CAPITOLUL 34 – CREDINTA

de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

CAPITOLUL 34 – CREDINȚA

I. Poziția sa importantă.

Deoarece necredința era atât de proeminentă în păcatul primului Adam, astfel că credința este cea mai proeminentă în răscumpărarea prin al doilea Adam.

Aceasta are o legătură importantă cu fiecare act și condiție de mântuire. Prin credință oamenii ajung în unire vitală cu Cristos, prin credință ei sunt îndreptățiți, prin credință ei se pot închina în mod acceptabil, prin credință trăiește creștinul, prin credință are loc procesului lui de sfințire, aceasta fiind mijlocul de cucerire a lumii, al exercitării speranței sale în viitorul său, și a deveni mai mult și mai mult identificat cu Cristos în domnia lui spirituală de aici și din lumea de apoi. Aceste fapte demonstrează importanța sa și necesitate de a înțelege pe deplin ce este înțeles prin credință.

II. Înțelesul său.

Aceasta corespunde cu cuvintele noastre, convingere și încredere, – cu convingere în măsura în care se referă la acceptarea faptelor și afirmațiilor, sau cu privire la sinceritatea unei persoane, – cu încrederea în măsura în care o persoană sau un obiect este făcut temelia încrederii. Noi credem un fapt, o afirmație, o persoană; noi ne încredem sau ne bazăm pe acel fapt, afirmație sau persoană ca un lucru pe care clădim. Într-un caz noi avem credință în, în celălalt noi ne punem credința în.

Substantivul pistis și verbul pisteuo sunt folosite în fiecare dintre aceste sensuri în Scriptură, și de asemenea în cele două în mod unit; (1.) ca o simplă convingere cu privire la adevăr fie mântuitor fie altfel. 2 Tesaloniceni 2:13; Evrei 10:39; Ioan 2:22; Ioan 5:46; Fapte 26:27; Iacov 2:19.

(2.) În sensul de bizuire.

Ioan 2:24. “Dar Isus nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți.”

Ioan 7:5. “Căci nici frații Lui nu credeau în El.”

2 Timotei 1:12. “Și din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e rușine, căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea.”

1 Ioan 4:1. “Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși.”

(3.) Dar folosirea aproape permanentă în Noul Testament include amândouă elementele, convingerea despre o persoană și despre faptele despre el, și bizuirea pe ele și el pentru mântuire.

Diferența dintre aceste trei forme de convingere este aparentă.

1. Simpla convingere poate fi slabă sau fără motiv, și astfel ar putea avea ca rezultat indiferența față de acțiune; sau ar putea fi o simplă opinie, susținerea sau ne susținerea acesteia nu este simțită a fi o chestiune de consecință; sau ar putea fi o simplă noțiune luată fără o dovadă suficientă.

2. Simpla încredere într-o persoană sau lucru, poate rezulta din încrederea în cuvântul altuia, sau în acțiunile altora, sau din ceva din experiența noastră care ne învață că putem să ne aventurăm, deși nu cunoaștem nici un motiv de ce ar trebui să ne încredem astfel. Astfel cineva ne spune că acesta este trenul cu care dorim să mergem – sau mergem peste un pod pe unde alții au trecut – sau trecem printr-un izvor prin care vedem după urme că alții au condus. Aici încrederea noastră este mult mai mult, dacă nu cu totul, în mărturia altora decât în orice cunoștință despre aceasta, sau încrederea în aceea căreia ne încredințăm pe noi înșine.

Doar prin combinația celor două noi avem credință, care trebuie să fie o încredere inteligentă. Prin ea noi credem nu doar în el în care avem încredere, ci facem astfel pentru că credem faptele care îl fac vrednic de încredere.

De aici Scripturile îl folosesc într-un sens dublu, unind cele două idei în cazul credincioșilor în Cristos, pentru că ei nu doar se bazează pe Isus, ci, din credința în faptele referitoare la el învățate în Cuvântul lui Dumnezeu; ei știu în cine au crezut, și de ce ar trebui să creadă în el.

De aceea, credința creștină este o încredere pe Cristos pentru mântuire datorită credinței în mărturia Dumnezeu despre condiția noastră păcătoasă și ruinată, și referitoare la ceea ce a făcut Cristos pentru a ne mântui.

De aceea, aceasta este bazată pe cunoștința acestei mărturii așa cum a fost dată de conștiința noastră și de Cuvântul lui Dumnezeu. În consecință aceasta este un act al minții. Deoarece adevărul astfel înțeles este spiritual, astfel el este înțeles spiritual prin inimă. Deoarece aceasta are loc în inima unui păcătos, tot astfel aceasta trebuie să fie actul unei inimi regenerate, care singura este înclinată spre o astfel de credință ce constituie încredere. Și aceasta este dobândită de această inimă prin influențele iluminatoare ale Duhului lui Dumnezeu.

III. Natura credinței mântuitoare va apărea mai departe prin observarea obiectelor sale.

Aceste obiecte nu sunt simple adevăruri abstracte, nici opinii, nici fapte, ci doar cele care sunt astfel conectate cu o persoană.

1. Un obiect al credinței este Dumnezeu Tatăl, nu considerat singur ca Tată, ci deopotrivă ca Tată, și ca reprezentând Divinitatea.

(1.) Ca reprezentând Divinitatea. Astfel, ea îl are pe el de asemenea pentru obiectul ei, nu în toate aspectele pe care le poartă pentru om, pentru că aceasta nu îl înțelege ca Creator, Păstrător, Conducător, sau Binefăcător. Acestea sunt aspectele crezute, dar nu ele sunt baza credinței mântuitoare.

Aceasta are de a face cu el doar în acele relații în care el este privit în legătură specială cu mântuirea.

(a) Ca Dumnezeu al sfințeniei, urând păcatul, el însuși infinit în puritate, înaintea căruia chiar îngerii sunt învinuiți de prostie.

(b) Ca un Dumnezeu al justiției, care cu siguranță va pedepsi orice păcat, chiar cel mai mic.

(d) Ca omniscientul cercetător al inimilor, care cunoaște chiar cele mai secrete gânduri și intenții ale inimii.

(e) Ca Dumnezeul Atotputernic și viu, în ale cărui mâini este un lucru de temut să cazi.

(f) Ca Dumnezeul care nu îi place moartea păcătosului, ci mai degrabă mântuirea lui.

(g) Ca Dumnezeu, a cărui iubire pentru lume l-a trimis pe Fiul său pentru mântuirea ei.

(h) Ca un Dumnezeu, milostiv și îndurător, și îndelung răbdător, etc. Exod 34:6, 7.

(i) Ca un Dumnezeu, iertând nelegiuirea, fărădelegea, și păcatul.

(j) Ca un Dumnezeu, promițând și dând ajutorul Duhului său către cei care îl caută.

(k) Ca un Dumnezeu, care justifică pe cei care se încred în el pentru iertarea prin Cristos.

(l) Ca un Dumnezeu, care poate și va asigura mântuirea finală a poporului său. Ioan 10:28, 29; Romani 11:29; Filipeni 1:6; 1 Petru 1:5.

(2.) În Dumnezeu Tatăl ca Tată.

(a) Care, de la început, ne-a ales în Cristos. 2 Tesaloniceni 2:13; Efeseni 1:4.

(b) Care ne-a iubit. 2 Tesaloniceni 2:16; 1 Ioan 4:19.

(d) Ca acela care acordă neschimbat harul. Iacov 1:17; Romani 11:29.

(e) Ca autor al unor promisiuni excepțional de mărețe și prețioase. 2 Petru 1:4; 2 Corinteni 1:20.

2. Un alt obiect al credinței este Cristos.

(1.) În persoana și lucrarea lui.

(a) Ca Fiul lui Dumnezeu, dând demnitate și valoare lucrării de ispășire.

(b) Ca om; ca reprezentant corespunzător al nostru, deoarece a suferit pentru noi, și ca simpatizând pe deplin cu noi.

(c) Ca Dumnezeu-om, astfel unind natura divină cu cea umană într-o singură persoană, astfel că noi putem spune că el este Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, care a purtat păcatele noastre și a murit pentru mântuirea noastră.

(2.) În mărturia lui, cu privire la sine ca trimis de Dumnezeu, și cu privire la lucrarea lui ca aprobată de Dumnezeu.

(3.) În iubirea și harul său abundent, precum este văzut în umilința lui, și măreția sacrificiului său personal pentru noi.

(4.) În dorința lui serioasă ca păcătoșii să vină la Dumnezeu prin el.

(5.) În asigurările răspunsurilor la rugăciunile noastre.

(6.) În promisiunile lui de har până la sfârșit.

(7.) În prezența lui constantă cu noi, simpatizând, ajutând, rugându-se pentru noi, și asigurând acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu.

(8.) În toate slujbele lui, Profet, Preot și Rege.

3. Duhul Sfânt este de asemenea un obiect al credinței.

(1.) Cu privire la prezența lui promisă.

(2.) Cu privire la lucrarea din inimă, fiind lucrarea lui.

(3.) Cu privire la puterea lui de a realiza aceasta până la sfârșit.

REMARCĂ. Astfel se vede că nu doar Divinitatea, ci persoane separate în ea, sunt obiecte ale credinței mântuitoare. De aici unirea tuturor în Botez. Chiar dacă ar fi adevărat că “botezat în numele Domnului Isus” înseamnă că era folosită o formulă diferită, totuși acest botez implica o cunoaștere a Trinității, și ar fi fost de fapt un botez cu respect față de acea Trinitate.

IV. Natura credinței mântuitoare poate fi încă mai departe văzută prin observarea altor cuvinte prin care ea este exprimată. [Vezi cartea lui Gill, Divinitatea, 2:395-400 pentru afirmații depline despre următoarele puncte luate, cu excepția celui de-al patrulea, de la el.]

1. Ca privind spre Cristos. Isaia 45:22; Mica 7:7. Ilustrate prin șarpele înălțat. Ioan 3:14, 15.

2. Ca venind spre el. Isaia 55:1; Matei 11:28; Ioan 6:37, 44, 45, 65.

3. Ca fugind spre el și punând stăpânire peste el. Evrei 6:18.

4. Ca mâncând și bând cu el. Ioan 6:51-58.

5. Ca primindu-l. Coloseni 2:6.

V. Faptul că cele de mai sus sunt natura credinței mântuitoare va apărea mai departe prin contrastul cu alte feluri de credință care au încercat să fie substituite cu ea.

1. Credința implicită. Romano-Catolicii pretind că credința trebuie să fie în biserică, – simplu în ea; în doctrinele ei în măsura în care sunt cunoscute; ci în ei ca crezând în autoritatea bisericii nu pe vreo oricare altă înțelegere a adevărului lor.

Aceasta într-adevăr face biserica un fetiș, un simplu farmec, care dă mântuire simplu pentru că unul încredințează mântuirea în mâinile ei.

Este ca și când, cu credința noastră implicită în Biblie, ar trebui să spunem că cel care crede Biblia este mântuit, fie dacă cunoaște conținutul ei fie nu îl cunoaște.

Încrederea noastră, nici în Cristos, nici în Biblie, este de acest fel. Ea este bazată pe o încredere inteligentă, nu oarbă, față de adevărurile învățate. Noi pur și simplu nu ne punem credința oarbă în nimic din ceea ce nu înțelegem, pentru că Dumnezeu a învățat aceasta. Dar întreaga speranță de mântuire și credință, în orice altă privință este eficientă și operativă, este în ceea ce noi credem, nu în faptul că aceasta este adevărat, ci în cunoștința cărui fapt aceasta este adevărat ne este transmis. Mântuirea noastră nu stă în credința că, cărțile din Biblie ne învață adevărul, ci în credința despre lucrurile pe care ele le învață.

2. Credința istorică. Aceasta este o simplă încredințare intelectuală despre adevărurile învățate în Scripturi ca fapte istorice; că a existat o persoană ca Isus, care, fiind Fiul lui Dumnezeu, a lucrat mântuirea noastră și a poruncit acum tuturor oamenilor să se pocăiască și să se boteze pentru păcatelor.

Un fapt care favorizează înlocuirea acesteia pentru credința care se încrede în Cristos cu inima, este aceea din zilele apostolice, astfel era pericolul susținerii că doar Cristos și nimeni altul nu ar fi apt să facă astfel, care nu a crezut din inimă în el. Un altul este cel al noii religii prezentate în sine în puncte proeminente în opoziție față de vechi, acceptarea acestor puncte ar fi datorată doar unei credințe din inimă în Isus. De aici limbajul din 1 Ioan 4:15, “Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el în Dumnezeu.” Și alte pasaje similare.

Totuși, din fericire avem suficientă învățătură pentru a arăta care este credința adevărată.

Există cazul lui Simon Magul, Fapte 8:13-24. Evident el a avut credința istorică, și totuși Apostolul este condus să spună despre el, versetul 21, “Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.” Cazul lui Iuda este de asemenea unul al unei credințe istorice simple.

Totuși, faptul că acea credință, este o lucrare a inimii, este evident din următoarele pasaje:

Fapte 2:37. “După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în inimă, și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: “Fraților, ce să facem?”

Romani 10:8-10. “Ce zice ea deci? “Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.” Și cuvântul acesta este cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn, și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”

Vezi o ilustrație a diferenței dintre credința istorică și acceptarea din inimă a adevărului în Ioan 12:42, 43 și Romani 10:16-21.

2 Corinteni 3:3. “Voi sunteți arătați ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe niște table de piatră, ci pe niște table care sunt inimi de carne.” De asemenea în versetul 6, “care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viața.”

Evrei 10:22. “să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu inimile stropite și curățite de un cuget rău, și cu trupul spălat cu o apă curată.”

2 Timotei 2:22. Creștinii sunt descriși ca unii care “îl cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.”

Aceasta este dovedit de toți cei care au văzut necesitatea și natura Regenerării, Convertirii și Pocăinței.

Hodge, [Schițe, p. 473] oferă această dovadă în plus din efectele credinței. “Scripturile declară că prin credință, creștin “îmbrățișează promisiunile,” “este convins de promisiuni,” “din slăbiciune este făcut puternic,” “devine viteaz în luptă,” “mărturisește despre sine că este un pelerin căutând o țară mai bună.” Deoarece credința într-o amenințare în mod necesar implică frică, tot așa credința într-o promisiune implică în mod necesar încredere. “În plus, credința stă pe veridicitatea lui Dumnezeu și, de acea, în mod necesar implică încredere. Evrei 10:23 și întregul capitol 11.”

3. Asigurarea interesului personal în mântuirea lui Cristos; astfel că cineva poate spune, știu că Cristos a murit pentru mine, că eu sunt unul dintre aleșii săi, că păcatele mele au fost înlăturate de el, și eu am fost împăcat cu Dumnezeu prin el.

Astfel nu poate fi natura credinței mântuitoare, pentru că

(1) Aceasta nu este experiența unei vieți creștine timpurii, ci a unei etape avansate din ea.

(2) Pentru că nu acesta este obiectul credinței creștine. Acel obiect este Cristos, și afirmațiile adevărului lui Dumnezeu referitoare la el și la mântuire. Acele afirmații sunt generale atât cât este făcută revelația. Ele sunt făcute personale prin acceptarea noastră. Dar credința noastră intră în acea condiție. Dacă noi putem să ne satisfacem că credința noastră este fără îndoială autentică, nu doar temporară, ci de fapt una înrădăcinată în Cristos, putem câștiga această asigurare, dar acea asigurare nu ar sta pe Cuvântul lui Dumnezeu, nici pe mântuirea lui Cristos, și pe dovada permisă de lucrarea Duhului în inimile noastre. [Vezi cartea lui Hodge, Schițe, p. 478.]

(3) Scripturile ne oferă un exemplu în Pavel cu privire la un creștin adevărat care a putut spune “Ci mă port aspru cu trupul meu, și-l țin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.” 1 Corinteni 9:27. Vezi de asemenea Filipeni 3:12-14.

(4) “Din îndemnurile adresate către cei care erau deja credincioși, de a ajunge la asigurarea unui grad de credință dincolo de cel de care ei deja se bucurau.” [Cartea lui Hodge, Schițe, p. 478.]

(5) “Din experiența poporului lui Dumnezeu din toate erele.” [Cartea lui Hodge, Schițe, p. 478.]

Remarca 1. Totuși, asigurarea care nu este astfel o parte din credința mântuitoare, este una care poate fi atinsă, și fără îndoială a fost atinsă frecvent.

(a) Aceasta este afirmată direct. Romani 8:16; 2 Petru 1:10; 1 Ioan 2:3; 3:14; 5:13.

(b) Exemplele Scripturale sunt date despre atingerea ei, ca Pavel. 2 Timotei 1:12; 4:7, 8.

(c) “Mulți creștini eminenți s-au bucurat de o asigurare stăruitoare, a cărei autenticitate a umblării și conversației lor sfinte era un sigiliu indubitabil.” [Cartea lui Hodge, Schițe, p. 478.]

Remarca 2. Motivele pe baza cărora un om poate fi asigurat de mântuire sunt

(a) Adevărul divin despre promisiunile mântuirii.

(b) Dovada interioară a acelor haruri către acele promisiuni sunt făcute.

(c) Mărturia despre adopția Duhului, Romani 8:15, 16, mărturisind cu duhurile noastre că noi suntem copiii lui Dumnezeu, care Duh, Efeseni 1:13, 14; 2 Corinteni 1:21, 22, este solemn cu privire la moștenirea noastră, prin care noi suntem sigilați pentru ziua răscumpărării. [West. Conf., capitolul 18, citat în Cartea lui Hodge, Schițe, p. 479.]

“Această asigurare autentică,” spune Hodge (Schițe, p. 479), “poate fi deosebit de acea arogantă încredere care este o iluzie de la Satan, în principal prin aceste remarci. Asigurarea adevărată, 1, naște umilință neprefăcută, 1 Corinteni 15; 10; Galateni 6:14; 2, conduce la o mereu crescândă sârguință în religia practică, Psalmul 51:12, 13, 19; 3, la auto-examinare sinceră și o dorință de a fi cercetat și corectat de Dumnezeu, Psalmul 139:23, 24; 4, la aspirații constante după o conformare îndeaproape și o mai intimă comuniune cu Dumnezeu, 1 Ioan 3:2, 3.”

4. Credința temporară sau amăgitoare. Aceasta are multe semne ale unei credințe adevărate. De aici aceasta nu este doar receptarea intelectuală a faptelor istorice, ci o acceptare bucuroasă a lor. Acesta este cazul seminței în locurile stâncoase care reprezintă omul care aude cuvântul și îl primește repede cu bucurie. Dar pilda ne învață că solul nu era pregătit. De aceea, aceasta nu în inima regenerată aceasta apare. De aceea, dovada caracterului său temporar va apărea în curând. Acesteia îi lipsesc următoarele caracteristici ale credinței mântuitoare și poate fi astfel deosebită de aceasta prin:

(1.) Continuarea în a se încrede în Cristos, și devotament față de el și slujirea lui.

(2.) Dorința de a fi folositor în lucrarea lui Cristos.

(3.) Prezența în datoria creștină.

(4.) Iubirea rugăciunii și a cuvântului lui Dumnezeu, și a întâlnirilor cu poporul lui pentru închinare.

(5.) Iubire devotată față de copiii lui Dumnezeu.
(6.) Progres în cunoștința de sine și a păcatului, și a lui Cristos ca Mântuitor.

(7.) Progres în iubirea sfințeniei și urârea păcatului, cu o mărită convingere față de acestea, și umilință cu privire la păcătoșenie.

VI. Prin această credință mântuitoare noi vom atinge unirea vitală cu Cristos. Totuși, aceasta nu este pe un temei meritoriu, nici o cauză care procură o astfel de unire, ci simplu actul de alipire de el și încredere în el care devine cauza instrumentală a unei astfel de uniri. Romani 4:16.

1. Există mai multe sensuri în care creștinii vorbesc despre a fi în Cristos.

(1.) Prin alegere; “Aleși în el.”

(2.) Prin reprezentare federală în lucrarea lui de ispășire.

(3.) Din unirea credincioșilor cu el prin credință.

Romani 16:7. “Spuneți sănătate lui Andronic și lui Iunia, rudele mele și tovarășii mei de temniță, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Hristos mai înainte de mine chiar.”

2 Corinteni 5:17. “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.”

2. Această unire este reprezentat în Scripturi prin imaginea unei vii și a ramurilor sale în Ioan 15:1-6, prin cea a unei pietre vii prin care creștinii ca pietre vii sunt zidiți ca o casă spirituală (1 Petru 2:4-6), prin Cristos, ca și cap, a căruia creștinii sunt membre (Efeseni 4:16), și ca soțul și soția (biserica), Efeseni 5:25-32. [Schițe, Hodge, p. 483.]

3. Pe de o parte această unire nu implică orice confuzie misterioasă a persoanei lui Cristos cu persoanele din poporul său; și pe de altă parte nu este doar o simplă asociere de persoane separate după cum există în societățile umane. Dar aceasta este o unire care (1.) determină statutul nostru legal pe aceeași bază cu a lui, (2.) care înviază și susține, prin influența Duhului său care locuiește în interior, viața noastră spirituală din fântâna vieții sale, și care transformă trupurile și sufletele noastre după asemănarea umanității sale glorificate.

De aceea, aceasta este,

“(1.) O unire spirituală. Sursa sa acționată și legătura este spiritul capului, care locuiește și lucrează în membri.” 1 Corinteni 6:17; 12;13; 1 Ioan 3:24; 4:13.

“(2.) O unire vitală, adică, viața noastră spirituală este susținută și hotărâtă în natura și în mișcarea sa de viața lui Cristos prin locuirea în interior a Duhului.” Ioan 14:19; Galateni 2:20.

“(3.) Aceasta îmbrățișează întreaga noastră persoană, trupul prin duhul nostru.” 1 Corinteni 6:15, 19.

“(4.) Aceasta este o unire legală sau federală, astfel că toate responsabilitățile noaste legale sau de legământ stau pe Cristos, și toate meritele lui legale sau de legământ sunt adăugate la noi.”

“(5.) Aceasta este o unire indisolubilă.” Ioan 10:38; Romani 8:35, 37; 1 Tesaloniceni 4:14, 17.

“(6.) Această unire este între credincios și persoana Dumnezeului-om în slujba lui ca Mijlocitor. Instrumentul său imediat este Duhul Sfânt, care locuiește în noi, și prin el noi suntem uniți vital și ne împărtășim cu întreaga Divinitate de vreme ce el este Duhul Tatălui, cât și cel al Fiului.” Ioan 14:23; 17:21, 23. [Hodge, Schițe, pag. 483 și 484.]

VII. Diferența între credință și speranță.
Că ele nu sunt aceleași este evident din 1 Corinteni 13:13, unde ele sunt clar distinse una de alta; vezi de asemenea în Romani 5:2-5; 1 Petru 1:21; Evrei 11:1. Ilustrat de Romani 4:18.

S-a obiectat că viziunea luată, că credința mântuitoare implică încrederea, face aceasta la fel cu speranța, și, de aceea, credința trebuie să fie de o astfel de natură, de a nu include încrederea.

Dar credința și speranța creștină diferă,

1. În natura lor. (a) Credința este o bizuire pe ceva acum prezent cunoscut sau crezut. Speranța este privirea înainte spre ceva în viitor, cu mai multă sau mai puțină așteptare de a primi aceasta. Credința poate deveni asigurarea lucrurilor sperate dar nu speranța care privește înainte spre ele.

Credința este încredere, Speranța este așteptare. Fiecare implică ideea de încredere, dar cu folosirea de prepoziții diferite. Credința este încredere în sau bizuire pe orice persoană sau lucru. Speranța este încredere cu privire la o anume persoană sau lucru, sau așteptare a întâmplării a ceva dezirabil.

Vezi fiecare pasaj din Concordanța lui Cruden, unde “speranța” este descrisă în următoarele exemple: Fapte 23:6; 24:15; 26:6; 28:20; Romani 8:24; 15:4; 1 Corinteni 15:19; 2 Corinteni 3:12; Coloseni 1:5, 23, 27; 1 Tesaloniceni 5:8.

(b) Așteptarea bucuroasă intră în natura speranței, dar nu în cea a credinței. Doar din cauza lucrurilor crezute se naște o speranță bucuroasă, încrederea creștinului poate fi confundată cu speranța.

2. Speranța este rezultatul sau efectul credinței și, de aceea, nu credința în sine. Romani 5:2-5; Romani 15:4, 13; Galateni 5:5; Evrei 11:1.

3. Ele diferă în obiectul lor. Credința stă pe Cristos și lucrarea lui pentru mântuirea noastră și pe promisiunile făcute de binecuvântări. Speranța stă în binecuvântările rezultate din acea lucrare și acele promisiuni. Obiectul său este mântuirea, libertatea față de păcat, cerul, gloria viitoare. Nu putem spune că avem credință în mântuire, ci în Mântuitor și lucrarea lui; noi nu avem credința în eliberarea viitoare față de păcat; ci o avem în eliberarea promisă. Tot astfel noi nu avem credință în cer sau în slavă; ci în acestea ca promise nouă.