de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 30 – REPROBAREA
Doctrina Alegerii este intim asociată și implică cea a Reprobării. Cea din urmă s-a întâlnit cu și mai mare opoziție, și înțelegerile greșite despre ceea ce ortodocșii învață despre acest subiect au fost chiar mai numeroase.
Afirmațiile Scripturale despre Reprobare sunt că Dumnezeu, în veșnicie, când i-a ales pe unii, tot astfel nu i-a ales pe alții; aceasta ca rezultând din această ne-alegere, dar nu ca fiind în mod eficient cauzat de aceasta, el îi neglijează în acordarea de favoruri speciale arătate celor Aleși, și, în această manieră mai departe rezultând, că condamnă oameni, din cauza păcatului spre distrugere veșnică, și în timp ce ei sunt în starea de păcat și condamnare, el efectuează sau permite împietrirea inimii lor, astfel că adevărul lui nu este apreciat, ci de fapt respins.
Potrivit acestei afirmații există patru puncte implicate în decrete referitoare la Reprobare:
1. Decretul de a nu alege.
2. Decretul de a neglija în acordarea de har divin.
3. De a condamna pentru păcatele comise.
4. De a împietri împotriva adevărului toate sau unele persoane, deja păcătoase, și de a-i înrăi în păcat.
În considerarea acestei doctrine ne întâlnim cu dificultatea rezultând din lipsa de cunoștință a scopului lui Dumnezeu în acțiune. Se poate pune întrebarea dacă putem ajunge cumva la aceasta; totuși pentru a înțelege pe deplin acest subiect, trebuie să cunoaștem acel scop. Astfel, dacă putem să îl învățăm, vedem cu ce proprietate trebuie să ne supunem pentru a accepta simplu ceea ce spune Dumnezeu.
O atentă examinare a celor patru puncte indicate va arăta că al treilea și al patrulea dintre ele au referință necesară la păcătoși, și că celelalte două nu au. Acestea sunt doar astfel conectate, pentru că Dumnezeu, în îndeplinirea scopului său, a ales să facă aceasta prin crearea omului, și prin a-i permite să cadă. Aceasta se poate arăta prin presupunerea că Dumnezeu are un obiectiv măreț în vedere pentru a fi realizat de ființe alese dintre cele care să rămână sfinte, ca printr-o parte din oștile cerești. El îi selectează pe unii ca fiind cei prin care el va realiza scopul său; el îi respinge pe alții ca ne alegând să îi folosească. El le dă celor dintâi un har special pentru a-i potrivi pentru lucrarea lor sau pentru a înlătura orice imperfecțiune de la ei. Planul lui ne necesitând ca lor să le fie permis să cadă, actul respingerii și refuzul să adauge harul special dat altora constituie în acest caz toată Reprobarea. Scopul lui Dumnezeu față de om, pe de altă parte, afectat de o rasă căzută, și de aici celelalte două puncte, în acord cu determinarea lui de a permite omului să cadă, sunt asociate și alcătuiesc împreună o parte din decretul Reprobării, cu care de altfel ei nu ar avea nici o legătură în mod necesar.
Faptul că Dumnezeu a permis omului să cadă este neîndoielnic. Este dincolo de puterea noastră de a arăta cum este aceasta consecvent cu dreptatea și mila lui. Aceasta ar trebuie să fie recunoscut de toți, pentru că Dumnezeu a făcut aceasta.
În aceeași manieră trebuie să tratăm cu orice rezultat care decurge din orice doctrină în legătură cu acest scop. Dacă a fost drept pentru Dumnezeu să permită omului să cadă, pentru a-și îndeplini scopul său, este drept să îl condamne pentru păcatul lui. Dar legătura de condamnare pentru păcatul lui astfel permisă cu respingerea din numărul celor prin care scopul este efectuat, nu se extinde mai departe decât atât, din circumstanțele cazului, cei respinși într-o parte a decretului devin cei condamnați în altă parte.
Dar relația purtată de aceste două părți ale decretului va fi văzută mai bine de următorul tabel arătând ce este făcut de o parte pentru cei Aleși, și de partea cealaltă pentru cei respinși.
| 1. Alegerea din buna plăcere. | 1. Respingerea din buna plăcere. |
|
Păcatul a fost comis |
|
| 2. A recupera prin Evanghelie și har special.
3. Astfel recuperați, pentru a-i glorifica. |
2. A nu recupera, ci a-i lăsa păcătoși.
3. Astfel lăsați păcătoși, pentru a-i condamna pentru păcat, și a-i împietri pe unii din cei care au fost astfel lăsați. |
În aranjarea astfel a acestui tabel nu s-a făcut nici o referință la viziunea Sublapsarianilor sau a Supralapsarianilor. Doctrina Reprobării nu este afectată de schema nici uneia. Aceasta poate fi arătat prin prezentarea decretelor așa cum sunt învățate de fiecare.
Sublapsarianii învață că a existat un:
1. Decret al lui Dumnezeu de a se glorifica pe sine în ridicarea bisericii în care harul său să fie special manifestat.
2. Pentru a crea oameni pe care el i-a selectat și respins pentru compunerea acesteia.
3. A permite căderea.
4. A-l trimite pe Cristos să răscumpere.
Viziunea Sublapsariană este:
1. Un decret pentru a crea.
2. A permite căderea.
3. A alege pe unii pentru viața veșnică.
4. A-l trimite pe Cristos pentru răscumpărarea și mântuirea lor.
Singura diferență în decretul de Reprobare așa cum este susținut de aceste viziuni este că Sublapsarianii presupun că omul a fost decretat ca, căzut, înainte decretat ca ales, sau respins; totuși ei neagă faptul că respingerea a fost din cauza păcatului sau a ne-alegerii, pentru că dacă era așa, spun ei, ceilalți ar fi fost respinși, fiind în mod egal în păcat. Viziunea Supralapsariană presupune că alegerea spre un anumit scop și respingerea au avut lor înainte de decretul de a permite căderea a fost primit. Potrivit teoriei lor, ultimele două puncte ale decretului au fost singurele care eu fost numite o legătură accidentală cu aceasta.
Afirmația preliminară va pregăti calea pentru dovada Scripturală a punctelor indicate.
I. Decretul de a respinge pe unii.
1. Aceasta este implicat în doctrina Alegerii. Alegerea unora și nu a tuturor, implică ne-alegerea și astfel respingerea altora.
2. Dar aceasta este clar învățat în Scriptură:
(1.) În astfel de pasaje care declară mântuire că nu a fost atinsă pentru că Dumnezeu nu a dat mijloacele. Acestea vor fi prezentate sub următorul titlu general.
(2.) În acestea care declară că mântuirea nu a fost atinsă pentru că oamenii nu erau dintre Aleși, sunt
Ioan 6:65. “Și a adăugat: “Tocmai de aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”
Ioan 10:26. “Dar voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteți din oile Mele.”
1 Corinteni 1:26. “De pildă, fraților, uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales.”
(3.) În toate astfel de pasaje care declară predestinarea, sau rânduirea de către Dumnezeu a acestor persoane pentru condamnare fie pentru distrugere. Deși rezultatul direct al acestui decret pentru a fi eficient cauzat de acesta, aceste lucruri totuși dovedesc respingerea unora care, sub circumstanțele care apar astfel accidental, sunt astfel predestinate.
1 Petru 2:8. “și “o piatră de poticnire, și o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, și la aceasta sunt rânduiți.”
Iuda 4. “Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scriși de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioși, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, și tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân și Domn Isus Hristos.”
1 Tesaloniceni 5:9. În acest capitol, Apostolul spune despre răul care va veni în ultimele zile asupra unora, și apoi spune: “Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos.”
(4.) În ilustrațiile despre gemeni, olar, și lut în capitolul 9 din Romani.
(5.) În același capitol sunt folosite cuvinte în mod direct expresiv despre adevărul implicat.
Romani 9:18. “Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.”
(6.) Apostolul învăța această doctrină în capitolul nouă din Romani și în versetele 20 și 21 au anticipat și au răspuns obiecția la o întrebare, de ce ar trebui să-i pedepsească Dumnezeu pe cei care astfel împlinesc voia lui, prin a spune: “Dar, mai degrabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: “Pentru ce m-ai făcut așa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste, și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară?”
II. Al doilea punct de dovadă este că Dumnezeu transmite prin unii darul harului său special.
Faptul că Dumnezeu a dat multe mijloace de har asupra multora de a nu mântuiți este admis; dar ceea ce trebuie să fie arătat este că există mijloace speciale efective care îi distinge pe cei Aleși, și care nu sunt acordate altora.
Limbajul din Scriptură în acest punct este dublu. Există pasaje care vorbesc simplu despre reținerea privilegiilor, și altele care par să meargă dincolo de acestea și afirmă o influență pozitivă exercitată pentru a-i țină la distanță pe oameni de adevăr. Înțelesul acestei clase din urmă de oameni va fi examinat când vom ajunge să vorbim despre al patrulea punct. În prezent ei sunt prezentați ca și când ei nu au înțeles mai mult decât simpla neglijare de a acorda aceste avantaje spirituale.
Deuteronom 29:4. “Dar Domnul nu v-a dat minte să pricepeți, nici ochi să vedeți, nici urechi să auziți, până în ziua de azi.”
Iov 17:4. “Căci le-ai încuiat inima în fața priceperii. De aceea nici nu-i vei lăsa să biruie.”
1 Samuel 2:25. După ce Eli i-a îndemnat pe fiii lui să se înfrâneze din a face poporul Domnului să păcătuiască, se spune, “Dacă un om păcătuiește împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuiește împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?” Totuși ei n-au ascultat de glasul tatălui lor, căci Domnul voia să-i omoare.”
Isaia 6:9. “El a zis atunci: “Du-te și spune poporului acestuia: “Într-una veți auzi și nu veți înțelege; într-una veți vedea, și nu veți pricepe!”
Romani 11:7, 8. “Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămășița aleasă a căpătat; pe când ceilalți au fost împietriți, după cum este scris: “Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă, și urechi ca să n-audă, până în ziua de astăzi.”
Matei 13:11-15. “Isus le-a răspuns: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da, și va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, și măcar că aud, nu aud, nici nu înțeleg. Și cu privire la ei se împlinește prorocia lui Isaia, care zice: “Veți auzi cu urechile voastre, și nu veți înțelege; veți privi cu ochii voștri, și nu veți vedea. Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, și-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înțeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, și să-i vindec.” Paralela din prima parte este în Luca 8:10, și despre ultima în Marcu 4:12. Pasaje similare sunt de asemenea în Ioan 12:39, 40 și Fapte 28:25-27.
2 Corinteni 3:15. “Da, până astăzi, când se citește Moise, rămâne o maramă peste inimile lor.”
Aceste texte vor fi suficiente când se amintește că declarații clare sunt făcute aici, se poate adăuga dovada oferită de toate aceste pasaje care, învață că Dumnezeu acordă doar asupra celor aleși mântuirea, cu astfel de binecuvântări însoțitoare care conduc fără greșeală către aceasta, arătând că aceste binecuvântări sunt de asemenea oprite de la cei ne-aleși.
În prezent se pretinde că aceasta se face simplu ca un act de refuzare. Ce se înțelege prin aceasta va fi arătat mai departe.
Întrebarea care a fost ridicată despre cele două puncte considerate mai sus, dacă decretul care îi privește pe ei este pozitiv sau negativ. Printr-un decret pozitiv este înțeles unul care implică un exercițiu actual direct al voii lui Dumnezeu. Un decret negativ este unul în care efectul rezultat decurge ca rezultatul exercițiului actual al voii despre altceva.
Răspunsul la această întrebare depinde de natura unirii diferitelor părți ale decretului reprobării. După unii teologi toate cele patru puncte implicate în decret sunt incluse în unul și prin Reprobare ei înțeleg predestinarea reală către distrugerea unor anumite persoane, după cum de fapt este și predestinarea altora către mântuire prin Alegere. Alții înțelegând aceasta a fi o afirmație falsă, au separat primul și al doilea punct de al treilea și al patrulea, unindu-le împreună, totuși, ca unul, și dând acestora numele Preterition. Marea dificultate pe care o întâlnesc aceștia, rezultă din faptul că în timp ce este adevărat că simpla neglijare de a acorda anumite binecuvântări asupra unora, poate avea loc fără ca ființa lor să fie concepută în minte, și poate, de aceea, este un simplu act negativ, alegerea unora atât de necesar implică respingerea altora după cum cere acea respingere să însoțească actul de alegere. De aceea, respingerea trebuie să fi însoțit Alegerea. Chiar în faptul că unii au fost aleși, a fost implicat în respingerea altora. [Dar chiar aici nu trebuie să fie trecut cu vederea că respingerea nu a fost din favoarea lui Dumnezeu, nu din mântuire, nu din speranța de milă. Respingerea nu are nimic de a face cu acestea. Pierderea acestora rezultă din păcat.] Dar legătura intimă între cei aleși și cei ne aleși nu există în acordarea darurilor sau harurilor. Acestea au fost acordate celor aleși, și neacordate asupra celor nealeși. De aici nici un act pozitiv al lui Dumnezeu nu are loc cu privire la cei nealeși. În consecință, este mai bine să împărțim această parte a decretului și să considerăm Respingerea ca un act pozitiv, și Preterition în acordarea harului ca unul negativ.
Din primul și al doilea, al treilea și al patrulea punct rezultă în consecință dar nu efectiv. Aceasta a fost arătat mai înainte. Ele nu rezultă din acestea, astfel încât să fie consecințele lor, ci ele de fapt sunt cauzate doar de păcatul omului și sunt legate doar cauzal de acestea. Nu este nici ca un efect al Alegerii sau al Respingerii sau al Preterition că omul a căzut, sau păcătuiește, sau este condamnat, sau va fi distrus. Simplul efect este că el nu este salvat, și în consecință este lăsat acolo unde el ar fi fără aceste fapte. Ele nu conduc spre distrugere. Ele pur și simplu nu îl salvează de la aceasta.
III. Al treilea punct nu are nevoie de vreo dovadă în prezent. Condamnarea pentru păcatele pe care omul le comite este prea clar învățată în Cuvântul lui Dumnezeu. Din această condamnare cei Aleși sunt salvați prin har special, cei Respinși sunt lăsați supuși la aceasta și în consecință vor suferi de aceasta.
Acest decret al lui Dumnezeu este pozitiv, implicând un act al voii lui Dumnezeu cu referire la păcatul care este de pedepsit.
IV. Al patrulea punct al Reprobării este împietrirea unora sau a tuturor dintre cei Respinși împotriva adevărului, și împietrirea lor în păcat.
Despre unii sau despre toți păcătoșii se spune că sunt împietriți, pentru că potrivit definiției date, acest proces de împietrire trebuie să fie limitat sau nu. Dacă împietrirea făcută de Dumnezeu înseamnă nu mai mult decât simpla permitere a acelor influențe prin care aceasta se realizează, atunci aceasta este universală, pentru că influențele rele ale inimii și Satan fără îndoială conduc spre o creștere constantă a indispoziției pentru a sluji lui Dumnezeu. Dar dacă acel proces este de considerat un act special al lui Dumnezeu, acesta trebuie să fie îngrădit la acele persoane pe care Dumnezeu prin acte speciale de bunătate sau justiție le împietrește astfel că ei, într-un sens extraordinar, sunt opuși adevărului și sunt conduși să îl respingă.
Limbajul folosit în Scriptură cu privire la acest punct este foarte ferm. Singura întrebare este referitoare la înțelesul care este de atribuit unui singur punct. Este mai bine să afirmăm cele două poziții recunoscute ca adevărate și apoi să adăugăm cealaltă cu privire la care apare discuția.
1. Dumnezeu este reprezentat ca împietrind inima.
2. Aceasta este admis de toți a fi făcut atât de mult încât să permită acesteia să lucreze propria sa distrugere sau să nu influențeze spre a preveni influențele rele care ar avea acea tendință.
Nu este necesar să prezentăm dovezi din Scriptură cu privire la aceste puncte, ele fiind abundente, pentru acestea vor apărea clar în legătură cu al treilea care este că
3. Dumnezeu el însuși operează și afectează inima și înzestrările individului astfel că el este împietrit împotriva acceptării adevărului Evangheliei. Acest punct este susținut de multe pasaje din Scriptură și ar trebui, cel puțin pe scurt, să fie considerat.
(1) Aici se poate sugera din nou că, la o examinare a Scripturilor, aceasta se vede că este învățătura lui Dumnezeu, suntem legați, în simplitatea credinței, nu doar să primim aceasta, ci de asemenea să continuăm cu încredere fermă să credem și să susținem că aceasta este perfect consecventă cu caracterul lui Dumnezeu. Faptul că nu putem arăta că aceasta este astfel, nu ar trebui să ne facă să ezităm nici un moment după ce suntem convinși că Dumnezeu a învățat aceasta.
(2) Dar dacă este astfel învățat, aceasta poate apărea perfect consecvent cu acțiunea dreaptă a lui Dumnezeu și ar trebui să fie recunoscută ca astfel.
Contrariul a fost argumentat din faptul presupus că astfel păcătosul este împiedicat din a accepta planul de mântuire al Evangheliei. Dar aceasta nu este adevărat. Condiția lui anterioară deja a cauzat aceasta. Nu este vreo acțiune de-a lui Dumnezeu de a reține harul sau de a acorda o incapacitate mai departe, cea care îl conduce pe orice om să respingă Evanghelia. Toți sunt deja într-o astfel de stare de depravare încât ei vor refuza aceasta cu siguranță. Aceasta este dovedit din faptul că cei care resping Evanghelia sunt nu doar îngrădiți spre împietrire, ci cuprind toți păcătoșii, și că nimic nu poate preveni acest rezultat decât un act pozitiv al lui Dumnezeu prin care el îl salvează pe om de natura lui rea cât și de efectele acesteia.
Singurul rău atunci care apare cu privire la păcătos este că, sub aceste influențe, el păcătuiește mai liber și mai flagrant decât ar fi făcut altfel, sau că natura lui păcătoasă se dezvoltă mai rapid. Dar dacă ar fi greșit în Dumnezeu să facă ceva prin care aceasta se va realiza ar fi greșit să arunce pe om în iad; pentru că schimbarea stării din această viață în aceea are această tendință.
Această ilustrație sugerează într-adevăr ce face Dumnezeu sub acele circumstanțe, ceea ce nimic mai mult decât să aplice pedeapsa asupra individului din cauza păcatului lui. El este un păcătos în ochii lui Dumnezeu. Păcatul lui merită pedeapsă, și Dumnezeu îl pedepsește prin a da puterea lui mărită să facă rău, pedeapsa pentru răul deja făcut.
În această viziune a doctrinei nu este nimic mai greșit decât ceea ce este de obicei învățat de Arminiani cât și de Calviniștii de toate felurile, o zi în care se încheie ziua de har, când vine timpul în care se trece linia dincolo de care Dumnezeu nu mai arată favoare. Acea doctrină care afirmă o împiedicare veșnică de la lumină ca pedeapsă pentru rezistarea față de adevăr este exact de aceeași natură cu această formă condamnabilă în care acest punct al Reprobării poate fi prezentat.
(3) Dar, din nou, care sunt influențele care astfel sunt înclinate spre mântuire? Apar ele din drepturile omului, sau din pretențiile pe care el ca om se spune că le are asupra Creatorului său? Nicidecum. Ele sunt implicate, nu în Creație, ci în Răscumpărare. Ele sunt influențe, de aceea, care aparțin, în scopul lui Dumnezeu, doar celor aleși. Aceasta este adevărat, fie că privim ispășirea ca particulară, sau ca generală cu o aplicare particulară.
De aceea, aceste influențe vin la om simplu ca alese de Dumnezeu. Dumnezeu le poate opri față de toți ceilalți. El le oprește acestea față de păgâni. El ar putea să le oprească de la cei cărora le sunt astfel date. Dar dacă Dumnezeu poate în mod drept să le oprească de la oricine, el poate, cu o justiție egală, să se oprească mâna care ar fi întinsă să ia ceea ce el a intenționat că nu se va da. Atât timp cât lucrurile pe care el le reține sau îl împiedică pe om să le ia nu sunt lucrurile asupra cărora omul are vreo pretenție, Dumnezeu nu poate fi acuzat de nedreptate în faptul că acționează astfel. De aceea, admiterea acestei doctrine în forma ei cea mai rea poate fi apărată.
(4) Dar al patrulea, noi suntem datori să susținem această formă de doctrină, simplu din dorința de considerare față de metoda de acțiune a lui Dumnezeu, cât și din neglijarea limbajului Scripturii din altă parte. Să fie acestea considerate, și se va vedea că Dumnezeu nu ne învață că el împietrește direct inima cuiva. Trebuie să ne amintim
(a) Că există un sens în care se spune că Dumnezeu face tot ce s-a făcut. Orice se întâmplă trebuie să fie făcut de el, sau permis de el; și trebuie să fie făcut sau permis direct sau indirect, potrivit cu acțiunea lui, este directă sau prin mijloace secundare. Acum este obiceiul Scripturii să vorbească despre Dumnezeu ca făcând orice este făcut în oricare dintre aceste feluri. Dacă, de aceea, nu avem vreo indicație a modului său de acțiune, nu putem, din simpla declarație că Domnul a făcut-o, să decidem că el a făcut aceasta în mod direct, sau indirect, eficient, sau permisiv. Astfel Iosif a spus fraților săi, “Nu voi m-ați trimis încoace, ci Dumnezeu.” (Geneza 45:8), și totuși știm că acești oameni erau mijloacele lui Dumnezeu. Declarațiile Scripturii despre reprobare, sau împietrire, nu sunt mai puternice decât acestea care sunt astfel folosite relativ la chestiunile unde știm că Dumnezeu doar a acționat indirect sau permisiv.
(b) Există cauze la lucru pe deplin suficiente pentru a realiza tot ceea ce Dumnezeu astfel planifică, fără a cere o acțiune eficientă sau cauzală. Acestea sunt depravările păcătoase ale inimii și ademenirile lui Satan. Cu greu se poate presupune că, când lucrarea de făcut ar putea fi astfel realizată, Dumnezeu nu ar lăsa ca aceasta să se facă astfel.
(c) În Iacov 1:13, 14, apostolul folosește un limbaj neconsecvent cu ideea că Dumnezeu efectiv conduce spre păcat. “Nimeni, când este ispitit, să nu zică: “Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, și El însuși nu ispitește pe nimeni. Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuși și momit.”
(d) Oricând inima este împietrită ca rezultat al vreunei acțiuni a lui Dumnezeu, aceasta este totdeauna ca rezultat al acțiunii milostive, care ar trebui să aibă o tendință opusă. Astfel a fost în cazul lui Faraon, și astfel a fost cu evreii din vremea lui Cristos.
(5.) O examinare a pasajelor care se referă la împietrirea inimii va arăta că (a) unele declară expres că această împietrire a fost făcută prin indivizii în sine; (b) că alții sunt explicați prin pasaje paralele sau aliate a avea acest înțeles; și (c) că nu există nimic inconsecvent cu această viziune.
1. Pasajele care afirmă această împietrire ca fiind lucrarea indivizilor în sine.
2 Împărați 17:14. Poporul lui Israel dus de Asirieni și-a împietrit gâtul ca părinții lor. Vezi de asemenea Neemia 9:16.29 și Ieremia 7:26.
2. Pasaje care furnizează explicații. La acestea aparțin faimoasele pasaje referitoare la Faraon. Nu ar putea fi expresii mai puternice decât cele folosite acolo.
(1.) Dumnezeu prevestește că el va împietri inima lui Faraon. Exod 7:3.
(2.) Se spune expres că inima lui Faraon a fost împietrită. Exod 7:13.
(3.) Dumnezeu declară că chiar pentru acest scop l-a ridicat pe Faraon pentru ca el să își arate slava lui. Exod 10:1, 2.
(4.) Și totuși se spune expres că Faraon și-a împietrit inima lui. Exod 8:15, 32. Observați în acest caz modul de împietrire; oricând a fost trimis blestemul, Faraon a cedat; oricând acesta a fost înlăturat, inima lui a fost împietrită. Și, faptul că aceasta nu a fost o legătură accidentală, este văzut prin faptul că în Exod 9:34, se spune despre Faraon că, “Faraon, văzând că ploaia, piatra și tunetele încetaseră, n-a contenit să păcătuiască și și-a împietrit inima, el și slujitorii lui.”
Un alt pasaj, care a fost adesea comentat, este cel din 1 Împărați capitolul 22, unde Ahab cheamă proorocii săi și primește asigurarea de succes (versetul 6). El trimite după un proroc al lui Dumnezeu (versetele 7-9) care îi dă același răspuns (versetul 15), probabil ironic, deoarece Ahab se întoarce imediat și îi spune, “De câte ori trebuie să te pun să juri că nu-mi vei spune decât adevărul în Numele Domnului?” (versetul 16) Apoi prorocul continuă să spună despre casa împrăștiată a lui Israel, după cum oile care nu au păstor, astfel prezicând răul. Împăratul îi spune lui Iosafat, “Nu ți-am spus că el nu prorocește nimic bun despre mine, ci prorocește numai rău?” (versetul 18). Apoi prorocul continuă să îi spună o viziune în care Dumnezeu este reprezentat ca dorind să-l distrugă pe Ahab și întreabă toate oștile lui, cine îl va convinge pe Ahab să meargă și să cadă la Ramot din Galaad. Și după felurite răspunsuri un duh a venit și a spus, că el îi va convinge prin a fi un duh de minciună în gura tuturor prorocilor săi. Și prorocul adaugă, “Și acum, iată că Domnul a pus un duh de minciună în gura tuturor prorocilor tăi care sunt de față. Dar Domnul a hotărât lucruri rele împotriva ta.” Acest 1 Împărați 22:21-23, este locul la care se face adesea referire ca fiind cazul în care Dumnezeu îl amăgește pe Ahab. Independent de faptul că prorocul folosește draperia pentru ceea ce spune, el spune Împăratului distinct voia lui Dumnezeu, și, ca proroc al lui care trebuie să fie ascultat, declară adevărul. Acest pasaj nu ar trebui să cântărească nici măcar pentru un moment în favoarea ideii că Dumnezeu caută efectiv să împietrească, și astfel să distrugă.
Din nou, avem o clasă de pasaje, pentru că ele sunt multe, precum cel referit nouă dinainte, care arată Reprobarea, Matei 13:11-15. Acest pasaj urmează traducerea Septuagintă. Pasajele corespondente (Marcu 4:11, 12, și Luca 8:10) urmează ebraica lui Isaia 6:9, 10, și sunt încă mai puternice decât Matei. Dar pasajul din Matei poate fi luat ca explicativ față de pasajele paralele sau asemănătoare. Doctrina înțeleasă era atât de clar înțeleasă încât limbajul nu este păzit totdeauna. Aceasta s-ar putea să nu fi fost astfel rostit de Cristos. Dar avem aici înțelesul intenționat manifestat într-o singură frază, “și ochii lor s-au închis ca nu cumva să perceapă cu bucurie,” “și să se întoarcă și să îi vindec.”
Pasajul din Isaia 63:17 este ușor explicat în aceeași manieră: “Pentru ce, Doamne, ne lași să rătăcim de la căile Tale, și ne împietrești inima ca să nu ne temem de Tine? Întoarce-Te, din dragoste pentru robii Tăi, pentru semințiile moștenirii Tale!”
3. Pasaje care nu sunt consecvente cu această interpretare.
Dimpotrivă, în vederea a ceea ce s-a spus, această interpretare pare cea mai naturală. Acestea sunt exemple cinstite.
Deuteronom 2:30. “Dar Sihon, împăratul Hesbonului, n-a vrut să ne lase să trecem pe la el; căci Domnul, Dumnezeul tău, i-a făcut duhul neînduplecat, și i-a împietrit inima, ca să-l dea în mâinile tale, cum vezi azi.”
Fapte 19:9. “Dar, fiindcă unii rămâneau împietriți și necredincioși, și vorbeau de rău Calea Domnului înaintea norodului, Pavel a plecat de la ei, a despărțit pe ucenici de ei, și a învățat în fiecare zi pe norod în școala unuia numit Tiran.”
Romani 9:18. “Astfel, El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea.” Exemplul la care se face referire aici este cel al lui Faraon, care, după cum am văzut, este cazul împietririi de sine sub îndurări.
