet și deci măsurabil. Ceea ce a fost o succesiune de momente sau zile trebuie să fi avut o primă zi sau moment cu care a început. Nu putem forma un alt concept despre aceasta.
Această divizare a eternității deci, care se numește eternitate a parte post o putem înțelege; dar complementul ei, a parte ante, care este unit cu ea pentru a exprima durata infinită se simte imediat a fi o încercare de concepere a minții de a exprima eternitatea pe care o cunoaștem ca adevărată, dar pe care o percepem ca inadecvat concepută și greșit exprimată.
În vreme ce știm că Dumnezeu nu are început, vedem că modul Lui de existență nu poate să fi fost unul în care a avut acea durată continuă, indefinită în trecut, care corespunde cu ce poate fi al nostru în viitor.
2. Când spunem că în timpul unei perioade o anumită ființă a existat întotdeauna și va exista întotdeauna, vrem să spunem nu numai că nu a fost nici un moment în acea perioadă în care nu a existat, ci și că în acea perioadă a existat și va exista într-o succesiune continuă de momente. A fost întotdeauna, după început, un trecut și un prezent și va fi, până la sfârșit, un viitor. Un moment trece și altul vine. Dar la Dumnezeu nu va fi o succesiune de momente.
(1.) Căci atunci ar avea un început, ceea ce se opune infinității Lui.
(2.) Căci atunci nu ar fi neschimbat, căci ar fi adevărat despre El ceea ce e azi, nu ce a fost ieri și nu va fi mâine.
(3.) Nu ar fi perfect deoarece s-ar putea adăuga ceva la El zilnic. Ar îmbătrâni. Ar avea experiențe noi. Ar exista o creștere sau o diminuare a puterii, înțelepciunii Sale.
Învățații au încercat să exprime eternitatea lui Dumnezeu spunând că este “punctum stans” sau “nunc semper stans.”
Aceasta este concepția despre eternitate pe care vrem să o obținem. Dificultatea noastră de a face acest lucru este că nu mai putem concepe durata fără succesiune la fel cum nu putem concepe eternitatea ca și a parte ante. Dar vedem că în această concepție nu ajungem la un gând eronat în sine, ca în alte cazuri, ci recunoaștem faptul că modul de existență al lui Dumnezeu este diferit de al nostru în ce privește timpul. Existența noastră are succesiuni de momente, creșteri de perioade, nu este posedat tot deodată, a avut un început și poate avea sfârșit și , are trecut și viitor și prezent. Dumnezeu nu are succesiune, nici o creștere a vieții, este posesorul întregii Lui existențe deodată, și a avut dintotdeauna, nu are început, nici sfârșit și trăiește doar în prezent, fără trecut și viitor.
Aceasta este în acord cu declarațiile Scripturii. Despre Dumnezeu se vorbește întotdeauna la prezent.
El se numește EU SUNT. Numele Lui, Iehova se presupune mistic că exprimă aceasta.
Psalmistul spune: ” Înainte ca să se fi născut munții, și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu!” Ps. 90:2.
Astfel, Domnul nostru, când își declară egalitatea cu Tatăl, folosește timpul prezent pentru fiecare: ”Tatăl Meu lucrează până acum; și Eu, de asemenea, lucrez.” Ioan 5:17.
La fel Și-a declarat divinitatea spunând ”Înainte de a fi Avraam, Eu sunt.” Ioan 8:58.
Se ridică o întrebare, care este relația timpului și a eternității?
Timpul nu este parte a eternității, căci dacă era, eternitatea ar avea o succesiune: Înainte de timp, în timp, după timp.
Sunt în realitate moduri diferite de existență care sunt diferite, timpul fiind potrivit cu măsura perioadelor creației și a vieții creației. Adevărata eternitate aparține doar vieții lui Dumnezeu.
În vreme ce timpul nu este parte a eternității, coexistă cu aceasta.
Prin scopul divin toate evenimentele au fost etern prezente cu Dumnezeu, cunoscute și realizate de El ca și când ar fi existente. În existența actuală a timpului, au fost prezente cu Dumnezeu și cu eternitatea, deși nu constituie parte din eternitate.
Natura acestor relații nu o putem înțelege. Ideile noastre sunt vagi și limbajul în care le exprimăm este incapabil de a exprima chiar ceea ce percepem și știm. În vreme ce aceasta este adevărat, nu avem întrebări cu privire la posibilitatea unei mai bune cunoașteri în viitor cu privire la acest punct. Dificultatea nu este, în realitate, mai mare decât în legătura dintre imensitatea omniprezența lui Dumnezeu. Dar din cunoașterea prezenței spiritelor noastre comparat cu cea a trupurilor noastre, înțelegem omniprezența lui Dumnezeu cu toate lucrurile create, în vreme ce spațiul în care ele există nu este parte a imensității Lui mai mult decât este timpul parte a eternității Lui.
Corespunzând cu infinitatea lui Dumnezeu cu privire la timp, este infinitatea Lui cu privire la spațiu, care se numește
IMENSITATEA.
Dumnezeu nu este limitat în spațiu și nu este măsurat în timp.
Spațiul are limitele lui deoarece existența lui este comensurabilă numai cu universul. Unde nu este nici o creație, nu este timp și spațiu. Unde nu este creație, nu este timp și spațiu. Dar creația nu poate fi infinită, dar trebuie să aibă limitele ei, atât de imposibil cât ne este să ne imaginăm non-existența spațiului. În modul nostru de existență, spațiul și timpul sunt așa de necesare încât nu le putem nega existența fără a folosi cuvinte care implică acea existență. Dacă spunem ”Unde nu este un univers, nu este spațiu”, cuvintele ”unde și este” implică noțiunea de spațiu.
Dar știm, așa cum timpul este o perioadă, la fel este și spațiul o locație în care există creația.
Când vorbim deci despre imensitatea lui Dumnezeu, vrem să spunem mai mult decât că El umple tot spațiul, la fel cum atunci când vorbim despre eternitatea Lui, spunem mai mult decât existența Lui în tot timpul.
Exprimăm doar ideea fictivă de spațiu infinit, la fel ca și cu timpul infinit.
Imensitatea este atributul absolut al lui Dumnezeu căreia îi corespunde relativa
OMNIPREZENȚA.
Prin acest cuvânt exprimăm relația lui Dumnezeu ca fiind prezent cu creația Lui.
El este prezent peste tot. Este prezent în același timp peste tot.
Prezența Lui nu este doar un contact, ci energie și putere.
Nu este doar prin cunoașterea Lui despre ea, sau exercitarea puterii Lui asupra ei, ci umplerea ei cu esența Lui.
O umple, nu parte cu parte, ci divinitatea întreagă este un prezent nedivizat, la fiecare punct al creației, în orice moment din timp.
Următoarele întrebări de valoare și răspunsuri sunt luate din Principiile generale ale teologiei, de Dr. A. A. Hodge, p. 141, noua ediție.
“Care sunt modurile diferite ale prezenței divine?
“Dumnezeu poate fi conceput ca fiind prezent în orice loc, cu orice creatură, în mai multe moduri; primul, esența Sa; doi, cunoașterea Sa; trei, manifestarea acele prezențe la orice creatură inteligentă; patru, exercitarea puterii Sale în și asupra creației Sale. Cât despre esență și cunoaștere, prezența Lui este aceeași peste tot și mereu. . Cât despre manifestarea de sine și exercitarea puterii Lui, prezența Lui diferă fără limite în cazuri diferite, ca grad și mod. Astfel, Dumnezeu este prezent față de biserică în mod diferit decât față de lume. Este prezent în iad în manifestarea și executarea mâniei sfinte, în timp ce este prezent și în cer prin manifestarea și comunicarea dragostei harului și slavei.
”Cum se poate dovedi că este prezent peste tot ca esență?”
”Dumnezeu este prezent peste tot prin esența Lui, este dovedit în Scriptură. 1 Regi 8:27; Ps. 139:7-10; Isaia 66:1; Fapte 17:27, 28. Din rațiune (1.) Rezultă în mod necesar din infinitatea Sa. (2.) Din faptul că cunoașterea Lui este esența Lui cunoscătoare și acțiunile Lui și puterea Sa ating toate lucrurile.
“Relațiile diferite pe care le au în spațiu trupurile, spiritele create și Dumnezeu.
Turretine spune: ‘Trupurile sunt concepute ca existând în spațiu circumscriptiv, deoarece, ocupând o anumită poziție în spațiu, sunt limitate de spațiu din toate laturile. Spiritele create nu ocupă spațiu, nici nu sunt înconjurate de el; dar sunt categoric în spațiu, aici și nu acolo. Dumnezeu, pe de altă parte, este în spațiu repletiv, deoarece, în manieră transcendentă esența Lui ocupă tot spațiul. Nu este inclus în spațiu; nu este exclus de nicăieri. Prezent pe de-a-ntregul la fiecare punct, El înțelege tot spațiul dintr-o dată.
