de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 4 – UNITATEA LUI DUMNEZEU
Argumentele prin care am dovedit existența lui Dumnezeu ne-au arătat:
1. din motivul cauzalității – că El este auto existent, având cauza existenței în Sine
2. din dovada designului și creația spiritului – că este o ființă personală, inteligentă și spirituală.
3. din non eternitatea materiei – că doar El este veșnic
4. din providență și miracole – că El domnește și guvernează lumea pe care a creat-o.
În ele, toate au fost baza tuturor dovezilor înțelepciunii Sale, a puterii, bunătății și a altor atribute.
Informația primită astfel este insuficientă și poate fi crescută de o examinare ulterioară. Dovedind că Dumnezeu este, dorim să știm mai mult din ceea ce este El și cine este.
Acest fapt duce la cercetarea naturii sau esenței Sale și deoarece natura și esența tuturor poate fi cunoscută doar luând în considerare modul existenței ei, calitățile și maniera manifestării ei, suntem determinați să cercetăm modul existenței lui Dumnezeu și atributele și lucrările prin care S-a făcut El cunoscut.
Înainte de aceasta, sunt două subiecte care necesită atenția: Unitatea și spiritualitatea lui Dumnezeu.
UNITATEA LUI DUMNEZEU.
1. Dovada obținută până acum nu este inconsistentă cu această unitate. Un singur Dumnezeu este tot ce se cere sau ce este implicat în această dovadă.
Dar este necesară o primă cauză; este sugerat un designer; o singură ființă împlinește toate condițiile ce se ridică din simțul dependenței noastre de altul; dar este necesar pentru justificarea dovezilor grijii providențiale față de lume; doar unul pentru minunile lumii; unul pentru versetele cu profețiile și descoperirea lui Hristos și a lui Dumnezeu; și doar unul pentru consimțirea comună a omenirii.
Acest ultim punct este singura excepție aparentă.
Dar (1.) Consimțirea universală admite existența unui Dumnezeu. Mulți au presupus într-un fel sau altul că ar fi mai mulți, dar credința în mai mulți nu este universală.
(2.) Credința într-un singur Dumnezeu nu a fost prima, ci a fost rezultatul coruperii adevărului. Aceasta se justifică prin respectul față de obiecte, care reprezintă divinitatea, la fel cu luminile cerești sau animalele sau statuile ce reprezintă atribute glorificate ale divinității; sau venerarea oamenilor după ce au murit, considerați exponenți ai acestor atribute.
(3.) Credința într-un singur Dumnezeu găsită astfel în rapoartele antice ale tuturor națiunilor a fost menținută între oamenii inteligenți, chiar și în zilele păgânismului. Vezi The Cudworth, Intellectual System of the Universe, Vol. I., pp. 293-638, pentru opiniile în latina antică, greaca, persana egipteană.
Despre brahmanism, vezi Maurice, Religions of the World, p. 59.
Despre Budism, vezi Maurice, p. 102-3.
Despre scriitorii clasici, vezi mărturia lui Cicero de Natura deorum, pp. 11-13 traducerea din biblioteca din Bohn.
Despre marea masă a păgânismului avem mărturia lui Tertullian, citată de Tholuck despre păgânism, p. 23.
”Cu cele mai adânci emoții ale minților lor, ei nu au direcționat niciodată exclamațiile spre dumnezeii falși, ci au preluat cuvintele ”prin Dumnezeu”, ”Așa cum Dumnezeu e viu”, ”Doamne ajută”. Mai mult, ochii lor nu sunt ațintiți spre capitol, ci spre cer.
Această credință într-un singur Dumnezeu este adevărată, chiar și în legătură cu acel dualism care a apărut între persani, datorită cunoștințelor lor despre lupta dintre bine și rău, legată de prezența păcatului în lume. Ei credeau într-un Dumnezeu superior celor doi concurenți aflați în lupta aceasta și astfel se poate spune că acceptau ideea de unitatea a lui Dumnezeu. Vezi Cudworth, Vol. I., p. 411, etc.
Argumentul acordului universal nu necesită deci mai mult de un Dumnezeu.
2. Dar dovada existenței lui Dumnezeu nu este doar non-inconsistentă cu unitatea lui Dumnezeu, ci conferă acea unitate foarte probabilă și aproape sigură.
Unitatea primei cauze și a designerului este implicată natural, dacă nu necesar în unitatea voinței sau a scopului sau a designului văzut în efectele produse în creație și providență.
Acestea arată cel puțin o armonie perfectă și un acord între voințele tuturor dumnezeilor, dacă sunt mai mulți, atât cât poate rezulta dintr-o singură Ființă sau din mai multe care sunt în deplin acord, ca și când ar fi una.
Dar chiar ideea de voință implică alegerea, iar alegerea implică un astfel de drept și posibilitatea de a selecta între două sau mai multe lucruri așa cum este interzis în acordul universal original în alegerea dintre două ființe diferite. Deci trebuie fie să existe o diferență de alegere, care ar distruge uniformitatea, fie o subordonare a voinței unuia față de altul, fapt care oferă supremația uneia din ființe. Acest rezultat ar face acea ființă o primă cauză de voință sau de acțiune pentru celelalte, făcând-o astfel singur Dumnezeu.
Dacă este o uniformitate în modelele și lucrările naturii, aceasta este o dovadă certă a unui singur Dumnezeu.
Acea uniformitate se vede,
(1.) În materialele care o compun
(2.) În calitățile posedate de aceste materiale.
(3.) În natura forțelor în care evoluează
(4.) În unitatea modelului dintre toate formele vii, pești, reptile, mamifere în toate părțile lumii, fie adaptat la aer, apă sau pământ, fie în fosilele trecutului sau în organismele vii ale prezentului; și în unitatea dintr-o specie, de la germeni până la dezvoltarea în organe perfecte, în alta separată de un interval de timp.
3. Singura obiecție la unitatea lui Dumnezeu care poate apărea din lume vine din prezența durerii, a bolii, a durerii, a suferinței, a vinovăției și păcatului, împreună cu forțele violente și destructive ale naturii.
(1.) Dar acestea nu sunt inconsistente cu unitatea lui Dumnezeu.
(a) Dacă nu ar fi și Dumnezeu le-ar preveni, ele ar dovedi lipsa bunătății, nu a unității.
(b) Dacă nu ar trebui să fie și Dumnezeu nu le-ar putea preveni, ele ar dovedi existența unei alte ființe mai mare ca El, și aceea ar fi Dumnezeu.
(c) Relele la care ne-am referit se află aparent sub legi generale uniforme ca și alte fapte sau evenimente ale naturii.
(2.) Dar nu este nici o dovadă că aceste rele nu trebuie să fie și nu sunt consistente perfect cu bunătatea lui Dumnezeu.
(a) Pot fi parte a unui sistem care există cel mai bine în conexiune cu ele. Vedem parțial acest lucru la forțele destructive ale lumii.
(b) Găsim la ele urmele unei lucrări pentru finaluri bune și intermediare și pentru și deci se poate spune că ele nu militează nici împotriva bunătății și nici a unității.
4. Dar în vreme ce unele argumente pentru Dumnezeu sunt doar consistente cu unitatea lui și foarte sugestive și altele fac foarte probabil, aproape sigur acest fapt, sunt altele care o stabilesc cu siguranță absolută.
(1.) Ideea de Dumnezeu în minte, la care este atașată cea a existenței necesare, este ideea unui Dumnezeu unic. Noțiunea de doi sau mai mulți dumnezei este auto contradictorie, deoarece nici unul dintre ei nu poate fi absolut și perfect și independent, ceea ce este ideea noastră de Dumnezeu. Toate dovezile despre Dumnezeu deci, conținute în primele argumente a priori sunt pentru un Dumnezeu unic.
(2.) În argumentul care reiese din natura existenței necesare (al doilea a priori), al 7-lea punct era: ”Nu poate fi decât o singură ființă necesar existentă, deoarece două ființe existente în mod necesar nu ar putea sub nici o formă diferi una de alta; adică ar fi una și aceeași ființă.”
Natura existenței necesare dovedește deci unitatea lui Dumnezeu.
5. Dovezile care le avem până acum prezentate din natură pentru unitatea lui Dumnezeu sunt confirmate din abundență de declarațiile Scripturii.
(1.) Pasajele care declară explicit că Dumnezeu este unul sunt: Deut. 6:4; Mal. 2:10: “Nu ne-a creat Dumnezeu?” Marcu 12:29, 32; 1 Tim. 2:5; Efes. 4:5, 6; Iacov 2:19.
(2.) Cele care afirmă că nu este altul sau nimeni lângă El: Deut. 4:35, 39; 1 Sam. 2:2; 2 Sam. 7:22; 1 Regi 8:60; Isa. 44:6, 8; Isa. 45:5, 6, 21, 22; Isa. 46:9; Ioel 2:27.
(3.) Nimeni nu este ca El: Ex. 8:10; 9:14; 15:11; 2 Sam. 7:22; 1 Regi 8:23; 1 Cron. 6:14; Isa. 40:25; Isa. 46:5; Ier. 10:6.
(4.) El singur este Dumnezeu: 2 Sam. 22:32; Neem. 9:6; Ps. 18:31; 86:10; Isa. 37:16; 43:10, 12; 46:9; Ioan 17:3; 1 Cor. 8:4-6.
(5.) Doar El merită închinarea: Ex. 20:5; 34:14; 1 Sam. 7:3; 2 Regi 17:36; Mat. 4:10; Rom. 1:25; Apoc. 19:10.
(6 ) Cele care interzic acceptarea altor dumnezei: Ex. 20:3; Deut. 6:7; Isa. 42:8; Osea 13:4.
(7.) Care îl proclamă ca suveran peste toți așa zișii dumnezei: Deut. 10:17; Ios. 22:22; Ps. 96:4, 5; Ier. 14:22; 1 Cor. 8:4-6.
(8.) Care îl declară Dumnezeu adevărat: Jer. 10:10; 1 Tes. 1:9.
Această doctrină a Scripturii despre unitatea lui Dumnezeu nu este afectată de unele expresii care la prima impresie par a o contrazice.
(a) Biblia nu neagă unitatea unde zeii păgânilor sunt menționați: Deut. 10:17, “Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor;” Ios. 22:22, “Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, Domnul Dumnezeu, Cel atotputernic, știe, și Israel însuși să știe lucrul acesta” Jud. 8:33; 9:27; 11:24: 16:28, 24; 1 Sam. 5:7; 1 Regi 11:33; 2 Regi 1:2, 16, și multe alte pasaje. Psalm 96:4, 5: “Căci omul este mare și foarte vrednic de laudă. El este mai de temut decât toți dumnezeii. Căci toți dumnezeii popoarelor Sunt niște idoli, dar Domnul a făcut cerurile.” Ieremia 14:22: “Este oare printre idolii neamurilor vreunul care să aducă ploaie? Sau poate cerul să dea ploaie? Nu dai Tu ploaie, Doamne, Dumnezeul nostru?”
1 Cor. 8:4, 5, 6: “Deci, cât despre mâncarea lucrurilor jertfite idolilor, știm că în lume un idol este tot una cu nimic, și că nu este decât un singur Dumnezeu. Căci chiar dacă ar fi așa numiți “dumnezei” fie în cer, fie pe pământ (cum și Sunt într-adevăr mulți “dumnezei” și mulți “domni”), totuși pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care Sunt toate lucrurile și prin El și noi.”
1. Astfel de zei sunt doar așa numiții zei și sunt înălțați datorită falselor concepții ale oamenilor.
2. mulți dintre ei au doar o existență imaginară.
3. Unde este o existență corespondentă, sunt doar creaturi ale lui Dumnezeu, dependente de El cu existența lor și chiar cu permisiunea de a exercita putere sau influență.
4. Mulți dintre acești zei sunt identificați în NT cu diavolii alungați de Hristos care erau supuși Lui și apostolilor Lui și care sunt doar îngerii mesageri ai lui Satan, deci îngeri creați și căzuți.
Fapte 17:18. Unii filozofi care s-au întâlnit cu Pavel la Atena au spus despre El ”Pare a fi unul care aduce zei ciudați” (demoni). Acest pasaj arată că cuvântul folosit frecvent în NT pentru alungarea demonilor, era un cuvânt folosit de greci, aplicabil la zeii lor.
Dar avem locuri în care cuvântul este aplicat de scriitorii sfinți acestor zei.
1 Cor. 10:20, 21. “Dimpotrivă, eu zic că ce jertfesc Neamurile, jertfesc dracilor, și nu lui Dumnezeu. Și eu nu vreau ca voi să fiți în împărtășire cu dracii. Nu puteți bea paharul Domnului și paharul dracilor; nu puteți lua parte la masa Domnului și la masa dracilor.”
Apoc. 9:20. “Ceilalți oameni, care n-au fost uciși de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor și idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră și din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble.”
(b) Cuvântul dumnezeu se aplică și lui Moise și altora.
Ex. 4:16. “El va vorbi poporului pentru tine, îți va sluji drept gură și tu vei ține pentru el locul lui Dumnezeu.”
Ex. 7:1. “Domnul i-a zis lui Moise: “Iată că te fac Dumnezeu pentru Faraon;”
Ioan 10:34, 35. “Isus le-a răspuns: “Nu este scris în Legea voastră: “Eu am zis: Sunteți dumnezei?” Dacă Legea a numit “dumnezei” pe aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu, și Scriptura nu poate fi desființată,”
Referința este la Ps. 82:6, 7, “Eu am zis: “Sunteți dumnezei, toți Sunteți fii ai Celui Prea Înalt. Însă veți muri ca niște oameni, veți cădea ca un domnitor oarecare.”
În aceste pasaje care se referă la Moise, ideea manifestă este că el a stat înaintea lui Aron și a lui Faraon, ca și reprezentant al lui Dumnezeu, îmbrăcat în autoritatea Lui și având dreptul de a cere încrederea în ceea ce rostea și supunere față de poruncile lui. Dar toate acestea nu pentru că ar fi avut o natură divină în parte, ci pentru că era ambasadorul lui Dumnezeu.
Cât despre pasajul din Psalmi, citat de Hristos, este la fel de manifest că este o folosire metaforică a cuvintelor, care să denote recunoașterea demnității și a puterii. În psalmul din care sunt luate cuvintele, se spune în primul verset ” Dumnezeu stă în adunarea lui Dumnezeu; El judecă între dumnezei. Acest limbaj și amenințarea că ”vor muri ca oamenii” din v.6 arată că se aplică oamenilor despre care se spune metaforic că sunt dumnezei.
Doctrina Trinității nu este opusă unității lui Dumnezeu, ci doar ne ajută să ne formăm concepții despre acea unitate.
Ne prezintă trei persoane care nu sunt trei dumnezei, ci un Dumnezeu și așa cum se va vedea, ne arată că unitatea lui Dumnezeu se găsește în natura Lui sau în esența Lui și nu în relațiile personale din acea esență, așa că este doar o singură natură divină sau esență, o ființă, un dumnezeu, deși sunt trei persoane ce există acolo, care, prin virtutea acelei subzistențe, fiecare este Dumnezeu.
Nu suntem determinați de această doctrină a unității lui Dumnezeu să adoptăm noțiunea arianistă că tatăl este Dumnezeul suprem și Fiul este doar o Ființă divină, subordonată. Nici nu acceptăm noțiunea sabeliană că Dumnezeu este o singură persoană care se manifestă uneori ca și Tată, uneori ca și Fiu, uneori ca și Duh Sfânt.”Nici nu ne învață unitatea triteistă prin care sunt trei dumnezei, considerați unul singur datorită aceleiași naturi pe care o au, la fel cum trei oameni pot fi una că au aceeași natură umană.” Vezi Gill, vol. 1, pp. 183, 184 de unde s-a extras aceasta.
