de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 26 – PERSOANA LUI CRISTOS
I. Doctrina Trinității stă la temelia doctrinei despre Persoana lui Cristos.
Acea doctrină este că trei persoane trăiesc într-o natură divină. A fost una dintre aceste persoane, și nu natura divină în sine, cea care s-a întrupat.
1. Nu Divinitatea s-a întrupat, ci una dintre persoanele din Divinitate.
2. Nu Tatăl, și Fiul, și Duhul, ci numai Fiul singur.
3. Nu Dumnezeu în mod abstract și unit, ci Dumnezeu personal, Cuvântul care era cu Dumnezeu, și care era Dumnezeu, este cel care s-a făcut trup.
4. De aceea, nu a fost ceea ce era comun celor trei persoane cea care și-a asumat natura noastră; ci a fost cea care, în economia Trinității, este deosebită de celelalte.
5. De aceea, nu a fost natura sau esența divină, ci o persoană cea care trăiește în acea natură divină în mod egal cu ceilalți, totuși care este distins, în relația lui cu acea natură divină, cu celelalte persoane ale Trinității.
Doctrina Trinității este, de aceea, esențial implicată în cea a Persoanei lui Cristos. Din cauza faptului personalității individuale în Ființa divină, prin virtutea căreia, deși natura, esența și ființa lui sunt așa una încât el este un Dumnezeu, el este totuși întreit, încât deosebirile personale de asemenea există, și acea una persoană, care este Dumnezeu, se poate întrupa fără a implica întruparea celorlalte persoane.
Deosebirile personale în Trinitate nu sunt în mod necesar legate de întruparea lui Dumnezeu, ci ele sunt legate de acea persoană divină.
Ele sunt de asemenea necesare la lucrarea pe care Cristos a făcut-o. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, el nu ar putea manifesta domnia, și totuși să se golească pe sine de ea; nu ar putea fi trimis, și totuși să fie trimis; nu ar putea fi dătătorul legii, și de asemenea să se supună în mod voluntar; nu ar putea face ispășire, și totuși să o primească; nu ar putea turna mânia, și totuși să o suporte.
De aceea, Scriptura învață persistent, nu că “Dumnezeu a venit,” “a fost trimis,” “s-a făcut trup,” ci că Dumnezeu “l-a dat pe singurul său Fiu născut,” “l-a trimis pe Fiul nu să condamne lumea,” “l-a trimis pe Fiul său născut din femeie,” “l-a trimis pe singurul său Fiu născut în lume,” și că “Tatăl l-a trimis pe Fiul pentru a fi Mântuitorul lumii.” Într-adevăr, primul capitol din Ioan, care arată doctrinele Întrupării și Trinității, declară deslușit (Ioan 1:18): “Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”
II. Această Persoană, în întruparea lui, a păstrat nealterate relațiile sale esențiale cu natura sau esența divină.
1. Singurul pasaj din Scriptură care pare să se opună la aceasta, este Filipeni 2:5-8; dar o considerare corespunzătoare a acestui pasaj arată că acesta nu se opune. Subordonarea, astfel voluntar asumată de Fiul, a fost evident oficială, și cea a unei persoane divine față de alta. Nu ar fi putut fi o subordonare a unei naturi divine față de alta, pentru că există doar o natură divină. Este, de aceea, o subordonare a unei persoane față de alta, Fiul față de Tatăl. În acea subordonare, nu a fost nici o separare a lui Cristos de natura lui divină. O astfel de separare nu a fost necesară pentru întruparea lui. A fost necesar doar ca el să apară oamenilor ca om, și nu ca Dumnezeu. De aceea, divinitatea lui a fost ascunsă în forma lui umană. Dar el, fiind Dumnezeu egal cu Tatăl și cu Duhul, a avut, de drept, stăpânire și autoritate asupra tuturor creaturilor și lumilor. Aceasta el a continuat să o aibă esențial ca Dumnezeu; dar, ca Fiu, el a predat exercitarea acesteia în mâinile Tatălui; astfel că în timpul perioadei rezidenței sale pământești, el a consimțit să fie cel care a fost trimis, și astfel ca slujitor al Tatălui, făcând voia lui și ascultând de autoritatea lui. Contextul ne arată aceasta a fi singurul înțeles. Scopul în introducerea acestei afirmații este să-i provoace pe filipeni, într-un duh asemănător de supunere de sine, de a-i prețui pe alții mai mult decât pe ei înșiși (de aceea, un caz de subordonare între egali). Și după această afirmație despre Cristos, Pavel impune această obligație prin arătarea faptului cum Tatăl a răsplătit acest act al Fiului, că stăpânirea și puterea de drept, care aparține în esență lui Dumnezeu, și de aceea, lui Cristos doar în natura lui divină, a fost conferită lui în natura sa umană, astfel ca “orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.” Filipeni 1:11.
Această poziție oficială de conducere și stăpânire a fost cea care a constituit slava pe care el a avut-o cu Tatăl, și care el s-a rugat Tatălui să i-o acorde din nou. O astfel de rugăciune nu era necesară pentru a o asigura pentru sine ca Dumnezeu, pentru că, în natura lui divină, el a continuat să o aibă deși nu a exercitat-o; dar aceasta era necesar, de vreme ce aceasta i-a fost de asemenea conferită asupra lui ca om, și în această privință aceasta i-a putut fi conferită doar ca o răsplată sau ca un dar, și prin consimțământul tuturor persoanelor din Trinitate. (Compară Psalmul 2, în special versetele 6-8, dar tot Psalmul.)
Scripturile nu merg mai departe de această idee de subordonare oficială. Ele nu spun nimic despre Cristos lăsând în spate divinitatea lui, ca și când ar fi fost aruncată ca o haină. Ele nu spun că pentru trăirea lui pe pământ divinitatea lui a trebuit să înceteze sau să fie absorbită în cea a Tatălui și a Duhului; nici că aceasta a avut o existență indefinită într-o stare de tranziție, așteptând o reunire după lucrarea de întrupare.
Este bine să ne amintim că ele nu doar fac aceasta, dar nu ar putea astfel învăța, pentru că unii oameni își imaginează aceasta și trec cu vederea ceea ce poate fi arătat mai departe, și anume,
2. Că Scripturile învață că în timp ce el era întrupat, el era cu adevărat Dumnezeu.
Acest lucru este învățat atât de deplin, că nu avem nici o dovadă a Divinității lui Cristos care să nu fie prezentată cu forță egală despre el în timp ce el era pe pământ.
Toate atributele divinității sunt atribuite lui, existența veșnică, existența în sine, omnipotența, omniprezența, omnisciența, prezența în cer și pe pământ, contemplarea și unitatea cu Tatăl, și co-lucrarea cu el. Acestea sunt declarate despre el și manifestate de el în timp ce el a stat în forma unui om în mijlocul ucenicilor săi și a mulțimii.
În timpul aceleiași forme el a înfăptuit fapte pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate face de la sine, declarând că aceste fapte au fost făcute prin puterea lui proprie. El a transformat apa în vin, nu prin procesul obișnuit și încet al naturii, și instantaneu fără un cuvânt. El a creat pâine și pește în mâinile ucenicilor săi. El a controlat vânturile și valurile. El a iertat păcatul. El a dat viață morților. El a făcut cunoscute evenimente în locuri îndepărtate. El a cercetat inimile și a descoperit gândurile secrete ale oamenilor. El și-a dat viața și și-a luat-o înapoi.
Lucrările constante ale puterii și energiei sale divine, prin care el este mai presus de toate, ca Dumnezeu, mereu lucrând cu Tatăl, au fost într-adevăr ascunse; dar astfel, uneori, înaintea poporului, și mai frecvent înaintea ucenicilor săi, divinitatea a strălucit prin voalul care în mod obișnuit a ascuns-o, și a mărturisit că el era cu adevărat Dumnezeu la fel cum era de asemenea om. Vezi afirmațiile remarcabile ale lui Cristos despre sine ca fiind co-lucrător cu Tatăl în Ioan 5:17-31.
3. El a permis ca să fie tratat ca Dumnezeu în timpul întrupării.
Cum a putut fi numit el Dumnezeu în timpul zilelor sale în trup, sau să primească astfel închinare? Cum a putut fi voia Tatălui ca oamenii să-l onoreze pe Fiul chiar așa cum ei îl onorează pe Tatăl? Cum a putut Elisabeta să o numească pe Maria, mama Domnului meu? Sau îngerii să anunțe păstorilor că Cristos Domnul s-a născut? Sau Petru să declare evreilor că ei l-au răstignit pe Domnul slavei? Sau Pavel să descrie poporul lui Dumnezeu către prezbiterii Efeseni ca Biserica lui Dumnezeu (sau, potrivit unei alte citiri, “Domnul”) pe care el a cumpărat-o cu sângele lui? Cum pot fi avertizați oamenii să nu îl răstignească din nou pe Fiul lui Dumnezeu și să-l calce în picioare? Cum a putut striga Toma către el, “Domnul meu și Dumnezeul meu?” și cum mărturisește Petru, “Tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”? Aceasta a fost astfel deoarece, deși era un slujitor, el era încă Domnul, având neștirbite relațiile sale cu natura lui divină, și îndreptățit să aibă aceste nume, după cum a fost de asemenea capabil să facă faptele și să arate atributele lui Dumnezeu.
Importanța acestui fapt al învățături Scripturii nu poate fi supraestimat. În relațiile sale potrivite față de alte adevăruri învățate, acesta devine temelia fiecărei speranțe. Acesta nu este doar o speculație. Aceasta intră chiar în viața creștinului, capacitându-l să spună: “căci știu în cine am crezut. Și sunt încredințat că El are putere să păzească ce I-am încredințat până în ziua aceea.” 2 Timotei 1:12. Nu este suficient pentru noi să știm că persoana care a murit pentru noi a fost divină înainte ca el să vină în lume. Scripturile ne sigură, și trebuie să ne mângâiem cu asigurarea, că el era egal divin când era un bebeluș în Betleem, când suferea pe cruce, când se înălța de pe Muntele Măslinilor, și chiar acum, în timp ce este în natura umană, el conduce ca Rege Mijlocitor, sau mijlocește la Tatăl ca mare Preot al nostru. Trebuie chiar să mergem dincolo de ideea unui fel de divinitate, și să îl recunoaștem ca Dumnezeul neschimbător, care a fost, și este, și va fi veșnic, Atotputernic, preaiubitul Fiu al Tatălui, pe care Tatăl îl aude totdeauna, și căruia i-au fost încredințate toate lucrurile, pentru ca să fie realizată pe deplin desăvârșirea împărăției lui glorioase. Întruparea a fost într-adevăr, doar a unei persoane din Divinitate, dar a unei persoane cu adevărat și în esență divină, a cărui relații cu natura divină au rămas neschimbate în timpul întrupării lui pe pământ și în cer.
III. Că Cristos s-a întrupat într-un sens că el a devenit om.
Scripturile ne spun că “el s-a făcut trup și a locuit printre noi;” că el a fost “făcut asemenea fraților săi;” că el a fost “fiul omului;” că el a fost “om.” Apostolul spune (Romani 5:15): “un om Cristos Isus.”
(1) Prin aceasta nu este înțeles că această persoană Divină a co-existat cu o persoană umană, pentru a fi astfel, în final, două existențe sau persoane distincte, una primind har și favoare de la alta. În acest sens, Dumnezeu se poate spune că co-există cu toți oamenii, în special cu cei drepți.
(2) Nici nu este ideea doar a unei astfel de locuiri, că slava lui Dumnezeu este manifestată atât de special prezentă încât persoana umană era templul divinului. În acest sens, Dumnezeu locuiește chiar în substanțele materiale, ca în cortul întâlnirii și în templul lui Dumnezeu. În acest sens Duhul Sfânt locuiește în trupurile credincioșilor într-o unire mai perfectă. Și astfel de locuire va atinge forma sa cea mai înaltă când Dumnezeu va locui în templul care va fi compus din sfinții lui răscumpărați.
(3) Dar, deși trupul lui Cristos este templul lui Dumnezeu, este astfel că rezultatul unei uniri nu mai puțin strictă decât una care face persoana care locuiește în interior de fapt și cu adevărat un om. În timp ce relația cu natura divină rămâne neschimbată, și Cristos este totuși Dumnezeu adevărat, relația față de natura umană este astfel asumată încât Cristos devine de asemenea om cu adevărat. El este născut dintr-o femeie. El vine în trup. El își asumă o natură umană care devine, la fel de adevărat și real, deși nu la fel de veșnică și esențială cu a lui, ca natura lui divină.
Scripturile ne descoperă o umanitate proprie, constând dintr-un trup real și un suflet rațional. Cristos este reprezentat ca, combinând în umanitatea lui tot ceea ce este în cea a noastră, cu excepția că el, fiind fără păcat, arată acea perfecțiune a umanității care a apărut în nimeni altul din rasă cu excepția lui Adam înainte de căderea lui.
Primul. El a avut un trup uman. Acest lucru nu mai este chestionat. În vremurile timpurii au existat viziuni eretice în acest punct. Pentru că materia era considerată inerent rea, a fost presupus că Cristos nu a putut avea un trup material. De aceea, trupul lui a fost presupus a fi fost doar o fantomă, o apariție a unui om. Probabil la o astfel de erezie se referă Apostolul Ioan. 1 Ioan 4:3; 2 Ioan 7. Cei din vremurile timpurii care au susținut această opinie au fost cunoscuți ca a Docetæ. Dar aceste erezii au dispărut în curând, și nu mai este disputat faptul că Cristos a avut un corp uman adevărat compus din oase, și carne, și sânge, așa cum sunt trupurile altor oameni.
Afirmațiile Scripturii cu privire la acest fapt sunt indiscutabile. Se vorbește despre Cristos ca fiind conceput în pântecele mamei sale, ca născut, ca trăgând hrana de la pieptul ei, ca primind circumcizia, ca crescând în statură, ca înfometând, însetând, ostenit, ca mâncând, bând, dormind. Ni se spune de durerea lui trupească, despre transpirația lui însângerată, de scufundarea lui sub extenuare, despre trupul său străpuns, despre faptul că oasele lui nu au fost zdrobite, despre rănile făcute în mâinile lui de crucificare prin cuiele bătute în el. Părțile trupului său sunt menționate, – mâinile lui, picioarele lui, coasta lui, capul lui, fruntea lui, obrazul său și pieptul lui pe care ucenicul lui iubit s-a aplecat. Întreaga reprezentare îl reprezintă ca având o formă exterioară, influențată de simțuri trupești, și angajat în astfel de acte trupești încât să ne asigure de realitatea trupului lui. Nici o altă teorie nu este posibilă decât cea a Docetæ.
(1) Împotriva teoriei Docetice s-ar putea spune că dacă presupunerea unui trup real era dăunătoare pentru Cristos, nu ar fi fost făcut să fie prezent atât de persistent efortul să prezinte acel trup atât de real și să influențeze mulțimea și pe ucenicii săi să creadă în acesta.
(2) Trei pasaje din Scriptură dau mărturie directă împotriva acestui lucru.
Evrei 2:14: “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele.” În timp ce aceasta se referă, într-adevăr, la natura umană în general, aceasta nu poate fi luată spre excluderea chiar a caracteristicilor prin care este descrisă natura umană.
Celelalte două pasaje sunt mai puternice, pentru că ei aud direct în apariții fantomatice, și Cristos a negat că aceasta era natura lui. Una este narațiunea în care Cristos umblă pe mare spre barca ucenicilor, Matei 14:22-33. În versetul 26 se spune că ei au strigat: “Este o fantomă,” și în versetul 27 Cristos le răspunde: “Sunt Eu.”
Celălalt este în relatarea acelei întrevederi în care cei care au umblat cu el spre Emaus au relatat prezența lui cu ei celor Unsprezece, Luca 24:13-48. Limbajul din versetele 36-39 este: “Pe când vorbeau ei astfel, însuși Isus a stat în mijlocul lor, și le-a zis: “Pace vouă!” Plini de frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: “Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu.” Apoi el le-a arătat mâinile și picioarele lui, și mai departe a cerut o bucată de carne, și a mâncat “o bucată de pește fript.”
Această acțiune a lui Cristos fie nu a însemnat nimic, fie a însemnat că el a avut, chiar atunci, un trup real, cu toate funcțiile sale în exercițiu corespunzător.
De aceea, faptul că Cristos în întruparea lui a avut un trup uman real, supus la toate infirmitățile nepăcătoase ale trupurilor noastre, este dincolo de orice întrebări.
Al doilea. El a avut de asemenea un suflet uman. Dovada acestui lucru a fost considerată aproape la fel de convingătoare. Singura dificultate este că unii presupun că dacă el a avut un suflet uman, el trebuie să fi fost două persoane și nu una singură. De vreme ce Apollinaris a învățat că el nu a avut un suflet uman, ci că natura lui divină i-a luat locul acestuia. Teoria lui a fost respinsă aproape în unanimitate, dar a fost înviată din timp în timp, câștigând doar o scurtă și limitată acceptare, doar pentru a fi din nou uitată când doctrina adevărată a fost arătată.
Faptul că o astfel de acceptare a existenței sufletului uman în Cristos este o dovadă puternică a dovezii adevărului său. Nu este sigur dar probabil este o dovadă puternică. Când teoria naturii divine devenind suflet uman a fost cunoscută, o astfel de credință generală în cealaltă doctrină arată impresia naturală făcută de Scriptură; pentru că nu au fost motive din prejudecată, sau pasiune, sau interes personal, de a induce în eroare.
Obiecția că astfel trebuie să fie două persoane în Cristos este o obiecție la unitatea ființei lui; și aceasta este tot ceea ce conduce la acceptarea doctrinei naturii divine ca substituind sufletul uman. De aceea, dacă astfel este unirea, că Cristos poate ca o persoană trăi în două naturi fără a implica acea dualitate personală, obiecția întreagă față de sufletul uman este înlăturată. Vom vedea în continuare că aceasta se poate realiza. Dacă nu s-ar putea, atunci ar trebui să avem două teorii, fiecare cu dificultăți: una care rezultă doar din incapacitatea noastră de a înțelege ceea ce poate fi în final un fapt psihologic; cealaltă, care implică o astfel de explicație a afirmațiilor Scripturii referitoare la Cristos, de a nega că este acțiune umană în el, care ar putea fi considerată în oricare alta, și care de asemenea ne forțează să atribuim divinității schimbarea, suferința, ispitirea, și moartea.
Haideți să examinăm aceste două teorii mai întâi în lumina Scripturilor.
1. Nu trebuie să uităm ceea ce a fost afirmat anterior referitor la relațiile persoanelor din Divinitate. Datorită unității lui Dumnezeu, Fiul nu posedă o natură divină separată de cea a Tatălui și a Duhului. De aceea, când se spune că natura divină a lui Cristos a luat locul sufletului său uman, se înțelege că natura divină pe care el a avut-o în comun cu Tatăl și cu Duhul și-a asumat umanitatea? Dacă este așa, întruparea a fost a întregii Divinități, Tatăl, Fiul, și Duhul.
Sau se înțelege că un fel sau o parte din natura divină pe care Cristos a avut-o separat de Tatăl și de Duhul a făcut aceasta? Dacă este așa, ce a fost acea natură divină? El nu a avut alta decât cea pe care el a avut-o în comun. A susține altfel înseamnă a afirma, nu o trinitate de persoane în Divinitate, ci trei Dumnezei. Chiar unitatea naturii divine interzice doctrina că natura divină a lui Cristos substituie sufletul lui uman.
2. Dar comparați cele două teorii cu viața intelectuală și spirituală a lui Cristos aici pe pământ.
Nici una nu neagă faptul că au fost fapte intelectuale și spirituale înfăptuite de Cristos în timp ce era în trup.
Teoria obișnuită afirmă că unele au fost înfăptuite de Cristos prin virtutea naturii sale divine, și unele prin virtutea sufletului său uman. Faptele evident divine sunt atribuite lui ca Dumnezeu, cele evident umane sunt atribuite lui ca om.
Faptul că există fapte divine este susținut de cei care țin această teorie obișnuită, cât și de alții. De asemenea, ei admit că unele fapte sunt dificil de clasificat pentru a determina dacă sunt divine sau umane.
De aceea, întrebarea dintre teorii, este dacă există vreo faptă intelectuală sau spirituală a lui Cristos aici pe pământ care nu ar fi rezultat dintr-o natură divină, dar care este amprentată cu un caracter distinctiv uman? Dacă există vre-una, Cristos trebuie să fi avut un suflet uman.
Întrebarea este limitată la aceasta, deși am putea aduce argumentele anticilor împotriva lui Apollinaris și a urmașilor săi; cum ar fi, cum poate Scriptura justificată de el în numirea lui Cristos un om și în reprezentarea umanității sale ca o calificare pentru lucrarea lui de îndreptățire și ispășire, dacă el a avut doar un trup uman? Doar trupul singur constituie umanitatea? Dacă numai trupul a suferit, cum sunt sufletele oamenilor vindecate? Dacă atunci când el a apărut pe pământ ca un om, el a avut doar trupul unui om, nu a fost el, în cel mai important element al umanității, doar o apariție sau fantoma unui om? Doar trupul din umanitate a păcătuit și a fost condamnat, și sufletul nu avea nevoie de răscumpărare? A fost virtutea asigurată de natura divină într-o astfel de virtute umană a întrupării? A fost aceasta într-adevăr o virtute?
Dar aceste întrebări nu sunt necesare. Afirmațiile Scripturii sunt ele însele mai mult decât suficiente. Ce spun ele?
1. Despre teoria substituirii naturii umane pentru sufletul uman nu se dă nici o limită în toată Scriptura. Nu există nici o silabă care să învețe ceva mai mult decât că o persoană divină s-a întrupat. Nu se spune nimic despre absența unui suflet neuman; nimic din întrupare fiind doar într-o natură umană; nimic de a arăta că natura divină a avut de a face cu lucrarea, cu excepția în care natura divină era posedată de el care s-a întrupat, dar posedată de el, nu separată de, ci unită cu, celelalte persoane din Divinitate. Scripturile învață, nu că natura divină (Dumnezeu) s-a întrupat, ci că el, care, la fel ca Tatăl și ca Duhul, este Dumnezeu, a devenit om.
2. Dar exemplele de emoție umană sunt abundente.
(a) Observați mai întâi experiențele deja menționate în legătură cu trupul; că acesta nu a fost doar un templu în care a locuit Divinitatea; dar că Cristos a experimentat în trupul lui toate acele pasiuni și dorințe nepăcătoase care rezultă din asocierea trupului cu sufletul uman. De aici vine oboseala, osteneala, setea, etc. Le experimentează acestea trupul când este separat de suflet? Atunci trupul a afectat natura divină a lui Cristos așa cum o face un suflet uman? Este natura divină capabilă de o astfel de afecțiune dintr-o simplă organizare materială, o simplă carapace a unui om? Ar putea fi admisă o astfel de idee despre influența trupurilor noastre asupra Duhului Sfânt din interior? Trebuie să existe o unire mai esențială. Cea care afectează astfel, trebuie să fie unită cu natura astfel afectată. Poate fi trupul unui om astfel personal unit cu natura divină a lui Cristos? Are loc unirea cu natura în oricare alt fel decât prin unirea cu persoana în natura divină? Dacă este așa, de ce să nu fie sufletul în același fel unit? Este creată o personalitate dublă într-un caz mai mult decât în celălalt? Totuși obiecția se face față de existența unui suflet uman prin care astfel trebuie să existe o personalitate dublă, și deoarece Cristos este doar o persoană, natura lui divină trebuie să fi fost sufletul lui uman sau trebuie să fi fost înlocuitoare pentru acesta.
Dar se poate spune că afecțiunile la care se face referință sunt doar cele ale trupului, și că, chiar printre oameni, ele nu sunt asociate cu sufletul, și că viața indicată în ei este doar viața fizică pe care o au toate animalele, și că o astfel de viață nu este inconsecventă cu absența unui suflet rațional. Poziția presupusă nu este corectă; dar, dacă este oferită, aceasta nu oferă nici un avantaj teoriei căreia ne opunem noi. Nu este încă valabil faptul că trupul exercită mai mult sau mai puțin influență asupra minții, la fel cum mintea exercită asupra trupului? Boala trupească slăbește mintea. Mintea, prin voința ei, susține, și, prin încercările sale mintale, deprimă trupul. Astfel, când vedem astfel de rezultate în Cristos, trebuie să le atribuim la aceleași cauze ca între oameni. Atunci ce a dat prilej și putere ispititorului în pustie decât dorința trupească născută din postul de patruzeci de zile? Cărui fapt i s-a datorat incapacitatea lui Cristos de a-și duce crucea până la locul de răstignire, dacă nu eșecului puterilor sale trupești, rezultând din agonia îndurată în grădină și în holul de judecată? În ispitirea lui, de asemenea, ce a fost ispitit de foamea lui trupească? A fost Dumnezeu? A fost natura divină care a luat locul unui suflet uman? Apostolul Iacov declară (1:13, 14) “Dumnezeu nu poate fi ispitit cu rău.” În fața unei declarații atât de pozitive, și atât de necalificate – scrisă, de asemenea, după ispitirea lui Cristos, și cu o deplină cunoștință a tuturor faptelor sale – trebuie să credem că natura intelectuală și spirituală a lui Cristos atunci ispitit nu a fost cea divină, și, de aceea, trebuie să fie cea umană.
(b) Dar Scripturile nu doar îl arată pe Cristos supus acestor influențe reciproce ale trupului și minții, și față de ispitirea rezultată de Satan; dar ele ne învață că el de asemenea a primit influențele pline de har ale Duhului Sfânt. Faptul că trupul a fost astfel afectat este neîndoielnic, pentru că trupul a fost născut prin Duhul Sfânt. Dar influența Duhului asupra sufletului este învățată de asemenea. La botezul lui Isus ni se spune că “și Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel.” Luca 3:22. “Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, și a fost dus de Duhul în pustie.” Luca 4:1. După ispitire, “Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea.” Luca 4:14. La Nazaret, în primul lui discurs public amintit, “a dat peste locul unde era scris: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia” Luca 4:17, 18. “Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-ați auzit.” Luca 4:21. Acestea au fost cu siguranță influențe asupra sufletului său. Cum au putut acestea să fie exercitate, și de ce astfel exercitate, dacă sufletul era natura divină? Ce nevoie ar fi putut avea divinitatea de consacrare, pentru har? De ce avea nevoie să fie călăuzit, sau, așa cum Marcu (1:12) exprimă aceasta, să fie condus în pustie? Cum putea o ființă divină să ducă lipsă de ceea ce era esențial divin? Faptul că nevoile trupului să poată fi împlinite, nu este ciudat. Trupul este uman, dar dacă el nu avut suflet uman, ce a fost ceea ce Duhul Sfânt a influențat?
(c) Totuși, Scripturile nu îl reprezintă pe Cristos ca primind ajutor doar de la o persoană divină. La sfârșitul ispitirii au venit îngerii și i-au slujit. Se poate spune că aceasta a fost doar pentru trup; dar este îndoielnic dacă aceasta a fost doar pentru trup, pentru că mult din ispitire a fost mintală. Dar, cu siguranță, a fost agonia duhului lui Cristos, și nu a trupului, pe care îngerul din Ghețimani a fost trimis să o ușureze.
(d) De asemenea avem o acțiune a lui Cristos care nu este consecventă cu ideea că el nu a avut un suflet uman. Găsim exemple de astfel de restricție intelectuală și spirituală, limitare și supunere care nu pot fi adevărate cu privire la Dumnezeu.
Declarația că Cristos s-a mirat de necredința unor anumite persoane este perfect deslușită, când se vorbește despre un suflet uman; dar nu, când este atribuită minții Divinității. De asemenea, afirmația lui Luca, “Și Isus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” Luca 2:52. De asemenea, acea altă afirmație despre Cristos, atât de clar și distinct făcută, despre necunoștința lui despre timpul judecății finale, Matei 24:36, poate fi înțeleasă ca posibilă doar cu privire la sufletul lui uman, căruia nu i-a fost împărțită cunoștința care el trebuie să o fi avut ca Dumnezeu.
Ce se va spune de asemenea, despre supunerea lui față de părinți după disputa cu cărturarii din templu? A fost aceasta doar o supunere trupească? Ce înseamnă supunere exclusiv trupească? Oare nu mintea și inima sunt cele care oferă ascultare și se supun față de autoritate? Atunci, ce a fost astfel supus? A fost natura divină? A fost Dumnezeu însuși? Poate fi astfel Dumnezeu supus față de o creatură? Totuși, dacă Cristos nu a avut un suflet uman, au fost la Nazaret două ființe umane, față de care, Dumnezeul infinit și omnipotent, Conducătorul universului, a fost supus în natura lui divină reală, dăndu-le reverență și ascultare, și recunoscând în ei o superioritate oficială, și supunându-se voinței lor.
(e) Cum socotim rugăciunile lui Cristos, dacă el nu a avut un suflet uman? Erau ele doar aplecări ale trupului său prin natura divină interioară, sau erau rostirile unui suflet oprimat cu poveri grele, desfătându-se în conversație cu Dumnezeu, și, cunoscând că există un loc pentru rugăciune, și căutând și bucurându-se de privilegiile de a oferi acestea? Este acel suflet, Dumnezeu? Sau este omul, Cristos Isus, ridicându-și vocea în rugăciuni către Tatăl său divin?
Aceste rugăciuni de asemenea, sunt pentru el însuși; nu doar pentru ceilalți; cel mai frecvent pentru sine. Vedem un exemplu semnal în Ghețimani. El și-a propus să se retragă pentru rugăciune cu trei dintre ucenicii săi, spunându-le că sufletul lui este foarte întristat până la moarte. Marcu (14:33), ne spune că aceasta era din cauză că “a început să Se înspăimânte și să Se mâhnească foarte tare.” “Apoi a mers puțin mai înainte, S-a aruncat la pământ, și Se ruga ca, dacă este cu putință, să treacă de la El ceasul acela.” v. 35. El s-a întors “și S-a rugat, zicând aceleași cuvinte.” v. 39. El a făcut aceasta de trei ori. Nu este aceasta o acțiune umană? Ce este aici potrivit, sau posibil unei inteligențe sau spirit divin? Dacă a lui a fost un suflet uman, cum altfel ar fi acționat? Dar, dacă este divin, ce realitate ar fi putut fi în aceste emoții, ce nevoie ar fi avut? Ce mângâiere, ce tărie ar fi putut câștiga el într-un astfel de act? Pe presupunerea unui suflet uman, este socotită prezența acelui înger care îl întărește, dar, cum putem explica tărie pe care orice creatură, oricât de înălțată, o poate da Atotputernicului Creator?
(f) Chiar limbajul Scripturii referitor la condiția sufletului său în acea oră de încercare, este convingător. La expresia tocmai citată, se poate adăuga rugăciunea, “dacă este cu putință, să treacă de la El ceasul acela.” Marcu 14:35; de asemenea rugăciunea lui, “depărtează de la Mine paharul acesta!” Marcu 14:36. “Acum sufletul Meu este tulburat.” exclamă el. “Și ce voi zice?… Tată, izbăvește-Mă din ceasul acesta?… Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!” Ioan 12:27. “Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” Matei 26:39. Ce avem aici decât necaz, angoasă, frică, încredere, dorința de eliberare, și totuși plină de resemnare? Sunt acestea caracteristici ale unei minți divine? Sau vedem aici umanitatea completă a lui Cristos descoperită pentru mângâierea și asigurarea noastră? Pentru ce alt motiv sunt înregistrate aceste fapte? Poate să fie Dumnezeu onorat prin arătarea naturii sale divine astfel sub control și agonizând, în înfăptuirea acelei mari lucrări despre care se susține că trebuie să fie făcută numai de Dumnezeu? Cu siguranță, umanitatea Salvatorului este astfel descoperită, chiar înainte de agonia și triumful final. Dovada că această aceeași persoană este Dumnezeu, nu lipsește. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, care astfel, în sufletul și trupul uman, înfăptuiește lucrarea. Dar este sufletul lui uman, nu natura lui divină, care pledează astfel, și se contractă, și se teme, și care încă de bună voie se supune, se hotărăște să continue lupta, este întărită de mesagerul lui Dumnezeu, și din nou, încrezător în Dumnezeu, merge înainte cu un sublim devotament personal față de cruce. Distanța între aceasta și Dumnezeu este infinită; acest suflet, creatura, finitul, temătorul, schimbătorul, suferindul, încrezătorul, muritorul; și el, creatorul, infinitul, sprijinul celor care se încred, imuabilul, care nu poate suferi, care nu poate muri. Faptele datorate naturii divine sunt marcate, și caracteristice, și tot astfel sunt cele ale naturii umane. În timp ce ne uităm la cele dintâi, trebuie să spunem, acesta este Dumnezeu; nimeni altul nu poate înfăptui astfel de acte, nu poate avea astfel de atribute, nu poate fi numit cu astfel de nume. În mod egal, în timp ce ne uităm la cele din urmă, trebuie să spunem, acesta este om. Nimeni altul decât omul poate astfel suferi, poate fi astfel limitat, poate să se roage astfel. Chiar natura lui Dumnezeu interzice faptul că el ar trebui să se schimbe, că el ar trebui să fie limitat, că el ar trebui să fie dependent, că el ar trebui să fie afectat de ceva din afara lui, că el ar trebui să fie în necunoștință cu privire la vreun viitor eveniment.
De aceea, Cristos a avut un suflet uman, cât și un trup uman. A nega aceasta, și a afirma că natura divină devine sufletul lui, trebuie să negăm unitatea lui Dumnezeu, care stabilește natura nedivizată a esenței lui, și de asemenea perfecțiunea lui Dumnezeu, care îl face neschimbător, și omniscient, și independent, și impasibil; și trebuie să afirmăm, când Scriptura îl prezintă printre experiențe intelectuale și spirituale, care sunt străine lui Dumnezeu, dar sunt din natura sufletului uman, că acestea nu au fost experiențele unui suflet uman, ci ale Divinității în sine. Dacă astfel negăm faptul că numele atributele, actele, și experiențele, naturale față de sufletul uman, sunt dovezi ale umanității complete, nu trebuie să fim surprinși de faptul că alții neagă faptul că el a fost Dumnezeu, oricât de abundent îi atribuie Scripturile nume, atribute și acte divine.
IV. A fost doar o persoană în cele două naturi.
Aici nu avem un Dumnezeu și un om; ci avem pe unul care este Dumnezeu, și care de asemenea este om; și care, fiind astfel o persoană, unește în sine prin aceste două naturi, multele caracteristici exact opuse necesare pentru lucrarea lui. În ciuda caracterului contradictoriu al naturilor sale, personalitatea este doar una. Că în el ceea ce noi numim “eu,” care marchează individualitatea, în care el nu a fost Tatăl în Divinitate, nici Duhul, a fost comun ambelor naturi. Totuși, cu natura divină, acesta este inseparabil, necesar, veșnic și esențial unit; pentru că acea natură nu se poate schimba, nici să își asume noi relații; nici măcar făcând așa când persoana divină, care subzistă în ea, își asumă umanitatea. Dar, cu natura umană, personalitatea a fost asociată voluntar și separabil, deși nu permanent; natura umană fiind creată pentru acel scop, și asumată de persoana divină din propria sa voință, la împlinirea vremii. De aici Domnul nostru folosește invariabil cuvântul “eu” fie în natura lui umană fie în natura divină sau în ambele; când se referă fie la acțiunile și emoțiile sale umane, fie la lucrările și atributele divine, sau cu privire la lucrarea lui oficială de Mijlocitor.
Dar, deoarece Cristos nu și-a asumat nici o personalitate adițională la cea care a avut-o înainte de întrupare, și deoarece personalitatea în om este cu siguranță esențială, se ridică întrebarea: A devenit el astfel cu adevărat un om? Înseamnă aceasta că a fost făcut precum frații lui?
(a) La aceasta se poate răspunde, că dacă Scripturile reprezintă aceasta așa cum s-a făcut cu totul, și totuși învață că Cristos a devenit om, această învățătura este suficientă; nu avem nevoie de o mărturie în plus. Dumnezeu știe ce este esențial pentru constituția omului.
(b) Dar considerați dificultatea astfel prezentată. Se spune că pentru a fi complet un om, Cristos trebuie să fie de asemenea o persoană umană. Acceptăm; dar persoana lui nu este o persoană umană atât cât privește doar umanitatea, la fel cum este o persoană divină în măsura în care privește doar divinitatea? Oare individualitatea dobândește un caracter separat de natura căreia îi aparține? Ar mai fi Cristos divin dacă ar fi Separat de natura lui divină? Dacă ar fi ca el să înceteze din întruparea lui, ar mai fi mai departe om? Ce este personalitatea decât existență individuală, și ce-i dă acesteia caracterul ei, precum uman, angelic, sau divin, decât natura în care aceasta există?
O persoană este simplu un individ intelectual și o existență spirituală într-o anumită natură. O persoană divină este una care este aceasta în natura divină. Un înger este unul care este aceasta în natura angelică. Un om este astfel în natura umană. De aceea, Cristos a fost și este un om datorită intelectului său individual și existenței sale spirituale în natura umană, și este Dumnezeu din cauza intelectului său individual și existenței sale spirituale în natura divină. El este Dumnezeu-om pentru că, ca fiind o ființă el este o persoană în amândouă naturile, având intelect individual și existență spirituală într-o natură umană și de asemenea într-o natură divină. Astfel, El este în mod corespunzător o persoană umană și o persoană divină, dar nu două persoane, pentru că existența unei persoane în amândouă aceste naturi este ceea ce îl face doar o singură ființă. El este în mod corespunzător o persoană umană, de aceea, așa cum el ar fi dacă nu ar fi divin, tot așa cum el este în mod corespunzător o persoană divină așa cum ar fi dacă nu ar fi om.
(c) De asemenea, în cadrul aceleiași rase, ce constituie personalitatea? Este aceasta reținerea continuată neschimbată a aceleiași porțiuni identice a naturii comune, același trup și suflet? Știința învață schimbare constantă în trup, fără a lăsa o particulă acum din ceea ce a existat în urmă cu ani în urmă. În timp ce sufletul nu poate astfel să fie măsurat, experiența ne învață că schimbări majore au loc chiar acolo; în capacitățile, emoțiile, obiceiurile, tendințele sale, și în numeroase alte privințe. Totuși, între toate, personalitatea rămâne neschimbată. Newton a fost aceeași persoană în maturitate ca atunci când era un bebeluș.
(d) Chiar natura morală trece prin schimbări fără modificarea personalității, așa cum este arătat în diferența dintre Adam înainte și după cădere, și în Pavel la martirizarea lui Ștefan și atunci când el a exclamat în contemplare a martirizării, “Sunt oferit,” 2 Timotei 4:6.
(e) Nici nu este distrusă de separarea practică de o parte a naturii care îi aparține. Hoțul în Paradis a fost aceeași persoană cu care Cristos a vorbit pace, deși el și-a lăsat trupul atârnând pe cruce. Sfinții cu Cristos sunt aceleași persoane care odată au locuit pe pământ în trupuri acum descompuse în țărână.
(f) Este recunoscut ca existând neatins chiar în starea de legătură total subconștientă, ca într-o condiție de pierdere a cunoștinței produsă de presiune exterioară asupra craniului, sau prin folosirea de cloroform sau alte anestezice; dacă aceasta nu este de asemenea condiția somnului sănătos.
Dacă există aceste fapte, de ce o persoană care posedă o natură nu poate să își asume de asemenea și altă natură, și totuși el este o persoană cu adevărat în acea natură așa cum oricare alții au aceasta?
(g) Dar cineva ar putea obiecta că dificultatea apare, în cazul lui Cristos, din unirea într-o persoană cu două naturi esențial diferite, în una pe care Cristos a avut-o mai înainte, și cu care el este esențial unit, în timp ce alta este doar asumată în timp, și aceasta, de asemenea, în mod voluntar.
Dar aceasta găsește o analogie suficientă în natura duală unită în persoanele umane obișnuite. Personalitatea există aici neseparabilă față de suflet, separabilă de trup. Acest lucru este evident când la moarte personalitatea este cu sufletul în prezența lui Dumnezeu, și nu cu trupul în descompunerea din mormânt.
Este adevărat că nu putem vorbi despre aceste două elemente din natura noastră ca fiind separate una față de alta atât de departe precum umanitatea și divinitatea; totuși cât de mare este distanța între materie și spirit! Atât de mare, într-adevăr, încât să fie depășită de cea dintre finit și infinit.
De asemenea este adevărat că nu putem vorbi despre o astfel de unire esențială între sufletul uman și personalitatea sa așa cum putem despre cea între Cristos și natura lui divină. Totuși avem motiv să credem că unirea este atât de completă, încât de la începutul existenței sufletului prin toată veșnicia, nu va fi nici o separare.
Atunci, fără nici un motiv, nu se poate afirma că absența unei personalități separate pentru natura umană a lui Cristos l-a făcut pe Isus, într-o privință, nu asemenea cu frații lui. Scriptura afirmă, și rațiunea susține ideea, că aceeași persoană, existând și operând, nu știm cum, dar potrivit cu natura lui Dumnezeu, a fost Dumnezeu cu adevărat; și, de asemenea, existând în natura umană, și operând așa cum o facem noi prin relațiile conștiente față de trupul real și sufletul uman, din care acea natură a fost compusă, a fost cu adevărat om. În fiecare natură el a cunoscut relația cu cealaltă; ca Dumnezeu, cunoscând că el era om, și ca om, cunoscând că el era Dumnezeu. Totuși natura divină nu a împărtășit din cunoștința și experiența umană pe care el a avut-o despre chin, suferință și ispitire, nu mai mult decât natura umană a experimentat relația conștientă a lui Cristos față de Tatăl în natura divină, sau să posede atributele omniscienței sau omniprezenței. Nici una din limitările sau schimbările pe care el le-a experimentat în natura lui umană nu a putut să îl lipsească de divinitatea completă; nici nu a putut vre-una să influențeze, nici vreo valoare, apărând din unitatea esențială a persoanei sale cu natura lui divină, despărțită de umanitatea absolută și reală asumată de Cristos, și conștient realizată de el, când a devenit om. Oricum unite, el a fost capabil de experiență, acțiune, gândire și cunoștință separată, și, într-adevăr, de existență conștientă separată în cele două naturi. Astfel este aceasta cel puțin cu noi. Noi avem experiențe separate de suferințe și bucurii ale sufletelor și trupurilor noastre, și acest fapt înlătură orice dificultate în a crede că aceasta a fost așa cu Cristos, în privința naturilor sale divină și umană, când le găsim în Biblia care ne învață astfel.
Aici noi găsim deplina explicație a multor contradicții aparente implicate în ceea ce este învățat de noi despre persoana și lucrarea lui Cristos. Atât de intimă este unirea acelei persoane cu două naturi atât de distincte, încât nu putem mereu să separăm ceea ce spune Cristos despre sine ca Dumnezeu, de ceea ce se spune despre sine ca om. Aceasta, totuși, ne poate pune în încurcătură în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, dar nu în armonizarea afirmațiilor sale. Dar, fără această doctrină, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi făcut să fie de acord cu sine. Totuși, când ne amintim că, deși cu adevărat divin, el este uman, și că din cauză că este o persoană, tot ceea ce el face în oricare dintre naturi poate să se spune pe deplin că este făcut de el deși nu a avut alta, vedem că afirmațiile Scripturii se potrivesc frumos și mereu în categoriile lor corespunzătoare, și, în acea unitate duală, fiecare își primește forța deplină. În acest fel el despre care se spune că umple universul a fost conținut în pântecele lui Maria; că el ale căruia sunt vitele de pe o mie de dealuri care au simțit junghiurile foamei; că el care a făcut lumea nu a avut unde să își pună capul; că el care a dat smochinului fructul lui, și a știut ceea ce purta, a venit la el, ar fi fost fericit dacă ar fi găsit ceva în el; că el căruia, ca Dumnezeu, îi sunt cunoscute toate lucrurile de la întemeierea lumii, totuși a oferit rugăciuni fierbinți, cu agonie și mijlocire puternică, nu doar pentru alții, dar în principal pentru el însuși, și de asemenea a declarat că el nu știa când este ziua judecății; că el care, ca Dumnezeu, a dat mântuire oamenilor înainte de întruparea lui, din cauza siguranței lucrării pe care el o va realiza, totuși, ca om, abordat cu strâmtorarea, și probabil cu frica de eșec în lucrarea lui, rugându-se ca Tatăl să îndepărteze paharul de la el. Și, atârnând pe cruce, cât de uluitor este misterul contradicției! Ca Dumnezeu, el se bucură de desăvârșirea supremă în neschimbata binecuvântare a naturii sale divine; ca om, el este în agonie vitală deopotrivă a trupului și a sufletului. Ca Dumnezeu, râurile dragostei reciproce ale Tatălui, și ale Duhului, și ale lui Fiul Veșnic, continuă să se reverse neabătut fericirea reciprocă. Ca om, el este victima mâniei Tatălui, care, din cauza păcatului asupra lui, culminează în retragerea Tatălui în mijlocul agonizantului strigăt al Fiului: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Cu un strigăt puternic, omul muritor moare; dar viața veșnică a lui Dumnezeu rămâne neschimbată.
Afirmațiile depline ale Scripturilor despre acest subiect pot fi astfel exprimate.
1. Există un Dumnezeu, în trei persoane, distincte în personalitate dar nedivizate și neschimbabil la fel în esență și natură.
2. Putem vorbi despre o persoană divină, dar nu de o natură divină. Trebuie să spunem natura divină.
3. De aceea, persoana divină poate să se întrupeze, și totuși întruparea să nu fie a întregii Divinități, pentru că persoanele sunt distincte; dar natura divină nu poate, pentru că, așa cum este comun pentru noi toți, întruparea lui nu este aceea a întregii Divinități.
4. A fost o persoană din această Divinitate, Fiul, Cuvântul, care s-a unit atât de mult pe sine cu natura umană, încât a devenit o persoană în acea natură, un om.
5. În această unire el și-a asumat tot ceea ce constituie un om. Faptul că el nu a avut o altă personalitate decât aceea care a existat din totdeauna în natura divină, nu îl face un om impersonal. Aceasta doar interzice ideea unei personalități adiționale exclusive în natura umană.
6. Această natură umană a fost asumată din cauza necesității de a lucra la mântuire, fiind imposibil ca o ființă doar divină să poată trece prin experiența necesară pentru a-l răscumpăra pe om.
7. În preluarea sa, natura divină a lui Cristos a fost pe deplin neschimbată, și natura umană încă a rămas pur umană.
8. Totuși, caracteristicile personalității permit o unire vitală a celor două naturi în persoana lui unică.
9. Astfel unind în sine pe Dumnezeu și omul, Cristos a suferit.
10. De aceea, aici nu a fost nici o participare a naturii divine în suferință. O astfel de participare ar implica suferința efectivă a acelei naturi.
11. Dar a existat această legătură a lui Dumnezeu, chiar a esenței divine nedivizate, că el care a suferit astfel există veșnic și esențial în acea esență, și este Dumnezeu.
12. Totuși, intimă după cum este legătura celor două naturi, ele nu sunt fuzionate una în cealaltă, nici Fiul lui Dumnezeu nu își pierde existența lui conștientă separată cu cealaltă, nici posesia acelor particularități care face una divină și cealaltă umană. Este o singură persoană, cu adevărat Dumnezeu și cu adevărat om; la fel de mult Dumnezeu deși nu om; atât de mult om deși nu Dumnezeu. Umanul nu poate adăuga nimic la divin, cu excepția că acesta dă persoanei care este divină mijloacele de a suferi pentru noi și a simpatiza cu noi. Divinul adaugă la uman, doar că îi dă lui care este astfel om acea demnitate, și slavă, și putere, care îl face capabil să înfăptuiască lucrarea de mântuire, și de a da acelei lucrări o valoare inestimabilă.
De asemenea se poate da o altă formă de exprimare a faptelor Scripturii:
1. Dumnezeu este una în natură, esență și ființă; de aceea există doar un Dumnezeu – o natură divină.
2. Dumnezeu este trei în persoană – Tatăl, Fiul și Duhul. De aici în natura divină nedivizată există trei persoane.
3. Una dintre aceste persoane (Fiul), și numai una (nu Tatăl și Duhul de asemenea), a devenit om. Nu trei persoane au devenit om; de aceea nu natura divină este comună celor trei, ci numai o persoană. Dumnezeu, de aceea, s-a manifestat în trup, nu datorită Divinității sau natura divină a devenit trup, ci pentru că Fiul sau Cuvântul, care este Dumnezeu pentru că el există în natura divină, s-a întrupat.
4. Devenind om el a rămas totuși Dumnezeu, pentru că el încă a continuat să existe în natura divină.
5. Devenind om el a devenit cu adevărat om după cum el este cu adevărat Dumnezeu, pentru că el și-a asumat o natură cu adevărat umană deopotrivă în forma sa – trup și suflet – și a existat în aceasta într-adevăr așa cum a făcut-o în natura divină.
6. Deoarece aceasta a fost aceeași persoană care a devenit om cât și Dumnezeu, nu au fost doua persoane – una divină și una umană – ci una în același timp divină și umană.
7. De aceea, această unică persoană, a avut, în virtutea naturii sale divine, toată experiența divină; și în virtutea naturii sale uman, toată experiența umană; gândind, dorind și având scopuri ca Dumnezeu, și exercitând toate atributele divine de omnisciență, omnipotență și omniprezență, etc., și gândind, dorind și planificând ca om, cu puteri limitate și cunoștință limitată, supus la ispită, suferință, îndoieli și frici.
8. De aceea, această unică persoană, a fost capabilă să sufere și să suporte pedeapsa fărădelegii omului, pentru că, având natura omului, el a putut deveni reprezentantul omului, și a putut de asemenea să îndure astfel de suferință așa cum putea fi produsă omului; totuși, fiind Dumnezeu, el a putut da o valoare unei astfel de suferințe, care ar face aceasta un echivalent, nu cu pedeapsa unui om, ci cu aceea a întregii rase.
9. Toate dificultățile în acest fel de a crede aceste lucruri a fi adevărate și posibile sunt înlăturate prin analogia care este văzută în unirea în om a celor două naturi într-o persoană. Aceasta arată, în cel mai remarcabil mod, o asemănare aproape exactă în fiecare om față de acea constituție și natură a lui Dumnezeu-omul pe care Scripturile o descoperă în doctrina despre persoana lui Cristos.
