de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 37 – SFINȚIREA
Corectitudinea afirmațiilor cu privire la natura juridică a justificării, și că aceasta este un act al lui Dumnezeu care declară simplu relația celor justificați față de lege, va apărea mai clar din ceea ce vom învăța despre natura Sfințirii, care este un alt privilegiu acordat poporului lui Dumnezeu, ca rezultat al unirii lor cu Cristos.
I. Înțelesul termenilor folosiți.
După cum am văzut, în timp ce a justifica înseamnă simplu a declara drept, sau a trata ca just; sfințirea înseamnă a face sunt. Folosirea Scripturii este la fel de clară în acest punct. Cuvântul “sfânt” are în Scriptură, totuși, felurite înțelesuri. Acesta este aplicat uneori la lucruri, și nu doar asupra persoanelor. (1.) Acesta este folosit în sensul a ceva care este pus de o parte sau dedicat pentru o folosire specială. Astfel, Dumnezeu amenință că instrumentele de răzbunare vor fi “pregătite” (sfințite) împotriva “casei regelui lui Iuda,” Ieremia 22:7. Dar dedicarea este cel mai frecvent pentru o folosire sfântă. Astfel, “sfânt” este aplicat la ziua Sabatului (Exod 31:14); și casa lui Dumnezeu (Levitic 16:33); și a apei (Numeri 5:17); și a vaselor tinerilor (1 Samuel 21:5). (2.) Lucrurile sunt de asemenea numite sfinte din legătura lor cu persoane sfinte. Astfel, “locul” pe care a stat Moise a fost proclamat “sfânt” datorită legăturii sale cu Iehova (Exod 3:5); tot astfel, Muntele Schimbării la Față (2 Petru 1:18). (3.) Ca descriptiv despre un act lipsit de păcat, și înfăptuit cu motive sfinte. Astfel, sărutul salutării creștine, numit în 1 Petru 5:14 un sărut de caritate, este în mai multe locuri numit o “sărutare sfântă.” 1 Corinteni 16:20; 2 Corinteni 13:12; 1 Tesaloniceni 5:26. (4.) “Sfânt,” ca tinzând să producă sfințenie; ca “credința prea sfântă” (Iuda 20). (5.) În general el este folosit ca descriptiv despre caracterul personal, indiferent dacă sfințenia este perfectă, ca în cazul lui Dumnezeu, sau al îngerilor, sau al sfinților glorificați; sau parțial, după cum este văzut în poporul său pe pământ. Câteva dintre multele exemple ale aplicării sale la această ultimă clasă sunt 1 Samuel 2:9; Fapte 9:13; Romani 15:25, 26; Filipeni 4:21; Efeseni 1:1; Coloseni 1:2; Apocalipsa 18:24.
Doctrina sfințirii are referință la primul și ultimul dintre aceste folosiri ale cuvântului “sfânt”; spre cel din urmă mai special, ca incluzând caracterul sfințeniei produs de lucrarea continuă a Duhului Sfânt prin cuvântul adevărului; dar de asemenea și față de primul, ca implicând acea dedicare a persoanei și a vieții către Dumnezeu, care constituie acea “jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu,” care este “slujirea chibzuită” a credinciosului. Romani 12:1. Sfințirea creștină include deopotrivă caracterul și viața. “Sfințirea” este procesul prin care acestea sunt realizate. Cei “sfințiți” sunt cei care sunt făcuți astfel sfinți. A “sfinți” înseamnă a-i face astfel sfinți.
II. Cine sunt sfințiți.
Cei sfințiți sunt cei care sunt în Cristos Isus, care au fost regenerați, și au fost justificați prin credință.
1. Nici un om nu poate să își curețe sau purifice inima sau viața lui. Lui îi lipsește voința de a face astfel. Dacă el s-ar hotărî să încerce, ispitele, care îl vor asalta, în curând vor birui acea voință.
2. Legea nu poate furniza puterea de control spre acest rezultat; nu datorită deficiențelor sale, ci datorită slăbiciunii ei prin carne. Romani 8:3.
3. Dificultatea lucrării de făcut constă în faptul că aceasta nu este doar o reformare a unei vieți și obiceiuri rele, ceea ce este într-o anumită măsură în puterea omului, și este uneori realizată în măsura cerințelor unei vieți doar exterioare printre oameni; ci în includerea distrugerii și înlăturării condiției păcătoase a omului, și obiceiurile, și acțiunea, pe care el prin natură le iubește cu înflăcărare, și înlocuirea lor cu opusul lor în fiecare privință.
4. De aceea, regenerarea este în mod necesar antecedentă lucrării de sfințire. Trebuie să fie dobândită o natură nouă care va iubi și va căuta sfințenia, și se va lupta, nemulțumit până când aceasta va fi perfecționată. De aceea, Scripturile reprezintă sfințirea ca având loc doar în cei care au fost regenerați, și cărora li s-a dat o inimă nouă și un duh nou.
5. Dar, nu doar regenerarea, ci de asemenea și justificarea, trebuie să preceadă sfințirea. Totuși, cu siguranță, nu din aceleași motive; pentru că regenerarea este, la fel ca sfințirea, o schimbare în natură, și caracter; și justificarea este doar o schimbare în relația față de lege. De aceea, nu există o legătură naturală dintre sfințire și justificare așa cum este față de regenerare. Nici nu există ceva meritoriu în poziția unei persoane justificate. Pentru că temeiul meritoriu al tuturor binecuvântărilor poate fi găsit doar în persoana și lucrarea lui Cristos. Dar, deoarece meritul lui Cristos devine cel al credinciosului doar în justificare, și, deoarece credința prin care noi suntem uniți cu el este de asemenea condiția justificării, tot astfel justificarea trebuie să preceadă binecuvântările care decurg din acea unire, și din justificare. Aceeași necesitate pentru precedență apare pentru că în justificare sunt furnizate motivele prin care creștinul este condus prin Duhul. Psalmistul din vechime cânta “Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut.” Psalmul 130:4, și Apostolul Ioan declară “Oricine are nădejdea aceasta [a calității de fiu și a asemănării cu Cristos] în El, se curăță, după cum El este curat.” 1 Ioan 3:3. Pavel, de asemenea, învață că, condiția ascultării cu înnoirea duhului, este că noi am fost despovărați de lege. Romani 7:6. Credinciosul trebuie să co-opereze în lucrarea de sfințire. Primirea de către el a Cuvântului lui Dumnezeu, bizuirea lui pe promisiunile sale, luptele lui împotriva păcatului, și tânjirea lui sinceră după sfințenie sunt elemente importante în sfințirea lui. Dar existența acestora depinde de credința că Dumnezeu i-a iertat păcatele, și va accepta și îl va binecuvânta, care este consecința încrederii personale în Cristos care constituie credința justificatoare.
Această precedență a justificării față de sfințire este arătată clar de Apostol în ordinea în care părțile mântuirii sunt aranjate în Romani 8:29, 30 și Filipeni 3:9-12.
III. Natura sfințirii.
Putem să întrebăm, atunci care este natura sfințirii care este lucrată în credincios?
1. Este o sfințire personală. Ea este realizată în fiecare individ în mod personal, și nu în într-un reprezentant comun după cum este dreptatea care îndreptățește.
2. Este o sfințire reală, nu doar una care este imputată, după cum este dreptatea. Sfințenia nu este doar “socotită oamenilor,” astfel că ei sunt tratați ca și când ar fi sfinți, dar ei sunt făcuți sfinți. Sfințenia devine caracteristica naturii lor. Acesta este de obicei exercitată în viața lor. În final ea va fi avută în perfecțiune. Ea este una reală și în nici un caz una doar virtuală.
3. Aceasta este cu privire la întreaga natură. Natura înnoită, dată în regenerare, arată că sfințirea include întreaga parte spirituală a omului. Aceasta nu trebuie restrânsă doar la acțiunile exterioare. Natura spirituală a lui Dumnezeu cere nu doar închinare spirituală, ci emoții și sentimente spirituale sfinte; și acestea aparțin inimii. De aici nevoia unei conformități interioare la voia și poruncile lui este atât de special arătată în Noul Testament, încât marchează învățăturile sale ca esențial spirituale. Suntem învățați în mod clar că între roada exterioară, și condiția interioară, este o astfel de legătură încât cea din urmă este puterea reală care produce pe cea dintâi, și este manifestată de aceasta. Matei 12:33-35; Luca 6:43-45.
Dar sfințirea se extinde tot astfel și asupra trupului. Poftele și pasiunile sale sunt de controlat, acțiunile rele sunt a fi oprite, și obiceiurile păcătoase a fi înlăturate, mădularele trupului sunt de mortificat, toată murdăria trupului a fi curățită, faptele bune sunt pentru a fi arătate omenirii, și astfel de datorii morale înalte de a fi înfăptuite precum sunt impuse asupra creștinilor ca obligatorii unul față de altul și față de lume.
Scripturile îndeamnă la sfințirea întregii naturi, deopotrivă trupul și sufletul. Vezi 2 Corinteni 7:1; Efeseni 4:17-24; Coloseni 3:5-10; 1 Tesaloniceni 5:23. Doar cea a trupului este forțată. Apostolul le spune Efesenilor despre rugăciunile lui pentru sfințirea lor spirituală. Efeseni 1:17-19.
4. Aceasta nu este o sfințire care se termină în această viață.
Aceasta nu este ca justificarea, un singur act, ci un proces continuu. Lucrarea continuă în toată viața credinciosului, și nu este completă înainte de moarte.
(1.) Aceasta este evident din îndemnurile frecvente la sfințire, adresate celor care deja cred în Cristos, și care sunt de fapt numiți sfinți. Multe dintre pasajele care conțin acestea au fost date în secțiunea precedentă.
(2.) Aceasta este arătat de asemenea prin avertizări, cu privire la pericolul recidivei, adresat credincioșilor creștini. Astfel a fost aceea către Petru de către Domnul nostru, realitatea pericolului care a fost arătat de ulterioara lui cădere dureroasă. Luca 22:31, 32. Vezi exemple a unor astfel de avertizări în 1 Corinteni 10:12; Coloseni 1:23; Evrei 3:12, 13; 12:15.
(3.) Condiția de temut a apostaziei efective este prezentată pentru scopul de a învăța adevăratul popor al lui Dumnezeu, măsura în care cunoștința harului său poate fi avută fără dobândirea mântuirii efective și finale. Evrei 6:4-6; 10:26-29; 2 Petru 2:20. Obiectul acestei instrucțiuni este să avertizeze împotriva comiterii de păcate, și a se complace în obiceiuri față de care ei încă sunt predispuși.
(4.) Creștinii nu sunt prezentați în Noul Testament ca fiind complet puri și sfinți, ci, dimpotrivă, cei mai buni dintre ei recunosc existența unor tendințe păcătoase, și pronunță orice idee de libertate față de prezența păcatului a fi o iluzie. Greșelile unor oameni bun, precum Petru, Iacov și Ioan, și Toma, și Pavel și Barnaba (Fapte 15:37-40) sunt în special menționate, și Ioan cel care declară că “oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuiește” (1 Ioan 5:18) este chiar apostolul care, într-o parte anterioară a aceleiași epistolă, învață că “dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm singuri, și adevărul nu este în noi.” 1 Ioan 1:8. Pavel vorbește constant despre sine ca încă luptându-se împotriva puterii păcatului, ca ne socotindu-se că a atins, ca purtându-se aspru cu trupul său și ținându-l rob ca nu cumva el să fie respins, și astfel el ne dă, în descrierile experienței lui, un model a ceea ce a fost aproape universal recunoscut cu privire la fiecare alt creștin.
5. Dar sfințirea nu va fi totdeauna incompletă. În cer, puritatea și sfințenia perfectă va fi partea credinciosului.
(1.) Scopul lui Dumnezeu, în predestinarea celor pe care i-a cunoscut mai dinainte, este ca ei să fie “asemenea chipului Fiului Său.” Romani 8:29. Această asemănare va fi atinsă în cer, “Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.” 1 Ioan 3:2. O astfel de asemănare implică puritatea personală fără păcat.
(2.) Limbajul triumfător al lui Pavel cu privire la înviere arată că aceasta va fi adevărat cu privire la trup nu mai puțin decât cu privire la suflet. 1 Corinteni 15:50-57.
(3.) Scripturile declară despre Noul Ierusalim că “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună; ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.” Apocalipsa 21:27. Petru spune că moștenirea păstrată în cer pentru sfinți este nestricăcioasă și nepătată. 1 Petru 1:4.
6. Sfințirea parțială din această viață este de asemenea progresivă. Nu este un anumit grad de dobândire, avut de toți la fel, și rămânând mereu în această viață la fel; aceasta crește din sămânța plantată în regenerare, care aduce constant noi frunze, și roadă nouă; aceasta crește cu mărirea cunoștinței intelectuale a adevărului lui Dumnezeu, cu o percepție mai clară a păcătoșeniei și corupției umane, cu o credință mai puternică și o speranță mai strălucitoare, și o asigurare mai încrezătoare a acceptării personale de către Dumnezeu, cu o înțelegere sinceră a iubirii jertfitoare a lui Cristos, și cu o credință care realizează mai mult prezența lui constantă și o cunoștință a ceea ce facem noi. Aceasta chiar se mărește din tăria sa propriu dobândită și prin suferința și lucrările prin care aceasta este dezvoltată. În acestea și în multe alte feluri creștinii cresc în har și în cunoștința lui Cristos, și în conformitate cu imaginea lui, “Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu.” 2 Corinteni 7:1.
Totuși, când se spune de această sfințire că este progresivă, aceasta nu vrea să nege imperfecțiunile mai înainte amintite, nici să afirme că există o ridicare constantă spre Dumnezeu și spre perfecțiunea lui sfântă. Viața creștină pe pământ este o luptă cu păcatul, și credinciosul nu este totdeauna fără eșec. El adesea cedează la ispită, uneori cade chiar în cel mai dureros păcat. Experiența personală, prezentată de Pavel, în capitolul șapte din Romani, este o afirmație atât de puternică despre astfel de lupte încât unii au fost înclinați să îngrădească aplicarea sa la un timp anterior acceptării Evangheliei. Dar nu se poate pune sub semnul întrebării aplicabilitatea la creștini a declarației făcute către Galateni, “Căci firea pământească poftește împotriva Duhului, și Duhul împotriva firii pământești: sunt lucruri potrivnice unele altora, așa că nu puteți face tot ce voiți.” Galateni 5:17.
Cu toate acestea, progresul sfințirii este continuu. Aceste ispitiri și lupte intră în acel progres, și nu doar ele, ci chiar păcatele și căderile care strică viața creștină. Procesul sfințirii este ca urcarea unui munte. Unul mereu merge înainte, deși nu totdeauna în sus, totuși finalul mișcării progresive de orice fel este atingerea vârfului. Uneori, datorită dificultăților, drumul în sine coboară, doar pentru a urca mai ușor din nou. Uneori anumite atracții de pe drum determină o deviere de la ruta cea mai potrivită pentru urcare. Adesea există teama că nu a existat vre-odată o realizare mai înaltă, adesea care a fost doar o coborâre continuă, până când, întâmplător, un punct de vedere este câștigat, din care să te uiți jos de unde a început călătoria și vezi înălțimea care a fost deja învinsă. Adesea, cu picioarele obosite, și inima deznădăjduită, călătorul este gata să dispere, datorită slăbiciunii lui, și dificultăților care îl înconjoară. Dar el sincer stăruiește înainte și călătoria este realizată, se realizează urcarea, finalul este dobândit.
IV. Autorul sfințirii.
1. Din ceea ce am învățat despre persoanele care sunt sfințite, și despre natura lucrării realizate, este evident că autorul ei trebuie să fie mai mult decât omul. Scripturile ne învață că el este Dumnezeu.
Lucrarea este atribuită lui Dumnezeu fără referire la vreo deosebire de persoane. 1 Tesaloniceni 4:3; 5:23. Ea este de asemenea atribuită Tatălui, Ioan 17:17; Evrei 13:21; și lui Cristos, Efeseni 5:26; Tit 2:14.
Dar ea este în special lucrarea Duhului Sfânt, care este autorul procesului de Sfințire, după cum el este de asemenea autorul actului Regenerării. 1 Corinteni 6:11; 2 Corinteni 3:18; 2 Tesaloniceni 2:13; 1 Petru 1:2.
(1.) El iluminează mintea. Ioan 14:26; 1 Corinteni 2 :9-16; Efeseni 1:18; 3:18, 19; 1 Ioan 2:20, 27. Cu această ocazie el este numit “Duhul adevărului,” Ioan 14:17; 15:26; 16:13; și “Duhul înțelepciunii.” Efeseni 1:17.
(2.) El ne dă putere spirituală (Efeseni 3:16), poftind împotriva cărnii (Galateni 5:17), împuternicind credinciosul să mortifice faptele trupului (Romani 8:13), conducând fiii lui Dumnezeu (Romani 8:14), și împuternicindu-i să își purifice sufletul în ascultarea adevărului. 1 Petru 1:22.
(3.) Deoarece el locuiește în ei (Romani 8:9), astfel că ei sunt templul lui (1 Corinteni 3:16), cu care ei sunt pecetluiți ca arvună a moștenirii lor (Efeseni 1:13, 14), astfel, de asemenea, el aduce mărturie cu duhul lor că ei sunt copii ai lui Dumnezeu, și, înlăturând duhul de robie față de frică, le acordă duhul de înfiere, prin care ei strigă Abba, Tată, Romani 8:15, 16.
(4.) Roada Duhului care locuiește în ei, este declarată a fi “în orice bunătate, în neprihănire și în adevăr.” Efeseni 5:9. Ea este specific afirmată a fi “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.” Galateni 5:22, 23.
2. Dar, în timp ce există o astfel de nevoie de un autor divin al sfințirii, aceasta nu este o lucrare în care credinciosul este un primitor pasiv, ci una în care el co-operează în mod activ. Aceasta este arătat în felurite moduri în Cuvântul lui Dumnezeu.
(1.) Creștinii sunt chemați să recunoască această prezență a Duhului. 1 Corinteni 3:16, 17. Ei sunt îndemnați să “umble prin Duhului,” și sunt asigurați că, făcând astfel, ei “nu vor împlini poftele firii pământești.” Galateni 5:16. Ei sunt învățați că “În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământești, umblă după lucrurile firii pământești; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului.” Romani 8:5. Li se spune că, datorită Duhului care locuiește în ei, “noi nu mai datorăm nimic firii pământești, ca să trăim după îndemnurile ei”, și aceasta, prin implicație, că noi suntem datori să trăim după Duhul. Romani 8:12. Li se poruncește, “Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării.” Efeseni 4:30. În acestea, și în alte feluri, este implicată destul de clar co-operarea lor cu Duhul în lucrare.
(2.) Ei sunt îndemnați să se angajeze în lucrarea de purificare de sine. Apostolul îi îndeamnă pe Efeseni, “Iată dar ce vă spun și mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiți cum trăiesc păgânii, în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor. Ei și-au pierdut orice pic de simțire, s-au dedat la desfrânare, și săvârșesc cu lăcomie orice fel de necurăție. Dar voi n-ați învățat așa pe Hristos; dacă, cel puțin, L-ați ascultat, și dacă, potrivit adevărului care este în Isus, ați fost învățați, cu privire la felul vostru de viață din trecut, să vă dezbrăcați de omul cel vechi care se strică după poftele înșelătoare; și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul.” Efeseni 4:17-24
(3.) Această purificare de sine este declarată a fi lucrarea fiecăruia care are speranța de asemănare cu Cristos. 1 Ioan 3:3.
(4.) Promisiunile și promisiunile directe, și îndemnurile la perfecțiune și sfințenie, implică acțiunea co-operativă în cei care sunt în procesul de a ajunge la sfințire. Matei 5:48; 2 Corinteni 7:1.
(5.) Toate avertizările împotriva puterii ispitei, pofta cărnii, subtilitatea lui Satan, influența lumii, caracterul dureros al păcatului; toate îndemnurile de a trăi o viață virtuoasă și evlavioasă, de a iubi lucrurile cerești și divine, de a consacra sufletul și trupul lui Dumnezeu; toate stimulentele către aceste scopuri extrase din lucrarea lui Cristos, ca o arătare a iubirii și milei divine, și ca un exemplu de puritate a vieții, și a suferinței răbdătoare, sau ca personal legate cu credinciosul datorită unirii sale cu Domnul, – pe scurt, tot ceea ce conțin Scripturile potrivit pentru a conduce creștinul spre o viață spirituală mai înaltă, este o dovadă a co-operării sale cu Duhul Sfânt în lucrarea de sfințire.
Autorul sfințirii este într-adevăr Duhul Divin, dar creștinul unește în mod activ cu acest Duh, “Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Filipeni 2:12, 13.
V. Mijloacele de sfințire.
Maniera în care Duhul operează în sfințire este dincolo de cunoștința noastră. În nici unul dintre actele lui Dumnezeu nu putem spune cum el își exercită puterea lui, nici măcar în creație. “Cum nu știi care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot așa nu cunoști nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate.” Eclesiastul 11:5. În sfințire Duhul se mișcă misterios, după cum suntem învățați că el face aceasta în regenerare. Ioan 3:8. În general, fără îndoială, aceasta este în acord cu legile minții și ale vieții spirituale. Totuși nu știm nici un motiv de ce nu este un loc pentru acțiunea supranaturală în sfințire, la fel ca în regenerare. Noi putem cunoaște doar efectele produse, și mijloacele care sunt revelate în Cuvântul lui Dumnezeu, și în experiența creștină.
1. Mijlocul principal pe care Duhul îl folosește pentru sfințirea noastră, care este deopotrivă sursa de învățătură, este Cuvântul lui Dumnezeu. “Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.” (Ioan 17:17), a fost rugăciunea Domnului, în care întreaga lucrare, deopotrivă a consacrării și a curățirii, este arătată a fi astfel împlinită. (Vezi de asemenea Ioan 17:19). “Creșterea în har” este inseparabil legată cu creșterea “în cunoștința Domnului și Mântuitorului nostru Isus Cristos.” 2 Petru 3:18.
Aceasta este mai departe învățată în Scriptură prin
(1.) Pasaje care leagă viața spirituală cu adevărul; precum Ioan 6:63; 8:32.
(2.) Care atribuie o putere de înviere Cuvântului lui Dumnezeu; precum Psalmul 119:50, 93.
(3.) Care învață că adevărul promovează ascultarea; precum Psalmul 119:34, 43, 44.
(4.) Care declară folosul său în împiedicarea păcatului; precum Psalmul 119:11.
(5.) Care îl asociază cu curățirea de păcat; precum Psalmul 119:9; 1 Petru 1:22.
(6.) Care afirmă că acesta produce ura față de păcat; precum Psalmul 119:104.
(7.) Care afirmă puterea sa de a conduce spre mântuire; 2 Timotei 3:15-17.
(8.) Care spun că “toate lucrurile care aparțin vieții și evlaviei” ne-au fost dat prin cunoașterea lui Dumnezeu, și a lui Cristos; precum 2 Petru 1:2, 3.
(9.) Care implică că, creșterea în har este datorită unei cunoștințe mai mari; precum Evrei 5:12-14.
(10.) Care explică incapacitatea de a accepta un adevăr doctrinal mai înalt, cu privire la o astfel de slăbiciune care ar trebui să fie caracteristică doar celor care sunt prunci în Cristos; precum 1 Corinteni 3:1-3.
(11.) Care arată Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind “sabia Duhului;” precum Efeseni 6:17.
(12.) Care anunță că toate darurile de slujire acordate lui Cristos sunt “pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos. Din El tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste.” Efeseni 4:12-16.
2. În legătură cu acest mijloc principal al adevărului divin, sunt prezentate altele. Dar ele nu sunt doar secundare, ci de fapt se subordonează ca mijloace față de Cuvântul lui Dumnezeu. Ele mai degrabă furnizează ocazii pentru exercitarea mijloacelor de sfințire conținute în adevărul lui Dumnezeu, decât sunt mijloace proprii prin ele însele spre acest scop. În ele însele ele nu au nici o eficacitate, și realizează doar scopul sfințirii prin aducerea credinciosului în legătură cu adevărul lui Dumnezeu.
(1.) Așa este providența lui Dumnezeu, care se îngrijește în felurite feluri pentru a trezi și mișca pe copiii săi, și a folosi aceasta spre sfințire doar atât cât își amintesc, și să-i conducă spre a pricepe instrucțiunile divine. Acestea sunt mijloace frecvente și eficiente de o astfel de înțelegere, și, prin acestea, cu privire la creșterea în sfințenie a credinciosului. Acestea sunt în special nenorocirile, trimise ca pedepse ale Tatălui Ceresc asupra copiilor săi. Tot astfel, sunt și ispitele și încercările la care ei sunt supuși. Tot astfel, sunt neputințele trupului, și încurcăturile spiritului pe care Dumnezeu le permite să rămână, sau să determine să apară în aleșii săi. În acestea, și în alte feluri numeroase, cât și în ceea ce este numit bine, sau în ceea ce este numit rău, Dumnezeu își înconjoară poporul său cu acte ale providenței sale. Dar aceste acte în sine nu ajută spre sfințirea lor ci sunt făcute eficiente doar prin adevărul lui Dumnezeu înțeles în mijlocul unor astfel de evenimente, și primit ca hrană spirituală pentru creșterea credinciosului.
(2.) Faptele bune ale creștinului, furnizează un alt mijloc secundar pentru sfințirea lui. Dar prin acestea nu se înțelege că ele sunt bune într-un sens legal, pentru o astfel de bunătate ar cere o perfecțiune și o libertate față de pata pe care nici o lucrare a unui om căzut nu poate să nu o aibă; dar acesta este privilegiul creștinului de a trăi pentru Domnul, și numele faptelor bune este dat în Scriptură, pentru că astfel de acțiuni exterioare sunt rezultatele vieții lui prin Duhul.
Aceste fapte bune sunt rezultatul sfințirii; dar, în înfăptuirea lor, ele în mod natural devin mijloace pentru o sfințire ulterioară. Ioan 14:23; Efeseni 3:16-20. Totuși, aceasta se realizează, nu despărțit, ci în legătură cu adevărul lui Dumnezeu. Noua dezvoltare va fi mereu în direcția adevărurilor particulare, contemplate în înfăptuirea lor. Acestea vor oferi motivele pentru o acțiune ulterioară, tăria pentru datoria adițională, scopul sincer de consacrare mai profundă, sau orice altceva care Duhul ar folosi în mod milostiv pentru o mai completă sfințire a credinciosului.
(3.) Rugăciunea este încă un mijloc spre același scop; care, din natura ei, poate fi eficientă doar prin înțelegerea de către credincios a adevărului divin.
De aici inutilitatea unei slujiri doar de pe buze (Isaia 29:13; Ezechiel 33:31; Matei 15:8), sau a repetărilor în zadar, Matei 6:7. Ele nu sunt doar ofensatoare înaintea lui Dumnezeu, ci sunt fără valoare pentru suflet. De aici, de asemenea spiritualitatea necesară a închinării divine, pentru că aceasta este singura închinare adevărată care este slujirea sufletului. Ioan 4:23, 24. Rugăciunea, care este doar o rostire formală sau mecanică de cuvinte, nu poate avea nici o valoare; pentru că cel care o oferă, face astfel din ignoranță, sau uitare față de adevărul lui Dumnezeu care este potrivit să o însoțească.
(4.) Ziua Domnului este un alt mijloc secundar de sfințire, care devine în mod limpede astfel doar în folosirea creștinului a adevărului divin; fie după ca o zi rânduită de Dumnezeu, sau una care este atinsă prin oportunitatea unui astfel de scop care o oferă.
(5.) Asocierea credincioșilor în relații în biserică, este un alt mijloc rânduit de Dumnezeu pentru a crește viața spirituală individuală și în consecință a sfințirii. Aceasta este atinsă nu doar prin rugăciunea socială, și predicarea cuvântului, dar de asemenea prin vegherea creștinului și prin disciplină, și prin simpatia reciprocă și ajutorul credincioșilor în chestiuni deopotrivă temporare și cele spirituale. Orice este în acestea are legătură cu sfințirea, trebuie să fie legat cu recunoașterea adevărului divin în influențele mișcătoare care le acordă, sau acceptarea cu mulțumire care o primește.
(6.) Misiunea dată de Cristos, este de asemenea un mijloc pentru sfințirea poporului său, în predicarea adevărului, în călăuzirea spirituală și conducerea turmei, și în acordarea înțelegătoare a mângâierilor harului său. Dar, chiar acestea, deși sunt rânduite oficial, nu pot prin ele însele, sau prin virtutea slujbei lor, să confere sau să crească harul spiritual. Misiunea lor este una doar a Cuvântului lui Dumnezeu, și este doar prin adevărul său inspirat “pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” 2 Timotei 3:17. Care sunt aceste lucrări, este arătat de versetul 16, și anume: “să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire.” Doar în acest sens, păstorii sunt vehicule ale harului. Ei nu sunt numiți ca și canale personale de acces la Dumnezeu, sau de acordare a binecuvântărilor de către el, decât în măsura în care el a făcut de datoria lor să facă de cunoscut adevărul lui. În legătură cu acest adevăr, ei sunt mijloace de sfințire pentru poporul lui, și doar astfel ei trebuie să fie considerați ca ocupând relații între semenii lor și Dumnezeu.
(7.) Rânduielile botezului și a Cinei Domnului sunt de asemenea mijloace de sfințire. Este în special important să înțelegem în ce privințe sunt ele astfel. Cu privire la acest subiect există mai multe opinii.
După Biserica Romano-Catolică, acestea, cu cinci altele (confirmarea, penitența, căsătoria, ungerea cu mir și ordinele), sunt considerate ca Sacramente ale Noii Legi. În privința eficienței lor ca mijloace de har
1. Această Biserică susține că Sacramentele sunt, în și prin ele însele, – oriunde sunt conferite cu intenția bisericii, și unde primitorul nu pune obstacole în calea lor, – cauze active pentru a produce harul pe care îl însemnează, prin virtutea acțiunii sacramentale în sine, instituite de Dumnezeu pentru acest scop. Suferințele lui Cristos contribuie ca meritorii, dar nu ca o cauză eficientă, care de asemenea nu depinde nici de meritul agentului, nici de cel al primitorului.
Totuși, ei fac deosebiri cu privire la necesitatea acestor două Sacramente; referitor la botez ca absolut necesar pentru justificare, în care ei includ sfințirea; dar Cina Domnului ca necesară doar pentru că este poruncită și este extraordinar de folositoare.
Eficiența care este astfel atribuită Sacramentelor este cea care este numită o opus operatum, în care harul este conferit ex opere oprato, și anume: din simplul act înfăptuit. Aceasta neagă că credința singură în promisiunea divină este suficientă pentru a obține harul. Voința, credința, și pocăința, în cei adulți, sunt în mod necesar cerute ca dispoziții din partea subiectului, dar numai pentru a înlătura obstacolele, pentru că, după cum focul arde lemnul, nu pentru că lemnul este uscat, nici pentru că focul este aplicat la acesta, ci datorită puterii care este în foc pentru a consuma, astfel, ei susțin că un sacrament, prin puterea lui inerentă, conferă harul când nici un obstacol nu împiedică, după cum ar fi umezeala în lemn față de puterea focului de a arde.
[Vezi afirmații și citate din Canoanele de la Consiliul de la Trent, și din Bellarmine, conținute în Schițele lui Hodge, pag. 597-600].
Obiecțiile față de această explicație cu privire la folosirea Sacramentului ca mijloc, sunt,
(a.) Că ritualul este astfel considerat ca eficient în sine, separat de orice adevăr divin care poate fi simbolizat în acesta, sau învățat în prezentarea sa obiectivă, sau sugerat prin experiența creștină care însoțește primirea sa. Nicăieri Scriptura nu învață că acestea sunt eficiente despărțite de adevărul lui Dumnezeu.
(b) Puterea lor eficientă este atribuită fără vreo legătură imediată cu Dumnezeu. Ele sunt susținute a fi simple rânduieli ale lui Dumnezeu a fi aplicate prin om, și harul este învățat ca fiind inerent după cum este, în orice substanță doar fizică, având orice calitate naturală pe care Dumnezeu a acordat-o asupra ei.
(c.) Credința care este declarată o cerință pentru a înlătura obstacolele este “doar încuviințată” pentru a primi, și nu credința potrivită a încrederii personale în Cristos, care este singura credință mântuitoare a Bibliei. Hodge, Teologie Sistematică, vol. 3, p. 512.
(d.) Această doctrină a Sacramentelor pune mântuirea fiecăruia în întregime în puterea altora. Oricare ar fi credința proprie, dacă altcineva nu îl botează, el nu poate ajunge la justificare și sfințire.
(e.) În măsura în care sacramentele sunt valabile pentru a transmite harul doar când sunt înfăptuite cu “intenția de a face ceea ce face Biserica,” nimeni nu poate cunoaște ce har a fost conferit, de vreme ce el nu poate cunoaște mintea celui care le administrează.
2. A doua opinie, diferită în multe privințe referitor la eficiența Sacramentelor, a fost susținută de aproape toți Protestanții.
(1.) În opoziție față de doctrina de la Roma, ei învață că Sacramentele, care sunt doar două, Botezul și Cina Domnului, nu sunt în ele însele mijloace de har, și nu au nici o putere inerentă separată pentru a-l transmite.
(2.) Ei spun, totuși, că acestea sunt “mijloace reale de har,” că “ele nu sunt, așa cum învață Romano Catolicii, canale exclusive; ci ele nu sunt canale.” Hodge, Teologie Sistematică, vol. 3, p. 499.
(3.) Ei afirmă de asemenea că ele sunt “semne sacre și sigilii ale legământului de har.” Mărturisirea de la Westminster, capitolul 27, sec. 1.
(4.) Ei susțin că eficiența Sacramentelor depinde “de lucrarea Duhului, și cuvântul instituirii, care conțin, important cu o învățătură autorizând folosirea lor, o promisiune de care beneficiază primitorii vrednici.” Mărturisirea de la Westminster, capitolul 27, sec. III.
Această poziție este preferabilă față de cea a Romano Catolicilor, deoarece:
1. Aceasta a recunoscut prezența necesară a Duhului în legătura cu harul acordat, și astfel neagă că aceasta continuă exclusiv din vreo putere naturală inerentă.
2. Beneficiile sunt afirmate a fi conferite doar asupra celor “care primesc în mod vrednic Sacramentele.” Prin aceasta sunt înțeles normal, persoanele care le primesc prin exercițiul credinței adevărate în Cristos. Aceasta este în general poziția crezută de feluriți teologi din aceste biserici cu privire la primitorii adulți ai Sacramentelor. Dar aceasta a fost mai clar afirmată în crezurile lor. Limbajul folosit ar putea însemna aceasta doar în primitorii adulți. Totuși este aproape sigur că intenția a fost să includă pe copii printre cei care “primesc în mod vrednic.” Totuși, cel care “primește vrednic” prin credință trebuie să fie capabil de credință personală. Dacă primitorul nu este el însuși un credincios, el nu o primește “prin credință.” Acesta o poate primi datorită credinței altuia, dar aceasta este prin exercițiul personal al credinței, și nu datorită exercitării acesteia de către alții, că Scripturile învață că creștinul este binecuvântat în legătură cu rânduielile.
Obiecțiile față de această formă de doctrină sunt:
1. Folosirea continuă a cuvântului sacrament. Acesta nu are nici o autoritate Scripturală. Aceasta i-a condus pe mulți să atașeze o sacralitate superstițioasă la aceste rânduieli.
2. Folosirea cuvântului “sigiliu” este de asemenea inacceptabilă. Un sigiliu este o ștampilă vizibilă, sau o imprimare care este făcută pe o hârtie sau pe o altă substanță cu scopul de a certifica adevărul unui fapt astfel implicat. Aceasta poate fi atașată fie personal de unul pe care îl reprezintă, fie pe vreo persoană autorizată de el; dar prezența sa prin autoritatea lui este mărturia lui față de autenticitatea sau corectitudinea a ceea ce este mărturisit.
Dar rânduielile acestea nici una nu lasă un semn vizibil pe primitorii lor. Astfel ele sunt fără o caracteristică importantă a sigiliului. Nici una dintre ele nu este atașată unui individ desemnat de autoritatea divină. Autoritatea de a administra este doar una generală. Nici un om nu poate pune semne pe aleșii lui Dumnezeu care în mod autoritar să certifice că ele sunt ale lui. Nici Botezul, nici Cina Domnului, nu devine o astfel de autentificare nici față de primitor nici față de alții. Aceasta se găsește în posesia conștientă a credinței adevărate, sau în manifestarea acelei credințe prin faptele bune ale vieții lui.
Această folosire comună a cuvântului “sigiliu” în legătură cu rânduielile nu are alt sprijin Scriptural decât referința la Avraam în Romani 4:11. “Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credință, când era netăiat împrejur.” Conform Geneza 17:11. Dar ritualul înfăptuit atunci avea caracteristicile unei pecete care a fost negată cu privire la Botez și Cina Domnului. Acesta era un semn vizibil și nu doar așa, ci a fost aplicat individual lui Avraam prin autoritate divină directă.
3. De asemenea se poate aduce o obiecție față de cuvântul “pecete” în sensul în care este folosit. Aceste două rânduieli sunt într-adevăr “semne;” dar sunt semne a ceea ce a făcut Cristos și a suferit, și nu a ceea ce este făcut către poporul său. Totuși, în acest sens din urmă, cuvântul “semn” este folosit exclusiv de cei care susțin această opinie.
4. Folosirea acestor două cuvinte a condus la greșeala cu privire la maniera în care aceste două rânduieli sunt mijloace de har, care constituie eroarea fatală a acestei opinii. Ele sunt mijloace de har în faptul că ele arată adevărul, în faptul că ele învață ceva, și doar în acest fel ele transmit har. În actul primirii, acel har poate fi conferit fie din cunoștința față de un act de ascultare sau prin înțelegerea adevărului simbolizat. Doar așa se poate înțelege aceasta. Cea mai puternică expresie în Scriptură în favoarea puterii transmițătoare de har al unei rânduieli – cea în 1 Petru 3:21, în care apostolul vorbește despre “apă: care de asemenea după o adevărată asemănare (în antitip) vă mântuiește acum, chiar botezul,” – este imediat explicată de el ca nefiind rânduiala, ci condiția spirituală în care acesta este primit, și anume, “care nu este o curățire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.”
Eroarea care a rezultat din aceste expresii a fost serioasă, cât și doctrina învățată în legătură cu ele. Aceasta i-a condus pe oameni de fapt să creadă că harul lui Dumnezeu a fost într-adevăr conferit asupra unui primitor prin influența administratorului. În Catehismul Anglican, se pune această întrebare copilului: “Cine ți-a dat acest nume?” la care el este învățat să răspundă: “Nașul și nașa mea, în botezul meu, prin care am fost făcut membru al lui Cristos, copil al lui Dumnezeu, și un moștenitor al împărăției cerului.” Aici ritualul înfăptuit asupra unui subiect inconștient este învățat a fi produs putere regeneratoare. Această doctrină a regenerării prin botez a fost în mod obișnuit considerată ca nescripturală și falsă de către creștinii Evanghelici. Dar efectul declarat al actului botezului este ceva mai mult decât o chestiune de simplă alegere și voință umană și acțiunea cuiva care nu este primitorul, decât este rezultatul atribuit de un teolog eminent Prezbiterian cu privire la botezul copilului unui credincios? El spune: “Și astfel, când un credincios adoptă legământul de har, el își aduce copiii săi în acel legământ în sensul că Dumnezeu promite că le dă lor, în timpul său bun, toate beneficiile răscumpărării, cu condiția ca ei să nu renunțe voluntar la promisiunea din botezul lor.” Hodge, Teologie Sistematică, vol. 3, p. 555.
3. Afirmația adevărată cu privire la puterea sfințitoare a acestor rânduieli pare mai degrabă a fi
1. O negare a tuturor puterilor inerente în ele ca mijloace de har.
2. Recunoașterea lor ca transmițând adevăr prin instrucțiuni simbolice.
3. Faptul că ele sunt împărtășite datorită poruncii lui Cristos, de asemenea face actul de ascultare față de el, un mijloc de har către primitor.
4. Doar în măsura în care, într-un fel sau altul, adevărul este adus de ele spre acceptarea inimii și a minții, ele pot avea putere sfințitoare.
Se vede astfel că toate mijloacele de sfințire sunt legate cu adevărul, și sunt secundare lui. Ele devin astfel, doar în timp ce transmit adevărul, sau în timp ce sugerează adevărul, sau în timp ce sunt întrebuințate în recunoașterea unui adevăr.
