de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 38 – PERSEVERENȚA FINALĂ A SFINȚILOR
Doctrina perseverenței finale a sfinților învață că cei care sunt chemați eficient de Dumnezeu la exercitarea credinței autentice vor persevera cu siguranță până la mântuirea finală. Aceasta nu este învățată despre o clasă din omenire în general, ca ceva care va fi uzual adevărat despre persoanele care compun acea clasă, ci despre fiecare individ din ea, – astfel că nici unul în final nu va fi apostat sau pierdut; ci fiecare cu siguranță va persevera și va fi mântuit.
Acest fapt este învățat explicit în Cuvântul lui Dumnezeu, care arată aceasta ca fiind datorită scopului și puterii lui Dumnezeu și a harului pe care el îl acordă, și nu vreunei excelențe sau puteri din credincios. Într-adevăr, aceasta este afirmată a fi slăbiciunea omului, că, dacă este lăsat singur, el cu siguranță ar cădea, împotriva pericolului de care el este constant avertizat; un pericol la care chiar cei mai bine instruiți și cei mai sfinți sunt supuși, și care este evidențiat prin păcatele care sunt comise, care sunt adesea de cel mai ticălos caracter, uneori extinzându-se spre negarea efectivă a credinței, și la recidiva față de Dumnezeu; arătând că dacă nu ar fi mila și harul lui Dumnezeu, ar avea loc apostazia finală. Dar, din pericolul care este datorită lui însuși, el este salvat prin puterea și harul lui Dumnezeu, care, prin ocrotirea lui atentă, ține apărătoarea asupra copiilor săi nevrednici, împiedicând înstrăinarea lor totală față de el, și aducându-i în final la mântuirea care el a planificat-o pentru ei. Totuși, făcând așa, el nu acționează independent de co-operarea lor, ci îi conduce spre mântuire prin perseverența lor proprie în credință și sfințenie.
1. Scripturile învață mântuirea finală a tuturor credincioșilor.
(1.) Psalmistul a cântat, “dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mână… Căci Domnul iubește dreptatea, și nu părăsește pe credincioșii Lui. Totdeauna ei sunt sub paza Lui.” Psalmul 37:24-28. Înțeleptul a spus: “Dar cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei.” Proverbe 4:18. Isaia, referindu-se la adevăratul Israel al lui Dumnezeu, a spus “Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut, Iacove, și Cel ce te-a întocmit, Israele!” Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: ești al Meu.” Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău!… toți cei ce poartă Numele Meu și pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit și i-am alcătuit.” Isaia 43:1, 2-7. “Dar Israel va fi mântuit de Domnul, cu o mântuire veșnică. Voi nu veți fi nici rușinați, nici înfruntați, în veci.” Isaia 45:17. “Ridicați ochii spre cer, și priviți în jos pe pământ! Căci cerurile vor pieri ca un fum, pământul se va preface în zdrențe ca o haină, și locuitorii lui vor muri ca niște muște; dar mântuirea Mea va dăinui în veci, și neprihănirea Mea nu va avea sfârșit.” Isaia 51:6. “Luați aminte, și veniți la Mine, ascultați, și sufletul vostru va trăi: căci Eu voi încheia cu voi un legământ veșnic, ca să întăresc îndurările Mele față de David.” “Voi încheia cu ei un legământ veșnic, că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine, și le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.” Ieremia 32:40.
Cristos însuși, referindu-se la “Cristoși mincinoși și profeți mincinoși,” care se vor ridica pretinzându-se că vin în numele lui, învață imposibilitatea înșelării aleșilor lui Dumnezeu spunând “până acolo încât să înșele, dacă va fi cu putință, chiar și pe cei aleși.” Matei 24:24. Tot astfel el a declarat “Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, și crede în Cel ce M-a trimis, are viața veșnică, și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.” Ioan 5:24. Către femeia samariteană el a spus, “Dar oricui va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ba încă apa, pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică.” Ioan 4:14. De asemenea, el a afirmat chiar mai clar mântuirea finală a fiecăruia din poporul său prin a declara: “Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toți; și nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” Ioan 10:27-29.
Apostolul Pavel prezintă chemarea eficientă a celor pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie asemenea chipului Fiului său, ca fiind legată sigur cu ființa lor glorificată de el. Romani 8:30. În același capitol, versetele 35-39, el declară separarea lor de iubirea lui Cristos, ca fiind imposibilă. Scriindu-le corintenilor, el îi asigură că Cristos îi va “confirma” “până la sfârșit,” astfel că ei vor fi “fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos,” adăugând “Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtășia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” 1 Corinteni 1:8, 9. De asemenea, el a declarat filipenilor “Sunt încredințat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6. În același fel le spune tesalonicenilor, “Credincios este Domnul: El vă va întări și vă va păzi de cel rău.” 2 Tesaloniceni 3:3. Petru, de asemenea scrie, “către aleșii care trăiesc ca străini” “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morți, la o nădejde vie, și la o moștenire nestricăcioasă, și neîntinată, și care nu se poate veșteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” 1 Petru 1:3-5.
(2.) Această doctrină este asociată inseparabil cu alte doctrine ale harului pe care le-am găsit învățate în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este atât de adevărat, încât ele sunt universal acceptate, sau respinse împreună. Perseverența sfinților este o parte a fiecărei mărturisiri Calviniste. Ea este respinsă de Catolici, Luterani și Arminiani. De aceea, toate dovezile adevărului despre doctrină deja examinate, pot fi prezentate în favoarea acesteia care este o deducție necesară din ele. În același fel, toate dovezile independente despre această doctrină confirmă doctrinele separate, și sistemul de doctrină, cu care aceasta este asociată.
2. Scripturile declară că mântuirea sigură a fiecărui credincios este datorată scopului lui Dumnezeu. Aceasta se deduce natural din unele dintre doctrinele la care tocmai am făcut referire. Dar aceasta este afirmată în mod distinct. Se spune despre cei care cred că au fost “predestinați spre viața veșnică.” Fapte 13:48. Cei care în final sunt glorificați sunt cei care au fost predestinați pe a fi asemenea chipului Fiului său, și, de aceea, sunt chemați. Romani 8:29. Referindu-se la căderea unora, apostolul îi scrie lui Timotei declarând că “Totuși temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: “Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui”; și: “Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!” (2 Timotei 2:19), astfel stabilind identitatea celor care sunt astfel cunoscuți cu cei care vor rămâne statornici. Domnul nostru însuși declară că această mântuire finală este voia lui Dumnezeu. “Și voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi.” Ioan 6:39.
3. Mântuirea finală a credinciosului este atribuită puterii lui Dumnezeu.
Este puterea lui Cristos, și a lui Dumnezeu, cea care face imposibil ca aceia adormiți să fie smulși din mâinile lor. Ioan 10:27-29. Dumnezeu este cel care va face lucrarea bună pe care el a început-o. Filipeni 1:6. “Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Filipeni 2:13. Petru se adresează cititorilor săi astfel: “Voi sunteți păziți de puterea lui Dumnezeu, prin credință, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” 1 Petru 1:15. Tot astfel el invocă acel “Harul … și pacea să vă fie înmulțite” către cei care “au căpătat o credință la fel de prețioasă,” … “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui.” 2 Petru 1:1-3. Apostolul Pavel declară că trebuie să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru creșterea credinței. 2 Tesaloniceni 1:3. În același capitol el spune, “De aceea ne rugăm necurmat pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă găsească vrednici de chemarea Lui și să împlinească în voi, cu putere, orice dorință de bunătate și orice lucrare izvorâtă din credință” 2 Tesaloniceni 1:11. Bazându-se pe această putere, Pavel i-a scris biruitor lui Timotei, “Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12.
4. Mântuirea finală este de asemenea atribuită harului lui Dumnezeu. Nu doar puterea lui Dumnezeu este exercitată; ci harul său este exercitat. Ajutorul său este un dar de o favoare nemeritată. Apostolul afirmă către Romani că mântuirea trebuie să fie prin credință, ca să fie din har, “De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.” Romani 4:16. “Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:14. “Așadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Romani 9:16. Acest caracter milostiv, care este atribuit întregii lucrări de mântuire, nu este mai puțin adevărat cu privire la acesta în final, decât este în început. De aici, când apostolul se roagă pentru frații săi din Tesalonic, “ca duhul și sufletul și trupul să fie păstrate întregi fără pată la venirea Domnului nostru Isus Cristos,” el adaugă imediat “credincios este cel care v-a chemat, care va face aceasta.” 1 Tesaloniceni 5:23, 24. Această credincioșie constă în împlinirea promisiunilor milostive, și nu a unor chestiuni de obligație și datorie.
5. Faptul că perseverența credincioșilor depinde în mod necesar de scopul și puterea și harul lui Dumnezeu, va apărea mai departe din slăbiciunea naturală a creștinului și a pericolului său de a cădea. Chiar o ființă inocentă și pură trebuie să fie supusă greșelilor, pentru că el este doar o creatură, și de aceea poate alege răul în locul binelui. Avem o ilustrație tristă a acesteia în căderea primilor noștri părinți. Poate fi îndoielnic dacă confirmarea sfinților îngeri, sau a sfinților, este datorată a ceva din ei înșiși, sau din condiția sau starea lor. Cel mai probabil lucru este că singura temelie a încrederii lor este în scopul și promisiunea lui Dumnezeu. Dar creștinul nu este lipsit de păcat. El nu atinge sfințirea perfectă în această viață. De aici, tendințele constante spre păcat, obligația față de ispita din el, și din afara lui, și dependența totală de harul lui Dumnezeu pentru progresul lui în viața divină. Acestea au fost indicate în discuția despre sfințirea lui. Scriptura învață acest fapt în mod clar în astfel de pasaje precum 1 Ioan 1:8-10, și 2:1. De asemenea aceasta se poate deduce din avertizările frecvente împotriva puterii ispitei, și necesitatea de a rezista acesteia, din orice sursă ar putea apărea aceasta. Suntem învățați nu doar despre obligația spre păcat din natura noastră coruptă, și din influențele din lumea din jur; ci de asemenea din faptul că avem un dușman spiritual împotriva căruia trebuie să luptăm, Satan, care cu zel și cu multă viclenie și subtilitate caută distrugerea copiilor lui Dumnezeu.
Nu doar Biblia oferă avertismente cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla, dar experiența religioasă de asemenea ne spune despre creștin că este unul care se luptă constant împotriva răului păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu ne învață că aceste lupte sunt nu doar în concordanță cu o stare de acceptare milostivă a lui Dumnezeu, ci sunt o dovadă a unei astfel de stări; deoarece ele arată că credinciosul nu mai este “mort în păcate și fărădelegi,” ci este angajat într-un conflict pentru a distruge, și a scăpa de ele. În această luptă este prezentată condiția ciudată a puterii divine desăvârșite în slăbiciunea umană. În timp ce Scriptura poruncește veghere și rugăciune împotriva ispitelor (Marcu 14:38), și impune porunca prin conflictul de temut al Domnului nostru din Ghețimani, ele sunt de asemenea pentru a-i încuraja pe credincioși prin asigurarea că “Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.” 1 Corinteni 10:13. “De aceea,” a spus apostolul, “simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:10. În versetul anterior el dă motivul de ce el se bucură astfel, și anume: “El mi-a zis, Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.”
6. Slăbiciunea astfel descrisă despre un creștin nu este limitată la cei care abia și-au început cariera lor de credință, dau care sunt prunci în Cristos, ci este găsită de asemenea în cei mai bine instruiți, și mai sfințiți, într-o asemenea măsură încât să facă necesară vegherea și rugăciunea lor continuă. La cei cărora apostolul le-a scris, “Căci în El ați fost îmbogățiți în toate privințele, cu orice vorbire și cu orice cunoștință… așa că nu duceți lipsă de niciun fel de dar, în așteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 1:4-7, el a găsit necesar să le spună “Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” 1 Corinteni 10:12. De asemenea, ei a căror “credință” era “vestită în toată lumea,” Romani 1:8, au avut nevoie de avertizarea “Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine.” Romani 11:20, 21. Ei erau prietenii aleși ai Domnului, pe care el i-a învățat să se roage, “Nu ne aduce pe noi în ispită, ci eliberează-ne de cel rău.” Matei 6:13. Ei erau de asemenea cei cărora li s-a dat avertizarea primii de către Cristos împreună cu tabloul însoțitor din Ghețimani. Chiar Pavel în momentul în care el a declarat, “Eu deci alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt.” Iar apoi a adăugat, “Ci mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” 1 Corinteni 9:26, 27.
7. Nu ducem lipsă de exemple, nu doar de simple greșeli sau erori comise de creștini, ci de păcate dureroase; și acestea la oameni cu cele mai înalte privilegii și realizări religioase. Astfel a fost părăsirea lui Cristos de toți apostolii săi, când el a fost trădat în mâinile dușmanilor săi (Marcu 14:50), negarea de trei ori a Domnului său de către Petru (Marcu 14:66-72), cearta dură dintre Pavel și Barnaba (Fapte 15:39) și comportamentul vrednic de dojană al lui Barnaba la Antiohia. Galateni 2:11-13. Toate acestea sunt exemple de căderi dureroase la cei care erau cu adevărat credincioși față de Isus. Ele pot fi puse în paralel cu viețile servitorilor adevărați ai lui Dumnezeu în vremurile din Vechiul Testament, în păcatul lui Avraam, Geneza 20:5-13; al lui Moise, Numeri 20:7-13; al lui Eli, 1 Samuel 2:22-36; al lui David, 2 Samuel 12:1-14; și al lui Ezechia, 2 Împărați 20:12-21.
Măsura în care această slăbiciune a omului se vede a se arăta pe sine, este o dovadă nu doar a ceea ce s-ar putea întâmpla în fiecare caz, dacă nu ar fi intervenția lui Dumnezeu, ci, de asemenea, că, în măsura în care este implicat omul, apostazia finală a fiecăruia nu este doar posibilă ci probabilă, cu siguranță. Astfel avem dovada adițională că mântuirea finală este datorată scopului, puterii și harului lui Dumnezeu.
8. Această mântuire este, totuși, asigurată doar prin co-operarea credinciosului. Ea nu este una acordată lui în păcatele lui; ci prin eliberarea de păcatele lui. Aceasta nu este doar o păstrare de către Dumnezeu, ci de asemenea perseverența credinciosului, în credință și sfințenie, până la sfârșit. Aceasta este lucrarea bună începută în creștin care este realizată până în ziua lui Isus Cristos. Filipeni 1:6. Confirmarea spre acest final asigură că “El vă va întări până la sfârșit, în așa fel ca să fiți fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Corinteni 1:8. Predestinarea este spre a fi asemenea chipului Fiului său. Romani 8:29. Aceasta este asigurată prin felurite mijloace:
(a.) Credința este unul dintre acestea.
Creștinii “prin puterea lui Dumnezeu sunt păziți prin credință pentru mântuire.” 1 Petru 1:5. “pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruie lumea; și ceea ce câștigă biruința asupra lumii este credința noastră.” 1 Ioan 5:4. “Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveți viața în Numele Lui.” Ioan 20:31. “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Ioan 1:12
(b.) Aceasta este de asemenea realizată prin consacrarea față de Dumnezeu.
Aceasta este poruncită poporului lui Dumnezeu datorită marilor privilegii acordate lor. Pavel i-a îndemnat pe Romani pentru mila lui Dumnezeu să își prezinte trupurile lor ca o jertfă vie către Dumnezeu. Romani 12:1. El i-a îndemnat pe Efeseni să fie urmași ai lui Dumnezeu, ca copii dragi, și să umble în dragoste, fără a permite unor anumite păcate pe care el le-a menționat să fie numite printre ei deoarece ele erau rușinoase pentru sfinți. Efeseni 5:1-4. Scriitorul către Evrei, de asemenea, înconjurându-se pe sine și frații săi cu un nor de martiri, îndeamnă, “să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte.” Evrei 12:1.
(c) Purificarea de sine față de păcat este alt mijloc.
Îl găsim pe Pavel îndemnându-i pe frații săi la Roma “Să nu mai dați în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca niște unelte ale nelegiuirii; ci dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca vii, din morți cum erați; și dați lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe niște unelte ale neprihănirii.” Romani 6:13. Astfel, de asemenea, în vederea înfierii lor de către Dumnezeu, el îi îndeamnă pe Corinteni, “Deci fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățăm de orice întinăciune a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1. “Cei ce sunt ai lui Hristos Isus și-au răstignit firea pământească împreună cu patimile și poftele ei.” Galateni 5:24. Apostolul Ioan declară că “Oricine are nădejdea aceasta în El se curăță, după cum El (Cristos) este curat.” 1 Ioan 3:3.
(d.) Avertizările din Cuvântul lui Dumnezeu sunt de asemenea mijloace spre același final. Ele implică importanța efortului creștin, și valoarea efortului cât și posibilitatea pericolului. Evreii au fost avertizați “Să luăm, dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduința intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” Evrei 4:1. Ei sunt în special avertizați să meargă spre perfecțiune, prin afirmația “Căci cei ce au fost luminați odată – și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor – și care totuși au căzut, este cu neputință să fie înnoiți iarăși și aduși la pocăință, fiindcă ei răstignesc din nou, pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit.” Evrei 4:4-6. Aceasta era o descriere a unor astfel de persoane care erau așa; a unor creștini reali. Ei erau, în ei înșiși, în pericol real de o astfel de cădere. Ei erau păziți de aceasta doar prin scopul și puterea și harul lui Dumnezeu. Acest pericol era de aceea o cauză potrivită pentru îndemnul către ei de a se strădui spre perfecțiune. Cu siguranță existau mulți în jurul lor care păreau, sau au susținut că au privilegiile aici referite, care, prin dezertarea creștinismului, produceau un rău teribil cauzei lui Cristos. Acești creștini erau ispitiți să comită același păcat. Dacă ei făceau aceasta, ei nu mai puteau fi reînnoiți din nou spre pocăință; și această avertizare a fost dată ca mijloc al lui Dumnezeu de a-i împiedica de la păcat. Prin acest pasaj unii arată posibilitatea unei căderi din har, și de aceea este contrar doctrinei perseverenței sfinților. Este admis că, fiind considerată doar puterea lor proprie, exista posibilitatea unei căderi la persoanele adresate. Dar doctrina pe care o considerăm nu privește credinciosul ca fiind păstrat și perseverând doar prin el însuși. El este astfel păstrat de Dumnezeu; nu prin puterea lui. Unul din mijloacele prin care se realizează aceasta, este că el este avertizat de pericolul în care el este de la el însuși, că el poate co-opera cu Dumnezeu, astfel că el nu este doar păstrat, ci de asemenea perseverează în viața divină. Cu același scop, și cu același efect, sunt alte avertizări găsite în capitolul zece din această epistolă în versetele 26-29, 38, și cele din 2 Petru 2:20, 22, și în altă parte în Scripturi.
Mijloacele menționate sunt doar câteva dintre felurile numeroase prin care creștinul este condus să persevereze în viața divină, activ co-operând cu harul lui Dumnezeu. Este pentru că Dumnezeu acordă, și omul atinge, după cum arată Pavel în mod deplin în remarcile sale precedente, încât el îi îndeamnă pe frații săi, “De aceea, fraților, căutați cu atât mai mult să vă întăriți chemarea și alegerea voastră; căci, dacă faceți lucrul acesta, nu veți aluneca niciodată.” Apoi adaugă, “În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belșug intrare în Împărăția veșnică a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:10, 11. Datorită ajutorului divin acordat prin întrupare, și umilire, și înălțarea ulterioară a lui Cristos Isus, apostolul a putut să-i îndemne pe Filipeni, “Astfel, dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Filipeni 2:12, 13.
Se va vedea, din afirmațiile anterioare, că doctrina perseverării sfinților nu neagă faptul că creștinii sunt predispuși să păcătuiască, nu doar că ei păcătuiesc, nici că se întorc de la Dumnezeu, și recidivează de la profesia lor creștină, și chiar cad în greșeli dureroase, prin care ei îl nemulțumesc pe Dumnezeu, și își pierd încrederea și speranța în el, și devin sterpi și neroditori în fapte bune: aceasta nu neagă faptul că apostazia finală ar fi posibilă pentru creștin dacă el ar fi lăsat la exercițiul voinței lui proprii, el ar fi supus nu doar la imperfecțiunea naturală a unei creaturi, ci către poftele încă continui ale cărnii lui, și ispitit nu doar de acestea, ci de atracțiile lumii, și răutatea lui Satan. Dar aceasta afirmă, că este scopul lui Dumnezeu cca nici unul în final să nu fie pierdut, dintre cei care au fost dați lui Cristos de Tatăl, și care prin credință s-au unit vital cu el, și au fost justificați prin el; și că, pentru împlinirea acestui scop, puterea lui Dumnezeu este suficientă pentru a-i păstra până la mântuirea finală, și iubirea lui Cristos este atât de invincibilă, în răbdare, milă, și harul său, încât nimic nu îi poate despărți de aceasta. Aceasta învață de asemenea, că ei nu sunt mântuiți în timp ce se complac în păcat, și umblă după poftele lor; ci ei sunt sfințiți prin lucrarea Duhului Sfânt, care îi face în stare să persevereze în viața divină în co-operarea cu influențele lui, că viața și mântuirea lor nu este doar un simplu dar fără efort din partea lor, ci o creștere prin perseverență până la sfârșit în folosirea mijloacelor rânduite.
Este bine să observăm pe scurt câteva dintre obiecțiile prezentate față de această doctrină.
1. Una dintre cele mai plauzibile dintre acestea se bazează pe apostazia națiunii lui Israel în ciuda multor promisiuni cu care aceasta a fost binecuvântată.
Dar analogia atitudinilor lui Dumnezeu față de poporul său antic, favorurile, mai degrabă se opune doctrinei perseverenței finale. Istoria lor ne prezintă astfel de cazuri de recidivă și recuperare, după cum a fost arătat ca fiind adevărat cu privire la credincioșii creștini. Recidiva a fost prin păcatul lor, recuperarea a fost prin puterea și harul lui Dumnezeu. Una a urmat-o pe cealaltă, la intervale mai mari sau mai mici, dar a urmat-o mereu. Totuși, se spune că Israel este acum în întregime înlăturat? Dar aceasta nu este învățătura Cuvântului lui Dumnezeu. Pavel neagă clar aceasta, și învață restaurarea lor față de Dumnezeu când plinătatea Neamurilor a intrat. Romani 11:26. De asemenea, este de amintit că, chemarea lui Israel a fost aceea a unei națiuni, și nu a indivizilor din aceasta. Faptul că mulți Israeliți au fost pierduți veșnic și dincolo de salvare, nu afectează împlinirea oricărui scop milostiv al lui Dumnezeu față de această națiune.
Totuși, există mulți care interpretează toate promisiunile pentru viitor ca făcute simplu despre Israelul spiritual. Chiar dacă această poziție ar fi incorectă nu a existat nici un eșec în relația de legământ a lui Dumnezeu față de Israelul natural, pentru că promisiunile către acesta au fost toate bazate pe condiția credincioșiei lor față de Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu a eșuat, chiar dacă el i-a alungat pentru totdeauna.
De asemenea, este de observat în special, că noul legământ făcut în Cristos, este unul care include nu doar promisiunea binecuvântărilor, ci aceea a întemeierii în poporul său a condițiilor de care depind aceste binecuvântări. Natura noului legământ este arătată în profeția lui Ieremia, și, cu afirmațiile sale, coincid multe alte pasaje din Scriptură. Chiar din natura lor, este imposibil ca binecuvântările promise în ele nu ar trebui să fie date întregului popor al lui Dumnezeu. “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel și cu casa lui Iuda un legământ nou. Nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinții lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din țara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soț asupra lor, zice Domnul. Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăța pe aproapele sau pe fratele său zicând: “Cunoaște pe Domnul!”, ci toți Mă vor cunoaște, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor.” Ieremia 31:31-34. Vezi de asemenea Ieremia 32:38-40.
2. Din nou este obiectat faptul că avertizările împotriva apostaziei, și îndemnurile la perseverență, implică posibilitatea și pericolul căderii din partea celor cărora au fost adresate. Chiar dacă aceasta ar fi absolut adevărat, aceasta nu ar fi o dovadă că cineva ar fi căzut, sau va cădea. Chiar aceste avertizări ar putea deveni eficiente pentru a-i păzi împotriva pericolului, ca semne puse în locuri periculoase, sunt mijloacele prin care pericolul este evitat. Dar, după cum s-a explicat deja, acest pericol apare doar de la credincios dacă este lăsat singur; siguranța că el nu va cădea în final depinde de scopul lui Dumnezeu de a-l păstra, și de a-l face în stare să persevereze. Aceste avertizări și îndemnuri sunt, astfel, perfect consecvente cu siguranța lui, și sunt semnele de pericol pe care Dumnezeu le stabilește pentru a împiedica căderea slujitorilor săi.
3. Totuși, s-a obiectat că, în timp ce avem exemple ale unora care sunt salvați din păcatele și recidivele lor dureroase, de asemenea, Scriptura dă exemple ale altora care sunt lăsați să piară. Dar doctrina din Cuvântul lui Dumnezeu este aceea a perseverenței credincioșilor; a aleșilor lui Dumnezeu; a celor chemați să fie sfinți. O examinare a cazurilor menționate va arăta că nu există nici un motiv pentru a crede că cei care au căzut astfel au fost de această clasă. Într-adevăr, în majoritatea cazurilor este învățat contrariul. Cazul lui Iuda este cel mai proeminent. Acesta ar putea corespunde, mai mult decât oricare alt caz, cu privilegiile referite în Evrei 6:4, 5, și totuși Cristos a proclamat condiția lui, nu ca una a unui creștin, cam cu un an înainte de trădarea lui. “Isus le-a răspuns: “Nu v-am ales Eu pe voi cei doisprezece? Și totuși unul din voi este un drac.” Vorbea despre Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul; căci el avea să-L vândă: el, unul din cei doisprezece.” Ioan 6:70, 71. Nu avem nevoie de o dovadă mai bună decât că acest om, în trădarea Domnului nostru, nu a căzut dintr-o stare de har și mântuire în pierzarea la care el a fost condamnat.
Tot astfel, cu privire la Simon Magul, Petru a declarat clar, “Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu… căci văd că ești plin de fiere amară și în lanțurile fărădelegii.” Fapte 8:21, 23. În termeni generali, apostolul Ioan pare să afirme adevărul despre toți cei care se vor depărta în final de credință. “Ei au ieșit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noștri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noștri, ar fi rămas cu noi; ci au ieșit, ca să se arate că nu toți sunt dintre ai noștri.” 1 Ioan 2:19.
