de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 36 – ÎNFIEREA
ÎNFIEREA este acel privilegiu, acordat celor care sunt uniți cu Cristos, și justificați prin credință, prin care ei sunt admiși în familia lui Dumnezeu, înfiați ca ai săi copii, și făcuți co-moștenitori cu Fiul său.
În cel mai strict sens al cuvântului “Fiu,” acest titlu poate fi dat doar Fiului Veșnic al lui Dumnezeu, care este singurul născut din Tatăl (Ioan 1:14), și este exclusiv “oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, și care ține toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curățirea păcatelor, și a șezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte” (Evrei 1:3).
Dar alții sunt numiți participativi fii ai lui Dumnezeu, precum probabil îngerii (Iov 1:6; 38:7), ca Adam (Luca 3:38), și ca Israel (Exod 4:22; Osea 11:1; conform Romani 9:4). Calitatea de fii a îngerilor și a lui Adam, evident pornește din crearea lor de către Dumnezeu după chipul și asemănarea lui. Cea a lui Israel, totuși, este atribuită relației tipice pe care această națiune a ocupat-o ca poporul adevărat al lui Dumnezeu. Aplicarea la Cristos în Matei 2:15, a calității de fiu declarate despre Israel în Exod 4:22 și Osea 11:1, împreună cu înfierea la care se referă Pavel, Romani 9:4, arată, că această calitate de fiu a lui Israel, ca alegerea lui Israel, a fost doar un tip, împlinirea și realitatea căruia erau de găsit doar în ante-tip. În măsura în care Israel însuși era interesat, titlul putea însemna, nu mai mult decât că acea națiune a fost aleasă de Dumnezeu pentru a fi în exterior poporul lui, depozitul profețiilor sale sfinte, și mijlocul prin care mântuirea lui va veni la om. Ioan 4:22.
Calitatea de fiu atribuită credinciosului în Cristos, va fi cel mai bine înțeleasă prin considerarea originii sale îndurătoare, natura sa specifică, și minunata binecuvântare pe care aceasta o dă.
I. Originea sa Îndurătoare
1. Ea nu este datorată vreunei relații naturale, fie original posedată, fie restaurată prin justificare.
2. Nici nu apare dintr-o nouă imagine sau asemănare a lui Dumnezeu, care a venit prin regenerare.
3. Este darul simplu al iubirii lui Dumnezeu către cei care prin credință sunt aduși în unire cu Fiul său propriu.
4. Este un act originând în întregime din buna plăcere a lui Dumnezeu. Efeseni 1:5.
5. Ea este datorată, merituos, doar lucrării lui Cristos. Aceasta nu poate fi întemeiată pe nimic altceva.
6. Ea este conferită la fel ca justificarea asupra tuturor celor care prin credință îl primesc pe Cristos. Ioan 1:12.
7. Ea este acordată la începutul carierei creștine, când nu ar putea fi nici un temei pentru a presupune că este datorată caracterului sau faptelor recipientului.
II. Natura sa Specifică.
Dacă ce s-a spus arată că darul calității de fiu către credincios este un dar milostiv al lui Dumnezeu, acest fapt va apărea mai clar în timp ce studiem natura specifică a acestei calități de fiu.
1. Este un act prin care Dumnezeu alege să îi ia pe cei care nu sunt copiii lui, și să îi facă astfel prin a-i adopta în familia lui. Din această cauză, “Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu” Efeseni 2:19.
2. Deoarece ei sunt uniți în această calitate de fii cu Fiul său, care “este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.” (Coloseni 1:15), “începutul zidirii lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 3:14), astfel, calitatea lor de fii împărtășește natura lui nu în relațiile sale divine, ci în cele prin care el este de asemenea, chiar în acea natură umană, Fiul lui Dumnezeu, Luca 1:35.
3. Aceasta este o calitate veșnică de fiu; pentru că continuarea ei nu depinde de ceea ce fac ei, și sunt, ci de ceea ce el a făcut, și este.
4. Este una în care Cristos Isus “a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” 1 Corinteni 1:30. Astfel sunt înlăturate toate deficiențele și schimbate pentru slava plinătății sale abundente.
5. Este una în legătură cu care este împlinită rugăciunea lui Cristos, “Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca, și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și noi suntem una, – Eu în ei, și Tu în Mine; – pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine.” Ioan 17:21-23.
6. La o astfel de perfecțiune a calității de fiu pe care ei o ating în consecință, dar aceasta nu prin ei înșiși, ci doar prin Cristos Isus, ei devin astfel “părtași ai naturii divine,” (2 Petru 1:4), dobândind atât de aproape cât pot creaturile, poziția și caracterul calității corespunzătoare de fiu al lui Dumnezeu.
III. Binecuvântările sale Minunate.
Binecuvântările legate de această calitate de fiu sunt la fel de minunate ca natura sa.
1. Părtășia intimă cu Cristos și Dumnezeu. “Așa că,” spune apostolul, “nu mai ești rob, ci fiu; și dacă ești fiu, ești și moștenitor, prin Dumnezeu.” Galateni 4:7. “Nu vă mai numesc robi,” a zis Isus, “pentru că robul nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu.” Ioan 15:15.
2. Călăuzirea Duhului Sfânt; “Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:14.
3. Prezența mărturisitoare a Duhului Sfânt: “Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:16.
4. Recunoașterea conștientă în inimile noastre a relației lui Dumnezeu față de noi ca Tatăl nostru. “Și pentru că sunteți fii, Dumnezeu ne-a trimis în inimă Duhul Fiului Său, care strigă: “Ava”, adică: “Tată!” Galateni 4:6; de asemenea Romani 8:15.
5. “Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu, și împreună moștenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim și proslăviți împreună cu El.” Romani 8:17.
6. Slava necunoscută în asemănarea viitoare cu Cristos: “Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea așa cum este.” 1 Ioan 3:2.
7. Moștenirea include toate lucrurile: “Cel ce va birui, va moșteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu.” Apocalipsa 21:7; conform cu 1 Corinteni 3:21-23.
IV. Aceasta Diferă de Justificare.
S-a argumentat că “înfierea nu poate fi afirmată a fi un act sau har diferit față de justificare.” [Dabney’s Theology, p. 627.] “Mi se pare,” spune Dr. Dick, [Lect. 73, Theol., vol. 2, p. 224,] “a fi efectiv aceeași cu justificarea, și a diferi față de ea doar în noua viziune pe care o dă despre relațiile credincioșilor față de Dumnezeu, și în forma specifică în care aceasta expune binecuvântările la care ei sunt îndreptățiți.” De asemenea, Turretine spune, “că înfierea este inclusă în justificare ca o parte care, cu iertarea păcatelor, constituie această întreagă binecuvântare; justificarea nu poate fi deosebită de înfiere, decât în măsura în care ea este considerată pentru iertarea păcatelor; în timp ce în concepția sa formală ea include de asemenea acceptarea spre viața care decurge din imputarea dreptății lui Cristos.” Turretine’s Theol., B. 16, c. 6, sec. 7.
Poziția luată de acești scriitori este contrară extrem cu cea pe care unii au susținut-o, și anume: că justificarea constă doar din iertare. Nu este de pus la îndoială că justificarea este mai mult decât aceasta, și include restaurarea la favoarea lui Dumnezeu, și la viața veșnică. Dar acestea se poate să fi fost acordate fără conferirea celor justificați a binecuvântărilor specifice conținute în Înfiere. “Înfierea” spune Buchanan [despre Justificare, p.262], “este distinctă în unele privințe din justificare. Pentru că deși amândouă denotă o schimbare în relație, se poate afirma că, potrivit Scripturilor, iertarea, acceptarea, și înfierea, sunt privilegii distincte, una ridicându-se mai presus de cealaltă în ordinea în care au fost afirmate; – că dacă ar fi de conceput că un păcătos ar putea să fi fost iertat, fără a fi acceptat la viața veșnică, este în mod egal de conceput că el ar putea deopotrivă să fie iertat și acceptat, fără a fi adoptat ca un fiu; – și că, în timp ce primele două în mod corespunzător aparțin justificării lui, ca fiind amândouă întemeiate în aceeași relație, – cea de Conducător și Supus, – a treia este radical distinctă față de ele, ca fiind întemeiată pe o relație, mai apropiată, mai delicată, și mai îndrăgită, – aceea dintre un Tată și Fiul său.”
Dabney argumentează că nu există nici o diferență între cele două pentru că “instrumentul este același – credința – și datorită faptului că temeiul meritoriu al înfierii este același cu cel al justificării, și anume: dreptatea lui Cristos.”
Dar aceste fapte, care sunt admise, sunt datorate altuia, și anume, că acea credință prin care noi suntem justificați este una care ne asigură unirea cu Cristos. Nu ar fi necesar să urmeze că această unire ne conferă doar o singură binecuvântare sau un număr de binecuvântări care pot fi combinate împreună sub un nume. Putem învăța aceasta doar prin examinare. De aceea, dacă va rezulta că există distincții între binecuvântările însoțitoare, în extinderea celor care există, acele binecuvântări trebuie să fie considerate ca fiind diferite.
Faptul că există distincții este clarificat din următoarele considerații:
1. Scripturile vorbesc separat de justificare și înfiere, și nu afirmă că cea din urmă este, în întreg, sau în parte, aceeași ca cea dintâi.
2. Justificarea este atribuită caracterului drept al lui Dumnezeu ca temei al său formal. În aceasta el doar acceptă milostiv și oferă un substitut. Înfierea se referă expres la iubirea lui Dumnezeu. 1 Ioan 3:1. Faptul că acestea nu pot fi inter-schimbate, și justificarea să se refere la iubire, sau adopția la justiție, arată o distincție decisivă între ele.
3. În timp ce există o schimbare de relație în fiecare dintre ele, în justificare, există o schimbare de relație față de lege, și doar prin aceea față de dătătorul legii și judecător; în înfiere, este o schimbare a relației față de familia lui Dumnezeu și astfel față de Dumnezeu ca Tată.
4. În timp ce credința este aceea prin care fiecare este obținută, în justificare, ea este o condiție precedentă ca un act juridic pe care noi suntem asigurați că Dumnezeu îl va face datorită dreptății cât și a credincioșiei lui (1 Ioan 1:9); în timp ce în înfiere, aceasta este doar primirea lui Cristos, asigurând acea unire prin care iubirea paternală a lui Dumnezeu curge liber doar pe baza credincioșiei față de promisiunile sale.
5. Actul de justificare nu este niciodată atribuit Fiului, și se vede a fi clar o prerogativă a lui Tatălui ca Dumnezeu; dar se spune despre Fiul că “Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu” Ioan 1:12. De aceea, într-un anumit sens, care nu este adevărat cu privire la justificare, înfierea este legată ca un dar cu Fiul cât și cu Tatăl.
Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a arăta că există o bază reală de distincție între Justificare și Înfiere, și că cea din urmă nu este inclusă în cea dintâi. Ele sunt efecte separate care decurg din unirea cu Cristos atinsă prin credință; datorită cărora noi suntem făcuți părtași la toate beneficiile lucrării sale meritorii. Justificarea este unul din acestea; și prin aceasta noi obținem iertare, și favoare față de Dumnezeu, care este viața veșnică. Înfierea este totuși alta, care ne conferă privilegiul special de copii și moștenitori ai lui Dumnezeu. Aceasta nu este mai mult de a fi confundată cu justificarea decât este sfințirea, care este de asemenea un efect al aceleiași uniri cu Cristos, pentru că, deși deosebirile sale nu sunt atât de multe, nici atât de întinse, totuși în măsura că ele există, ele sunt la fel de reale.
“Această relație mai apropiată și mai îndrăgită față de Dumnezeu, care este constituită de Înfiere, este necesară, în plus față de cea care este inclusă în Justificare, pentru a completa viziunea privilegiilor noastre creștine, și pentru a spori stăpânirea noastră a lor, prin a ne ridica mai presus de duhul de robie care este către frică; și nutrind duhul de înfiere prin care noi strigăm, Abba, Tată. De asemenea, este necesar să explicăm cum păcatele credincioșilor nu sunt întâlnite cu pedepse penale, numite adecvat astfel, ci sunt cu toate acestea tratați în felul pedepselor părintești; și, încă în plus, pentru a arăta că împărăția cerului din lumea de apoi nu va fi acordată ca salarii pentru munca făcută, ci, ca o “moștenire,” acordată în mod gratuit, doar celor care, sunt “co-moștenitori cu Cristos.” Buchanan despre Justificare, pag. 263, 264.
