de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 33 – POCĂINȚA
Doctrina Scripturală a Pocăinței este de învățat în parte din înțelesul cuvântului original grecesc folosit pentru a o exprima, și în parte din aplicarea lui la o chestiune care este în sfera moralei.
I. Există două forme de cuvinte folosite în Noul Testament, care sunt traduse pocăi și pocăință.
Doar unul dintre acestea este folosit cu privire la pocăința asociată cu mântuirea de la păcat. Acesta este verbul metanoeo, și substantivul corespunzător metanoia. Celălalt verb este metamelomai, substantivul care nu apare în Noul Testament, ci apare în Septuaginta în Osea 11:8. Verbul este folosit în Septuaginta, în Psalmul 110:4; și Ieremia 20:16. Acesta este de asemenea cuvântul folosit în Noul Testament în Matei 21:29, care spune despre fiul care a refuzat să asculte porunca tatălui său de a lucra în vie, “după aceea el s-a pocăit și a mers.” Tot astfel, acesta se găsește în Matei 21:32 și 27:3, acesta din urmă fiind cazul lui Iuda. Pavel îl folosește în Romani 11:29; și 2 Corinteni 7:8, 10. Acesta este de asemenea cuvântul folosit în Evrei 7:21. În toate celelalte locurile, tradus prin pocăi și pocăință în Noul Testament, originalul este metanoeo sau metanoia. Acest cuvânt înseamnă a reconsidera, a percepe după aceea, și de aici schimbarea viziunii cuiva, a minții, sau a scopului, sau chiar a judecății, implicând dezaprobarea și abandonarea opiniilor și scopurile din trecut, și adoptarea altora care sunt diferite. În toate cazurile de schimbare interioară nu este necesară o schimbare o comportamentului exterior, iar o astfel de schimbare interioară nu este însoțită de regret. Aceste rezultate ar decurge din natura a ceea ce a provocat apariția schimbării.
De aceea, ajungem la înțelesul pocăinței creștine în parte prin înțelesul acestor cuvinte grecești, dar de asemenea în parte deoarece aceasta este exercitată cu privire la o chestiune de morală. Se vede că aceasta implică o schimbare în viața exterioară pentru că o astfel de schimbare este un rezultat al schimbării opiniilor interioare. Aceasta de asemenea include tristețe pentru păcat datorită unei schimbări a viziunii cu privire la natura păcatului și a sfințeniei, trebuie să fie însoțită de regret și de tristețe cu privire la faptele de păcat trecute.
Cuvântul metamelomai înseamnă a schimba grija cuiva, a regreta; ideea de tristețe îl însoțește mereu.
Cele două cuvinte sunt aproape sinonime în înțelesul lor secundar, și fiecare este folosit în acest sens secundar în Noul Testament. Totuși, metanoeo, urmărește sentimente de tristețe și schimbare a vieții înapoi spre o schimbare interioară de opinie și judecată cu privire la natura păcatului și a sfințeniei, și a relațiilor dintre om și Dumnezeu. Probabil cu această ocazie acesta este exclusiv folosit despre pocăința adevărată în Noul Testament. Aceasta nu este o simplă tristețe, sau o remușcare, care poate trece, sau conduce la disperare spre alte păcate, sau să umple sufletul cu anxietate, ci aduce o schimbare sinceră în sufletul interior față de Dumnezeu și sfințenie, care durează și este eficientă, și care poate fi asociată cu pacea și bucuria în cei credincioși.
II. Pentru a arăta explicit ce este Pocăința creștină, se poate afirma că aceasta include
1. O percepție intelectuală și spirituală a opoziției dintre sfințenia din Dumnezeu și păcatul din om. Aceasta nu privește la păcat ca fiind cauza pedepsei ci îl detestă pentru că el este josnic înaintea lui Dumnezeu și implică o vină ticăloasă în toți cei care sunt păcătoși.
2. Aceasta include, în consecință, tristețe și dezgust față de sine, și o dorință serioasă de a scăpa de răul păcatului. Sufletul pocăit nu simte atât de mult mărimea pericolului său cât mărimea păcătoșeniei lui.
3. De asemenea, acesta include o întoarcere serioasă către Dumnezeu pentru ajutor și eliberare de păcat, căutând iertare pentru vină și ajutor pentru a scăpa de prezența lui.
De asemenea, ea este însoțită de un regret adânc din cauza păcatelor comise în trecut, și de determinare, ca, prin ajutorul lui Dumnezeu să evite păcatul și să trăiască în sfințenie după aceea. În această privință, inima care anterior era împotriva lui Dumnezeu și pentru păcat, este acum împotriva păcatului și este pentru Dumnezeu.
Din aceste fapte se va vedea că
(1.) Scaunul pocăinței adevărate este în suflet. Aceasta nu este în sine o simplă cunoștință intelectuală despre păcat, nici tristețea care o însoțește, nici viața schimbată care decurge din ea; ci este înțelegerea sufletului cu privire la caracterul său ticălos, care naște groază și dezgust față de sine care o însoțește, și o hotărâre de a părăsi păcatul care decurge din aceasta.
(2.) Pocăință adevărată este incompatibilă cu continuarea în păcat deoarece harul este abundent.
(3.) Pocăința adevărată constă din emoție mentală și spirituală, și nu o disciplinare exterioară auto-impusă. Chiar viața evlavioasă și devotamentul față de Dumnezeu, care urmează nu sunt descrise ca pocăință, ci ca roade vrednice de pocăință.
III. Scriptura învață că autorul pocăinței adevărate este Dumnezeu operând prin adevăr asupra inimii reînnoite.
Fapte 5:31. Se spune despre Cristos că a fost înălțat “să dea pocăința lui Israel, și iertarea păcatelor.”
Fapte 11:18. “După ce au auzit aceste lucruri, s-au potolit, au slăvit pe Dumnezeu, și au zis: “Dumnezeu a dat deci și Neamurilor pocăință, ca să aibă viața.”
Mijlocul folosit este predicarea și alte arătări ale adevărului. Pocăința, la fel ca și credința, vine prin auzirea cuvântului. Prin aceasta, oamenii sunt îndemnați spre acea sarcină, și câștigă cunoștința adevărurilor predate de Dumnezeu, prin înțelegerea spirituală prin care oamenii sunt conduși spre adevăr.
