CAPITOLUL 41 – JUDECATA FINALA

de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

CAPITOLUL 41 – JUDECATA FINALĂ

Procesele parțiale ale judecăților lui Dumnezeu nu apar doar constant, ci ele sunt adesea arătate distinct. De aici multe expresii ale Scripturii, în care se vorbește despre judecățile lui, nu au nici o referință sigură, și altele, nici o referință, cu privire la judecata finală a tuturor oamenilor. Dar, în multe alte locuri, o astfel de judecată este făcută de cunoscut. Suntem învățați de rânduirea unei vremi când va fi o judecată publică, generală a tuturor celor drepți și a celor răi.

I. Un timp special rânduit pentru aceasta.

Este declarat clar că “a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta și despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morți…” Fapte 17:31. Numeroasele denumiri ale zilei venirii lui Cristos, și a judecății lui a oamenilor, au fost indicate în capitolul precedent. Printre acele specifice judecății sunt “ziua judecății,” (2 Petru 2:9); “ziua cea mare,” (Iuda 6); “ziua cea mare a mâniei lor,” (Apocalipsa 6:17); “ziua mâniei și descoperii dreptei judecăți a lui Dumnezeu,” (Romani 2:5); și “ziua în care Dumnezeu va judeca secretele oamenilor prin Isus Cristos.” Romani 2:16.

Durata timpului astfel rânduit nu poate fi determinată. Înțelesul indefinit al cuvântului “ziua” interzice orice afirmație chiar măcar despre lungimea ei probabilă. A fost argumentat că, din numărul mare al celor care vor fi judecați, și multele evenimente legate de viața fiecărui om, aceasta va cuprinde o perioadă lungă de timp. Dar rapiditatea cu care, în unele condiții, mintea va alerga spre cursul unei vieți lungi, într-o clipă din timp, arată că o perioadă cu mult mai scurtă va fi suficientă pentru o deplină descoperire a judecății tuturor persoanelor și evenimentelor. Totuși, caracterul indefinit al cuvântului ar trebui să ne avertizeze împotriva presupunerii că ziua trebuie să fie doar de o durată de câteva ore.

II. Judecata va fi publică și generală.

Aceasta a fost negată de unii care gândesc că judecata fiecărui om are loc la moartea lui. Aceștia susțin că a limita judecata doar la moarte, nu este contrar cu înțelesul real al Scripturii, despre care ei presupun că nu este de găsit în limbajul literal folosit, ci într-o astfel de interpretare care va fi de acord cu faptul că destinul fiecărui om este fixat, și aceasta în mod conștient lui însuși, la moarte. Ei gândesc că nedeterminarea cuvântului “zi” permite procese continui de judecată care se extind de-a lungul întregii perioade legate de morțile oamenilor.

Baza principală a acestei teorii este că siguranța dobândită la moartea fiecărui om, cu privire la poziția lui față de Dumnezeu, face ne necesară orice judecată în plus, pentru că, cazul lui deja a fost judecată. Dar noi știm puțin de acea siguranță, în special în cazul celor răi. Omul drept, datorită prezenței lui cu Cristos, fără îndoială cunoaște că mântuirea lui este sigură; dar cine poate spune ce speranțe și frici alternative pot constitui o parte din tortura celor răi în starea intermediară? Dar, chiar dacă el este de asemenea sigur de soarta lui, pot exista motive grele pentru o manifestare publică a poziției lui. Chiar despre “îngerii, când au păcătuit,” a căror condiție în această privință este în mod egal sigur stabilită, se spune că sunt “păstrați pentru judecată,” precum oamenii nedrepți pe care Domnul îi păstrează “sub pedeapsă pentru ziua judecății.” 2 Petru 2:4, 9. Se poate că ziua judecății este rânduită, pentru ca sentința deplină, cu privire la răsplata sau pedeapsa fiecărui om, să poată fi rostită, când el stă îmbrăcat în trupul de înviere, în care aceștia o vor suferi, sau se vor bucura de ea pentru tot viitorul. Alte scopuri vor fi sugerate ulterior referitoare la răzbunarea lui Dumnezeu, și manifestarea cauzelor și circumstanțelor acțiunii lui, care, independent de orice relație a judecății față de oricare om individual, nu fac ziua judecății publice nepotrivită. Siguranța acelei publicități va apărea din persoana Judecătorului. Dar, în plus față de toate celelalte considerații, Scripturile folosesc un limbaj despre ziua judecății, și evenimentele sale, care nu pot fi interpretate drept altfel decât, ca învățând că ea este publică în fața tuturor, și generală față de toți, nu particulară pentru fiecare om. Declarațiile apariției sale universale, a îngerilor și a slavei care îl va însoți pe Judecătorul care se coboară, a frământărilor naturii, a arderii lumii, a unei adunări a tuturor națiunilor care permite o separare înaintea tuturor în două clase distincte, și faptul că unii se vor ridica în condamnare specială a altora; acestea, și alte afirmații, sunt cu totul nepotrivite cu doar o judecată particulară a fiecăruia la moartea lui. În special, este imposibil să împăcăm afirmația, că învierea oamenilor va preceda judecata finală, cu orice teorie care face ca aceasta să aibă loc la moarte. Toate acestea sunt independente de răspunsul ulterior care poate fi solicitat, că nici o nedeterminare a cuvântului “zi” nu ar permite ideea că un timp, rânduit în cadrul vieții omenirii, ar trebui să se extindă în toată perioada acelei vieți. Cel puțin, aceasta trebuie să fie cumva o porțiune limitată de timp care o conține.

III. Persoana Judecătorului.

Dumnezeu singur este competent să efectueze această slujbă de Judecător în marea zi. El singur are dreptul de a Judeca. El singur are calificările necesare. Cea mai importantă dintre acestea este acea integritate perfectă a caracterului, prin care justiția poate fi exercitată cu considerarea cuvenită față de lege și a celor de sub ea, potrivit unor principii stricte de dreptate. Totuși, în mod egal important, este acea deplina cunoștință a legii care nu lasă necunoscute nici una din cerințele sale, nici pedepsele sale, nici răsplătirile sale, nici posibilele sale scutiri de pedeapsă. El are de asemenea acea omnisciență prin care îi sunt cunoscute toate lucrurile, chiar cele mai profunde secrete ale oamenilor; nu doar acțiunile lor, ci gândurile lor interioare și motivațiile ascunse, chiar naturile lor și posibilitățile acelor naturi. Aceasta, care este esențială pentru judecata cuvenită, se poate găsi doar în el care cercetează rinichii și inimile, și care poate face o cuvenită aplicare a legii, în toate privințele sale, pentru întregul comportament și caracter al celor care sunt de judecat; și a lui este puterea infinită de a executa acea lege, deopotrivă în acordarea răsplătirilor sale, cât și în aplicarea pedepselor sale.

De aceea Scripturile vorbesc despre Dumnezeu ca “judecătorul tuturor,” (Evrei 12:23); și despre judecata lui potrivit cu adevărul și dreptatea, de care nu se poate scăpa, Romani 2:2, 3, 5. În viziunea Apocaliptică, Ioan “a văzut pe cei morți, mari și mici, stând înaintea tronului” când s-au deschis cărțile pentru judecată. Apocalipsa 20:12, 13.

Dar această judecată nu este făcută de Dumnezeu, ca Dumnezeu. Isus le-a spus iudeilor că “Tatăl nu judecă pe nici un om, ci el a dat toată judecata Fiului.” Ioan 5:22. Cauza acesteia este că Fiul nu este doar divin, ci și uman, și că relația lui cu umanitatea îl înzestrează cu calificări specifice pentru această slujbă, care, la fel ca aceea de mântuire a omului, nu ar putea aparține decât divinului. De aceea, Cristos i-a învățat pe ucenicii săi că judecătorul va fi “Fiul Omului,” (Matei 16:27, 28; 25:31-34), și a declarat către iudei, că Tatăl “i-a dat lui [fiul Său] autoritatea de a executa judecata, pentru că el este Fiul Omului.” Ioan 5:27. Într-adevăr, s-ar părea că judecata de executat aici este de Cristos ca om; pentru că aceasta este în special anunțată de el în natura lui. Petru i-a predicat lui Corneliu, referitor la Isus din Nazaret, “că El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii și al celor morți.” Fapte 10:42. Pavel a scris “Și faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” (Romani 2:16); și i-a încurajat pe Corinteni prin a declara “Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5:10) și, pe Colina lui Marte, a anunțat că Dumnezeu “a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta.” Fapte 17:31a.

Nu putem spera să înțelegem toate motivele pentru această numire a lui Cristos, ca Fiu al Omului, să judece pe toți. Ele sunt conectate, în parte, cu poziția de Rege și Domn, la care el a fost numit pentru triumful deplin al împărăției lui, și manifestarea puterii și harului lui Dumnezeu. Ele sunt de asemenea, fără îndoială, asociate cu relația pe care, ca om, el o ocupă față de omenire, și în special față de biserica “celor întâi născuți.” Dar este sigur că, prin legătura slujbei de judecător cu Cristos ca om, este înlăturat orice obstacol din calea unei judecăți publice, vizibile. De vreme ce Fiul lui Dumnezeu este Fiul Omului, aceasta face necesar ca Dumnezeu care judecă este găsit în el. Dar ca om, judecătorul nu mai este Dumnezeul invizibil, care poate fi văzut doar în lucrările Creației lui, și în Providență; ci Dumnezeu în Cristos, Dumnezeu-omul, în forma lui vizibilă materială, care, de aceea, poate fi manifestat înaintea ochilor tuturor, într-o judecată care, nu este simplu generală, incluzând pe toți, ci este publică, fiind deschis arătată înaintea tuturor. De aceea, persoana judecătorului adaugă un alt motiv la cele menționate de până acum și de ce orice judecată are loc la moarte va fi suplimentată de, și desăvârșită în, judecata finală din ziua de pe urmă.

IV. Scopurile acestei judecăți publice.

O dovadă în plus a aceluiași fapt va apărea, cel puțin, din unele din scopurile acestei judecăți publice.

1. În scopul împlinit prin revelația acesteia către oameni în această viață. Convingerea unei astfel de judecăți care va veni produce o influență hotărâtoare pentru bine asupra comportamentului oamenilor în această viață. Fără îndoială, din această cauză se învață atât de clar, și atât de frecvent, și în atât de multe feluri, că nimeni nu ar trebui să eșueze în a fi impresionat de siguranța realizării ei. Aceasta, într-adevăr, va fi realizată, nu într-un grad mai mic, prin cunoștința unei judecăți private și individuale la ora morții. Dar este evident că acest efect este cu mult mărit de terorile și solemnitățile cu care Biblia îmbracă scenele acelei zile. Faptul că publicitatea ei este în sine de temut este evident din măsura cu care se cutremură dintr-o revelație a păcatelor lor, cei care ca credincioși în Isus, speră încrezători într-o sentință favorabilă de la Dumnezeu. Întrebarea atât de frecvent pusă este dacă păcatele, cât și faptele bune ale poporului lui Dumnezeu, vor fi descoperite atunci, acestea fiind rodul acestei temeri.

Totuși, este probabil, că influența așteptării acestei judecăți este neimportantă, în comparație cu scopurile legate de realizarea ei efectivă. Acestea sunt de găsit în manifestările lui Dumnezeu, și Cristos, și a oamenilor în acea mare zi.

2. Scopurile care apar în legătură cu ziua în sine.

(1.) Cu privire la Dumnezeu.

(a.) Aceasta va furniza o arenă vrednică pentru arătarea atributelor lui Dumnezeu. Un scop continuu al lui Dumnezeu, în legătură cu creaturile sale inteligente, a fost să le facă de cunoscut slava caracterului său. Acesta este atribuit ca un motiv chiar al învierii sale spirituale a poporului său împreună cu Cristos. Efeseni 2:4-7. Acum, nu se poate face nici o mențiune despre vreuna din atributele sale, pe care până acum el le-a descoperit, care în ziua judecății, să nu fie evident arătate. Aceasta va fi în special adevărat cu privire la justiția lui răzbunătoare, perfecțiunea care, într-un anumit grad, s-a micșorat, pentru că datorită răbdării și harului său, el a amânat pedepsirea cuvenită a păcatului. De aici, această zi este numită “marea zi a mâniei lor,” (Apocalipsa 6:17), și “ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu”, Romani 2:5. Totuși, cât de evident, va apărea înțelepciunea scopului său, adevărul și credincioșia promisiunilor lui, puterea lui de a realiza voia sa, mărinimia lui universală, iubirea lui jertfitoare, mila lui nemărginită, puterea lui eliberatoare, harul său cuceritor, și, nu pentru a încerca să enumerăm mai departe, tot ceea ce poate fi imaginat ca alcătuind acea sfințenie care, într-un cuvânt, îmbrățișează toată perfecțiunea morală.

(b.) Înțelepciunea și dreptatea lui Dumnezeu, în felul lui providențial și milostiv cum tratează oamenii, va fi, de asemenea, evident. Acestea dau naștere adesea la perplexitate, chiar în cei care cred ferm în Dumnezeu ca unul care face toate lucrurile drept, și bine. În această viață oamenii sunt chemați să exercite credință în Dumnezeu în toate chestiunile. Această credință va fi justificată de manifestările la acel timp ale caracterului și faptelor sale deopotrivă. Inegalitățile din această viață, și prosperitatea celor răi, și necazurile celor drepți, vor fi atunci nu doar egalate, ci toți vor vedea clar înțelepciunea, justiția, și bunătatea lui Dumnezeu, în a le da un loc aici în conducerea lui providențială. Mai probabil, în arătarea deplină a tuturor scopurilor în Creație și Har, că problema de nerezolvat a acestei vieți, – prezența păcatului într-o lume creată, și condusă de un Dumnezeu Atotputernic și Sfânt, – va deveni o manifestare a unei slave de negrăit în Dumnezeu. Atunci, de asemenea, se va vedea, chiar mai clar decât acum, dreptatea alegerii lui pentru unii spre mântuire, și condamnare a altora pentru păcat; și, de asemenea, responsabilitatea deplină a oamenilor pentru fiecare păcat, chiar când circumstanțele lor și acțiunea lor anterioară au redat anumite lucruri pe care ei le vor face. Atunci, de asemenea, se va vedea o astfel de suficiență, în fiecare om, a luminii avute, dacă el ar fi umblat în aceasta, și de puterea lui pentru bine, dacă el ar fi exercitat-o, care îl fac vinovat înaintea lui Dumnezeu, și vrednic de pedeapsa pe care el o va aplica.

(2.) Cu privire la Cristos.

Dar aceasta nu este simplu revelația lui Dumnezeu; ci a lui Dumnezeu în Cristos.

(a) În acea minunată combinație prin care spiritul creat, și chiar materia creată a naturii umane erau, prin întruparea cuvântului divin, (Ioan 1:14), l-a făcut în stare să facă acea lucrare pe care nici omul nici Dumnezeu nu ar putea să o facă în mod separat. Unde, decât pe tronul judecății, ar putea fi văzut acest personaj doar de cei care sunt făcuți părtași ai slavei lui? Cât de potrivită este apariția lui de a umple cu chinuri pe cei care l-au respins, și cu bucurie și laudă pe toți cei care s-au încrezut în el. Apoi el apare nu doar ca Judecător, ci ca Rege și Domn, a cărui domnie ca Domn este acum arătată a fi universală, și a cărui domnie, în inimile poporului său, acum el o răsplătește prin a le zice bun venit la intrarea în bucuria lui, și la participarea în slava lui.

(b) Slava lucrării lui Cristos va apărea atunci de asemenea.

În arătările sale a atributelor divine; a adevărului, în împlinirea în el a blestemului amenințat al păcatului pentru toți cei salvați de el; a justiției necruțătoare, care cere acea onorarea a legii, nu doar în ascultare, ci de asemenea în pedeapsă, aplicată chiar de Fiul lui Dumnezeu, de la el care este prietenul lui Iehova; și din iubire și milă, care cer să fie exercitate chiar cu costul celui mai de temut sacrificiu. Slava acelei lucrări va și extraordinară și se va vedea în armonie în exercițiul acestor atribute; al justiției într-o cale de milă și iubire; a fiecăreia dintre acestea într-o cale de justiție, și a tuturor dintre acestea într-o cale de sfințenie și adevăr. Ziua judecății va arăta în mod clar aceste perfecțiuni, și armonia lor, față de toată inteligența lui Dumnezeu.

Slava acelei lucrări se va vedea de asemenea în cucerirea evidentă a lui Satan. Pentru realizarea scopului Dumnezeu, lui i s-a permit multă vreme să exercite putere și răutate. Aceasta, în ziua judecății, va apărea că a fost din totdeauna făcută prin răbdarea lui Dumnezeu, care a ales să nu cucerească, și să îl pedepsească pe el și pe îngerii lui, decât prin Fiul Omului. Faptul că această victorie asupra lui Satan nu a fost una de putere divină, ci a fost lucrată prin Fiul lui Dumnezeu în natura lui umană, redă înfrângerii lui mai mult semnat și este mai umilitoare pentru el. Aceasta este o răzbunare deplină a ispitirii primului Adam.

Puterea eliberatoare față de păcat arătată în lucrarea lui Cristos va arăta de asemenea slava lui într-un mod specific.

Ne putem imagina un înger dorind să întreprindă cucerirea lui Satan la porunca lui Dumnezeu. Dar, aici a fost lucrarea pe care nici un înger nu ar fi încercat-o, nici nu ar fi avut vreo speranță de realizare. Existau multe probleme, în legătură cu aceasta, care nu au putut fi rezolvate. Cum este pedeapsa care a fost atrasă, să fie îndurată, sau să se scape de ea? Cum se va împlini dreptatea cerută, acum că omul a devenit un păcătos? Cum poate păcatul să fie eradicat, și o natură nesfântă să fie restaurată la puritatea și dreptatea ei originală? Cum se poate ca un altul să asigure aceste lucruri în oameni? Și, dacă nu sunt asigurate în ei, cum poate un păcat al unui păcătos, deopotrivă în acțiune și în condiție, să fie ascuns față de Dumnezeu? Cum poate Dumnezeu să fie drept și totuși să justifice pe cei păcătoși?

Cristos a rezolvat toate aceste probleme, și mai mult decât atât, a făcut toată lucrarea care era necesară. Păcătosul, unit prin credință cu Cristos, are acum o siguranță asigurată, o dreptate constantă, o ispășire mai mult decât suficientă, un adăpost cu totul de nepătruns de mânia sau justiția lui Dumnezeu; și el va sta înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, în prezența oamenilor și îngerilor, pentru a dovedi puterea Mântuitorului său în eradicarea păcatului, prin faptele bune lucrate prin acea disciplină a Mântuitorului în carnea muritoare, chiar sub legea înaltă a datoriei creștine.

(3.) Cu privire la om.

Cu privire la om în special, scopurile zilei judecății vor face potrivit ca aceasta să fie generală, și publică.

(a.) Pentru că atunci va fi descoperit caracterul și faptele oamenilor.

Este vestită o zi când “fiecare va da socoteală de sine înaintea lui Dumnezeu,” (Romani 14:12), care socoteală va cuprinde “fiecare cuvânt nefolositor pe care oamenii îl vor fi rostit.” Matei 12:36. Acesta va fi un timp “când Dumnezeu va judeca secretele oamenilor.” Romani 2:16. Obiectul acestei judecăți nu este să stabilească ce au făcut oamenii, ci să arate celor care sunt judecați, cât și tuturor celorlalți, lucrurile care sunt deja cunoscute lui Dumnezeu. Pentru acest final, chiar păcatele necunoscute ale infractorilor, și faptele bune, uitate de cei drepți, vor fi aduse la lumină. Matei 25:31-46. Ni se spune că Domnul “va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare își va căpăta lauda de la Dumnezeu.” 1 Corinteni 4:5.

(b.) Pentru că atunci judecata se va face la fiecare individ.

Din această cauză “toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.” 2 Corinteni 5:10; Romani 14:12. Chiar numele zilei arată obiectul numirii ei, și natura tranzacțiilor în această direcție, care vor avea loc atunci. Descrierile zilei judecății, oricât de figurative ar fi presupuse a fi, marchează aceasta ca o învățătură indiscutabilă a Cuvântului lui Dumnezeu. Cei răi sunt condamnați, deopotrivă datorită caracterului și a comportamentului. Cum se poate aceasta, poate fi ușor înțeles. Dar cei drepți sunt acceptați, și răsplătiți, pe baza la aceleași temeiuri. Motivul acesteia nu este atât de evident. Aceasta se bazează, fără îndoială pe lucrarea meritorie a lui Cristos, prin care, prin credință, ei au fost îndreptățiți de Dumnezeu chiar în această viață. Dar referințele la faptele lor personale arată, de asemenea, o îndreptățire personală în acea zi măreață. Aceasta este îndreptățirea prin fapte, văzute în ei chiar în timp ce erau pe pământ. Aceasta este manifestarea principiului dătător de viață împărtășit lor pe pământ în regenerare, și arătat de ei în timpul proceselor de sfințire. Faptele bune sunt roadele acelei uniri vitale cu Cristos, prin care “de asemenea viața lui Isus” este “manifestată în trupul nostru.” 2 Corinteni 4:10; (conform Galateni 2:20, și Romani 8:1-4).

În judecata, la care oamenii vor fi aduși în ultima zi, se va ține seama de lumina și cunoștința pe care ei au avut-o. Cei păgâni vor fi judecați de o lege diferită de cea care va fi aplicată celor care au avut lumina revelației. Pavel învață clar că cei dintâi au o lege sub care ei trăiesc, (Romani 2:14, 15), în lipsa conformării față de ea, și a încălcării ei, ei sunt “vrednici de moarte,” (Romani 1:32); și că ei sunt judecați doar de legea pe care o au. Romani 2:12. Cristos a învățat același adevăr, în general, ca aplicat tuturor feluritelor grade de cunoștință, când el a vorbit despre slujitori, a fi bătuți cu puține sau multe lovituri, potrivit cu cunoștința lor despre voia Domnului lor. Luca 12:47, 48. De asemenea, el a învățat aceasta în special în compararea gradelor de vină și condamnare a acelor care se bucură de cunoștința Evangheliei și cei care au trăit înainte de proclamarea ei. Matei 12:41, 42; Luca 11:29-32; (conform Ioan 12:47, 48).

(c.) Faptul că judecata este publică și generală este văzut în ceea ce se spune despre acordarea publică a răsplăților și a pedepselor.

Limbajul de aici poate fi probabil figurativ, dar trebuie să însemne ceva, și poate însemna nu mai puțin decât publicitatea răsplătirilor pe care Cristos le va da. Nici o judecată privată la moarte nu ar putea explica afirmațiile că toți vor fi adunați înaintea lui Cristos, și că ei vor fi separați de el în cei de la dreapta și cei de la stânga, (Matei 25:32, 33); nici pentru declarația că, “Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea,” Matei 13:41; nici pentru acea învățătură în plus, din versetul 49, că “Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni.”

V. Locul judecății finale.

Este evident, din ceea ce am văzut deja, că scenele de judecată vor ocupa un anumit loc în universul lui Dumnezeu. Cristos va apărea ca Fiul Omului, și, de aceea, îmbrăcat în trupul naturii sale umane, deși acel trup va fi atunci glorificat. Trupurile oamenilor, deopotrivă a celor drepți și a celor răi, vor fi anterior înviate, astfel că ei vor fi judecați în trup pentru faptele făcute în trup. Apoi, trupurile, deopotrivă cel al Domnului și cele ale tuturor oamenilor, nu doar vor ocupa spațiu, dar îl vor ocupa astfel că vor fi mutual recunoscute ca fiind în spațiu.

Locul poate fi de asemenea crezut a fi într-o anumită legătură cu pământul nostru actual. Este potrivit ca acesta, care a fost scena tuturor evenimentelor care vor culmina în ziua judecății, să fie de asemenea locul acestei judecăți finale. Este natural să presupunem că, după cum prima venire a Domnului a fost pe acest pământ, pentru a purta păcatul pentru răscumpărarea omului, tot așa a doua lui venire în triumf, fără păcat spre mântuire, va fi spre acea parte din univers care a fost astfel evident deosebită ca fiind teatrul celei mai milostive lucrări a lui Dumnezeu. Afirmațiile din Scriptură sunt într-adevăr sărace, dar ele nu spun nimic care să nu poată fi interpretat în consecvență perfectă cu această opinie. Totuși, în final, concluzia că judecata va fi în legătură cu acest pământ, este atât de mult o chestiune doar de deducție, încât nu interzice că aceasta poate fi în oricare alt punct în univers. Tot ceea ce ni se spune clar este că “Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 4:17), și că “Ziua Domnului însă va veni ca un hoț. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cerești se vor topi de mare căldură, și pământul, cu tot ce este pe el, va arde.” 2 Petru 3:10. Dar, în timp ce aceasta nu neagă, în mod necesar învață, distrugerea întregului univers. Catastrofa poate fi limitată la acest pământ și atmosfera lui, și totuși toate celelalte fenomenele menționate pot avea loc. De asemenea, știm că, combustia materiei nu este distrugerea ei, ci doar o schimbare în forma ei. Aceasta este în acord cu predicția unor ceruri noi și a unui pământ nou, (2 Petru 3:13), și cu acele expresii care se referă la aceasta ca o “restaurare a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21), și învață “că și creația va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.” Romani 8:21. Dar, dacă numai pământul va fi purificat prin foc, sau, după cum nu pare atât de probabil, întregul univers; sau dacă scena judecății este a fi legată cu pământul, sau cu oricare alt punct din prezent, sau în universul înnoit, pare clar că aceasta trebuie să fie într-un loc. Locul care este cel mai probabil în legătură cu punctul din spațiu care este acum ocupat de acest pământ, și fie în atmosfera de deasupra lui, în timpul sau după configurație, fie pe pământul în sine înainte ca acesta să fie ars.