de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 3 – RAȚIUNEA ȘI REVELAȚIA
Luând în considerare dovezile existenței lui Dumnezeu, ar trebui să discutăm modurile în care S-a făcut El cunoscut, înainte de a-i studia natura și atributele și relația cu noi. Acestea constituie sursa cunoașterii noastre despre teologie, care sunt în număr de două: rațiunea și revelația.
Rațiunea este acea putere din om care îi conferă percepții mentale, exercițiul gândirii și reflectarea, a ști fapte, a cerceta relațiile lor mutuale și a deduce logic concluziile ce se pot extrage din ele.
Rațiunea poate fi folosită fie cu referire la mijloacele naturale sau supranaturale ale cunoștinței oferite de Dumnezeu.
Când ne referim la rațiune ca și sursă a cunoașterii, distinctă de revelație, ne referim la informația obținută prin folosirea acestei facultăți, în conexiune doar cu naturalul, ca și formă descoperită din supranatural.
Prin revelație, ne referim la cunoașterea dată de Dumnezeu prin instruire directă, supranaturală, pre-eminentă, oferită în Cartea cunoscută sub numele de Biblie.
Rațiunea implică toate puterile cognitive ale omului, care sunt facultățile prin care mintea obține cunoașterea. Aceste facultăți nu sunt separate și independente, ci sunt instrumentele minții.
Mintea nu este în sine o sursă originală de cunoaștere, ca Scripturile, ci este doar un instrument prin care omul obține cunoașterea prin exercițiul facultăților ei. Nu există idei înnăscute. Acestea apar doar prin exercițiul gândirii corecte și al reflectării, în legătură cu unele fapte percepute.
Mijloacele prin care mintea obține cunoașterea în exercitarea facultăților ei, sunt în număr de cinci:
1. Conștiința, prin care aflăm despre existența proprie și despre faptul că gândim și că suntem ființe personale, cu o identitate personală în timpul vieții noastre naturale.
2. Observarea și experimentarea lumii din jurul nostru, prin simțuri.
3. Conceptele intuitive prin care, pe baza sugestiei unor obiecte externe, despre unele principii, ne găsim convinși de corectitudinea lor.
4.Dispozițiile, instinctele și tendințele naturilor noastre.
5. Cursul evenimentelor în natură, tinzând spre bine sau rău, spre ce este de dorit sau este dezastruos.
Este manifest faptul că cunoașterea obținută prin aceste surse variate trebuie să fie abundentă, pentru a-l învăța pe om faptele simple pe baza cărora stă îndatorirea lui față de Dumnezeu; anume că există un Dumnezeu căruia îi datorează existența și respectul, slujirea și dragostea și a cărui măreție și bunătate întăresc această obligație; și pentru a arăta că această îndatorire nu a fost anulată și nu se poate anula; și în consecință pentru a-l face tulburat referitor la relația cu Dumnezeu și doritor de a-i fi plăcut și pentru a asigura iertarea și aprobarea Lui. S-a crezut de către mulți că prin rațiune omul obține convingerea nemuririi și a unei stări viitoare de răsplătire și pedeapsă.
Oricât de abundentă poate fi informația oferită omului, este clar că cunoașterea lui în această direcție trebuie să rămână imperfectă.
Acest lucru trebuie să fi fost adevărat despre om în starea lui de inocență. Natura lui finită și condițiile finite care îl înconjurau probabil că l-au lăsat ignorant cu privire la multe chestiuni de dorit. Este deci natural să credem că în acea condiție, el a primit o comunicare directă din partea lui Dumnezeu, care este revelație.
Dar această imperfecțiune a crescut mult datorită căderii din inocență. Prin aceasta, perceperea binelui și a răului s-a micșorat, puterea conștiinței de a impune binele a devenit defectuoasă, dorința de a face binele s-a diminuat, prejudiciile împotriva binelui au fost create, a scăzut afecțiunea față de Dumnezeu, dacă nu cumva chiar a dispărut de tot.
Pe baza acestor fapte apare necesitatea unei surse de cunoaștere a lui Dumnezeu și a voinței Lui cu privire la om.
Putem susține a priori natura revelației.
1. Trebuie să vină de la Dumnezeu, sursa cunoașterii noastre. Nimeni altcineva nu o poate da și nici nu trebuie să o dea.
2. Trebuie să se potrivească cu starea noastră prezentă, confirmând adevărul cunoscut deja și învățând ce este practic folositor omului păcătos înaintea lui Dumnezeu.
3. Trebuie asigurată împotriva oricărei erori, astfel încât învățăturile ei să poată fi de încredere, poate chiar mai mult decât rațiunea.
4. Trebuie să vină cu autoritate, pretinzând și dovedind pretenția că este cuvântul lui Dumnezeu, care are dreptul să poruncească și să pedepsească pe cei care nu se supun; cu autoritate, ca omul să creadă și să aibă încredere în promisiunile și speranțele, iertarea și pacea oferite de ea.
5 Va fi însoțită de dificultăți și de mister deoarece acestea apar frecvent ca însoțitoare ale cunoașterii derivate din rațiune.
Darul unei astfel de revelații trebuie să depindă absolut de voința lui Dumnezeu. Nu este dreptul omului de a spune dacă va fi oferită sau nu cu siguranță.
Faptul că nu este improbabilă reiese deja din descoperirea lui Dumnezeu înaintea noastră prin multe mijloace, în noi înșine și în natură. Dacă avem nevoie de revelații ulterioare, putem spera.
Singurul motiv contrar este că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și El putea alege să ne abandoneze. Dar acest lucru nu se înțelege clar până când revelația nu ne-a confirmat condamnarea stării noastre păcătoase. Pe de altă parte, favorurile date de Dumnezeu și mijloacele cunoașterii continue despre El, pe care El le permite, indică faptul că încă nu ne-a lăsat să ne merităm soarta și că ar putea avea scopuri pline de îndurare față de noi.
Ceea ce este foarte probabil, este așteptarea văzută în om, în conceptele pe care le-a format despre Dumnezeu, ca fiind Unul care este împăcat de jertfă și de care te apropii cu rugăciune.
Dacă așteptările formate astfel sunt verificate, se ridică întrebări importante, în ce mod poate Dumnezeu să ne facă cunoscut noul adevăr pe care vrea să îl învățăm.
Nu este corectă opinia care susține că acest lucru nu se poate întâmpla.
Dacă El alege, El poate să imprime acest lucru asupra fiecăruia, deoarece noi obținem concepții intuitive. El poate revela individual, prin vise și viziuni, ca fiecare să simtă și să știe că viziunea este din parte lui Dumnezeu. Cei prin care S-a revelat au obținut astfel convingerea absolută că Dumnezeu a vorbit lor prin ei și la Dumnezeu nu este nici imposibilitate, nici dificultate în producerea siguranței în mintea individuală a rasei.
Dar Dumnezeu acționează de obicei prin scopuri, astfel că S-a revelat unora și prin ei, omenirii.
Singura întrebare este cum poate dovedi El rasei umane că oamenii pe care i-a inspirat sunt într-adevăr mesagerii lui?
Acest lucru poate fi făcut în feluri diferite, dar El a ales să o facă prin confirmarea misiunii lor prin miracole făcute prin ei.
Cât despre măsura de autoritate atribuită acestor miracole, opiniile oamenilor sunt diferite.
Unii spun că orice miracol este o dovadă suficientă în sine pentru atestarea mesagerului și a adevărului pe care îl învață.
Alții spun că miracolele sunt doar dovezi pentru cei care le văd, îndoielnice chiar și atunci, iar scopul lor adevărat nu este de a stabili autoritatea lui Dumnezeu, ci doar trezirea atenției și a uimirii, pregătind astfel calea pentru o ascultare potrivită a mesajului divin. Acestea afirmă că revelația ajunge la noi prin autoritatea naturii auto convingătoare a adevărului făcut cunoscut.
Este necesar, la aceste diferențe de opinii, să căutăm cu atenție adevărata teorie. Din nici o sursă mai bună nu o putem obține, decât din revelație, a cărei învățătură o vom vedea deplin coroborată de altfel.
Teoria Scripturii pare a fi aceasta, anume că în orice revelație nouă, profetul lui Dumnezeu trebuie să prezinte o doctrină perfect concordantă cu toate revelațiile trecute și cu cunoașterea oferită de natură și în același timp trebuie să confirme prin miracole autoritatea lui ca și învățător din partea lui Dumnezeu. Fără miracol, noul adevăr nu are nici o dovadă că nu ar fi doar produsul rațiunii umane sau al imaginației. Coincidența doctrinei este necesară pentru a proteja împotriva miracolelor false și a trucurilor oamenilor neprincipiali. În plus, noul adevăr nu poate avea o autoritate mai mare decât cel vechi, și deci nu îl poate depăși, deoarece și ceea ce este vechi este tot din partea lui Dumnezeu. Nici un adevăr de la Dumnezeu nu poate primi opoziție din partea unui adevăr nou, venit tot de la Dumnezeu. Ceea ce este adevăr la Dumnezeu, este adevăr etern. Ca și El, este același ieri, azi și în veci. Poate fi mai abundent sau mai clar revelat. Putem învăța să înțelegem mai bine și să corectăm propriile noastre înțelegeri greșite, dar ceea ce Dumnezeu a dat odată ca și adevăr, trebuie să rămână așa pentru vecie, la fel de neschimbat ca și viața Lui.
1. Autoritatea scripturală pentru această teorie este concluzivă.
Moise a anunțat legea, care arată că miracolul în sine nu este concluziv. Vezi Deut. 13:1, 2, 3. ”Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ți va vesti un semn sau o minune, și se va împlini semnul sau minunea aceea de care ți-a vorbit el zicând: “Haide după alți dumnezei” – dumnezei pe care tu nu-i cunoști, “și să le slujim”! să n-asculți cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să știe dacă iubiți pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru.” Acest pasaj arată că chiar un miracol adus de o doctrină care nu se află în concordanță cu ceea ce este deja primit, nu ar trebui să tenteze cu credința în autoritatea divină a celui care îl face.
Apostolul Pavel oferă instrucțiuni similare Galatenilor, Gal. 1:8: ”Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” Oricare ar fi autoritatea acreditată a mesagerului, învățăturile lui nu trebuie primite.
Cu toate acestea, un miracol nu ar trebui discreditat. Miracolele din vremurile mozaice sunt menționate constant ca fiind indubitabil divine. Nicodim a recunoscut poziția înaltă desemnată miracolelor de către evrei, Ioan 3:2: ” Acesta a venit la Isus, noaptea, și I-a zis: “Învățătorule, știm că ești un Învățător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.” Hristos însușii spune, Ioan 10:25: ” Lucrările pe care le fac Eu, în Numele Tatălui Meu, ele mărturisesc despre Mine.”.
Această teorie a Scripturii nu se bazează în mod necesar pe ideea că miracolele reale pot fi făcute altfel decât prin puterea divină. Dar limbajul folosit uneori este potrivit pentru aceasta. Multe depind de definiția unui miracol. Dacă miracolul este o suspensie a legii fixe stabilite de Dumnezeu pentru lume, acea suspensie poate avea loc doar prin permisiunea Lui speciale. Luând aceasta ca pe adevăratul sens al cuvântului, putem înțelege de ce se pune un astfel de accent în Scriptură pe minunile mozaice și pe minunile lui Hristos, deoarece multe dintre ele sunt ceea ce doar puterea divină poate realiza. Dar cuvântul miracol nu are un sens restrâns, ci se aplică la fel oricărui eveniment supranatural. Deoarece oamenii pot pune acestea pe același nivele cu cele pe care numai Dumnezeu le poate face, ei sunt avertizați să nu urmeze ceea ce este supranatural făcut, dacă este însoțit de o învățătură contrară adevărului deja primit.
Vezi realitatea aparentă a unor astfel de miracole în legătură cu magicienii din Egipt, Ex. 7:11; Cap. 8:7, și compară cu ea convingerea exprimată de magicieni, Ex. 8:19, când au eșuat să producă păduchi din praf, ”Acesta este degetul lui Dumnezeu”.
Observați ce spune Hristos, Marcu 13:22: ” Căci se vor scula Hristoși mincinoși și proroci mincinoși. Ei vor face semne și minuni, ca să înșele, dacă ar fi cu putință, și pe cei aleși.”
Vezi Apoc. 16:13, 14: ”Apoi am văzut ieșind din gura balaurului, și din gura fiarei, și din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu niște broaște. Acestea Sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, și care se duc la împărații pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.”
Datorită acestei tendințe de a fi înșelat, Scriptura necesită miracolul împreună cu doctrina concurentă, ambele fiind esențiale la primirea unei noi revelații.
2. Această teorie concurează cu cursul natural necesar.
Până la a fi deplin convinși de adevărul unei doctrine, nici o revelație subsecventă nu ne poate schimba credința. Este adevărat că aceasta nu se aplică atunci când avem dubii; dar când cunoașterea noastră este fixă, nu putem fi mișcați. Nici un miracol nu poate convinge un creștin că natura lui Dumnezeu este alta decât pură și sfântă sau că se bucură de închinarea care nu este din inimă, sau că nu este infinit în dreptate și sfințenie, în bunătate, milă și adevăr sau că va ierta păcatul fără satisfacerea datorată legii Lui.
3. Această teorie concordă cu caracterul progresiv al revelației divine.
Revelația cea mai veche a venit la cei care fuseseră ghidați doar de rațiune. Acest lucru era adevărat chiar la începuturile VT, și în acea economie, doar pregătirea era făcută pentru gloria viitoare a revelației NT. Deci adevărurile învățate erau, în mare parte, doar cele ce ajung în limita descoperirii prin rațiune sau acceptare datorită sugestiei, anume – existența unui singur Dumnezeu, creația, legea obligației morale a omului și a lui Dumnezeu, pedepsirea păcătoșilor, datoria pocăinței, mila iertătoare a lui Dumnezeu și legea jertfei, cu substituirea și împlinirea.
Noua economie merge mai departe cu instrucțiunile clare: ne învață ispășirea lui Hristos, implicând reprezentarea în El și în Adam, doctrina Trinității în dumnezeire, uniunea misterioasă din persoana lui Hristos și multe alte adevăruri, revelate indistinct.
Acestea nu puteau fi prezentate celor învățați doar de rațiune. Dar revelația care a stat între i-a umbrit în diferite feluri. Doar din ea, inițial, nu ar fi fost descoperite. Dar acum, că sunt cunoscute, acea revelație inițială este văzută ca și concurând cu noile declarații, și conformitatea doctrinei clar exprimate care în trecut doar le menționa, susține faptul că au un autor comun, și că revelatorul divin este același. Este ca și prezența aceleiași gene din animale care exista în speciile mai vechi și care s-a dezvoltat în speciile ulterioare.
4. Acest fapt este conform cu mijloacele noastre de judecată a cursului de acțiune luat de înțelepciune.
Convingerea pe care o avem cu privire la adevărurile din trecut face imposibilă eliminarea lor. Trebuie deci să le păstrăm bine. Acea convingere a venit de la Dumnezeu și nu putem avea o mai mare evidență.
Dar alte declarații și doctrine, cu siguranță adevărate, pot fi învățate de oameni, așa cum le sunt revelate, când sunt înșelați sau când încearcă să înșele pe alții. Deci, trebuie să avem miracolul doveditor.
Pe de altă parte, putem fi înșelați cu privire la ceea ce este supranatural și mai ales în supranatural, cu ceea ce este în limitele puterii create. Putem fi conduși greșit de oameni sau de puterea supraomenească a spiritelor slabe. Deci, nici o doctrină nu trebuie acceptată contrar unui adevăr deja primit.
O revelație, așa cum am descris-o, dată și dovedită, ridică o altă întrebare: care este relația pe care rațiunea o poartă?
Avem următoarele fapte:
l. Rațiunea este prima revelație și este presupusă consecvent în alta.
2. faptele rațiunii nu pot fi negate de nici o revelație subsecventă. Nici un adevăr nu poate distruge un alt adevăr.
O limitare trebuie pusă peste sfera rațiunii. Doctrinele pe care le poate judeca sunt cele din sfera ei. La prezentarea unei noi doctrine, rațiunea poate decide4 dacă este de acord cu cunoașterea inițială. Dacă este agreabilă, trebuie acceptată, dacă nu, trebuie respinsă. Dumnezeu poate în mila Sa, să se abțină de la a încerca credința prin revelarea unei doctrine supranaturale, dar, dacă o revelează, nu trebuie să existe nici o barieră la primirea doctrinei sau a revelației care o însoțește. Într-un articol din Southern Presbyterian Review, Vol. I, pp. 1-34, despre ”Rațiune și revelație”, Dr. Thornwell pune această limitare rațiunii, că este singurul arbitru în granițele ei, dar nu judecă dincolo de ele. El spune că doar în acest fel se poate aplica testul doctrinei. Teoria este fără îndoială corectă. Eșuează doar în nerecunoașterea manierei exacte în care Scriptura o aduce ca pe un arbitru și nu ca judecătorul adevărului deconectat de trecut, dar legat de diferite timpuri și forme sub care Dumnezeu a învățat-o. Rațiunea ar trebui să judece o nouă revelație, nu pe baza adevărurilor învățate doar de rațiune, ci și pe baza celor făcute cunoscute în revelații anterioare.
Slujba rațiunii cu privire la revelație este văzută astfel:
1. Examinează dovada miracolelor pe care se bazează
2. Compară doctrinele cu învățăturile trecutului și recunoaște corespondentul sau opoziția față de acea învățătură.
3. Adoptă sau respinge revelația conform cu evidența că este adevărul lui Dumnezeu
4. Interpretează conținutul ei, conform cu cea mai bună lumină permisă de învățare.
