CAPITOLUL 28 – ISPASIREA LUI CRISTOS

de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

CAPITOLUL 28 – ISPĂȘIREA LUI CRISTOS

Au fost prezentate MULTE teorii proeminente, referitoare la lucrarea de ispășire a lui Cristos, și metoda prin care Dumnezeu iartă păcatul.

1. Cea mai joasă dintre acestea este cea Sociniană. Aceasta acționează pe baza principiului că Dumnezeu este pură bunăvoință, că justiția răzbunătoare este incompatibilă cu caracterul său, și că pe baza simplei pocăințe, Dumnezeu poate și îl va ierta pe păcătos. De aceea, lucrarea lui Cristos este privită ca una în care el pur și simplu descoperă sau face cunoscută iertarea pentru om. Nimic din ceea ce el a făcut nu o asigură, pentru că el nu a avut nimic de făcut în acest scop. Aceasta este deja pregătită în bunăvoința naturii lui Dumnezeu, și acum este pur și simplu făcută de cunoscut. [Symington despre Ispășire, pag. 2 și 3.]

Apărătorii acestei teorii explică tot ceea ce spun Scripturile despre subiectul morții lui Cristos pentru noi, prin susținerea faptului că viața și moartea lui au fost doar simple exemple pentru noi cu privire la maniera în care noi ar trebui să trăim și să ne supunem lui Dumnezeu. În viziunea lui, de aceea, Cristos este doar un mare învățător și un exemplu strălucitor.

Unele dintre acestea au mers chiar atât de departe încât să vorbească despre sacrificiile din vechiul legământ ca despre lucruri potrivite doar unei ere barbare, și atât de departe de a le considera tipuri ale lucrării de jertfire a lui Cristos, s-au uitat la ele ca aranjamente permise doar din simpatie pentru slăbiciunea oamenilor, pe care Dumnezeu le-a poruncit să le ofere. [Nehemiah Adams, Seri cu Doctrine, p. 197.]

Obiecțiile față de această teorie sunt:

1. Aceasta nu se acordă cu descrierea Scripturii despre natura păcatului.

2. Este inconsecventă cu alte atribute ale lui Dumnezeu în afară de mila lui.

3. Este în dușmănie cu litera și spiritul revelației divine.

4. Este ireconciliabilă cu natura înălțată a răsplății mijlocitoare conferită lui Cristos. [Symington, p. 3.]

2. A doua teorie despre Ispășire este ceea ce a fost în mod obișnuit numită Teoria Medie. Prin aceasta nu este înțeles, că există doar acestea două și o teorie ortodoxă; ci, simplu, că aceasta stă între teoria Socinianilor și acele teorii susținute de persoane, care, totuși, diferind una de alta, sunt considerate ca Evanghelice.

“Această teorie susține că în consecință a ceea ce a făcut Cristos, o anumită putere de a ierta păcatul i-a fost oferită lui.” [Symington, p. 3.]

“Acest sistem presupune că Dumnezeu poate ierta păcatul fără pedepsire sau ispășire.”

“Dar faptul că trebuie să fie făcută o diferență între persoane inocente și cei care nu au păcătuit niciodată, și cei astfel iertați; că cei din urmă nu pot presupune lăudăroși că ei înșiși sunt la egalitate cu cei dintâi.”

“Aceasta este făcută prin aranjamentul că, în locul unei iertări deplin, ei vor fi iertați pe baza pocăinței, de dragul a ceva ce urma să facă Cristos, din cauza acesteia, el este îndreptățit să mijlocească pentru ei.”

(1.) “Această schemă este doar aparent superioară primei, în a pretinde că aceasta este realizată, din cauza a ceea ce a făcut Cristos.”
(2.) “Aceasta oferă o viziune deficientă despre caracterul divin.”

(3.) “Aceasta nu explică limbajul Scripturii cu privire la lucrarea lui Cristos.”

(4.) “Aceasta eșuează să socotească particularitatea și gravitatea suferințelor lui.” [Symington, pag. 3 și 4.]

3. A treia teorie despre Ispășire este cea a influenței morale. Cei mai notabili apărători ai ei au fost Horace Bushnell și McLeod Campbell. Este dificil de spus dacă acesta, sau ultimul menționat, abordează mai aproape teoria față de Sociniani sau este mai departe de ideile Evanghelice.

Precum așa-numita Teorie de Mijloc, aceasta consideră că pocăința singură este esențială pentru acceptarea unui păcătos de către Dumnezeu. Aceasta susține că nu a fost niciodată vreun obstacol în natura lui Dumnezeu cu privire la oferirea iertării totale doar pe baza pocăinței de păcat. Necesitatea vieții de suferință a lui Cristos și moartea lui de agonie se găsește doar în nevoia sau motivele apărute din dragostea astfel arătată față de om pentru a-l influența să se pocăiască. De dragul păcătosului, Cristos a trăit o astfel de viață de mizerie și jale după cum se întâmplă omului. Câtă vreme a fost susținută această teorie de către Sociniani, ei au recunoscut și lucrarea lui Cristos pur și simplu ca aceea a omului înălțat, Cristos Isus. Dar așa cum este prezentat de Bushnell și Campbell, Dumnezeu în Cristos s-a identificat astfel pe sine cu omul în mizeria și păcatul acestuia. Campbell merge atât de departe încât îl reprezintă pe Cristos atât de deplin făcut una cu omul încât el a fost pocăitul reprezentativ și mărturisitorul păcatului. Dragostea măreață astfel arătată este aceea care exercită influența morală puternică, care îl determină pe om să se pocăiască și să fie împăcat cu Dumnezeu.

Toate obiecțiile față de Teoria de Mijloc pot să fie chemate cu o forță egală împotriva acesteia. La acestea poate fi adăugat:

(1.) Că, în timp ce acea teorie recunoaște că puterea de a ierta păcatul a fost acordată lui Cristos ca rezultat a ceva ceea ce Cristos a făcut, aceasta îngrădește efectul lucrării lui spre producerea pocăinței în păcătos prin influența pe care dragostea arătată astfel de el, o exercită în îndepărtarea indiferenței și dușmăniei inimii umane.

(2.) Că, în timp ce această teorie recunoaște marele adevăr că iubirea lui Cristos arătată în suferințele și moartea lui, are o influență puternică în conducerea oamenilor spre împăcarea cu Dumnezeu, aceasta micșorează măsura în care această iubire a fost manifestată prin negarea acelui element în acele suferințe care a apărut din relația lor cu pedeapsă îndurată pentru păcat în satisfacerea justiției lui Dumnezeu.

(3.) Că, precum este adevărat cu privire la toate schemele care depind în întregime de influențe subiective în păcătos, aceasta eșuează să prezinte vreo metodă de mântuire disponibilă pentru cei care nu au nici o cunoștință despre aceste suferințe. Astfel sunt tăiați de la toate binecuvântările de mântuire, nu doar toți copiii și debilii mintali, ci de asemenea mulți sfinți ai lui Dumnezeu care au murit înainte de nașterea lui Isus.

4. A patra teorie despre Ispășire este cea Etică, sugerată de teologul Andover. Aceasta este în acord efectiv cu teoria tocmai considerată, dar din cauza evidențierii recente a “Noii Teologii,” a căreia Andover poate fi considerat ca fiind cel mai proeminent exponent, aceasta merită o considerație specială în forma expusă de acea școală. Aceasta a fost clar prezentată într-o serie de articole despre “Ortodoxia Progresivă,” publicată editorial în al patrulea volum (1885) al Andover Review. A treia din această serie este despre Ispășire. Citatele care urmează sunt din acel articol.

Punctele specifice ale acestei teorii sunt:

1. Că Cristos este mijlocitor universal, și astfel, trebuie să apară pentru ușurarea oricărei părți din univers care are nevoie de ajutorul lui.

“Cristos îl mijlocește pe Dumnezeu către întregul univers. Prin Cristos au fost făcute lumile, și prin el, acestea sunt alcătuite. În el au fost toate lucrurile create, în ceruri și pe pământ, lucrurile vizibile și lucrurile invizibile. În final lui, nu doar pământul, ci tot universul îi este supus, lucrurile în cer și lucrurile în pământ și lucrurile sub pământ, … Nu până când el este cunoscut ca și Cap al universului, noi îl percepem astfel, nici nu putem să-l înțelegem bine, că el este Viața și Lumina oamenilor. Întregul adevăr, atunci, este că Cristos este principiul revelator sau manifestat; sau, mai exact, că prin Logos, Cuvântul, a Doua Persoană din Trinitate, care este absoluta plinătate și adevăr în Dumnezeu este comunicat în existențe finite; pentru că prin Cuvântul Veșnic universul creat este posibil; că de aceea, universul este al lui Cristos, lumile care se învârt, și cei care locuiesc în ele sunt ale lui spre slava lui Dumnezeu Tatăl. Universul creat și toate ființe raționale sunt prin Cristos și în Cristos. De aceea el mijlocește sau îl descoperă pe Dumnezeu către orice parte din universul lui potrivit cu condiția sau nevoia care ar putea exista în acea parte. Dacă în oricare punct lumea lui este bolnavă, obosită, vinovată, fără speranță, acolo Cristos este atins și rănit, și acolo el apare pentru a restaura și mângâia. Acest pământ este, ar putea fi, oaia pierdută în pustie, în timp ce nouăzeci și nouă sunt sigure în țarc. Cristos nu poate fi indiferent față de cea mai mică dintre creaturile lui care este în durere sau răutate, pentru că universul lui nu este atașat de el în mod extern, ci în mod vital. El nu este un guvernator pus peste aceasta, ci este viața acesteia pretutindeni. El simte fiecare mișcare a ei, majoritatea din viața ei spirituală și slăbiciunea sau boala spirituală, și apare în puterea lui glorioasă chiar la cel mai îndepărtat punct. Dacă ar exista doar un singur păcătos, Cristos l-ar căuta. Dacă doar o planetă ar fi invadată de păcat, Cristos ar veni pentru alinarea acesteia.” p. 57.

2. Întruparea lui ar fi avut loc probabil dacă nu ar fi fost nici un păcat, ci doar existența păcatului schimbă condițiile acestuia, dar nu puterea și realitatea lui Cristos.

“Opinia are raționament în faptul că Întruparea ar fi avut loc chiar dacă nu ar fi fost nici un păcat,” p. 58. “Este, desigur, adevărat că pentru a-l revela pe Dumnezeu într-o lume de păcat și vină, condițiile istorice, și în special condițiile suferinței din viața Domnului nostru trebuie să fi fost, în puncte de vedere importante, ceea ce altfel nu ar fi fost. De asemenea, este probabil că cea mai profundă dezvăluire a iubirii lui Dumnezeu în Cristos a fost făcută în răscumpărarea omului păcătos. Dar numai condițiile, nu puterea și realitatea lui Cristos, sunt întâmplătoare cu privire la păcat,” p. 57.

3. Efectul lucrării lui Cristos a fost să schimbe relațiile lui Dumnezeu cu omul, care asigură o schimbare în relația omului cu Dumnezeu. Aceasta este împăcarea realizată.

“Cel mai bun cuvânt pe care Evanghelia îl oferă pentru a exprima rezultatul complet al lucrării lui Cristos este împăcarea, un cuvânt ce semnifică faptul că Dumnezeu este adus într-o nouă relație cu omul și omul este adus într-o nouă relație cu Dumnezeu. Totuși, realitatea finală este că relația lui Dumnezeu cu omul este schimbată în Cristos din ceea ce altfel putea fi, și că de aceea relația omului cu Dumnezeu este schimbată. Astfel răscumpărarea își are originea în Dumnezeu, care în Cristos găsește o cale prin obstacole spre păcătos, astfel că el poate în mod drept ierta și binecuvânta. Pentru că Dumnezeu este împăcat în Isus Cristos, omul se pocăiește și începe o viață nouă,” p. 58.

4. În lucrarea de Ispășire, nu există nici o imputare sau transfer de păcat al omului către Cristos, nici a dreptății lui Cristos către om.

“Nu se mai crede că meritul și defectul personal pot fi transferate de la unul la altul… Nu se mai crede că, consecințele păcatului pot fi înlăturate de la păcătos prin trecerea lor spre altul. Comportamentul, caracterul și condiția sunt inseparabile. Rezultatele păcatului sunt parte din personalitatea etică, și nu pot fi detașate, nici purtate de altul,” p. 60.

5. Totuși în Cristos ca substitut al omului, rasa se apropie de Dumnezeu reprezentativ suferind pentru păcat și pocăindu-se de el.

“El este un individ, dar o individualitate vital legată de fiecare ființă umană. El a preferat să fie numit Fiul Omului. Pavel vede în el Capul umanității, al doilea Adam. El este unul care nu este el însuși un păcătos, totuși este un om care nu luptă el însuși împotriva tendințelor păcătoase și a celor corupte, totuși atât de mult s-a identificat cu umanitatea încât povara ei de suferință s-a odihnit pe el, și fiecare om a fost în atingerea lui de simpatie…”

“Umanitatea poate fi astfel gândită ca oferind ceva lui Dumnezeu de o valoare remarcabilă. Când Cristos suferă, rasa suferă. Când Cristos este trist, rasa este tristă. Cristos realizează ceea ce umanitatea nu ar putea realiza pentru ea însăși. Rasa poate fi concepută ca apropiindu-se de Dumnezeu, și semnificând pocăința ei prin a arăta spre Cristos, și prin a da expresie în el la pocăința pe care nici un cuvânt nu o poate rosti. Astfel putem să-l considerăm ca substitutul nostru, nu pentru că el stă despărțit, nu pentru că el este unul și rasa alta, ci pentru că el este atât de intim identificat cu noi, și pentru că în privințe esențiale este viața fiecăruia, sau poate fi, închis împreună cu a lui… Aici este adevărul despre viziunea lui McLeod Campbell despre ispășire. Întreaga rasă se pocăiește sau este capabilă de a se pocăi prin Cristos. Aceasta transmite în el o pocăință completă…,” pag. 61, 62.

6. Această suferință și pocăință înlocuitoare nu este, totuși, disponibilă despărțită de puterea omului de a se pocăi, și realizarea pocăinței în individ. Aceasta folosește doar pentru om, deși un păcătos, acesta încă este, sub influențele potrivite, capabil de a se pocăi, și suferința lui Cristos pentru om, și simpatia lui cu el sunt capabile să trezească omul la o pocăință reală care este revoluționară și profundă.

“Dar puterea lui Cristos de a-l reprezenta sau a fi substitut pentru om trebuie să fie totdeauna asociată cu puterea omului de a se pocăi. Posibilitatea răscumpărării omului stă în faptul că deși el este prin fapt și moștenire un păcătos, totuși sub influența corespunzătoare el este capabil de pocăință. Puterea de pocăință rămâne, și la această putere se adresează Evanghelia în sine. Cristos care suferă și simpatizează cu oamenii este capabil să trezească în ei și să exprime pentru ei o pocăință reală. La această putere Cristos, cel sfânt și milostiv, se atașează. Realizând aceasta în unii, și fost capabil să realizeze aceasta în toți, el reprezintă umanitatea înaintea lui Dumnezeu. Acum puterea de pocăință, care atât cât există, este puterea de regenerare, este superioară față de necesitățile faptelor rele din trecut și ale obiceiurilor din prezent. Acesta este un fapt care nu poate fi niciodată estimat pentru ceea ce poate face, care nedumerește pe cei mai înțelepți observatori. Omul pocăit, în măsura în care el se pocăiește cu adevărat, este în exercițiul unei libertăți care se împotrivește și aproape subjugă forțele răului. În unire cu Cristos, care aduce omului adevărul și puterea spirituală, pocăința este radicală. Omul lăsat singur nu poate avea o pocăință care îl eliberează de păcat și moarte. Dar în Cristos el este mișcat spre o pocăință care este revoluționară… Nu este adevărat, trebuie să admitem și să insistăm, că pocăința fără Cristos nu aduce răscumpărare, pentru că omul de la sine nu se poate pocăi; dar, pe de altă parte nu este adevărat că ispășirea lui Cristos are valoare fără pocăință. Jertfa lui Cristos folosește înaintea lui Dumnezeu pentru că aceasta este adaptată pentru a aduce omul la pocăință. Aceasta îi dă un sens și o valoare etică,” pag. 62, 63.

7. Suferințele și moartea lui Cristos pot fi substituite pentru pedeapsa omului, nu din cauză că vina omului a fost născută de om și a fost ispășită în felul susținut de teologii Calviniști mai vechi, ci pentru că:

(1.) Prin ele, pe deplin și într-adevăr precum o astfel de pedeapsă, a fost exprimată aversiunea lui Dumnezeu față de păcat, și dreptatea legii.

(2.) Pentru că în acest fel este descoperită iubirea lui Dumnezeu, care astfel caută păcătosul pentru a manifesta că chiar mânia lui este doar iubirea lui care, nu poate îngădui ca păcătosul să fie binecuvântat în păcatul lui.

(3.) Pentru că aceasta este un sfârșit al separării față de Dumnezeu, care este prima și cea mai mare pedeapsă a păcatului; și în vederea morții lui Cristos, ar fi pueril să cerem pedeapsa literală a celor care sunt prin aceasta făcuți să le pară rău pentru păcat și aduși la pocăință față de Dumnezeu.

(4.) Pentru că prin această cunoștință a lor, omul este adus la pocăință.

“Pedeapsa și consecințele păcatului face reală ura lui Dumnezeu față de păcat, și dreptatea legii. Suferințele și moartea singurului său Fiu de asemenea recunosc ura lui Dumnezeu față de păcat, și autoritatea dreaptă a legii; de aceea pedeapsa nu trebuie să fie aplicată.”

* * * * * * * * * *

“Totuși, trebuie să fie mărturisit, că nu este clar cum pot suferințele și moartea lui Cristos să fie substituite pentru pedeapsa păcatului; cum, pentru că Cristos a arătat dramatic răutatea păcatului și dreptatea lui Dumnezeu, de aceea omul nu este mai puțin expus la consecințele păcatului. Trebuie să continuăm cu faptul că Cristos face real mult mai mult decât dreapta indignare a lui Dumnezeu împotriva păcatului. Pedeapsa păcatului nu-i salvează pe oameni. Aceasta doar îl răzbună pe Dumnezeu și legea lui. Cristos, în timp ce declară dreptatea lui Dumnezeu, îl descoperă pe Dumnezeu căutând oameni, și aceasta cu costul jertfei. El arată că Dumnezeu îi iubește pe oameni, și se insuflă în Cristos pentru a-i aduce la sine; că într-adevăr mânia lui Dumnezeu este doar o manifestare a iubirii lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu nu poate îngădui ca păcătosul să fie binecuvântat în păcatul lui. Chiar faptul că Fiul lui Dumnezeu nu poate fi printre oameni pentru răscumpărarea lor decât cu costul suferinței din păcatul omului și cel al morții pentru îndatoririle lor, arată deopotrivă răutatea intrinsecă a păcatului și iubirea nedescurajată a lui Dumnezeu față de păcătoși. Ceea ce se întâmplă cu adevărat este apropierea lui Dumnezeu față de oameni în Cristos, care le arată lor pe Tatăl prin cuvintele și via lui: cel care îi atrage înapoi spre Dumnezeu în oroare față de păcat, și ale cărui suferințe, din cauza păcatului, au condamnat păcatul și mai sigur decât ar fi făcut pedepsirea acestuia.”

“Păcatul trebuie privit nu doar ca un obstacol care îl împiedică pe om să vină la Dumnezeu, ci de asemenea ca un obstacol care îl împiedică pe Dumnezeu să vină la om. Dumnezeu îl iubește pe om, și l-ar binecuvânta. Dar păcatul împiedică iubirea lui Dumnezeu, o reține, trezește dezaprobarea lui Dumnezeu, astfel că în loc de binecuvântare el trebuie să condamne și să pedepsească. Relația ideală a lui Dumnezeu este iubirea, dar relația efectivă este mânia. Păcatul omului împiedică iubirea lui Dumnezeu să se manifeste, astfel că Dumnezeul iubirii este în realitate ostil față de om. În Cristos Dumnezeu poate veni la om într-o altă relație, pentru că Cristos este o nouă putere divină în rasă pentru a o întoarce de la păcat la Dumnezeu.”

“Dumnezeu nu devine înțelegător pentru că omul se pocăiește și se îndreaptă, pentru că aceasta este dincolo de puterea omului. El devine înțelegător pentru că Cristos, dându-și viața lui, face cel mai rău dintre indivizii umani capabil de a se pocăi, a asculta, a se încrede; și el face aceasta într-un asemenea mod încât dezgustul lui Dumnezeu față de păcat este îndeplinit, măreția legii este onorată, păcătosul și universul sunt convinse de dreptatea judecăților divine.”

“Prima și cea mai mare pedeapsă a păcatului este despărțirea de Dumnezeu, retragerea acelor influențe de la Dumnezeu prin care omul este binecuvântat. Consecințele păcatului în trup și caracter sunt secundare, sunt doar rezultatele separării de Dumnezeu. Acestea sunt pentru că Dumnezeu se poate apropia de om pentru a-l binecuvânta. Cristos îl aduce pe Dumnezeu Persoana la omul persoana, și astfel că Dumnezeu este cunoscut ca Dumnezeu cu o dragoste sfântă, iubitorul și sfântul Tată. Bunătatea lui Dumnezeu îl conduce pe om la pocăință. Omul este împăcat cu Dumnezeu, și cea mai rea pedeapsă a păcatului este înlăturată în mod drept.”

“Atunci, este adevărat că Cristos a suferit pentru păcatele noastre, și că din cauză că el a suferit, păcatele noastre sunt iertate. Dar suferința a fost purtată pentru că aceasta stă pe calea spre răscumpărare. Realizarea iubirii lui Dumnezeu în Cristos a fost posibilă doar prin suferința și moartea lui Cristos; și pentru că el a suferit și a murit în aducerea cunoștinței și iubirii lui Dumnezeu față de oameni, nu mai este necesar ca oamenii să sufere toate consecințele păcatului. Scopurile etice ale pedepsei sunt mai mult decât realizate în durerea și moartea Răscumpărătorului, prin care omul este adus la pocăință. Moartea lui este un fapt nou, un fapt uimitor, revelator, convingător, topitor, în vederea căruia ar fi pueril să aplicăm pedeapsa exact literală asupra celor care prin aceasta sunt făcuți să le pară rău pentru păcat și sunt aduși în pocăință spre Dumnezeu. Dar aceasta este inseparabilă de pocăință sau însușire. Astfel există o limită la principiul delegării. Acesta este limitat în aplicarea sa de relația personală a fiecărui om cu Cristos. Cel care nu este mișcat spre pocăință și credință de Cristos este sub o mai mare condamnare. Dacă el este incorigibil, condamnarea este finală și ireversibilă.” pag. 63-65.

8. Aplicația Evangheliei este făcută de Duhul care regenerează doar prin cunoștința și experiența personală a celui transformat.

“Este funcția Duhului Sfânt să ia lucrurile lui Cristos, și să le arate oamenilor. Atât cât știm noi, Duhul Sfânt nu regenerează oamenii decât prin cunoștință, motivul și puterea Evangheliei.” p. 67.

9. Dreptatea față de iubirea lui Dumnezeu cere ca această revelație de sine să fie făcută de cunoscut fiecărui păcătos.

“Dreptatea este preocupată ca fiecare atribut al lui Dumnezeu să fie arătat; este la fel de geloasă pentru drepturile iubirii precum și pentru cele ale sfințeniei. Dacă este chiar natura lui Dumnezeu să iubească, dacă este o dorință a lui să îi salveze pe oameni de la păcat, dreptatea caută ca dragostea să nu fie lipsită de drepturile ei, și nu este stânjenită în nici unul dintre impulsurile sale. Putem merge atât de departe încât să spunem că nu ar fi drept pentru Dumnezeu să condamne oameni fără speranță când ei nu l-au cunoscut așa cum este el cu adevărat, când ei nu l-au cunoscut în Isus Cristos. Și este evident intenția lui Dumnezeu ca toți oamenii să-l cunoască prin Cristos. Judecata nu vine până când Evanghelia a fost vestită la toate națiunile. Evanghelia este predicată unei națiuni, nu atunci când în cadrul anumitor granițe geografice ea a fost proclamată în puncte împrăștiate, ci doar atunci când în realitate toți indivizii din toate națiunile au cunoscut-o.” pag. 66, 67.

Se pot face felurite obiecții la teoria astfel prezentată, care sunt comune acesteia și teoriei Influenței Morale.

Totuși, următoarele sunt câteva dintre cele care sunt sugerate de trăsăturile sale distincte:

1. Împotriva ideii mijlocirii universale de către Cristos.

(1.) Faptul că verosimilitatea sa reiese dintr-o idee nedefinită și amestecată de mijlocire, datorită căreia o relație de mijlocire reală este bazată pe fapte care nu implică o astfel de relație. Un mijlocitor nu este un agent prin care o persoană face o faptă pentru altă persoană, așa cum a fost crearea lumii pe care Cristos singur a realizat-o pentru Dumnezeu. Un mijlocitor nu este un mediu de comunicare prin care o persoană transmite informații către altă persoană. Totuși scriitorul pretinde astfel când scrie: “De aceea el mijlocește sau îl descoperă pe Dumnezeu către orice parte din universul lui.” p. 57. Un mijlocitor este unul care intervine între două persoane pentru a le aduce la un acord unul cu celălalt. Doar în acest sens aceasta se aplică poziției ocupate de Cristos între Dumnezeu și omul păcătos. De aceea, nu este permis să bazăm o teorie a poziției astfel ocupate și lucrarea realizată în aceasta, pe orice relație ocupată de Cristos ca agent prin care au fost făcute lumile, sau ca descoperitorul prin care Dumnezeu se face cunoscut pe sine.

(2) Dar Cristos nu este nici măcar un mediu universal.

(a) El nu este astfel în creație, pentru că creația nu este doar lucrarea lui, ci este lucrarea lui Dumnezeu, în care fiecare dintre Persoanele din Trinitate au co-operat (vezi capitolul xvi din Outward Relations of the Trinity, pp. 156-159). De aceea, lucrarea lui nu ar fi putut fi atât de exclusivă încât să facă permisivă ideea că Tatăl și Duhul au stat astfel izolați de creație, sau, ulterior, au fost atât de izolați de univers încât să îl facă pe Cristos singurul mediu între Dumnezeu, sau între alte Persoane din Trinitate, și acea creație. Totuși astfel este evident că ideea care este bazată pe unitatea universală a lui Cristos cu creația și mijlocirea lui pentru aceasta înaintea lui Dumnezeu.

(b) El nu este un mediu universal în descoperirea naturii și slavei lui Dumnezeu către întregul univers, pentru că nicăieri Scriptura nu învață că el a descoperit astfel pe Dumnezeu, cu excepția lucrării de Întrupare și Răscumpărare. Dar revelația făcută în aceasta este afirmată doar pentru oameni și locuitorii cerești. Nicăieri nu este învățat nici faptul nici posibilitatea ca o astfel de revelație să fie făcută de el către Diavol și către oștirile lui. Este posibil ca, corupția și orbirea produse de păcatul lor să le interzică, așa cum fac acestea către oamenii neregenerați, capacitatea de a primi un astfel de adevăr. Dar, în baza oricărui motiv l-am putea socoti, sau deși nici un motiv se poate atribui pentru aceasta, rămâne faptul că Scripturile nu oferă nici un indiciu că demonii participă în acea cunoștință a excelenței minunate a lui Dumnezeu despre care Evanghelia învață că este făcută de cunoscut de către Cristos către oameni și îngeri.

(3) Nici nu este dat vreun temei sau motiv în Scriptura pentru credința că este necesară vreo intermediere între Dumnezeu și creaturile lui inocente. Poziția pe care el o ocupă față de ființele fără păcat este neîndoielnic arătată în limbajul din Geneza 1:31, “Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; și iată că erau foarte bune.” În general, Scripturile îl reprezintă pe Dumnezeu pur și sfinții îngeri în prezența lui, ca primind rapoarte de la el, și ca mesageri trimiși de el pentru a sluji moștenitorilor mântuirii. Singurul intermediar între Dumnezeu și o ființă inocentă despre care menționează Scripturile a fost între Dumnezeu și Cristos însuși, când, după ispitirea lui “îngerii au venit și i-au slujit,” Matei 4:11, și, când, după rugăciunea lui din Ghețimani pentru înlăturarea paharului “Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.” Luca 22:43.

(4) Dar toată temelia unei teorii a mijlocirii universale este distrusă de faptul că nici o astfel de mijlocire nu a avut loc în legătură cu alte ființe păcătoase în afară de om. În special, aici nu este adevărat faptul că “dacă la vreun punct lumea lui este bolnavă, obosită, vinovată, deznădăjduită, acolo Cristos este atins și rănit, și acolo el apare pentru a restaura și mângâia,” p. 57. Cine din toată creația au fost mai vinovați, sau cine au fost mai neajutorați decât “îngerii care nu și-au păstrat vrednicia lor, ci și-au părăsit locuința lor,” și despre care se spune “El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puși în lanțuri veșnice, în întuneric, pe îngerii care nu și-au păstrat vrednicia, ci și-au părăsit locuința.” Iuda 6. Nici în vremurile dinainte nici în lucrarea întrupării lui, Cristos nu a oferit izbăvire pentru aceștia ca Mijlocitor universal. În lucrarea de răscumpărare din întruparea lui ni se spune clar că el nu a făcut aceasta, pentru că este spus că “Căci negreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam.” Evrei 2:16. Într-adevăr Pavel pare să învețe că nu ar putea fi vreo mijlocire pentru altă rasă decât pentru om, atunci când în context el spune, “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe diavolul,” (v. 14) și când el afirmă în altă parte că există “un singur mijlocitor între Dumnezeu și om” care este “omul Cristos Isus.”

De aceea, se pare în măsura în care ideea de mijlocire universală a lui Cristos este esențială pentru această teorie, ea nu poate fi acceptată. Totuși scriitorul în recenzie pune aceasta ca un punct de pornire adevărat al cercetării pentru “o afirmație doctrinală care va fi cuprinzătoare, satisfăcătoare și în același timp, eliberată de obiecții etice și nepotriviri,” p. 56.

Următoarele obiecții au sugerat că teoria în sine va testament libertatea sa față de aceste obiecții și nepotriviri.

2. Această teorie nu poate fi o expresie corespunzătoare a învățăturilor Scripturii despre suferințele și moartea lui Cristos, pentru că aceasta nu explică nimic în ele, din cauza cărora Dumnezeu poate în mod drept ierta și accepta pe păcătos. Păcătosul este recunoscut ca meritând pedeapsa. Dar acea pedeapsă nu este purtată de Cristos. Tot ceea ce face Cristos este să sufere, dar suferințele și moartea nu sunt recunoscute ca pedeapsa îndurată în locul păcătosului. Nici nu este vreun transfer al vinei sau păcatului omului către Cristos. Cristos nu este un substitut care să poarte pedeapsa păcatului, ci doar un substitut care reprezintă rasa în apropierea sa față de Dumnezeu în mărturisirea păcatului și pocăința pentru acesta. Această explicație a suferințelor și a morții lui, de aceea, nu înlătură păcatul omului, nici nu face ispășire pentru acesta.

Totuși, se spune că astfel este luată cea mai mare pedeapsă pentru păcat, separarea de Dumnezeu. Dar nu este atribuit nici un motiv de ce apropierea dintre Dumnezeu și om este astfel obținută, cu excepția faptului că în moartea și suferințele lui Cristos, Dumnezeu își exprimă oroarea lui față de păcat și manifestă dreptatea legii. Dar ce este acolo în aceste suferințe și acea moarte așa cum este explicat de această teorie care expune sentimentele lui Dumnezeu în aceste direcții? Se spune, pentru că mai degrabă decât să salveze omul în păcatul lui sau să îl lase pentru pedeapsa lui dreaptă, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, deși el trebuie să sufere și să moară de mâinile oamenilor. Dar aceasta este mai degrabă o expunere a milei lui Dumnezeu față de oameni, dorind să abată suferințele care trebuie să le îndure omul. Nu există nici o dovadă a ororii lui față de păcat, deși el nu dorește ca omul să continue să fie un păcătos. Păcatul poate fi privit doar ca o mare calamitate, nu ca un rău ticălos. Acesta poate fi considerat doar cum ar fi sărăcia la unul dintre fiii unui om bogat, în lipsurile în care tatăl nu vrea ca fiul să fie, ci el să fie restaurat, și care ar trebui să rămână în acea restaurare a familiei sale.

Nici nu apare de ce aceste suferințe și moartea sunt necesare, din cauza vieții lui Cristos cu omul pe acest pământ. Este afirmat că aceasta este astfel, dar nu este dat nici un motiv pentru o astfel de necesitate. Cristos în unirea lui cu rasa, se spune a fi cel mai mare confesor și pocăit. Dar de ce de asemenea cel mai mare suferind și martir? De ce nu ar fi putut el apărea printre oameni fără a suferi din mâinile lor, sau a fi dat la moarte de ei? Teoria nu îl reprezintă ca primind suferința și moartea de la Dumnezeu, decât în acest fel providențial. Nu este clar că nici o explicație a suferințelor și a morții lui nu poate fi dată, care să nu recunoască faptul că acestea sunt date de Dumnezeu, și oricât de răutăcios prin om, prin om doar ca instrument al suferinței, cauza căreia este păcatul pe care el l-a purtat pentru om și ultima sursă a căruia este Dumnezeu, nu în acțiunea lui doar providențială, ci ca un răzbunător al păcatului și al încălcării legii lui drepte? Dar această teorie nu recunoaște nici o astfel de explicație și eșuează să arate cum, din cauza lucrării lui Cristos, Dumnezeu poate “să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât, să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Romani 3:26.

3. Această teorie nici nu poate găsi ceva în explicația sa despre suferințele și moartea lui Cristos, care îl face în stare să facă o astfel revelație a lui Dumnezeu după cum nu s-ar fi putut face fără ele. Când moartea lui Cristos este privită pe de o parte ca rezultatul cerințelor necruțătoare ale justiției, care poate fi doar așa să fie satisfăcută pentru păcatele comise și vina atrasă în încălcarea legii morale, și, pe de altă parte, a milei care mai degrabă oferă totul decât să nu îi salveze pe cei pe care i-ar ierta, și adițional a adevărului care nu se poate abate de la o îndeplinire adecvată a tot ceea ce a fost amenințat, și a iubirii care se agață cu afecțiune inseparabilă de cei față de care îi consideră ai săi, atunci se face o astfel de expunere a atributelor lui Dumnezeu după cum nici un gând nu poate sonda și nici un cuvânt nu poate exprima. De aici, în întruparea lui și în sacrificiu, Cristos a făcut o astfel de revelație a lui Dumnezeu, care nu ar fi putut fi altfel atinsă. Dar ce revelație a cărui atribut a lui Dumnezeu este exprimată în suferințele lui Cristos potrivit acestei teorii care nu poate fi rostită în cuvinte și învățată fără acele suferințe însoțitoare și moarte? Totuși, dacă salvarea subiectivă pe care această teorie o prezintă ca lucrată în păcătos, nu ar fi putut fi realizată fără aceste suferințe și acea moarte, după cum se vede, aceasta ar fi putut fi doar dacă este dependentă de revelația astfel indicată ca fiind făcută, atunci este sigur că Cristos nu ar fi murit. Aceasta este exact similar cu cazul presupus al posibilității îndreptățirii prin lege despre care Pavel a declarat că dacă aceasta ar fi adevărată, “Cristos a murit degeaba” Galateni 2:21.

4. Planul de mântuire este reprezentat în Scriptură ca unul de har fără faptele legii, dar această teorie face aceasta în parte prin lucrarea lui Cristos și în parte prin cea a păcătosului. Pocăința din partea păcătosului este atât de absolut necesară, nu ca o consecință, ci ca o cauză eficientă încât chiar se spune că “nu este adevărat că ispășirea lui Cristos are valoare fără pocăință,” p. 63.

5. Fapta păcătosului prin care este obținută îndreptățirea lui este afirmată în Scriptură a fi credința; și despre acea justificare sau dreptate se spune, “De aceea moștenitori sunt cei ce se fac prin credință, pentru ca să fie prin har, și pentru ca făgăduința să fie chezășuită pentru toată sămânța lui Avraam: nu numai pentru sămânța aceea care este sub Lege, ci și pentru sămânța aceea care are credința lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,” Romani 4:16. Dar această teorie face pocăință singurul lucru necesar în păcătos, lăsându-ni-se să arătăm că credința nu este exclusă oriunde este necesară la pocăință ca un însoțitor subordonat. Această teorie ar face necesară o astfel de revizuire a Cuvântului lui Dumnezeu deoarece ar substitui pocăința pentru credință în sute de locuri. Este un fapt straniu că în acest articol de aproape cinci sute și cincizeci de linii pe o pagină largă, cuvântul “credință” apare doar o dată, și acesta în această propoziție, “Cel care nu este mișcat spre pocăință și credință prin Cristos este sub o mai mare condamnare,” p. 65. Cât de diferit față de expunerile doctrinare ale lucrării lui Cristos conținută în Cuvântul lui Dumnezeu. Ar fi fost imposibil pentru Pavel să scrie o zecime despre acest subiect fără să folosească cuvântul “credință”. Ar fi fost egal imposibil pentru editorul Andover să facă astfel dacă ar fi susținut viziunea lucrării lui Cristos predată de apostolul inspirat.

6. O altă obiecție la această teorie este învățătura sa despre regenerare. Dacă aceasta nu are loc niciodată, “decât prin cunoștința, cauza și puterea Evangheliei,” în ce fel pot fi copiii mântuiți? Și dacă prin Evanghelie este înțeles nu doar o simplă promisiune a mântuirii, fără o cunoștință clară despre revelațiile făcute în lucrare în timpul întrupării, cum au obținut sfinții din vechime mântuirea? Totuși, evident, acesta trebuie să fie înțelesul, deoarece această teorie declară pocăința a fi necesară în fiecare păcătos, și că “doar în Cristos el are o astfel de cunoștință despre Dumnezeu și despre sine după cum este necesară unei pocăințe care este revoluționară,” p. 62. De aici nu poate fi vreo mântuire pentru nici un om care nu a cunoscut în mod personal Evanghelia așa cum este descoperită în legătură cu lucrarea lui Cristos pe pământ.

7. Încă alte trăsături criticabile apar în necesitate afirmată pentru predicarea Evangheliei la fiecare individ înainte ca justiția să își pronunțe cuvântul său final.

(a) Această idee este bazată pe o interpretare forțată a lui Marcu 13:10. “Mai întâi trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor.”

(b) Aceasta este incompatibilă cu afirmațiile despre diferența de cunoștință posedată de oameni înaintea zilei judecății și acțiunea diferită a judecătorului față de ei din această cauză. Cristos a vorbit despre cei care în acea zi care au cunoscut și despre cei care nu au cunoscut voia Domnului, și declară că pedepsele acestora vor fi diferite. Dar potrivit cu această teorie toți oamenii vor fi cunoscut despre Evanghelie. Luca 12:47-48. Pavel, de asemenea a învățat despre diferențele în judecata oamenilor când a scris, “Toți cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; și toți cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecați după lege.” Romani 2:12.

(c) Ideea este fără consistență, că Dumnezeu este sub vreo obligație față de om sau față de sine pentru a asigura această anunțare universală.

Față de om, Dumnezeu nu poate fi sub nici o obligație. El nu datorează nimic cuiva decât doar lui însuși. De aceea ideea de obligație este introdusă cu dexteritate de scriitor, ca fiind una a lui Dumnezeu însuși. “Dacă este chiar natura lui Dumnezeu să iubească, dacă este o dorință a lui de a-i salva pe oameni din păcat, dreptatea caută ca dragostea să nu fie lipsită de drepturile sale, și nu este stânjenită în nici unul dintre impulsurile sale,” pag. 66, 67. Faptul că limbajul este înșelător poate fi arătat prin prezentarea unei alte propoziții, la baza căreia există aceeași necesitate în Dumnezeu; astfel dacă este chiar natura lui Dumnezeu să fie drept, dacă este o dorință a lui să pedepsească oamenii pentru păcatele lor, dreptatea caută ca acea dreptate să nu fie lipsită de drepturile sale, și nu este stânjenită în nici unul dintre impulsurile sale. Întrebările în ambele cazuri sunt, care sunt acele drepturi și care sunt acele dorințe?

Pe lângă acest limbaj folosit ar fi în mod egal potrivit după omul care a respins Evanghelia. Astfel, aceasta ar furniza un argument pentru o repetare constată a ofertei Evangheliei către fiecare care a respins-o, și aceasta la infinit. Într-adevăr, dacă dorința mărinimoasă a lui Dumnezeu este să nu-i pedepsească pe păcătoși este o piedică sigură la acea pedeapsă, atunci ei nu ar putea fi niciodată pedepsiți, pentru că iubirea mărinimoasă a lui Dumnezeu curge spre toate creaturile lui, chiar în păcatele lor. El nu ar nici o plăcere în moartea celor răi, dar la Dumnezeu dorința este scopul nu mai adevărat decât este în cazul omului. Scopurile lui Dumnezeu vor fi împlinite cu siguranță. Ele vor fi întotdeauna în acord cu natura lui. Dar Scriptura nu învață nicăieri un astfel de scop precum acela că Evanghelia va fi predicată la fiecare individ.

5. A cincea teorie este aceea care de obicei este numită Teoria Guvernamentală a Ispășirii.

Cei care susțin această teorie afirmă că Dumnezeu nu poate ierta constant păcatul doar pe baza simplei pocăințe și credințe; ci, necesitatea pedepsirii acestuia nu apare din natura lui Dumnezeu, și oroarea lui față de păcat; de aici nu există nici un principiu în el care cere ca tot păcatul să fie pedepsit doar pentru acesta însuși; ci din necesitatea care există pentru menținerea guvernării sale morale în univers. “Astfel ei au considerat suferințele lui Cristos ca fiind intenționate a face o impresie morală asupra universului prin arătarea hotărârii lui Dumnezeu de a pedepsi păcatul, și astfel să facă iertarea păcatului consecventă cu conducerea bună a universului.” [Hodge’s Outlines, p. 301, 1st Edition.]

Obiecțiile la această teorie sunt:

1. Natura care aceasta o atribuie păcatului. Aceasta nu consideră esențial ca tot păcatul ar trebui să fie pedepsit. De aceea, păcatul în mod intrinsec în sine nu merită pedepsire.

2. Aceasta pune pedeapsa păcatului pe o bază greșită, și anume, binele universului ca implicat în conducerea morală a lui Dumnezeu; și nu pentru că acesta merită pedeapsă ca păcat.

3. Dumnezeu este privit aici, nu ca un judecător drept care răzbună călcătorii legii lui, nici ca un rege drept pedepsind pe cei care au respins autoritatea lui, ci doar ca o ființă binevoitoare cu totul nepăsător de natura lui proprie, sau de diferența între drept și greșit, pedepsind pe unii oameni pentru binele altora.

4. Potrivit acestei teorii, necesitatea pedepsirii păcatului stă, nu în natura acestuia, ci din cauză că există mai multe ființe create în univers decât cele care au păcătuit. Dacă Dumnezeu ar fi creat un om, dau doar un înger, și acel înger ar fi păcătuit, nu ar fi fost nici un motiv, fie în legea călcată, fie în dezonorarea lui Dumnezeu, pentru pedepsirea acestuia, decât dacă alte ființe ar fi fost de asemenea create.

5. Această teorie nu pretinde nici un sprijin din Scriptura; ci este prezentată simplu ca o explicație filozofică, pentru a evita dificultățile presupuse a exista în doctrina primită în mod obișnuit despre necesitatea pedepsei date de Dumnezeu.

6. Aceasta este opusă de Scriptură în fiecare detaliu implicat în aceasta; natura păcatului; meritarea pedepsei; răzbunarea lui Dumnezeu împotriva călcătorului legii lui; faptul că Dumnezeu acționează din propria lui voință, și nu își extrage rațiunile acțiunii sale din afară; învățătura Scripturii despre slujba preoțească a lui Cristos, lucrarea pe care el a făcut-o, poziția pe care el a purtat-o pentru noi ca fiind făcut păcat pentru noi; motivul răscumpărării noastre; cauzele condamnării și o sută de alte detalii, care ne arată că Scripturile nu sunt doar tăcute cu privire la acest subiect, ci dimpotrivă doctrina contrară stă chiar la baza tuturor instrucțiunilor sale.

6. A șasea teorie a Ispășirii este cea a Arminienilor, care susțin că Cristos a murit, și aceasta pentru păcat; dar numai în sensul că aceasta face logic pentru Dumnezeu să ofere mântuire oamenilor pe motivul ascultării Evanghelice, și nu o ascultare perfect legală.

Această teorie învață o ispășire generală fără vreo aplicare a acesteia din partea lui Dumnezeu. Conectat cu doctrina harului suficient pentru fiecare om, aceasta presupune că individul exercită, sau nu credință, și ascultare, și astfel își asigură viața veșnică sau o pierde.

Obiecțiile la această teorie sunt:

1. “Că aceasta dă o concepție indefinită despre ceea ce a făcut Cristos. Fie aceasta implică nici o satisfacere față de justiția divină și față de lege, fie implică o satisfacere universală. În primul caz aceasta dezonorează pe Dumnezeu, în al doilea caz ne forțează să susținem doctrina mântuirii universale.” Ceea ce este înțeles prin expresia, că “el este credincios și drept să ne ierte păcatele, și să ne curățe de orice nelegiuire,” dacă Dumnezeu nu este pe bună dreptate sub obligații, pentru ceea ce a făcut Cristos, să dea mântuire pentru toți pentru care a murit?

2. Dacă se spune că obiectivul a fost simplu să facă posibilă mântuirea pentru toți, răspunsul este că nu aceasta reprezintă Scriptura. Ei vorbesc pozitiv despre mântuire ca procurată, nu mijloacele de mântuire; și despre o anumită mântuire, o mântuire care nu este posibilă. “Efectele morții lui Cristos sunt afirmate în Scriptură ca reconciliere și justificare, Romani 5:10; Efeseni 2:16; iertarea păcatelor, Efeseni 1:7; pace, Efeseni 2:14; eliberare de mânie, 1 Tesaloniceni 1:10; de moarte, Evrei 2:14; de blestemul legii, Galateni 3:13; de păcat,” 1 Petru 1:18. [Hodge’s Outlines, p. 314, 1st Edition.] Ni se spune despre justificat când eram păcătoși.

3. Această viziune despre ispășire este cu totul incompatibilă cu doctrina Scripturii despre Corupția Înnăscută, Regenerare, Alegere, Justificare, Adopție, și Sfințire. Fiecare dovadă a doctrinei adevărate despre aceste puncte este un argument împotriva ei.

4. Această teorie face posibil ca Cristos să fi murit în zadar.

5. Această teorie face mântuirea în parte a lui Dumnezeu și în parte a omului, în cea mai condamnabilă formă. Aceasta îl reprezintă pe Dumnezeu ca permițând lui Cristos să moară ca cerințele legii să poată fi micșorate.

7. A șaptea teorie este Luterană, care învață că moartea lui Cristos a fost intenționată să facă o astfel de satisfacere a justiției lui Dumnezeu încât el poate oferi mântuire tuturor celor care cred în el.

Obiecția la această teorie este că prin respingerea doctrinei Alegerii aceasta omite o parte a adevărului. Afirmația, așa cum este făcută, nu este opusă față de viziunile de obicei susținute de ortodocși. Mântuirea este astfel oferită tuturor, și oferită pentru că ispășirea pentru păcat a fost făcută pentru justiția lui Dumnezeu. Dar pentru cine este această mântuire? Ei spun, așa cum facem noi, pentru cei care vor crede. Și de aici întrebarea între noi este, Cine va crede, ci cum va fi efectuată această credință? Doctrina Alegerii învață că cei care cred sunt cei pe care Dumnezeu i-a ales, pentru care el l-a trimis pe Cristos, pentru care Cristos a murit; și vor crede ca rezultat al influențelor milostive al Duhului dobândit prin lucrarea lui Cristos.

8. A opta teorie a Ispășirii este cea care declară a fi generală, dar afirmă că este limitată în aplicarea ei. Potrivit acestei teorii, lucrarea de ispășire nu a fost lucrată de Cristos pentru cei aleși, nici pentru biserică, nici pentru cei prevăzuți, dau proiectați pentru a fi compuși din cei care sunt de mântuit; ci pentru păcătoși, ca păcătoși. Lucrarea de ispășire nu a avut nimic de a face cu persoanele pentru care a fost de aplicat considerată ca o ispășire, ci i-a avut în considerare doar pe oameni ca păcătoși vinovați în fața lui Dumnezeu. Lucrarea de a fi realizată a fost precis ceea ce ar fi fost, dacă nu ar fi fost nici o alegere, nici o biserică de întemeiat, nici o lucrare de har să fie realizată în inimă, ci fiecare persoană lăsată să acționeze la primirea ei, sau respingerea ei, după cum alege.

Este în aplicarea ei are respect față de Alegere, și astfel este făcută specifică, nu pentru că în timp este aplicată la anumite persoane, ci pentru că a fost planificată în veșnicie să fie astfel aplicată. Totuși, aplicarea în sine, implică planul ispășirii; dar, simplu, că aceasta este făcută în legătură cu fiecare individ, când, prin regenerare și credință, el este făcut în mod vital părtaș al lui Cristos. Aceasta nu include plăcerea suverană a lui Dumnezeu în scopul de aplicare. Aceasta este implicată în alegere.

Cel mai deosebit apărător al acestei teorii este Andrew Fuller, un om cu cele mai clare percepții, și cu o remarcabilă putere de afirmare precisă. Viziunile lui despre subiect apar în Conversația despre Răscumpărarea Specifică, Andrew Fuller’s Works, Vol. II, p. 692 to 698. El a căutat aici să întemeieze o teorie nu substanțial diferită față de cea a Calviniștilor mai vechi, dar în final, una care cel puțin la prima vedere are aparența uneia mai bune. Distincția în care el încearcă să o întemeieze, totuși, pare a nu fi corectă. Următoarele citate din discuția lui vor arăta poziția lui. Cei care dispută sunt Petru și Iacov; cel din urmă prezintă viziunile lui Fuller. Petru dă teoria așa cum o înțelege el, astfel:

“Particularitatea Ispășirii constă în plăcerea suverană a lui Dumnezeu cu privire la aplicarea ei.”

Iacov dă replica: ar trebui să spun mai degrabă “particularitatea Răscumpărării constă în plăcerea suverană a lui Dumnezeu cu privire la aplicarea Ispășirii, care este cu privire la persoanele căreia i se va aplica.”

Din nou spune Iacov: “Tu spui că poziția în chestiune pune particularitatea Răscumpărării în aplicarea ei. De aici, dacă te vei reculege, vei găsi că aceasta pune aceasta în plăcerea Suverană a lui Dumnezeu cu privire la aplicare.”

Din nou Petru: “Dar, ai folosit vre-odată termenul aplicare astfel încât să nu includă intenția divină?”

Iacov: “Nu sunt conștient să fi făcut astfel.”

Din nou: El rezumă totul spunând că al lui “obiect în distincție a fost doar să distingă pentru ce este suficientă moartea lui Cristos, din care a fost planul Tatălui și Fiului să efectueze prin aceasta.”

Din nou: “Nu consider răscumpărarea specifică a fi atât de mult o doctrină în sine ci o ramură a marii doctrine a Alegerii.”

“Ispășirea și Răscumpărarea sunt amândouă efectele morții lui Cristos, dar într-o astfel de ordine încât una este consecința alteia.”

Din nou: În conversația anterioară despre substituire el spune, p. 690: “Referitor la moartea lui Cristos, dacă vorbesc despre ea fără să țin seama de scopul Tatălui și al Fiului, cu privire la obiectele prin care să fie salvați prin aceasta, referindu-mă doar la ceea ce este în aceasta suficient pentru, și declarat în Evanghelie a fi adaptat la aceasta, ar trebui să mă gândesc că am răspuns la întrebare în modul Scriptural prin a spune, aceasta a fost pentru păcătoși ca păcătoși. Dar dacă am respect cu privire la scopul Tatălui în a-l da pe Fiul său să moară și la planul lui Cristos în a-și da viața lui, ar trebui să răspund, aceasta a fost doar pentru cei aleși.”

Această teorie este de acord cu teoria obișnuită în:

1. Referindu-se la ispășirea pentru păcat necesară.

2. Recunoscând că aceasta a fost făcută de Cristos.

3. Pretinzând că valoarea morții lui Cristos este suficientă pentru lume.

4. Declarând că beneficiile sale se adaugă doar pentru unii.

5. Susținând că această limitare este datorită scopului lui Dumnezeu, și nu datorită acțiunii din partea omului.

Aceasta diferă de ea în faptul că face Răscumpărarea și Ispășirea două lucrări diferite, în loc ca aceeași lucrare să fie văzută în două aspecte diferite. Doctrina mai veche consideră ispășirea ca o împăcare a păcătoșilor cu Dumnezeu, dar a păcătoșilor, care sunt astfel răscumpărați dintr-o condiție de robie și mizerie în care ei au fost. De aceea, ispășirea este împăcare, Răscumpărarea este eliberare; dar a acelorași persoane prin aceeași lucrare, și în același timp, fiecare fiind implicate în același grad. Noua teorie face ispășirea un act de împăcare prin moartea lui Cristos, nu doar a persoanelor răscumpărate, ci a întregii luminii, și aceasta, ca rezultat al unui decret general de a-l trimite pe Cristos pentru a împăca lumea cu Dumnezeu. Răscumpărarea vine sub decretul de Alegere care nu are nimic de a face cu împăcarea; și, prin aceasta, doar anumite persoane au beneficiul împăcării astfel realizate, nu datorită acceptării lor sau a credinței, ci pentru că Dumnezeu le dă toate avantajele lucrării de ispășire și îi reține de la toate celelalte.

Obiecțiile față de această viziune sunt:

1. Că aceasta reprezintă întreaga lume ca fiind de fapt împăcată cu Dumnezeu prin moartea lui Cristos. Dacă este așa, pe ce bază este această împăcare distrusă? De aceea doctrina mântuirii universale este implicată.

2. Dacă aceasta nu este viziunea, atunci, când Scripturile vorbesc despre împăcarea noastră cu Dumnezeu, nu este înțeles nimic mai mult decât că un simplu mod de împăcare a fost aranjat, astfel că justiția divină a fost simplu atât de satisfăcută că a fost oferit un mediu de acceptare cu Dumnezeu. Dar, dacă există doar un mediu de acceptare oferit, cum se poate vorbi despre oameni ca fiind de fapt împăcați cu Dumnezeu? În ce sens propriu se poate spune despre Cristos că a purtat păcatele noastre, și că a fost rănit pentru fărădelegile noastre, dacă actul său a fost doar aranjamentul pentru un mediu pentru mântuire? Cristos, pentru a face ispășire, trebuie să fi fost substituit în locul nostru, să poarte păcatele noastre, i-au fost imputate fărădelegile noastre, și pedeapsa păcii noastre trebuie să fi fost asupra lui. Dar, dacă este așa, o ispășire adevărată trebuie că s-a făcut. Aceasta nu ar fi putut fi doar o simplă aranjare a unui mediu de mântuire. Aceasta trebuie să fi fost mântuirea în sine. Și, dacă este pentru toți, toți trebuie să fie mântuiți.

3. Această teorie este inconsistentă cu cea despre fapte admise de apărătorii ei; că moartea lui Cristos a fost o jertfă penală. Pedeapsa și vina nu au nici o legătură cu păcatul în abstract, ci doar cu acesta ca asociat cu păcătoșii. Dacă lucrarea de ispășire doar a lucrat un mediu de acces, atunci aceasta a fost doar o arătare generală a urii lui Dumnezeu față de păcat, fără a avea legătură cu persoane particulare. În teoria guvernării un astfel de aranjament era necesar simplu pentru a arăta înaintea universului răul păcatului, această idee a ispășirii ar putea fi permisă. Dar în baza teoriei ispășirii pentru justiție, ispășirea trebuie să fie făcută de o jertfă penală.

4. Aceasta doar aparent are vreun avantaj față de teoria obișnuită Calvinistă mai veche.

(1.) Aceasta îngrădește mântuirea către cei aleși.

(2.) Aceasta oferă mântuirea ca rezultat al acțiunii lui Dumnezeu.

(3.) Aceasta nu atribuie o valoare mai mare la moartea lui Cristos. Teoria mai veche, cu excepția felului susținut de cei care i-au dat un caracter comercial, a învățat că ceea ce trebuia Cristos să facă pentru un om, ar fi fost suficient pentru toți.

(4.) Aceasta, cu acea teorie, atribuie limitare la scopul lui Dumnezeu; una susține scopul în mântuirea efectivă; cealaltă scopul în aplicarea mântuirii.

(5.) Dumnezeu poate sub oricare din ele, cu sinceritate egală, să facă oferta Evangheliei către toți.

(a.) Fiecare susține că o bază suficientă pentru mântuire există dacă Dumnezeu a ales să o extindă.

(b.) Fiecare susține că Dumnezeu cunoaște că doar cei aleși de el vor accepta.

(c.) Fiecare învață că această acceptare este datorită unui har special.

(d.) Fiecare susține că a fost scopul lui Dumnezeu să rețină acel har special pentru unii; un scop format în veșnicie și recunoscut ca existând când jertfa a fost oferită, și când oferta de mântuire este făcută.

(6.) Aceasta pare la început mai mult în acord cu expresiile ispășirii generale făcute în Scripturi; dar după examinare apare faptul că actul despre care se vorbește acolo nu poate fi limitat la înțelesul dat aici, și că fie aceste pasaje învață mântuirea universală, fie ele au un înțeles, așa cum sunt folosite de Cristos și Apostolii săi, care nu implică ideea unei astfel de universalitate egală pentru a include în aceeași privință în fiecare fel pe fiecare din posteritatea lui Adam.

(7.) Această teorie, ca toate celelalte despre ispășirea generală, stă sub dificultatea că extinde împăcarea, sau un mediu de împăcare, către persoane, care prin moarte au fost confirmate în distrugere, sau aceasta îi exclude de la beneficiile sale pe toți cei care au murit înainte de Cristos. Teoria ispășirii limitate îi recunoaște pe toți cei care sunt incluși în ea ca mântuiți prin virtutea acesteia. De aceea, virtutea asigurată este aplicată tuturor cărora le aparține. Faptul că Mielul a fost înjunghiat înainte de întemeierea lumii, sau, în alte cuvinte, siguranța morții lui Cristos, face mântuirea anticipată posibilă, și îi permite lui Dumnezeu să o ofere. Moartea lui Cristos doar împlinește ceva pe care se bazase. Dar în cazul unei ispășiri generale făcute pentru întreaga rasă, îl avem pe Cristos murind, nu simplu pentru cei care nu vor fi mântuiți, ci pentru cei care sunt deja osândiți.

(8.) Această teorie este incompatibilă cu acele expresii din Scriptură care vorbesc despre moartea lui Cristos ca fiind limitată la cei aleși.

Ioan 10:11, 15, 26-28. “Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi… Eu Îmi dau viața pentru oile Mele… Dar voi nu credeți, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteți din oile Mele… Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, și ele vin după Mine. Eu le dau viața veșnică, în veac nu vor pieri, și nimeni nu le va smulge din mâna Mea.”

(a.) Oile aici sunt cei cărora el le va da viața veșnică.

(b.) Ei sunt cei pentru care el își dă viața.

(c.) Ei nu sunt toți, pentru că el spune că cei care îl respingeau că ei nu erau oile lui.

(d.) Întregul limbaj folosit implică faptul că doar mântuirea oilor este obiectul pentru care viața lui este dată.

Ioan 17:9, 19. “Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că sunt ai Tăi… Și Eu însumi Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr.”

Romani 5:8, 9. “Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când suntem socotiți neprihăniți, prin sângele Lui, vom fi mântuiți prin El de mânia lui Dumnezeu.”

Aici cei pentru care Cristos a murit sunt în mod clar declarați a fi astfel justificați prin sângele lui, și siguranța mântuirii lor de la mânie este susținută.

Vezi de asemenea pasajul din Romani capitolul 8, unde Apostolul folosește limbajul entuziasmului. În versetul 32. “El, care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?”

(a.) Pentru noi toți: aici este măsura adevărată a ispășirii. Toți, sunt cei care sunt cu adevărat mântuiți.

(b.) Cei pentru care el a fost astfel dat, se simt asigurați că el le va da de asemenea tot harul, astfel că mântuirea lor este sigură. Dar aceasta este adevărat doar cu privire la cei aleși; de aceea, doar pentru ei și nu pentru alții, Cristos “nu a fost cruțat.”

Versetul 34. “Cine-i va osândi? Hristos a murit.” Acesta este răspunsul suficient pe care îl învață apostolul; dar potrivit teoriei lui Fuller aceasta este aplicarea morții lui Cristos, și nu moartea în sine, care înlătură condamnarea.
Efeseni 5:25 “Bărbaților, iubiți-vă nevestele cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”

Tit 2:14. “El S-a dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” Este pentru “noi” care alcătuim acest popor, Cristos s-a dat “pe sine.”

1 Petru 1:20. Chiar manifestarea lui Cristos în lume se spune că a avut loc pentru cei “care prin el sunt credincioși în Dumnezeu.”

Argumentele în favoarea acestei teorii din urmă sunt (1) că Scripturile folosesc expresii, care favorizează o ispășire generală, în același timp ele vorbesc despre un obiect specific în moartea lui Cristos. Este pretins că ambele, ispășirea generală, și aplicarea specială sunt astfel învățate.

(2) Al doilea argument este că aceasta va face specifică oferta Evangheliei către toți apare mai sincer decât cealaltă formă.

Aceste argumente vor fi considerate în legătură cu ultima teorie a ispășirii, în mod obișnuit numită teoria Calvinistă. Este cea a lui Calvin și a bisericilor întemeiate de el. Este teoria Baptiștilor Obișnuiți din trecut. Doar aceasta a predominat printre cei care au avut sentimente distinct Calvinist Baptiste până în zilele lui Andrew Fuller. El, din cauza abilității sale mărețe, a contribuit mult la acceptarea modificării pe care noi tocmai am considerat-o. După afirmarea vechii teorii Calviniste se va arăta că aceasta este doctrina Scripturală a ispășirii în fiecare cu particularitățile ei. S-a presupus până acum că natura Ispășirii este astfel după cum este învățat de această teorie. După această dovadă se va cerceta aceasta amănunțit, dacă ea este generală sau specifică. În acel loc în mod natural va apărea întrebarea despre adevărata explicare a pasajelor care au fost crezută că învață o ispășire generală.

7. Teoria Calvinistă a ispășirii este, că în suferințele și moartea lui Cristos, el a atras asupra sa pedeapsa păcatelor celor a căror substitut a fost, astfel că el a făcut o ispășire reală pentru justiția lui Dumnezeu pentru legea care a fost călcată. Cu această ocazie, Dumnezeu acum iartă toate păcatele lor, și fiind pe deplin împăcat cu ei, iubirea lui alegătoare curge liber spre ei.

Doctrina astfel învățată implică următoarele puncte:

I. Că suferințele și moartea lui Cristos au fost o ispășire reală.

II. Că în realizarea acesteia, Cristos a devenit substitutul celor pentru care el a venit să-i mântuiască.

III. Că astfel el a purtat pedeapsa fărădelegilor lor.

IV. Că făcând astfel el a făcut o ispășire cuprinzătoare față de cerințele legii, și față de justiția lui Dumnezeu.

V. Că astfel a fost realizată o reală împăcare între ei și Dumnezeu.