de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 42 – STĂRILE FINALE ALE CELOR DREPȚI ȘI ALE CELOR RĂI
În ultimul capitol, nu s-a spus nimic specific despre răsplătirile zilei judecății. Totuși, acordarea publică a acestora este punctul culminant de interes în acea ocazie. Judecata, fără expresia rezultatelor sale, în răsplătiri și pedeapsă, ar fi goală și în zadar. De aceea, Scripturile nu ne lasă ignoranți față de sentințele care vor fi pronunțate asupra celor drepți, și asupra celor răi, și care va fi starea finală a fiecăruia. Din necesitate, acestea trebuie, în anumite privințe, să se asemene cu cele din starea intermediară; iar condiția celor drepți și a celor răi după judecată va fi o lărgire și o culminare. De aceea, nu este ciudat că Scripturile învață mai deplin, și mai emfatic cu privire la aceste subiecte.
I. Starea finală a celor drepți.
La acest punct există puțină dispută cu privire la sensul afirmațiilor din Scriptură. Deoarece ele sunt numeroase, ele vor fi cel mai bine prezentate sub mai multe clase de descriere.
1. Sentința din ziua judecății poate fi afirmată.
Domnul nostru a declarat “Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Matei 25:34. Aceasta este numită “viața veșnică” în versetul 46. Deoarece aceasta este, probabil, o descriere a naturii binecuvântărilor a fi dobândite, mai degrabă decât o declarație a limbajului literal care va fi folosit atunci, pot fi adăugate aici alte afirmații care au aceeași natură. Una care este dată în pilda talanților, în care Domnul lui i-a spus celui cu cinci talanți, “Stăpânul său i-a zis: “Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!” Matei 25:21, (conform Matei 24:27). Se vorbește despre cei drepți ca fiind “grâul,” și se spune că la vremea recoltei, gospodarul va spune culegătorilor, “adunați grâul în hambarul meu,” Matei 13:30. În explicația acestei pilde, Domnul nostru spune despre cei reprezentați prin grâu, “atunci cei drepți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor,” v. 43. Corespunzătoare cu acest limbaj este declarația lui Petru, că, “Și când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa care nu se poate veșteji, a slavei.” 1 Petru 5:4. De asemenea, se mai poate adăuga promisiunile făcute în Apocalipsa despre “cel vare va birui, îi voi da să mănânce di pomul vieții care este în raiul lui Dumnezeu,” (Apocalipsa 2:7); “El nu va fi vătămat de a doua moarte,” (2:11); “Lui îi voi da mana ascunsă,” și “un tron alb, și pe piatră un nume nou scris,” (2:17) și i se va da autoritate asupra națiunilor, (2:27,) pentru “a le conduce cu un toiag de fier,” (2:27); “va fi îmbrăcat în haine albe,” (3:5), și “va umbla împreună cu mine (Cristos) în alb,” (3:4), el va fi făcut “un stâlp în templul Dumnezeului meu, noul Ierusalim, și noul nume al lui Cristos, scris pe el,” (3:12); el va sta cu Cristos pe tronul său, 3:21; “va moșteni aceste lucruri,” cu promisiunea, “Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul meu.” 21:7. Aceste declarații, oricât de figurative, sunt descriptive cu privire la condiția sfinților în slavă, și pot, de aceea, să fie potrivite pentru a fi adăugate la sentința dată de Domnul lor.
3. Starea viitoare a celor drepți, după cum a fost afirmată, cu referire la condiția lor din trecut pe pământ, ca “mântuire,” (Marcu 16:16; 1 Tesaloniceni 5:9; 2 Timotei 2:10); “izbăvire de orice lucrare rea,” (2 Timotei 4:18); “izbăvire,” (Romani 8:23; Efeseni 4:30); “libertate,” (Ioan 8:36; Romani 8:21); “odihnă,” (Evrei 4:10; Apocalipsa 14:13); eliberare de suferințele pământești, cum ar fi foamea, setea, lacrimile, etc., (Apocalipsa 7:16, 17); “fără noapte,” (Apocalipsa 21:25; 22:5); “fără necurăție,” Apocalipsa 21:27.
3. De asemenea, este descris, în contrast cu posesiunile prezente, ca binecuvântare, (Matei 25:34); cunoștința perfectă, (1 Corinteni 13:12); sfințenia, (1 Tesaloniceni 3:13; Apocalipsa 21:27); slava, (Romani 8:18; 2 Corinteni 4:17; 2 Timotei 2:10; 1 Petru 5:4); viața, (Marcu 8:35; 9:43, 45, 47; Ioan 5:29; Romani 8:13); cununa vieții, (Iacov 1:12); viața veșnică, Matei 19:29; 25:46; Ioan 6:27, 47, 54; Romani 2:7.
4. Sunt făcute declarații care îl leagă pe credincios cu Cristos, și anume: că el este cu Cristos, (1 Tesaloniceni 4:17); în prezența slavei lui, (Iuda 24); având slava lui, (Ioan 17:24); conformat cu trupul lui Cristos în slava lui, (Filipeni 3:21); Cristos îi arată bogățiile slavei lui, (Efeseni 2:7); Cristos glorificat în ei, (2 Tesaloniceni 1:10); intrând în bucuria Domnului lor, (Matei 25:21, 23); domnind împreună cu Cristos, 2 Timotei 2:12, etc.
5. Sunt făcute declarații despre activitatea lor în viața cerească. Odihna din cer nu este o stare de inactivitate. Acest lucru este indicat chiar în pasajul care vorbește despre odihnă ca fiind o binecuvântare specială: “Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!” “Da”, zice Duhul, “ei se vor odihni de ostenelile (trudă, necaz, suferință, durere, oboseală) lor, căci faptele lor (fapte, lucrări, în special cele de necesitate sau datorie,) [vezi Lexicon al lui Liddell-Scott,] îi urmează!” Apocalipsa 14:13. Aici suntem învățați că, în timp ce ei se odihnesc de truda apăsătoare și dureroasă, ei continuă să fie angajați în mod activ. Poate că nu știm care sunt toate slujbele acestea. Ele for fi astfel după cum vor fi potrivite cu poziția și natura lor intelectuală și morală. Afirmațiile din cartea Apocalipsa ne oferă o privire cu privire la ceea ce ar putea fi acestea. Slujitorii lui Dumnezeu sunt descriși acolo ca slujindu-l pe Dumnezeu, Apocalipsa 7:15; 22:3; ca oferind laude în cântare, Apocalipsa 14:2, 3; 15:3, 4; 19:5, 6; ca angajați în rugăciuni de adorare, Apocalipsa 6:9-13; 7:11, 12; de mulțumire, Apocalipsa 11:17; și în acte de umilință, Apocalipsa 4:10.
6. Binecuvântarea din starea viitoare a celor drepți, este de asemenea arătată în legătură cu locul locuinței lor.
Acesta este de obicei numit cer. Se recunoaște ușor că acest cuvânt “cer” este folosit doar pentru locuința lui Dumnezeu, și a lui Cristos, și a îngerilor, și locuința viitoare a sfinților. Dar în numeroase locuri acesta are doar această semnificație specială. Următoarea selecție de pasaje va fi suficientă. Matei 5:12, 45; 6:20; Luca 6:23; 15:7; 22:43; Ioan 3:13; 6:38; Romani 1:18; 1 Corinteni 15:47; 2 Corinteni 5:1; Efeseni 1:10; 3:15; Filipeni 3:20; 1 Tesaloniceni 1:10; 4:16; 2 Tesaloniceni 1:7; Evrei 9:24; 1 Petru 1:4; 3:22.
Învățătura clară din aceste pasaje, și din altele care ar putea fi menționate, este că cerul este un loc, și nu doar o condiție de fericire.
Același fapt este argumentat pe drept din faptul că este locuința lui Cristos. Trupul lui uman trebuie să ocupe un loc specific în spațiu. A fost răspuns la acest argument că “de vreme ce divinitatea și umanitatea sunt indisolubil unite în persoana unică a lui Cristos, este dificil să considerăm că trupul lui Cristos este limitat la un loc, fără a anulăm persoana lui de divinitatea sa.” Dar această obiecție este făcută uitând faptul că Cristos, în relația lui divină, nu este limitat de natura lui umană, cu mult mai puțin de trupul său uman. Aceasta a fost arătat de el, în timp ce era pe pământ, când, în conversația cu Nicodim, el a vorbit despre sine ca fiind în cer, (Ioan 3:13), deși trupul lui era evident pe pământ. Era omniprezența lui ca Dumnezeu interferată cu locația lui atunci în spațiu ca om? În aceeași manieră, Cristos l-a văzut pe Natanael stând sub smochin, când el nu era prezent în trup. Ioan 1:48.
Ideea omniprezenței trupului lui Cristos a fost abandonată, cu toate acestea, în timp ce încă este negat faptul că sufletul lui uman este limitat la spațiu. Astfel se spune că “de vreme ce divinitatea și umanitatea sunt solubil unite în persoana unică a lui Cristos, nu putem considera sufletul uman al lui Cristos ca fiind limitat la loc fără a anulăm persoana lui de la divinitatea ei.”
Dar acest lucru este în mod egal eronat. Atribuitele divine nu sunt conferite asupra sufletului lui Cristos datorită unirii acestuia cu o persoană divină. Dar omniprezența, sau ubicuitatea este un atribut divin. Este mult mai dificil pentru noi să înțelegem cum unitatea persoanei lui Cristos nu a transmis sufletului uman toată cunoștința aparținând lui Cristos ca Dumnezeu. Totuși ni se spune distinct (Matei 24:36; Marcu 13:32), că a existat o astfel de limitare de cunoștință cu privire la vremea celei de-a doua veniri a lui Cristos, care putea fi adevărată cu privire la Cristos doar în natura lui umană, și nu a lui natură ca Dumnezeu. Umanitatea perfectă a lui Cristos, care este a lui la fel de adevărat precum este divinitatea lui perfectă, face necesară o astfel de locație în spațiu după cum este potrivit pentru un suflet uman. Orice superioritate s-ar adăuga fie la trupul uman fie la sufletul lui Cristos, aceasta nu poate pune nici una din ele dincolo de excelența existenței create, sau să confere ceva fie naturii fie atributelor lui Dumnezeu.
Totuși, nu se poate face o obiecție similară față de un argument cu același efect, extras din trupurile sfinților. Cerul nu poate fi considerat doar ca o stare în care ei au comuniune cu Dumnezeu, ci trebuie să fie acceptat ca locul locuinței lor în trupuri glorificate, în care ei locuiesc unul cu altul, și se bucură în starea de fericire și slavă care este de asemenea a lor.
Nu avem nici un mijloc de a descoperi locația cerului. Faptul că acest pământ, în condiția lui reînnoită, poate fi viitorul cer este favorizat de Romani 8:19-23; 2 Petru 3:5-13, și Apocalipsa 21:1-3. Dar aceste pasaje sunt în întregime pentru a oferi fără îndoială, o siguranță, sau o probabilitate foarte puternic, la acest punct.
Se vorbește despre cer în anumiți termeni descriptivi. El este numit “o țară mai bună, care este cerească.” Evrei 11:16. Acesta este locul în care noi vom avea “o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veșnică. Și gemem în cortul acesta, plini de dorința să ne îmbrăcăm peste el cu locașul nostru ceresc,” (2 Corinteni 5:1, 2); și “un locaș” printre “multele palate” în “casa Tatălui;” Ioan 14:2. Acesta este numit “împărăția,” Matei 13:43; 25:34. Este posibil ca cerul este ceea ce se spune prin “Ierusalimul care este sus,” (Galateni 4:26), și “noul Ierusalim care coboară din cer,” (Apocalipsa 3:12), și “sfânta cetate Ierusalim,” (Apocalipsa 21:10); cât și prin Paradis, Luca 23:43; 2 Corinteni 12:4; Apocalipsa 2:7, (conform Apocalipsa 21:10-27).
7. Starea binecuvântată a celor drepți este făcută supremă prin faptul că aceasta va dura veșnic. Aceasta nu se va sfârși nici; aceasta nu va fi niciodată diminuată. Dacă va fi vreo schimbare, aceasta va fi din creșterea ei; datorită unei mai bune cunoștinței și percepții intelectuale despre Dumnezeu, și despre lucrurile divine; datorită creșterii comuniunii îndrăgite cu Dumnezeu în Cristos; datorită unei capacități crescute de a privi slava lui Cristos; și datorită unei slăviri mai mari a naturii spirituale în închinarea și în slujirea Domnului. Nu există nici un motiv de ce nu ar putea fi o astfel de creștere în ființe a căror naturi nu pot atinge niciodată infinitatea excelenței și plinătatea completă care aparține numai lui Dumnezeu.
Veșnicia fericirii sfinților este afirmată în mai multe feluri.
(1.) Ea este numită “viața veșnică,” și “viața fără sfârșit” în versiunea King James, care sunt traduceri a acelorași cuvinte grecești. Ele sunt traduse prin “veșnica viață,” sau “viața veșnică” în Matei 25:26; Marcu 10:30; Ioan 3:15; 10:28; 12:25; 17:2; Fapte 13:48; Romani 2:7; 5:21; 6:23; 1 Timotei 6:12, 19; Tit 1:2; 3:7; 1 Ioan 1:2; 2:25; 5:11-13; Iuda 21. Ele sunt traduse prin “viața fără sfârșit,” sau “eterna viață” în Matei 19:29; Luca 18:30; Ioan 3:16, 36; 4:14; 5:24; 6:27, 40, 47; Romani 6:22; Galateni 6:8; 1 Timotei 1:16. În greacă acestea ar fi trebuit traduse prin același cuvânt; și cuvântul cel mai bun ar fi fost etern, pentru că doar o eternitate relativă, sau ceea ce este numit eternitate a parte post, aparține lucrurilor create. Dumnezeu singur are eternitatea adevărată. [Vezi paginile 68-70.]
(2.) Ea este declarată a fi “pentru totdeauna,” Ioan 6:51, 58; și “în vecii vecilor,” Apocalipsa 22:5.
(3.) Expresii similare sunt de asemenea folosite, precum “corturile veșnice,” Luca 16:9; “greutate veșnică de slavă,” (2 Corinteni 4:17); “slava în biserică și în Cristos Isus din neam în neam pentru vecii vecilor,” (Efeseni 3:21); “mângâiere eternă,” (2 Tesaloniceni 2:16); “Mântuirea care este în Cristos Isus cu slavă eternă,” (2 Timotei 2:10); “mântuire veșnică,” (Evrei 5:9); “izbăvire veșnică,” (Evrei 9:12); “moștenire veșnică,” (Evrei 9:15); “slava veșnică,” (1 Petru 5:10); “împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru, Isus Cristos,” 2 Petru 1:11.
(4.) În Ioan 4:14; 8:51, 52, și 10:28, este declarat despre credincioși că “ei nu vor înseta niciodată;” “nu vor gusta moartea niciodată;” “și nu vor pieri niciodată;” prin care este învățată aceeași condiție veșnică exprimată în cele trei clase precedente. În aceste pasaje se face referire la viața spirituală a sufletului.
Declarațiile numeroase despre fericirea și viața veșnică, astfel clasificate mai sus, fac sigur ceea ce s-ar putea deduce din afirmațiile Scripturale despre nemurirea naturală conferită asupra spiritului, care interzice anihilarea lui; și din siguranță, împotriva spiritualului; moartea sufletului, decurgând din lucrarea milostivă realizată de Cristos, pentru, și în credincios, prin care el este pentru totdeauna eliberat de condamnarea, și prezența păcatului, și este îmbrăcat în dreptatea constantă a lui Dumnezeu. Aceeași binecuvântare este fără îndoială dobândită prin relația avută față de Cristos de către sfinți, care constituie biserica întâilor născuți, care este mireasa lui, Efeseni 5:23-33, și de asemenea acel trup, al căruia el este capul, care este declarat a fi “plinătatea celui care umple totul în toți.” Efeseni 1:23. Legătura vitală între Cristos și poporul lui nu are elemente de dizolvare, și, de aceea, cauza existenței lor trebuie să fie veșnică, anunțată de el când a spus, “pentru că Eu trăiesc, ei vor trăi de asemenea.” Ioan 14:19.
II. Starea finală a celor răi.
Ziua judecății nu este mai puțin remarcabilă de a fi marcată prin decretul de pedepsire împotriva celor răi, decât prin binecuvântările acordate asupra celor drepți. Acestea, de asemenea, sunt arătate în Biblie, și în cuvinte de temut de avertizare; și ar trebui să fie eficiente în a-i conduce pe oameni spre Cristos pentru mântuire, în timp ce ziua testului continuă.
1. Avem aici sentința care se va rosti împotriva celor care sunt încă în păcat. Aceasta are loc în același capitol cu cea a celor drepți. Cristos ne spune că “Apoi va zice celor de la stânga Lui: “Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui! … Și aceștia vor merge în pedeapsa veșnică.” Matei 25:41, 46. O sentință similară are loc în Luca 13:27, “Și El va răspunde: “Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii.”
Elementele diferite, incluse în această propoziție, sunt de asemenea învățate despre cei răi în altă parte în Scripturi; unele din aceste exemple pot fi adăugate aici.
(1.) Pedeapsa. “Cel care nu crede va fi condamnat,” Marcu 16:16; “învierea pentru judecată,” Ioan 5:29; “să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui,” 2 Tesaloniceni 1:8, 9; “înseamnă că Domnul știe să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici și să păstreze pe cei nelegiuiți, ca să fie pedepsiți în ziua judecății,” 2 Petru 2:9.
(2.) Durerea: (a) exprimată prin foc. (Matei 13:42, 50; 18:8, 9; Marcu 9:43-48; 2 Tesaloniceni 1:8; 2 Petru 3:7); (b.) foc și pucioasă, (Apocalipsa 14:10; 19:20; 20:10; 21:8); (c.) flacără, (Luca 16:24); (d.) “focul de nestins,” (Marcu 9:44, 48; conform Luca 3:17); (e.) “necaz,” Matei 24:21, 29; Romani 2:8, 9.
(3.) Privarea: despărțiți din mijlocul celor drepți. Matei 13:49; “întunericul de afară,” Matei 25:30; “aruncați afară,” Luca 13:28; “nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu,” 1 Corinteni 6:9; “fără odihnă,” Apocalipsa 14:11; “negura întunericului păstrată pentru ei pentru vecie,” Iuda 13.
(4.) Pedeapsa și suferința sunt recunoscute de cei pedepsiți și acea recunoaștere este arătată prin “întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” Matei 8:12; 13:50; 25:30; Luca 13:28. Omul Bogat este reprezentat ca o recunoscând chinurile lui. Luca 16:24.
2. Natura acestei pedepse.
(1.) Este nejustificat să considerăm garantat că aceasta nu va fi în parte fizică. Cei răi vor merge de la scaunul de judecată cu trupuri care le aparțin în starea lor de înviere. Nu știm care va fi natura acestor trupuri, și, de aceea, nu avem nici un drept să afirmăm că ei nu vor fi capabili de durere fizică. Faptul că limbajul Scripturii, despre foc și pucioasă, este figurativ, este adevărat. Dar oamenii nu sunt autorizați, pe acest temei, să nege acea durere fizică, și, de un caracter de tortură și agonie, va forma o parte din agonia și vaiurile din lumea de apoi ale păcătosului. Pe departe ca oamenii să extragă mângâiere din vreo convingere că de ceea ce vor avea ei parte nu va fi literal foc, ei ar trebui să fie mai umpluți de groază și teama de condiția de temut, pe care Scripturile încearcă să o descrie aici prin termeni care exprimă chinul cel mai aspru pe care oamenii îl pot îndura în trup; afirmațiile făcute în mod evident ne spun de natura pedepsei dar condiția noastră prezentă ne interzic să înțelegem. În domeniul vieții animale aici pe pământ, știm că, cu cât este mai mare un organism, cu atât mai mult acesta este mai atent să trăiască prin suferință cât și prin bucurie. Aceasta ne învață să ne așteptăm ca bucuriile trupești ale sfinților să fie pe departe întrecute de orice a fost vre-odată experimentat pe pământ. Dacă trupurile de înviere ale celor răi sunt, în orice grad, mai presus de cele din această lume, singurul rezultat va fi de a le face capabile de chinuri cu totul neconcepute de oameni în starea lor prezentă.
(2.) Agonia spirituală, a fi de îndurat atunci, este dincolo de posibilitatea expresiei prezente. Putem spune că aceasta va consta în mod necesar din anumite rele; dar cine poate spune cât de mari vor fi atunci acele rele, decât sunt realizate a fi. Unele pot fi sugerate: ca; conștiința unei naturi necurate și păcătoase; când nu există nici o cale de a o curăța sau de a scăpa de ea: convingerea despre natură și caracterul rău al păcatului; când obiceiurile păcătoase au o astfel de dominare și control încât păcatul trebuie încă să fie comis de bună voie, totuși cu oroarea a ceea ce este făcut; – indicații a cărora sunt văzute în oameni în această viață, care, prin desfrâu, sau beție, sunt conduși spre rău chiar împotriva voinței lor – : remușcare pentru indulgențele din trecut, pentru oportunitățile neglijate, pentru respingerile lui Cristos; – în special deoarece ei vor vedea cât de aproape au fost de împărăția și harul lui Dumnezeu – : cunoștința alungării veșnice din prezența lui Cristos, și lipsirea de favoarea și iubirea lui Dumnezeu: – acestea, și alte rele asemenea lor, cu reproșurile reciproce ale celor osândiți, pentru influențele unuia asupra altuia prin care un astfel de rău a venit, vor face Iadul comparat cu toată tortura pe care au cunoscut-o oamenii vre-odată în această viață să fie privită înapoi ca și când aceasta ar fi fost cerul în sine.
3. Locul acestei pedepse.
Există trei cuvinte folosite în Scriptură care sunt traduse prin “Iad” în versiunea King James, și anume: Hades, Tartarus și Gheenă. Hades este simplu transferat în versiunea Canterbury Revision. Acesta este folosit pentru locul general al spiritelor plecate, deopotrivă ale celor drepți și ale celor răi. În nici un loc nu este pedeapsă, sau chin, asociat cu acesta, cu excepția lui Luca 16:23, în pilda cu Omul Bogat și Lazăr. Aceasta este de explicat, în acord cu folosirea cuvântului în toate celelalte pasajele, prin faptul că, deoarece Hades conține pe cei răi, cât și pe cei drepți, și deoarece cei răi sunt într-o stare de păcat și suferință, astfel omul bogat din Hades a fost torturat, în timp ce Lazăr care era în aceeași locuință, se bucura de starea binecuvântată exprimată prin faptul că el era în sânul lui Avraam.
Cuvântul Tartarus apare doar ca un participiu [tau]a[rho][tau]a[rho][omega][sigma]a[varsigma] (tartarosas) al verbului [tau]a[rho]a[upsilon][rho][omicron][omega] (tartaroo), care înseamnă a arunca jos în Tartarus. Locul în care se găsește este 2 Petru 2:4, care este tradus “Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad, unde stau înconjurați de întuneric, legați cu lanțuri și păstrați pentru judecată.” Revizuitorii arată pe margine cuvântul Iad este exprimat în greacă prin Tartarus. Acest pasaj se referă evident la condiția acestor îngeri înainte de ziua judecății.
Locurile în care apare Gheenă sunt Matei 5:22, 29, 30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43, 45, 47; Luca 12:5, și Iacov 3:6. Toate se referă la tortură și pedeapsa din lumea de apoi. Aceasta este în mod distinct asociată cu pedeapsa din ziua judecății, în Matei 18:9, prin versetul anterior unde “focul veșnic” este folosit ca un termen echivalent pentru Gheenă; în Matei 23:33, unde Cristos îi întreabă pe Scribi și Farisei, “Cum veți scăpa de judecata din Iad (Gheenă)”; în Marcu 9:43, unde limbajul este “să mergi în Iad (Gheenă), în focul care nu se stinge,” și în Luca 12:5, în care Cristos spune, “Am să vă arăt de cine să vă temeți. Temeți-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în Iad (Gheenă); da, vă spun, de El să vă temeți.”
Nu în mod nepriceput a fost remarcat că Gheena este folosit de Cristos însuși în toate cele doisprezece pasaje în care apare în Noul Testament, cu excepția lui Iacov 3:6.
4. Durata acestei pedepse.
Învățătura Noului Testament despre acest subiect este că ea va dura în tot viitorul infinit. Aceasta este exprimat în felurite moduri.
(1.) Prin termenul [epsilon][iota][varsigma] [tau][omicron][nu] a[iota][omicron][omega][nu]a (eis ton aiona), “veșnic.”
Acesta apare de treizeci de ori în Noul Testament. Un învățat și un serios oponent al doctrinei pedepsei Veșnice, (Oxenham în “What is Truth as to Everlasting Punishment?” (Ce este adevărat despre Pedeapsa Veșnică?) p. 101), a fost în stare să indice un singur loc în Noul Testament unde el gândește că sensul “veșnic” nu poate fi aplicabil la această formă de cuvinte. Este limbajul lui Pavel în 1 Corinteni 8:13, tradus “nu voi mânca niciodată carne.” Pentru oricare altă folosire, Oxenham este obligat să se refere la Septuaginta, unde el pretinde că acesta este folosit despre “durata, în toată era dispensației Mozaice,” “a lumii,” “a familiei,” și “despre condiția politică a sclaviei.” Dar această aplicație concordă chiar cu acea derivare, făcută de cei mai buni lexicografi, care face a[iota][omega][nu] (aion), echivalent cu latinul aevum, care cuvânt, totuși este baza ideii de veșnicie care este singurul înțeles al lui [epsilon][iota][varsigma] [tau][omicron][nu] a[iota][omega][nu]a (eis ton aiona), în târzia greacă elenistă a Noului Testament.
Acest termen este aplicat la pedepsirea celor răi, în Iuda 13.
2. Alte expresii similare față de prima sunt folosite unde formele plurale ale lui a[iota][omega] [nu] (aion) apar, precum [epsilon][iota][varsigma] [tau][omicron][nu][varsigma] a[iota] [omega][nu]a[varsigma] [tau][omega][nu] a[iota][omega][nu][omega][nu] (eis tous aionas ton aionon), “în vecii vecilor” în Apocalipsa 19:3, și 20:10, și [epsilon][iota][varsigma] a[iota] [omega][nu]a[varsigma] a[iota][omega][nu][omicron][nu], (eis aionas aionon). Apocalipsa 14:11. Formele plurale doar intensifică, și cu siguranță nu micșorează durata.
3. Cuvântul a[iota][omega][nu][iota][omicron][varsigma], (aionios). Acest cuvânt apare cam de șaptezeci de ori în Noul Testament, și mereu în sensul de durată eternă sau veșnică. Tocmai precum cuvântul “veșnic” se referă la veșnicia adevărată care este doar în Dumnezeu, tot astfel acest cuvânt este aplicat lui Dumnezeu în Romani 16:26; și la Duhul Sfânt sau la natura divină a lui Cristos, în Evrei 9:14. În aceeași manieră, deoarece noi împărțim necorespunzător veșnicia în a parte post, și veșnicia a parte ante, din prezent, sau o anumită perioadă fixată de timp; cum ar fi din vremea apariției lui Cristos pe pământ; astfel acest cuvânt este folosit pentru fiecare din aceste două feluri de veșnicie. Acesta nu are o altă aplicație în Noul Testament decât la una sau la alta din aceste trei forme de veșnicie. Ca aplicat la viața nesfârșită a celor drepți sau răi, acesta semnifică veșnicia viitoare, sau veșnicia a parte post.
Cei care se opun doctrinei pedepsei veșnice presupun că există multe ere, sau perioade ale existenței omului, și ei încearcă să explice limbajul folosit corespunzător. Dar în timp ce frazele pe care se bazează această opinie, ar putea ca o chestiune de limbaj să însemne aceasta, nu există nici o dovadă din Scriptură de existența vre-uneia dintre aceste perioade. Singura distincție făcută clar este între dispensația înainte de vremea lui Cristos, și cea de la ziua lui; Scripturile evident consideră acesta ca punct central, pentru care toate lucrurile realizate în trecut, și din care continuă toate lucrurile în viitor.
Nu este de ignorat faptul că aceste cuvinte, care exprimă veșnicia pedepsei celor răi, sunt acelea prin care este făcută de cunoscut viața veșnică a celor drepți de asemenea. După cum aceasta este nesfârșită în fericirea ei, tot așa este aceasta în pedeapsă și suferință. Aceste cuvinte exprimă atât de puternic cât poate exprima limba greacă, durata veșnică a destinului atribuit fiecăruia la ziua judecății.
Acest lucru este chestionat de Oxenham, care spune, p. 114, “Există mai multe feluri în care Dumnezeul Atotputernic ar fi putut exprima această nesfârșire a pedepsei viitoare, dacă el ar fi dorit să ne spună că aceasta va fi nesfârșită; modalități, în care înțelesul acestora ar fi fost fără greșeală; modalități, prin care, în Sfânta Scriptură, el a exprimat veșnicia lucrurilor care vor fi fără sfârșit: de exemplu, despre stăpânirea lui Dumnezeu declarată de profetul Daniel că “Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum, și Împărăția Lui nu va fi nimicită niciodată,” Daniel 7:14. Despre viața nesfârșită a celor binecuvântați, Domnul nostru a declarat, Luca 20:36, că ei nu vor putea muri vre-odată. Prin îngerul Gabriel, Luca 1:33, Dumnezeu a anunțat că Împărăția lui Isus Cristos va fi fără sfârșit. Care este limbajul folosit despre Împărăția Întunericului, sau despre pedeapsa viitoare, sau despre cei răi? Unde este spus despre cei pierduți că ei nu mai pot trăi vre-odată? Unde se scrie de pedeapsa viitoare, că aceasta nu va avea sfârșit?”
La aceasta se poate răspunde,
(a.) Că, nu pot fi date exemple similare despre pedeapsa viitoare, și cei răi, totuși în măsura în care oricare din aceste expresii sunt folosite despre cei drepți, ele sunt explicații despre felul de veșnicie atribuit fericirii lor; și, deoarece aceasta este descrisă prin aceleași cuvinte ca acelea despre nenorocirea celor răi în toate celelalte cazurile, aceste exemple ne învață înțelesul acestor cuvinte obișnuite, când sunt aplicate celor răi, prin explicarea lor astfel atunci când sunt aplicate la cei drepți.
(b.) Că aceeași ingeniozitate, și subterfugii, care încearcă să lipsească aceste expresii de înțelesul lor adevărat, ar putea fi aplicată în aceeași manieră la astfel de termeni ca aceștia.
Dacă ar putea fi prezentat un pasaj similar cu cel din Daniel, ar fi trebuit imediat să ne arate că împărăția a fost dată Fiului Omului, și că, chiar despre această împărăție care “nu va trece,” ni se spune că “În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice putere.” 1 Corinteni 15:24.
(c.) Dar există exemple similare care pot fi aduse în acest sens. În Luca 20:36, “ei nu mai pot muri,” imposibilitatea de a muri este exprimată prin [omicron][upsilon]d[epsilon] d[upsilon] [nu]a[tau]a[iota] (oude dunantai.) Corespunzător cu acesta este limbajul folosit de Domnul nostru către Farisei în Ioan 8:21, “Eu Mă duc, și Mă veți căuta și veți muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteți veni,” [omicron][upsilon] d[upsilon][nu]a[sigma][theta] [epsilon] [epsilon][lambda][theta][epsilon][iota][nu] (ou dunasthe elthein).
Paralel cu expresia din Luca 1:33, “nu va avea sfârșit,” [omicron][upsilon][kappa] [epsilon] [sigma][tau]a[iota] [tau][epsilon][lambda][omicron][varsigma] (ouk estai telos), este “genealogii nesfârșite,” [gamma][epsilon][nu][epsilon]a[lambda][omicron][gamma][iota]a [iota][varsigma] a[pi][epsilon][rho]a[nu][tau][omicron][iota][varsigma] (genealogiais aperantois), în 1 Timotei 1:4; căci, deși cuvinte diferite sunt folosite pentru a exprima nesfârșirea în greacă, ele sunt esențial de o forță egală. Oxenham este el însuși autoritate pentru înțelesul puternic al lui a[pi][rho]a[nu][tau][omicron][iota][varsigma] (aperantois), pentru că el se referă la a[pi][epsilon][iota][rho][omicron][nu] (apeiron), a și [pi][epsilon] [rho]a[zeta], din care a[pi][epsilon][rho]a[nu][tau][omicron][varsigma] (aperantos) este tot așa format, ca însemnând “fără o limită,” și spune despre acesta și altele “prin acestea și mai multe alte cuvinte și expresii de un înțeles de negreșit, Dumnezeul Atotputernic ar fi putut exprima nesfârșitul pedepsei viitoare dacă ar fi dorit să facă astfel,” p. 115. Totuși, dacă el ar fi folosit acest cuvânt, sau altele de aceeași formă, cât de repede am fi fost referiți cu privire la genealogiile nesfârșite ca fiind exegetic despre ele.
Având în considerare ultimele două întrebări ale D-lui Oxenham, pasajul din 1 Corinteni 6:9, poate fi sugerat ca unul care le împlinește pe deplin. “Nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu?” (vezi de asemenea versetul 10). Aceeași expresie apare în Galateni 5:21. Nesinceritatea cu care sunt formulate astfel de întrebări este văzută din faptul că, atunci când acestea și pasaje similare sunt prezentate, acești oponenți recurg la presupunerea că cei nedrepți nu vor fi mereu nedrepți, și că doar atât timp cât sunt nedrepți ei nu vor moșteni; dar ei pot moșteni după ce nedreptatea lor a fost înlăturată. Ei vor încerca să susțină posibilitatea acestui lucru în fața unui astfel de pasaj precum Apocalipsa 22:11, “Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!”
(4.) Aici se poate adăuga, în mod potrivit, alte trei expresii referitoare la natura nesfârșită a pedepsei celor răi.
(a.) ‘A[iota]d[iota][omicron][varsigma] (aidios), care apare în “Dumnezeirea veșnică” din Romani 1:20, și în lanțurile veșnice despre îngerii care nu și-au păstrat starea lor inițială în Iuda 6. Deoarece aceia răi sunt condamnați la “focul veșnic care este pregătit pentru diavolul și îngerii lui” (Matei 25:41), acest pasaj are referință probabilă la durata pedepsei demonilor și a oamenilor răi deopotrivă.
(b.) ‘A[sigma][beta][epsilon][sigma][tau][omicron][varsigma] (Asbestos), focul care nu se stinge. Oxenham pretinde că tot ceea ce este implicat în acest cuvânt este că focul “este nestins,” și că limbajul nu interzice un timp când acesta poate fi stins. Acest cuvânt apare în trei locuri necontroversate din Scriptură, Matei 3:12; Marcu 9:43, și Luca 3:17, și în altele trei, Marcu 9:44, 45, 46, pe care Westcott și Hort le omit din textul lor, și care sunt de asemenea omise în versiunea Canterbury Revision. Marcu 9:48 are o formă diferită despre același cuvânt. Oxenham obiectează față de traducerea “de nestins,” și insistă asupra sensului, “este nestins;” dar durata pedepsei și proprietatea traducerii “de nestins” este arătată de cuvintele, “unde viermele lor nu moare,” folosit în legătură cu expresia din versetul 48.
(c.) [Omicron][upsilon] [tau][epsilon][lambda][epsilon][upsilon][tau]a[iota] (Ou teleutai), “nu are sfârșit” “nu încetează,” este declarat despre vierme în Marcu 9:48. [Tau][epsilon][lambda] [epsilon][upsilon][tau]a[iota] (Teleutai) corespunde exact în înțeles, cât și în rădăcină, cu [tau] [epsilon][lambda][omicron][varsigma] (telos) în [omicron][upsilon][kappa] [epsilon][sigma] [tau]a[iota] [tau][epsilon][lambda][omicron][varsigma] (ouk estai telos), în Luca 1:33, pe care Oxenham l-a considerat atât de puternic expresiv despre nesfârșit încât să provoace găsirea unui astfel de termen aplicat la pedeapsa viitoare a celor răi.
5. Obiecții și teorii opuse.
Obiecțiile la această doctrină a pedepsei veșnice, și teoriile opuse, pot fi afirmate pe scurt și se poate da răspunsul la ele.
Mai întâi, obiecțiile.
(1.) Este obiectat, că pedeapsa este în disproporție cu păcatul. Dar,
(a.) Numai Dumnezeu poate ști care este răsplata reală a păcatului, și dacă el ne-a învățat clar că acesta merită pedeapsă veșnică, putem fi siguri că aplicarea unei astfel de pedepse trebuie să fie dreaptă, și în acord cu ceea ce acesta merită. Întrebarea este simplă, ce spune Dumnezeu? Și cu privire la acest punct el ne-a învățat clar.
(b.) Obiecția este bazată pe ideea că tot păcatul care va fi pedepsit este cel comis în această viață. Este adevărat că oamenii vor fi judecați doar pentru faptele comise în trup. Dar acestea nu vor constitui toate păcatele în viața viitoare. Scripturile învață că vor fi acte și obiceiuri păcătoase după moarte. Apocalipsa 22:11. Continuarea veșnică în păcat va merita pedeapsă veșnic continuă. Dacă păcatul este vrednic de vreo pedeapsă, și dacă, la orice moment păcatul este comis, pedeapsa poate fi veșnică, fără a presupune că oricare sau mai multe păcate vor cauza aplicare veșnică.
(c.) Marcu 3:29 ne spune despre “un păcat veșnic.” [Vezi textul grecesc al lui Westcott și Hort.]
(d.) Obiecția presupune că pedeapsa celor condamnați este ceva aplicată activ de către Dumnezeu, și nu rezultatul naturii oamenilor. Aceasta va consta fără îndoială, în mare parte, în naturile lor păcătoase și corupte, care încă vor lucra păcatul, și astfel vor continua să se separeu de favoarea și iubirea mulțumită a lui Dumnezeu. Singura excepție probabilă va fi “remușcarea,” născută din memoria păcatelor trecute și a oportunităților neglijate; și aceste nu sunt aplicări active de către Dumnezeu, ci rezultate ale păcatului anterior.
(2.) Se spune că Dumnezeu este prea milostiv pentru a aplica pedeapsa veșnică. Dar,
(a.) Dumnezeu, în declararea că el o va aplica, declară astfel că el nu este prea milostiv să facă aceasta.
(b.) Dumnezeu ne învață că, în timp ce el nu își găsește plăcerea într-o astfel de pedeapsă, aceasta este cerută de justiție, care este abundă ca un atribut al naturii lui, la fel ca mila.
(c.) Dumnezeu a dat semnale care arată în guvernarea lui providențială că el poate și va pedepsi aspru. Ca un Guvernator moral, pedeapsa lui trebuie să fie proporțională cu delictul. Dispoziția lui milostivă nu se poate amesteca, cu acțiunea lui dreaptă. Chiar în mântuirea celor mântuiți prin Cristos, este necesar ca el să fie drept în justificarea credinciosului în Isus.
(3.) Este pretins că au fost făcute prevederi în Cristos pentru mântuirea sigură a tuturor oamenilor.
Dacă aceasta este așa, nu există nici o dificultate în justiția lui Dumnezeu în acordarea mântuirii către toți. Dar faptul că nu este așa este evident,
(a.) Prin faptul că mântuirea este oferită doar pe baza condiției de pocăință și credință. De aceea, nimeni nu poate avea parte de mântuire cu excepția celor care împlinesc această condiție.
(b.) Regenerarea este declarată a fi esențială pentru intrarea în împărăția lui Cristos. De aceea, cei care nu sunt astfel născuți din nou, nu pot avea parte de mântuirea lui.
(c.) Nu doar că sfințenia este declarată a fi esențială pentru admiterea în cer, dar este prezis, expres, că anumite clase de oameni păcătoși vor avea partea lor în lacul care arde cu foc și pucioasă; și la vârful listei sunt dați cei care sunt “temători și necredincioși.” Apocalipsa 21:8.
(d.) În timp ce valoarea lucrării lui Cristos este într-adevăr suficientă pentru toți, suntem învățați că beneficiile sale nu sunt acordate tuturor. Există păcate specifice menționate, care îi vor exclude, pe cei ce le comit, de la orice speranță de mântuire. Matei 12:31; Luca 12:10; Evrei 6:4-6, (conform versetului 9); 10:26, 27, (conform versetelor 28-31). Dar afirmațiile făcute despre pedeapsa sigură a celor care comit aceste păcate specifice nu sunt mai puternice decât declarațiile despre condamnarea sigură a tuturor necredincioșilor nepocăiți în final.
(4.) Întrucât este afirmat în 1 Timotei 2:3, 4, că “Dumnezeu Mântuitorul nostru … dorește ca toți oamenii să fie mântuiți, și să vină la cunoștința adevărului,” chiar este pretins că este scopul lui Dumnezeu să îi mântuiască pe toți.
Faptul că cuvântul [theta][epsilon][lambda][epsilon][iota] (thelei), tradus “dorește,” implică adesea că scopul sau hotărârea din partea lui Dumnezeu este ușor admis, cât și faptul că, dacă aceasta se înțelege aici, toți oamenii vor fi mântuiți potrivit acelui scop. Dar un astfel de scop nu poate fi dedus doar din acest pasaj, decât dacă acesta este în acord cu ceea ce este învățat în altă parte; cu mult mai puțin când aceasta este în opoziție directă cu sensul general al Bibliei, cât și față de afirmațiile distincte contrare. Motivul pentru aceasta, este că acest cuvânt nu înseamnă totdeauna “voință,” în sensul de scop, dar este uneori folosit doar ca o simplă “dorință.” Există multe cazuri în Scriptură în care se spune că Dumnezeu dorește ceea ce el nu are ca scop să realizeze, dar ceea ce de fapt eșuează din a avea loc.
Există numeroase exemple în care acest cuvânt are doar înțelesul de “dorință”: astfel după cum este folosit în general doar cu privire la oameni, Matei 7:12; 12:38; 15:28; despre Cristos, Matei 23:37; Marcu 14:36; Luca 13:34; Ioan 17:24; și despre Dumnezeu, 1 Corinteni 15:38; Evrei 10:5, 8.
[theta][epsilon][lambda][eta]ua (thelema), substantivul corespunzător, este folosit ca simplu expresiv cu privire la această “dorință” a lui Dumnezeu în Marcu 3:35; Romani 2:18; Efeseni 6:6; și în alte locuri.
(5.) Mai departe este obiectat faptul că Dumnezeu trebuie să îi ierte pe cei care sunt cu adevărat pocăiți, și că aceia răi, în deplina cunoștință a lui Dumnezeu și păcatul îngăduit de lumea viitoare, trebuie cu siguranță să se pocăiască.
(a.) Această obiecție apare dintr-o concepție greșită despre natura pocăinței acceptabile înaintea lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar tristețe pentru păcat, în special pentru efectele sale, cu privire la care, probabil iadul va fi plin; este o reformare a caracterului, o întoarcere de la păcat și o căutare a sfințeniei. Tristețea o însoțește, dar nu o poate constitui. Aceasta nu este trezită de efectele dureroase ale păcatului, ci de convingerea naturii sale rele. Cum se poate naște o astfel de tristețe în cei care au învățat să iubească păcatul? Sau de unde o astfel de reformare în cei care sunt confirmați în obiceiurile păcatului? Remușcarea pentru trecut, scârba față de condiția lor, chiar dorințe de a birui puterea care îi înlănțuie, poate exista din abundență, dar, după cum se întâmplă în această viață, în care pasiunea și apetitul iau stăpânire peste oameni, plăcerea va fi luată în păcat, și se vor complace în pofte rele, chiar când acestea sunt urâte cu toată amărăciunea unui suflet disperat.
Pe de altă parte, care este învățătura din Scriptură despre bunăvoința lui Dumnezeu de a-l accepta pe pocăit după ce ziua oportunității a trecut? Ce ne învață cazul lui Esau, Evrei 12:16, 17? Ce se dorește a fi învățat prin limbajul Înțelepciunii, Proverbe 1:24-28? L-a acceptat Cristos, l-a iertat Dumnezeu pe nenorocitul, îndureratul, plin de remușcări Iuda? Dar pocăința lui i-a permis să plonjeze în următorul păcat de sinucidere? Chiar aici pe pământ, unde ziua încercării de obicei se sfârșește doar la moarte, o astfel de respingere a unei astfel de tristeți pentru păcat este posibilă. Cine va îndrăzni să spună că aceasta este posibil în lumea de apoi? “Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?” Luca 23:31.
(b.) “Pedeapsa pare să aibă o foarte mică tendință, dacă este vre-una, de a lucra reformarea în infractori. Aceasta adesea îi împiedică de la delict, dar rareori aceasta îl aduce pe cineva la o pocăință autentică.”
(c.) “În timpul stării de mijloc, dacă oricând după această viață, o întoarcere la Dumnezeu ar putea să fie așteptată; totuși limbajul Scripturii nu ne permite să ne așteptăm la aceasta atunci.” Manualui lui Hovey de Teologie Sistematică, p. 386.
(d.) Experiența acestei vieți arată că, pentru orice încălcare, chiar a legii fizice, pedeapsa atașată la ea trebuie să fie îndurată, și că, nici tristețea pentru ceea ce s-a făcut, nici hotărârea de a evite în viitor o astfel de acțiune, nu va elibera de răul care urmează. De ce ar trebui să fie presupus că, după judecată, legea va fi mai puțin necruțătoare decât acum, sau că pocăința și reformarea vor avea atunci, în ele însele, mai multă valoare decât au ele acum? Chiar în această viață, pocăința și credința nu au nici valoare nici putere în ele însele, dar sunt eficiente doar ca și condiții în baza cărora este oferită mântuirea lui Cristos. Dar Biblia avertizează cu grijă că această ofertă, pe baza acestor condiții, este făcută doar în această viață. A presupune că ea este posibilă în viața viitoare cere nu doar posibilitatea pocăinței și a credinței atunci, ci de asemenea, că mântuirea prin Cristos va fi atunci realizabilă. Aceasta se poate doar în baza presupunerii că oamenii vor avea o verificare viitoare, și aceleași sau alte mijloace de har decât cele de aici oferite.
(6.) De aceea, în obiecția următoare, se presupune că o altă verificare va fi atunci savurată. Cea mai puternică formă în care această obiecție este solicitată, este că, întrucât în ciuda amenințărilor pozitive ale lui Dumnezeu către primii noștri părinți că ei vor muri, el a avut ca scop să ofere răscumpărare cel puțin pentru o parte din omenire; de aceea, în ciuda afirmațiilor pozitive cu privire la viitoarea condamnare și pedepsire a celor răi, încă mai poate fi milă depozitată, și eliberare finală din prezența și pata păcatului, cât și a pedepsirii lui.
Răspunsurile permise la aceasta sunt evidente.
(a.) Cazul citat permite o avertizare către cei care învață contrar cu ceea ce învață Dumnezeu. Primii noștri părinți au fost chiar atunci, înainte de păcatul lor, asigurați că sentința amenințată nu va fi executată. Dar aceasta a venit de la Satan, care este declarat de Cristos a fi un “mincinos și tatăl minciunii.” Ioan 8:44. Cei care, sub vreo altă autoritate decât Dumnezeu, pun sub semnul întrebării orice afirmație pe care el o face, ar trebui să simtă că ei o fac punându-și în primejdie sufletele lor proprii și ale celor care îi învață. Matei 15:8, 9, 13, 14; 23:13, 15, 16; Luca 6:39. Cei care neagă o doctrină despre care ei știu că este învățată în Cuvântul lui Dumnezeu, sau încearcă prin orice subterfugiu sau simplă supoziție să îi influențeze pe alții să o respingă, acționează exact din partea lui Satan în negocierea căderii.
(b.) Pedeapsa pe care Dumnezeu a amenințat-o a fost de fapt aplicată asupra întregii omeniri. Chiar dacă moarte trupului a fost doar până acum evitată de doi din rasa umană. Dar moartea spirituală, moartea sufletului, evident moartea specială a blestemului, pentru că doar acesta a fost pricinuit în ziua păcătuirii, a devenit, în natura coruptă și păcătoasă, starea așa-numit “naturală” a omenirii. Evident, obiecția presupune că moartea veșnică a fost de asemenea amenințată împotriva lui Adam. Dar acest lucru nu este adevărat. Aceasta devine parte din pedeapsă doar pentru că ea este consecință depravării și corupției morale, care trebuie să continue să merite pedeapsă, și de asemenea să lucreze păcatul care merită pedeapsă chiar mai departe, decât doar dacă anumite mijloace de eliberare vor apărea din această corupție. De aceea, moartea veșnică, nu a fost o pedeapsă amenințată împotriva lui Adam, ci este doar o pedeapsă, care rezultă din ceea ce a fost amenințat, și de care, de aceea, se poate scăpa prin eliberarea în Cristos.
Dar moartea veșnică este amenințată împotriva nepocăiților din final ai testării prezente. De aceea, cazul lui Adam, ne învață că aceasta va fi cu siguranță dată lor. După cum Dumnezeu nu a reținut potopul de corupție și mizerie, pe care natura coruptă l-a adus asupra omenirii, – eliberarea oricăruia de aceasta care a cerut darul și suferințele propriului său Fiu, – putem fi asigurați că, în aceeași manieră, el va permite neînduplecat pedeapsa veșnică să vină asupra tuturor împotriva cărora el a amenințat-o.
(c.) Când toată suspiciunea că Dumnezeu ar putea intenționa ceva diferit decât ceea ce spune în amenințările lui de a împiedica păcatul, a fost înlăturată prin înțelegerea faptului că el a împlinit față de cel din urmă amenințarea lui împotriva lui Adam; suntem pregătiți să acordăm greutatea cuvenită la ceea ce el învață despre posibilitate testării viitoare.
La întrebarea unuia, “Doamne, sunt puțini care sunt mântuiți?” Cristos a răspuns, “Străduiți-vă să intrați pe poarta cea strâmtă, pentru că vă spun că mulți vor căuta să între și nu vor putea.” Luca 13:24. [Vezi contextul, care arată referire la intrarea în împărăție în lumea viitoare]. Îndemnul lui Isaia 55:6, “Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi” implică un timp când el nu poate fi găsit. Acest îndemn are referire la legământul nou și veșnic al îndurărilor sigure față de David. [Vezi versetul 3]. Cât de clar se aplică aici întrebarea îndemn din Evrei 2:1-3; când vedem, nu doar cât de neclintit a fost cuvântul vorbit de îngeri, dar cât de literal a fost împlinit ceea ce a fost cuvântul rostit de Dumnezeu. Putem toți întreba, “Cum vom scăpa dacă neglijăm o mântuire atât de mare?” Legătura profundă între acest pasaj și îndemnul împotriva împietririi inimii în vremea actuală în Evrei 3:7-11, sunt vrednice de o notă specială, precum este avertismentul din versetul 12, și îndemnurile și avertizările continuate, atât de departe și dincolo de capitolul 4:7, care declară despre perioada actuală de testare, “El hotărăște din nou o zi: “astăzi” – zicând, în David, după atâta vreme, cum s-a spus mai sus: “Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile!” Declarația, “Iată, acum este timpul potrivit; iată acum este ziua mântuirii,” 2 Corinteni 6:2, împreună cu contextul, învață în aceeași manieră, că prezentul este singura perioadă de testare.
(d.) Se poate întreba dacă foarte multe persoane care mor nepocăite nu ajung sub una dintre formele de păcat care sunt specific declarate neiertabile, și anume: păcate voite, (Evrei 10:26); căderea, (Evrei 6:4-6); și hula împotriva Duhului Sfânt, Matei 12:32. Cu siguranță, ei toți ajung sub declarația lui Cristos de pedeapsă veșnică.
(e.) Nu ar trebui uitate nici astfel de pasaje precum aici în Luca 16:26, care învață că, chiar în Hades, există o prăpastie de netrecut între cei drepți și cei răi; precum Ioan 8:21, în care Cristos a spus Fariseilor că ei nu ar putea veni la el în lumea viitoare; și Apocalipsa 22:10, 11, care învață continuarea comportamentului și a condiției de nedreptate și păcătoșenie a nepocăiților în final. Limbajul lui Cristos despre Iuda, (Matei 26:24), nu este citat împotriva tuturor, pentru se vorbește doar despre un om, deși nimeni nu poate spune despre câți alții acesta ar putea fi adevărat. Dar există fără îndoială mulți predispuși la nenorocirea similară denunțată de Cristos; că “este mai de folos pentru el ca să i se lege de gât o piatră mare de moară și să fie aruncat în adâncul mării.” Matei 6:6; Marcu 9:42; Luca 17:2.
În al doilea rând, teoriile opuse.
Există diferite forme în care obiecțiile față de pedeapsa veșnică a celor răi, iau forma teoriilor dogmatice.
(1.) Teoria anihilării. Aceasta nu neagă faptul că pedeapsa va fi veșnică; dar numai că va fi o durere conștientă veșnică. Totuși, ea presupune că moarte păcătosului este o anihilare absolută a ființei, și că doar în acest sens ea este o pedeapsă veșnică. Teoria admite că sufletul poate suferi în lumea de apoi, pentru o vreme mai lungă sau mai scurtă, potrivit cu meritele acestuia, dar că va fi un timp când existența va înceta în mod absolut. Obiectul celor care susțin această teorie, nu este opoziția față de pedeapsa veșnică, pe motivul că Dumnezeu nu poate pedepsi pe drept atât de aspru, sau că este prea milostiv să facă astfel, dar pentru a scăpa de ideea că păcatul și nenorocirea va exista mereu sub conducerea lui Dumnezeu.
Această teorie susține suport Scriptural din folosirea unor astfel de cuvinte care vorbesc despre condiția celor răi în lumea de apoi. Una dintre acestea, a[pi][omega][lambda][epsilon][iota]a (apoleia), este tradusă uneori “pierzare,” și uneori “distrugere,” în amândouă versiunile King James și Canterbury Revision. Aceasta apare, cu referire la pedeapsa viitoare a celor răi, printre alte locuri, în Ioan 17:12; Romani 9:22; Filipeni 3:19; Evrei 10:39; 2 Petru 3:7.
Dar acest cuvânt este foarte departe de a avea ideea de anihilare. Acesta este simplu un echivalent al cuvintelor distrugere, pierdere, ruină, nenorocire. În Matei 26:8; și Marcu 14:4, el este folosit despre ungerea turnată pe capul lui Cristos, și tradus “risipă.” În toate celelalte pasajele el se referă evident la condiția viitoare a celor răi. Dar acestea două arată că acesta nu înseamnă anihilare, după cum într-adevăr el nu înseamnă în altă parte, fie în greaca clasică fie în cea elenistă. Verbul a[pi][omicron][lambda][lambda][upsilon]u[iota] (apollumi) înseamnă nu mai mult decât a distruge total, și este în principal folosit de Homer pentru moartea aplicată în bătălie. [Vezi Lexiconul lui Liddell-Scott].
Un alt cuvânt este [omicron][lambda][epsilon][theta][rho][omicron][varsigma] (olethros). Acesta apare în legătură cu pedepsirea celor răi, în trei sau patru locuri în Noul Testament, și anume, în 1 Tesaloniceni 5:3; 2 Tesaloniceni 1:9; și 1 Timotei 6:9. În nici unul dintre acestea el nu înseamnă mai mult decât distrugere, prin care este tradus cuvântul, nu doar în aceste locuri, ci de asemenea în 1 Corinteni 5:5. Acest loc din urmă este cel în care Pavel îi îndrumă pe Corinteni să îl “dea” pe omul incestuos “pe mâna lui Satan pentru nimicirea cărnii, pentru ca duhul să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus.” Cu siguranță, nimeni nu își închipuie că se înțelege anihilarea cărnii aici.
Acest cuvânt nu înseamnă o distrugere mai mare decât este implicată în moarte.
O altă expresie este “moartea a doua:” “Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.” Apocalipsa 20:14.
Iazul de foc, aruncarea în acesta este numită aici a fi “moartea a doua,” este arătat clar ca fiind locul în care “fiara și profetul mincinos” se află, și în care “ei vor fi chinuiți zi și noapte în vecii vecilor,” versetul 10. Cu siguranță nu este nici o anihilare aici, pentru că anihilarea este discordantă față de chinul continuat veșnic.
Se poate afirma în general, despre toate locurile care vorbesc despre distrugere și moartea sufletului, că se face referire la pierderea spirituală a acestuia a milei și sfințeniei lui Dumnezeu, și nu la nimicirea existenței sale. Această nimicire ar fi contrară cu nemurirea naturală conferită asupra spiritului. Nu este adevărat, în măsura în care cunoaștem noi, că măcar materia va fi anihilată. Ceea ce este numit distrugerea ei este simplu o schimbare de formă care o face nepotrivită pentru folosul pentru care ea a fost formată. Astfel, vorbim despre distrugerea totală a unei case, sau mașinării, sau a unui animal, nu ca fiind anihilarea materiei din care este compus; ci distrugerea formei în care acea materie apărea, și care era esențială pentru folosirea ei. În aceeași manieră, moartea sufletului înseamnă faptul că acesta devine nepotrivit pentru folosul pentru care a fost făcut; și anume, pentru fericire, pentru sfințenie, pentru slujirea lui Dumnezeu, pentru iubirea mulțumită a lui Dumnezeu și pentru reflectarea imaginii sale. O astfel de privare de toate facultățile sale pentru care natura morală a omului a fost făcută, se poate numi corespunzător moartea lui, chiar distrugerea lui totală.
(2.) Restauraționismul.
Acesta se bazează pe trei temelii diferite, fiecare dintre ele poate fi susținută în mod separat, sau oricare două, sau toate împreună. Două dintre acestea au fost considerate suficient în răspunsurile deja date către obiecțiile împotriva doctrinei Scripturale.
Una dintre acestea este că transformarea vieții va avea loc la unii în viața de apoi, cel puți, a celor condamnați, prin capacitatea naturală și harul suficient și influențele Duhului; și că astfel aceștia vor fi făcuți sfinți, și de aceea acceptabili înaintea lui Dumnezeu.
Alta este că beneficiile lucrării lui Cristos, după această viață, vor fi împărțite pentru prima dată către mulți oameni, și dacă se face aceasta mântuirea trebuie să urmeze.
Totuși, este de observat că, atunci când obiecțiile, la care s-a răspuns anterior, sunt puse în forma unei teorii, ideea că nu poate fi o pedeapsă veșnică, este modificată în așa fel încât să afirme doar că nu toți ci doar puțini vor fi salvați. Aceasta se face pentru a scăpa de cazul lui Iuda și al altora deja menționați. Dar făcând astfel, toate principiile, în baza cărora există mântuirea viitoare, trebuie să fie abandonate, și teoria devine o simplă supoziție, fără vreun suport, prezentată în față declarațiilor contrare ale Cuvântului lui Dumnezeu.
Al treilea temei pe care Restauraționismul este imaginat, este că Scripturile vorbesc de o astfel de restaurare. Pasajul principal presupus a învăța aceasta este Fapte 3:20, 21, “și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile așezării din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinților Săi proroci din vechime.” Pasajul în sine fixează timpul restaurării, care este la a doua venire a Domnului. Aceasta precede judecata, și astfel în mod necesar acea restaurare presupusă de aceste grupări.
Un alt pasaj este Efeseni 1:9, 10, care vorbește despre Dumnezeu “căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Și uni iarăși într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri și cele de pe pământ.” Împlinirea vremurilor de aici este probabil perioada de timp de acum, și nu are nimic de a face cu o anumită perioadă nouă. Vezi Galateni 4:4, “Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege,” conform Evrei 1:2; 9:10; 1 Petru 1:20. Deci, din nou, în Coloseni 1:19, 20, se spune “Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El și să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât și ce este în ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.” Acest loc este de asemenea citat pentru a arăta că toți vor fi în final mântuiți.
Această folosire a acestor două pasaje, Efeseni 1:9, 10, și Coloseni 1:19, 20, pentru a clădi o doctrină, fără altă susținere din Cuvântul lui Dumnezeu, și atât de contrar cu ceea ce este învățat în acesta, este o avertizare împotriva modalității periculoase în care pasaje izolate din Cuvântul lui Dumnezeu sunt separate din contextul lor, și sunt folosite pentru a stabili teorii preconcepute. Amândouă apar în epistole scrise exclusiv către creștini declarați. Subiectul la amândouă este Biserica lui Cristos. Toate lucrurile din cer, sau pământ, menționate în fiecare dintre aceste epistole, sunt doar cele care sunt legate de biserică. În măsura în care se referă la persoane, ei sunt cei care constituie “fiecare familie în cer și pe pământ,” Efeseni 3:15, de asemenea numiți “adunarea generală a bisericii celor întâi născuți care sunt scriși în cer,” Evrei 12:23. De aceea, ele nu au nici cea mai îndepărtată referință la vreo restaurare viitoare spre sfințenie, și fericire, și Dumnezeu, a celor condamnați la judecată.
