de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 35 – JUSTIFICAREA
Nici o doctrină a Scripturii nu este mai importantă decât cea a justificării. Aceasta implică întreaga metodă de mântuire a păcătoșilor. Ea este esențial legată cu toate celelalte doctrinele fundamentale. O concepție corectă a ei nu poate exista când alte adevăruri sunt ignorate, sau doar parțial primite. Opiniile susținute cu privire la acest punct controlează în mare parte vederile teologice în general a tuturor creștinilor individuali și a partidelor. De aceea, importanța unei cunoașteri corecte a ceea ce a învățat Dumnezeu cu privire la acest subiect nu poate fi exagerată.
Discutarea acestei doctrine va fi mai bine prezentată printr-o definiție a cuvântul Justificare, însoțită de dovada a mai multe afirmații implicate în acea definiție.
Justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, prin care, datorită lucrării meritorii a lui Cristos, imputată asupra unui păcătos și primită de el prin acea credință care îl unește vital cu substitutul și Mântuitorul său, Dumnezeu declară că acel păcătos este liber de cerințele legii, și are dreptul la răsplăți datorită ascultării acelui substitut.
I. Este un Act Juridic al lui Dumnezeu.
Faptul că Dumnezeu este autorul ei, este declarat apăsat de Pavel în Romani 8:33; “Dumnezeu este cel care îi îndreptățește.” Deoarece el este dătătorul legii și judecătorul, tot astfel el trebuie să fie justificatorul.
Actul nu este unul de suveranitate, după cum este alegerea, pentru că el nu justifică doar din bună plăcere, ci datorită faptului că cerințelor legii au fost împlinite. Totuși actul său este gratuit, și din har, pentru că este alegerea lui că el acceptă un substitut și pentru că Cristos și lucrarea lui meritorie a fost asigurată și dată binevoitor de Dumnezeu însuși. Vezi Romani 3:24.
Virtutea actului constă faptul că este un act juridic. Oricine ar putea observa sau declara că cerințele legii sunt împlinite pe baza cunoștinței acestui fapt. Oricine ar putea proclama că răsplățile meritului lui Cristos au fost asigurate. Dar, indiferent dacă declarăm valoarea și eficiența lucrării lui Cristos în sine sau aplicarea ei la un individ, o astfel de declarație nu ar fi justificată. Aceasta devine astfel doar când este rostită de Dumnezeu în capacitatea lui ca Judecător. Toți ceilalți ar putea doar recunoaște sau declara faptul. Declarația judecătorului îl eliberează pe păcătos de toate cerințele legii, și îi acordă toate binecuvântările care se referă la această nouă condiție.
Acest act de justificare este făcut necesar datorită faptului că legea a fost încălcată. Cineva care a împlinit cu totul legea, nu are nevoie să fie justificat. Poziția lui înaintea legii este aceea a unuia personal drept sau neprihănit; nu a unuia care este justificat, sau declarat drept, sau tratat ca astfel, deși nu personal fiind astfel. Se poate spune a fi justificat, pentru că este recunoscut sau tratat astfel, deși temeiul unei astfel de acțiuni este aceea că el este personal drept. Astfel termenul “justificat” este cum se cuvine aplicat pentru cei care împlinesc legea, și acela de “drept” este negat pentru cei care doar aud legea în Romani 2:13. Dar în timp ce termenii pot fi folosiți astfel despre cineva personal drept, el, cu toate acestea, nu are nevoie de o astfel de justificare, pentru că neprihănirea lui nu este pusă sub semnul întrebării. Poziția lui, ca aceea a celor care ascultă pe deplin legile umane, este recunoscută fără vreun act special al afirmării ei.
De aici, Scripturile folosesc atât de des cuvântul “drept,” dikaios, despre unul care este, într-o privință sau în toate, perfect conformat cu legea prin faptele lui, și care este, în acea măsură, de aceea, personal sfânt, aplicând termenul nu doar la oameni sau chiar la Cristos, care a fost făcut sub lege, ci asupra lui Dumnezeu însuși. Vezi Matei 1:19; 5:45; 9:13; Luca 23:50; Fapte 3:14; 7:52; 22:14; Romani 3:26. Această folosire a dat naștere la opinia unora că justificarea nu este simplu un act juridic, ci aceasta implică sfințenie în cel justificat, și în cazul păcătoșilor justificați, o infuzie de sfințenie în actul de justificare.
Dar aceasta este o greșeală, evident, —
1. Din faptul că justificarea este prezentată ca opusul condamnării (Romani 8:33, 34), și nu al păcătoșeniei. Condamnarea nu este niciodată afirmată ca infuzia unei naturi corupte, și în consecință justificarea nu ar implica aceea a unei naturi sfinte.
2. Faptul că cei justificați nu sunt declarați în Scriptură a fi liberi de păcat sau având naturi sfinte, ci sunt reprezentați încă a se lupta împotriva păcatului, și nu doar păcatul care se naște din ispitiri exterioare, ci acelea care pornesc din mișcările păcatului din interior.
3. Schimbarea de natură care cauzează cea de caracter este numită în Scriptură “regenerare,” și diferă esențial de justificare. Cea dintâi este lucrarea specială a Duhului Sfânt. Cea din urmă este actul lui Dumnezeu Tatăl. Aceasta este un efect lucrat interior, care se dezvoltă în sine într-un proces continuu și progresiv pe care Scripturile îl numesc sfințire. Dacă justificarea include o neprihănire infuzată ca opusul păcătoșeniei, atunci ea include sfințirea, și nu este nici un temei pentru distincția Scripturilor între ele.
4. Folosirea altor cuvinte în legătură cu justificarea arată că aceasta este un act judiciar. Termenul “dreptate,” dikaiosune, care, la fel ca “drept,” dikaios, este folosit în legătură cu dreptatea personală, cum este cu privire la Dumnezeu în Fapte 17:31, și despre Cristos “cel Credincios și Adevărat,” Apocalipsa 19:11, și despre martiri în Evrei 11:33, și despre ascultarea umană față de lege în Romani 10:3, 5; Filipeni 3:6, 9, este, în legătură cu justificarea păcătoșilor de către Dumnezeu, aplicată, deși în principal de către Apostolul Pavel, la “dreptatea pe care Dumnezeu o așează sau acceptă,” și care este imputată păcătosului sau recunoscută în contul său.
Un alt termen, dikaiosis, semnifică “actul sau procesul de a declara drept,” și anume, justificarea.
Cuvântul dikaioma, care înseamnă “aceea care este declarat drept,” și de aici un statut sau poruncă, ca ceva care legea lui Dumnezeu declară a fi o cerință dreaptă, este folosit în legătură cu justificarea ca “fapta prin care unul îl declară drept pe altul, și este parțial echivalent cu dikaiosis.”
Cuvântul principal care este folosit pentru a exprima natura acțiunii lui Dumnezeu în justificare este dikaioo, “a justifica,” care înseamnă peste tot “a declara drept,” “a privi sau a reprezenta ca drept,” și nu “a face drept” în sensul de a conferi o dreptate personală.
Această utilitare a termenilor arată clar că justificarea este un act juridic al lui Dumnezeu, în care el nu conferă sfințenie, ci doar declară relația ocupată de lege a unuia care este în Cristos.
II. Temeiul acestei Justificări
Este evident din ceea ce deja s-a spus că justificarea păcătosului trebuie să depindă de ceva care nu este al lui personal. Scripturile învață că aceasta este datorată nu faptelor sale bune, ci lucrării meritorii a lui Cristos care este imputată lui, sau pusă în contul lui.
1. Ele ne învață negativ că aceasta nu este datorată faptelor sale bune.
(1.) Ele neagă clar că justificarea poate fi prin faptele legii. Romani 3:20; Galateni 3:11; Efeseni 2:9.
(2.) Ele afirmă că, dacă aceasta ar fi fost obținută astfel, moartea lui Cristos ar fi fost inutilă. Galateni 2:21; 5:4.
(3.) Păcătoșenia este declarată a fi condiția fiecărui om, care exclude posibilitatea faptelor nealterate de păcat. Romani 3:10.
(4.) Se spune despre lege că ea cere o ascultare completă încât “Căci, cine păzește toată Legea, și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” Iacov 2:10.
(5.) Ni se spune că “Atunci oare Legea este împotriva făgăduințelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viața, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege.” Galateni 3:21.
(6.) Tot astfel este afirmat ca necesar pentru siguranța ajungerii la mântuire că “este prin credință ca să fie potrivit cu harul.” Romani 4:16
Aceste afirmații arată, nu doar că oameni nu sunt salvați doar prin fapte, nici măcar prin fapte combinate cu har. De aceea, justificarea nu poate apărea din faptele bune ale oamenilor. Nici măcar condiția sa nu a fost așa modificată încât o ascultare parțială poate fi acceptată, dacă aceasta stă singură sau este suplimentată de, sau este suplimentară la meritele lui Cristos. Ceva cu totul în afara omului trebuie să constituie baza justificării.
2. Cuvântul lui Dumnezeu declară acest lucru exterior a fi lucrarea meritorie a lui Cristos.
(1.) În general
(a) Prin a declara că dreptatea lui Dumnezeu este unită cu relațiile noastre, sau credința noastră în Cristos. Romani 3:22, 26; 5:1; 10:4; 1 Corinteni 1:30.
(b) Prin a afirma că răscumpărarea este în Cristos Isus. Romani 3:24.
(c) Prin arătarea lui a fi singura temelie a mântuirii.
(d) Prin afirmarea că mântuirea se găsește doar în Cristos. Fapte 4:12.
(e) Prin afirmarea unei relații clare între păcatul nostru și Cristos, și dreptatea lui și cea a noastră. 2 Corinteni 5:21.
2. Mai specific prin legarea mântuirii și justificării omului cu meritele lui Cristos.
Aceasta poate fi arătată
(a) În legătură cu suferințele lui, sau ceea ce este de obicei numită ascultarea lui pasivă.
1. Cristos este prezentat ca “Mielul lui Dumnezeu,” Ioan 1:29, ca o aluzie evidentă la jertfele din vechime, și Pavel vorbește de el astfel: “Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu;” Romani 3:25.
2. El este prezentat ca unul care a murit pentru noi. Romani 5:6, 8; 8:34; 14:15; 1 Corinteni 8:11; 2 Corinteni 5:14, 15; 1 Tesaloniceni 5:10; și specific ca unul care a murit pentru păcatele noastre. 1 Corinteni 15:3.
3. Ni se spune că suntem justificați prin sângele lui (Romani 5:9), și împăcați prin moartea lui (Romani 5:10), și prin crucea lui (Efeseni 2:16).
(b) De asemenea, justificarea noastră este datorită ascultării active a lui Cristos, și nu doar a ascultării pasive.
1. Dreptatea implică un caracter, purtare și acțiune, chiar mai mult decât suferința îndurată ca pedeapsă. Nevinovăția lui Cristos este astfel clar învățată, și în special în legătură cu imputarea. 2 Corinteni 5:21.
2. Mântuirea milostivă pe care o aduce el este afirmată ca statornicind legea.
3. El ne asigură, că el a venit să împlinească legea. Matei 5:17.
4. Ascultarea lui Cristos nu este doar contrastată cu neascultarea lui Adam, ci este declarată a fi mijlocul prin care mulți vor fi făcuți drepți. Romani 5:19.
Astfel apare, că temelia justificării este întreaga lucrare meritorie a lui Cristos. Nu doar suferințele și moartea lui, ci de asemenea ascultarea lui, și conformarea cu legea divină sunt implicate în justificarea, care este atinsă de credincios. Uneori se pune aici întrebarea, cum ascultarea activă a lui Cristos poate să ne folosească, când el însuși a fost un om și sub lege, și a datorat ascultare personală din partea lui însuși. Răspunsul la aceasta este dublu, în fiecare caz depinzând de doctrina întrupării Fiului lui Dumnezeu. Pe de o parte, poziția a fost una asumată voluntar de Fiul lui Dumnezeu. El nu a avut nici o obligație să devină om. El nu a fost, și nu ar fi fost făcut om fără consimțământul lui. Prin faptul că el a venit astfel voluntar sub lege, ascultarea lui ar avea meritul de a asigura toate binecuvântările legate de legământ, sub care el și-a asumat astfel de relații. Dar în plus față de aceasta, împlinirea legii nu ar fi fost simplu doar acea împlinire la care era dator un simplu om, care este tot ceea ce putea legea cere de la el din partea lui însuși, astfel că meritul asigurat este cel datorat Fiului lui Dumnezeu, astfel un om redând ascultare față de lege. Acel merit este nemăsurat și este disponibil pentru toți pentru care el a fost substitutul.
III. Imputarea
Această lucrare meritorie a lui Cristos, numită în Scripturi “dreptatea lui Dumnezeu,” este imputată de Dumnezeu către cei pe care el îi justifică, ca temei sau cauză a justificării lor. Ea este recunoscută în contul lor. Ei sunt tratați ca și când ei înșiși au făcut ceea ce Cristos a făcut pentru ei.
Această imputare este în acord cu acțiunea lui Dumnezeu prin economia treburilor umane. Ca reprezentant al omului, Adam a păcătuit, și păcatul lui a fost imputat tuturor descendenților săi, și ei sunt tratați ca păcătoși personali. Cristos a stat de asemenea ca reprezentant al poporului său și păcatele lor au fost imputate lui și el a fost tratat ca fiind personal un păcătos. Tot astfel, dreptatea lui este imputată lor, și ei sunt tratați ca și când ar fi personal drepți.
Totuși, în fiecare dintre aceste cazuri, nu există un transfer care îl face pe unul personal ce este el reprezentativ. Nu păcatul imputat al lui Adam el cel care îi face pe oameni personal păcătoși. Natura coruptă este una din consecințele naturale ale acelui păcat, și este o pedeapsă a lui. Astfel imputarea păcatului nostru către Cristos nu l-a făcut pe el personal un păcătos. El a fost încă “cel sfânt și drept.” În aceeași manieră, imputarea dreptății lui Cristos nu îl face pe om personal sfânt și drept. În fiecare dintre aceste cazuri este exprimată doar relația față de lege.
IV. Relația Credinței față de Justificare
Nu fiecare păcătos este justificat. Cel care crede în Isus este justificat. De aceea, o cercetare importantă, este relația credinței față de justificare. Scripturile învață că credința este recunoscută pentru dreptate. Romani 4:5, 9.
Prin aceasta nu este înțeles, că credința este acceptată în locul dreptății ca fiind cauza justificării, pentru că, după cum am văzut, acel loc este ocupat de lucrarea meritorie a lui Cristos. Nici nu se înțelege că dreptatea lui Dumnezeu a micșorat astfel legea, că ceva mai puțin decât ascultarea poate fi acceptat de el ca o deplină satisfacere a acelei legi; pentru că cerințele legii nu au fost micșorate ci au fost complet împlinite de Cristos. În plus, aceasta ar fi să facem din credință o lucrare, prin care mântuirea este asigurată, și Scripturile neagă faptul că ea are acest caracter. Romani 4:16. “Se spune că suntem justificați, dia pistin, datorită credinței, dar numai dia pisteos, prin credință, sau ek pisteos, din credință, eis pistin, spre credință, și epi te pistei, prin credință. Faptul că credința este socotită pentru dreptate arată, că în sine ea nu este dreptate și nu are vreun merit, ci este doar de a fi astfel “recunoscută pe baza a ceva din afara ei, și anume: lucrarea mântuitoare a lui Cristos.”
Este evident astfel recunoscut, pentru că prin credință păcătosul își însușește lucrarea lui Cristos, și devine vital unit cu el. De aceea, credința poate fi considerată ca fiind condiția prin care această justificare este acordată asupra celor cărora Cristos este prezentat ca Salvator, pentru a fi primită și a se odihni în ea pentru mântuire. “Credința,” spune Dr. Charles Hodge, “este condiția de justificare. Adică, în măsura în care sunt avuți în vedere adulții, Dumnezeu nu impută dreptatea lui Cristos către păcătos, până când sau în afară de cazul în care acesta (prin har) primește și se odihnește doar pe Cristos pentru mântuire.” Sys. Theol. Vol. 3, p. 118. Este o condiție care nu are vreun merit în ea însăși, dar care apucă pe baza meritului altuia. Este de asemenea actul păcătosului, față de care el este dispus în mod milostiv și condus de Dumnezeu însuși prin puterea Duhului Sfânt.
V. Relația Faptelor față de Justificare
Deja am văzut că faptele nu pot intra meritoriu în justificare ca o cauză a procurării ei. Dar Scripturile asociază evident faptele într-un anumit fel cu justificarea. Pavel însuși spune că “dragostea este împlinirea legii,” Romani 13:10, și declară că ceea ce folosește în Cristos Isus este “credința care lucrează prin dragoste,” și că “întreaga lege este împlinită într-un cuvânt, chiar în acesta, să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Galateni 5:6, 14. Aici există o corespondență evidentă cu, dacă nu o aluzie la, învățăturile frecvente ale Domnului nostru, și în special răspunsul său către farisei despre cea mai mare poruncă din lege. Matei 22:34-40.
Învățătura apostolului Iacov, nu este de a fi susținută ca fiind opusă față de alte Scripturi când el vorbește despre justificarea prin fapte. Limbajul său este foarte puternic. El spune că “credința fără fapte este moartă.” El întreabă, “nu a fost Avraam, tatăl nostru, justificat prin fapte, prin faptul că l-a oferit pe Isaac, fiul său, pe altar?” El întreabă, “vedeți că credința lucra împreună cu faptele, și prin fapte credința a fost desăvârșită,” și în special declară, “vedeți cum prin fapte un om este justificat și nu doar prin credință.” Iacov 2:20, 21, 22, 24.
Atunci care este relația faptelor față de justificare?
1. Cu siguranță nu ca o cauză de procurare, sau un temei meritoriu. Credința cu care Iacov asociază faptele, și la un nivel cu care el pare să le așeze, nu ocupă în sine această poziție.
2. Faptele nu sunt astfel că precedă justificarea sau sunt contemporane cu ea, și de aici nu pot fi o cauză, nici măcar o condiție cum am văzut că este credința. Chiar în cazul lui Avraam lucrarea justificatoare la care se face referire a avut loc cu mult timp după justificarea pe care el a atins-o prin credință. Compară Romani 4:9-11; Evrei 11:8; Geneza 15:6; 17:1-27; 22:1-19.
3. Faptele sunt afirmate ca mijloace de manifestare cât și credința ca justificare pretinsă a fi prin credință. Iacov 2:18.
4. Obiectul apostolului este să nege caracterul viu al oricărei credințe care nu a fost lucrată prin fapte și nu a fost perfecționată prin fapte.
Este astfel evident că faptele ocupă poziția ulterioară, nu antecedentă, care însoțește justificarea. Ele arată că justificarea a avut loc, pentru că ele sunt o consecință invariabilă. Totuși, ele fac aceasta, nu doar înaintea omului, ci de asemenea și a lui Dumnezeu, și în consecință el, cât și omul, le percepe, și datorită lor credinciosul, înfăptuind aceste fapte bune este justificat înaintea lui Dumnezeu. Dar o astfel de justificare nu este acea justificare efectivă care are loc în legătură cu credință, care este actul juridic al lui Dumnezeu declarând relația credinciosului față de lege, ci acea justificare declarativă sau manifestată, care nu poate exista decât ca rezultat al justificării efective, dar care este atât de inseparabil legată cu cea din urmă, încât prin prezența sau absența ei, existența sau ne-existența justificării este stabilită în mod distinct.
VI. Beneficiile Incluse în Justificare
Beneficiile acordate prin justificare sunt multe.
1. Libertate față de condamnarea legii. Aceasta include:
(1) Iertarea tuturor păcatelor. Nu doar cele trecute, ci în toată viața creștină.
(2) Despovărarea față de relația sa față de lege ca o regulă de sclavie, care este acum schimbată cu slujirea lui față de ea în înnoirea duhului. Romani 7:6.
(3) Pacea cu Dumnezeu, – pacea asigurată, – pentru că depinde de meritele lui Cristos și nu cele ale sinelui.
Acestea și toate celelalte binecuvântări care pot fi incluse sub ideea generală de iertare sunt rezultatele necesare ale justificării.
2. Dar justificarea acordă dreptate cât și iertare. Nu doar păcatele sunt achitate ci oameni sunt făcuți părtași ai dreptății procurate de Cristos care este imputată lor. Ei sunt astfel recunoscuți înaintea legii ca persoane drepte, nu simplu ca persoane iertate pentru călcarea legii, ci, ca aceia care sunt răsplătiți pentru că au împlinit toate cerințele ei.
3. Dar există alte binecuvântări care apar din relația cu Cristos a celor pe care Dumnezeu îi justifică. Acea relație a fost arătată în capitolul despre Credință. Este o unire vitală și spirituală, cât și una legală și federală, între Cristos și poporul lui. În virtutea acesteia, ei sunt identificați cu el în relația lui cu Dumnezeu ca Reprezentant și Cap de Legământ al lor, și ei sunt făcuți părtași la toate binecuvântările pe care el le-a obținut ca o moștenire. Astfel, ei sunt adoptați în familia lui Dumnezeu și devin fiii și fiicele lui; astfel, ei sunt sfințiți prin Duhul Sfânt, în parte în această viață, și progresiv avansează până când sfințenia completă va fi a lor în Cer. Astfel, de asemenea, ei perseverează în viața divină, fiind păstrați sau ținuți de Dumnezeu prin credință spre mântuirea completă. Prin același act de credință care este condiția justificării, este asigurat de cei uniți cu Cristos, privilegiul de participare deplină în răsplățile capului lor federal. Ei vor fi moștenitori cu el, vor domni cu el, vor fi părtași ai slavei lui. Nici o imaginație nu poate cuprinde răsplata care va fi a lor împreună cu Cristos. Scripturile par să învețe că orice va fi sau va avea Cristos în natura lui umană, ei vor fi și vor avea de asemenea.
VII. Timpul Justificării
Acum putem în final să cercetăm timpul când are loc justificarea.
1. Aceasta nu are loc periodic, ci este un singur act, și nu unul repetat cu referire la păcate noi. Aceasta apare din natura ei ca un act al declarării de către Dumnezeu a relației credinciosului față de lege și temeiul acelui act, meritele care nu eșuează niciodată ale lui Cristos. Iertarea pe care creștinul o caută de la Dumnezeu este cea a unui copil pentru ofensele împotriva iubirii unui tată, și nu vina înaintea unui judecător răzbunător. Suferințele pe care creștinii le îndură nu sunt răzbunări pentru păcat, ci pedepse de la un Tată care pedepsește pe cei pe care îi iubește și îi lovește pe cei pe care îi primește.
2. Este o lucrare instantanee și nu una continuă după cum este sfințirea. Este actul lui Dumnezeu declarând relația păcătosului față de lege. Faptul că păcătosul este sub condamnare până este justificat. De îndată ce el este justificat, condamnarea lui încetează. El nu poate fi parțial condamnat și parțial justificat. El este sub condamnare până când este adus în acea condiție care asigură justificarea lui. Când vine acel moment, Dumnezeu trebuie să justifice.
3. Dar când este acel moment? Scripturile învață că este atunci când omul crede. Este în momentul încrederii într-un Mântuitor personal. Nu a fost în vremea când Cristos a terminat lucrarea lui și a așezat temelia justificării în meritele și satisfacerea sa. Prin acestea a fost asigurată justificarea dar nu a fost acordată. Aceasta nu a fost în Veșnicie după cum este Alegerea prin care subiecții justificării viitoare au fost aleși. Aceasta este la momentul credinței, când credința, care este condiția sa, este experimentată. Apoi este desăvârșit ceea ce a fost planificat în veșnicie, și care a fost făcut posibil și sigur prin lucrarea lui Cristos. Ora credinței a fost chiar perioada de justificare înainte de întruparea lui Cristos datorită credinței care se odihnea personal pe el prin promisiunile lui Dumnezeu, și acceptarea de către Dumnezeu a lucrării meritorie a lui Cristos ca și când aceasta deja exista datorită siguranței absolute că aceasta va fi înfăptuită.
