de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 23 – EFECTELE PĂCATULUI LUI ADAM
Efectul imediat al păcatului lui Adam, așa cum este indicat în relatarea din Geneza, au fost (1) rușinea, sau frica de prezența lui Dumnezeu, și (2) a construi scuze pentru păcatul lui și a arunca vina pe femeie și pe creatul ei. Gen. 3:7-13.
Blestemul imediat rostit împotriva femeii a fost (1) pericol pentru ea și sămânța ei din partea șarpelui și a seminței lui, (2) durere și tristețe înmulțită în nașterea de copii, și (3) o condiție de subordonare față de soțul ei. Gen. 3:15-16.
Blestemul împotriva bărbatului a fost (1) că spinii și ciulinii vor împiedica cultivarea pământului, (2) că prin muncă grea și în transpirația feței lui el trebuie să-și mănânce pâinea, și (3) o declarație pozitivă a întoarcerii omului în țărâna din care a fost luat. Gen. 3:17-19.
Relele amenințate astfel nu au fost limitate doar la Adam și Eva, ci au căzut de asemenea asupra întregii lor posterități. Oricare ar putea fi legătura dintre Adam și urmașii lui, este în general admis că cei din urmă împărtășesc cu el toate aceste rele.
În căutarea lor în efectele păcatului lui Adam vor găsi că ele sunt în legătură cu condiția rea a urmașilor săi, cât și în legătură cu el însuși.
Blestemele rostite în grădină nu trebuie să fie luate ca fost exhaustive în privința blestemului amenințat. Ele sunt astfel după cum sunt imediat sugerate de circumstanțele specifice care însoțesc păcatul lui Adam, și trebuie să fie considerate doar ca exemple ale efectelor sale rele. Totuși chiar ele nu au fost restrânse la Adam, ci au venit în mod egal asupra rasei umane în general.
Toate efectele rele ale păcatului lui Adam sunt cuprinse într-un cuvânt “moarte.” Aceasta a fost pedeapsa amenințată. Dar ce se înțelege prin aceasta?
I. Moartea naturală este inclusă. Prin aceasta se înțelege separarea sufletului și a trupului, și decăderea în consecință a trupului.
1. S-a obiectat că aceasta nu este un rezultat al păcatului lui Adam pentru că, chiar natura trupului (țărâna) a făcut necesar ca aceasta să se întoarcă în țărână.
La aceasta se poate răspunde:
(1.) Că nu este sigur că au existat în trupul omului înainte de păcătuirea lui vreun element de decădere, care ar conduce în mod natural la separarea de suflet și la putrezire.
(2.) Dar chiar dacă admitem că trupul este în mod natural muritor și supus la putrezire, nu rezultă că dacă omul nu ar fi păcătuit, el ar fi murit. Dumnezeu ar fi putut să păstreze veșnic puterile lui neștirbite, fie prin păstrare directă fie prin anumite mijloace vindecătoare. Unii cred, nu fără motiv, că aceasta s-ar fi realizat prin pomul vieții.
(3.) Obiecția trece cu vederea faptul că, din natura preștiinței și scopului lui Dumnezeu, lucrurile în ele însele în mod natural sunt făcute pedepsele altora cu care ele sunt asociate. În această manieră este la fel cu binecuvântările lui. Întreaga relatare a căderii este plină de exemple ale acestui principiu. De acest fel este blestemul pentru șarpe, “în toate zilele vieții tale să te târăști pe pântece, și să mănânci țărână,” Gen. 3:14; ia acesta este de asemenea conectat cu rănirile naturale pe care oamenii și șerpii le vor face unii asupra altora, Gen. 3:15; acela ar conducerii soțului asupra soției, Gen. 3:17; și cel al spinilor și mărăcinilor din pământ și transpirația și munca pentru mijloacele de viață, Gen. 3:18, 19.
2. O a doua obiecție împotriva morții naturale ca o parte pedepsei este că pedeapsa amenințată a fost o moarte care ar trebui să aibă loc chiar în ziua când fructul ar fi fost mâncat.
(1.) Aceasta ar putea fi o obiecție dacă s-ar pretinde că pedeapsa morții naturale a fost singura pedeapsă, sau dacă ar s-ar putea arăta că moartea astfel amenințată a fost atât de exclusivă încât să interzică faptul că moartea naturală ar trebui să fie asociată în vreun fel asociat cu aceasta.
(2.) Este chiar îndoielnic dacă tendința coruptă spre moarte și începuturile sale nu pot atribuite chiar în ora păcatului lui Adam. Dacă acel păcat a înlăturat toată speranța lui Dumnezeu de a contracara mortalitatea naturală, aceasta ar fi așa; fie că aceasta urma să fie contracarată, după cum Lange îl citează pe Knobel ca presupunând [Comm. on Genesis, p. 239], “prin pomul vieții,” sau prin alte mijloace. Aceasta ar fi fost adevărat dacă; după cum gândește Lange, pedeapsa amenințată, “moartea, aici corespunzând cu concepția biblică a morții, trebuie să fie luată ca însemnând în primul rând, moarte morală, care iese din suflet sau inimă, și, prin viața-sufletului, progresiv se grăbește pe organismul fizic.” Comm. on Gen., p.207. Sub astfel de circumstanțe, moartea morală ar fi cauza decisivă a morții fizice, și cea din urmă ar fi atribuită în același timp al începutului celei dintâi. Aceasta s-ar putea realiza de asemenea, chiar dacă descompunerea treptată ar fi o simplă însoțire a morții morale fără a fi de fapt cauzată de aceasta.
În favoarea ideii că moartea naturală este inclusă în pedeapsă există:
1. Probabilitatea ca în timp ce moartea spirituală nu vine asupra omului, evenimentul exterior, numele care este folosit pentru a exprima acest rezultat rău în suflet, el în sine ar constitui o parte a ceea ce este indicat prin numele său.
De aici rezultă că pentru cineva care nu studiază cu grijă afirmațiile Scripturii, cea mai evidentă idee este că moartea amenințată a fost în primul rând moartea naturală.
2. Această probabilitate este redată de blestemul specific rostit în grădină după păcătuire: “Căci țărână ești, și în țărână te vei întoarce.” Gen. 3:19.
3. Este confirmat de alte pasaje din Scriptură. Lange, Gen., p.239, gândește că învățătura din Psalmul 90 este fără îndoială că moartea aparține doar pedepsei păcatului. Dar dacă este așa, sau nu, este fără îndoială învățătura din Romani 5:12-14; de asemenea, cea din 1 Cor. 15:21, 22, 55, 56. [Vezi câteva remarci valoroase cu privire la acest punct în lucrarea lui Edwards, Works, vol. 2, p.373.]
II. Moartea spirituală a fost de asemenea un efect al păcatului lui Adam. Cercetarea noastră cu privire la moartea naturală ca o pedeapsă ne conduce la un alt rău mai mare care rezultă din păcat. Trebuie să fie ceva care s-a întâmplat chiar la momentul mâncării, care a afectat acea parte din om care era natural nemuritor, și care era strâns legată cu acea parte, cu care personalitatea conștientă este asociată inseparabil.
1. Aceasta trebuie de aceea să fie moartea sufletului.
Scripturile prezintă aceasta în mai multe aspecte, arătând aceasta în fiecare caz nu doar prin afirmații a ceea ce este, ci prin contrastarea acesteia cu viața sufletului. Aceasta este prezentată ca (1) Înstrăinare față de Dumnezeu. (2) Pierderea favorii lui Dumnezeu. (3) Pierderea aprobării lui Dumnezeu.
Aceasta este contrastată cu viața în multe pasaje, ca Lev. 18:5; Deut. 8:3; 30:15-19; Ps. 119:17, 77, 116; Mat. 4:4; Ioan 5:24.
Dovada că această moarte a venit asupra omenirii este evidentă din faptul că Scripturile vorbesc despre om în starea lui căzută ca fiind “fără Dumnezeu în lume,” Ef. 2:12; ca “înstrăinat de viața lui Dumnezeu” Ef. 4:18. Scriptura spune că “toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” Rom. 3:23. De asemenea, că “Domnul urăște pe cel rău și pe cel care iubește violența” Ps. 11:5. “Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu și împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, cari înăbușă adevărul în nelegiuirea lor.” Rom. 1:18. Nu este scris doar că “cel care nu crede deja a fost judecat” ci și că “mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” Ioan 3:18, 36.
Este de asemenea evident din lucrarea lui Cristos, care a fost să împace omul cu Dumnezeu, și să împace omul cu Dumnezeu, și să împace bunăvoința lui. De aici Cristos vorbește despre sine ca fiind cel care dă apa vie. Ni se spune să trăim în Cristos.
2. Această moarte spirituală nu a fost doar moartea sufletului, — așa cum este văzută în feluritele aspecte ale înstrăinării, pierderea favorului lui Dumnezeu și a acceptării lui, referită mai sus,– dar aceasta de asemenea a constat într-o natură coruptă. Afirmațiile Scripturii referitoare la această corupție arată:
(1.) Extinderea sa universală. Ea se găsește în fiecare om. “Nu există nici un om care să nu păcătuiască” 1 Regi 8:46. “Nu este nici unul care să facă binele,” Ps. 14:1; și acest lucru este accentuat în v.3 prin adăugarea “nu, nici unul.” Vezi de asemenea Rom. 3:10 și argumentul din context. De asemenea Ps. 53:1-3; 130:3; Prov. 20:9; Ecl. 7:20; Isa. 53:6; 64:6; Rom. 3:23; 5:12, 14; Gal. 3:22; 1 Ioan 1:8-10; 5:19.
La pasajele de mai sus se pot adăuga argumente pentru existența universală a păcatului din necesitatea declarată a regenerării în fiecare om; din porunca de a predica Evanghelia la orice făptură; și din afirmația că nu există mântuire în nici un alt nume decât în numele lui Cristos.
(2.) Apariția sa timpurie în viața unui om este o altă dovadă că, corupția este efectul păcatului lui Adam. Anumite pasaje din Scriptură sunt presupuse că se referă la copiii tineri ca fiind totuși inocenți, fără vină. Acestea sunt Mat. 19:13-15; Marcu 10:13-16; și Luca 18:15-17, “Căci împărăția lui Dumnezeu este acelora ca ei” De asemenea Mat. 18:3: “Dacă nu vă întoarceți și nu vă faceți ca niște copilași.” De asemenea 1 Cor. 14:20: “Fraților, nu fiți copii la minte; ci, la răutate, fiți prunci; iar la minte, fiți oameni mari.” [Vezi cartea lui Gill, Body of Divinity, I., 474.]
Dar aceste pasaje nu învață libertatea din corupție. Pe de altă parte, corupția în copilăria timpurie este învățată în mod clar. “Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor.” Ps. 58:3. “Iată că sunt născut în nelegiuire, și în păcat m-a zămislit mama mea.” Ps. 51:5. “Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.” Prov. 22:15.
(3.) Realitatea acestei corupții. Înainte de potop se spune: “Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” Gen. 6:5. “Dar toți s-au rătăcit, toți s-au stricat; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” Ps. 53:3; vezi de asemenea Ecl. 8:11; Mat. 15:19; Rom. capitolul 1 în întregime, referitor la păgâni, în legătură cu întrebarea lui Pavel, Rom. 3:9. Descrieri similare apar în Isa. 59:3-14; în Gal. 5:19-21; Tit 3:3; 2 Pet. 2:13-18.
(4.) Această corupție se extinde la fiecare sentiment al inimii și al minții. Dl. Goodwin, în Lime Street Lectures, p. 128, spune: “Sufletul este corupt cu toate aptitudinile lui; mintea cu întunecime și ignoranță, Ef. 5:3; fiind supusă la partea emotivă, și cu prejudecăți puternice împotriva lucrurilor lui Dumnezeu, 1 Cor. 4:24; conștiința cu stupiditate și insensibilitate, Tit 1:15; voința cu încăpățânare și răzvrătire, Rom. 8:7; sentimentele au devenit carnale și au fost așezate fie pe obiecte nelegiuite, fie pe lucruri legitime într-un mod sau grad nelegitim, Col. 3:2; gândurile și imaginațiile sunt pline de mândrie și inutilitate și tulburare, Gen. 6:5. Cât despre trup, acesta a devenit o piedică, în loc să fie slujitor al sufletului, și toate membrele și simțurile sale au devenit instrumente ale nedreptății către păcat, Rom. 7:19. Aceasta este, spun eu, în general o depravare universală a fiecărei părți din om după cădere; și mai specific aceasta constă într-o privare de tot binele, într-o dușmănie față de Dumnezeu și față de lucrurile lui Dumnezeu, și o înclinație spre tot răul.” Vezi de asemenea Hodge, vol. 2, p. 255, și a lui Gill, Divinity, vol. 1, p. 474. [Dovezi text mai bune decât cele menționate în citatele de mai sus, sunt Ef. 4:18 și Rom. 1:21 în loc de Ef. 5:3; și Rom. 6:12; 7:24 și 8:5-7 în loc de 1 Cor. 4:24.]
(5.) Această corupție nu a fost în mod egal dezvoltată în toți. Doctrina depravării totale nu înseamnă o astfel de dezvoltare egală. Scripturile recunosc gradele de răutate cât și ale împietririi inimii, și chiar orbirea minților unora. Dar ele de asemenea înfățișează faptul că lipsa acestei dezvoltări este datorată circumstanțelor diferite și restricțiilor prin care unii oameni sunt în mod providențial înconjurați.
(6.) Această corupție nu distruge răspunderea sau responsabilitatea pentru păcatele din prezent.
(a) Scripturile recunosc universal îndatorirea omului față de pedeapsa pentru toate gândurile minții lui, și dorințele inimii lui sau emoțiile naturii lui fizice, cât și pentru faptele lui. Acestea sunt caracterizate de cruzime mai mult sau mai puțin, potrivit cu natura și circumstanțele sub care acestea sunt comise. Cu cât mai intensă este corupția, cu atât mai vinovat este considerat omul.
(b) Conștiința omenirii aprobă aceste învățături ale Scripturii. Noi nu scuzăm oamenii din cauza vreunei stări de corupție morală. Dovada acestui lucru se vede în diferența imediată care este făcută oricând constrângerea fizică sau boala fizică (demența) conduce spre o faptă care altfel ar fi considerată ca fiind păcătoasă și condamnabilă.
(7.) Această corupție nu distruge libertatea voinței. Acesta este temeiul în baza căruia oamenii sunt considerați responsabili de Dumnezeu și de legea umană și de conștiință. Condiția omului este într-adevăr astfel “că el nu poate să nu păcătuiască,” dar aceasta este datorată naturii sale, care iubește păcatul și urăște sfințenia, și care preferă eul în locul lui Dumnezeu. Când un om păcătuiește, el face aceasta din libera lui voință, în mod liber, fără constrângere.
(8.) “Incapacitatea care este astfel recunoscută,” spune Dr. Hodge, “este afirmată numai cu referire la lucrurile duhului” Aceasta este afirmată în toată mărturisirea mai sus citată (el a citat felurite confesiuni Protestante) că omul de după cădere are nu doar libertatea de alegere sau puterea de auto-determinare, ci de asemenea este capabil să înfăptuiască acte morale, atât bune cât și rele. El poate fi amabil și drept, și să-și îndeplinească datoriile lui sociale într-o manieră de a asigura aprobarea semenilor săi. Nu se înțelege că stările minții lui în care aceste acte sunt înfăptuite, sau motivele prin care ele sunt determinate, sunt astfel încât să împlinească aprobarea unui Dumnezeu infinit de sfânt, ci pur și simplu că aceste acte, în privința substanței lor, sunt prescrise de legea morală.
“Teologii, așa cum am văzut, numesc clasa de fapte față de care omul căzut păstrează capacitatea lui ca “justitia civilis,” “lucrurile exterioare.” Și clasa față de care incapacitatea lui este atribuită ca fiind “lucrurile lui Dumnezeu,” “lucrurile Duhului,” “lucrurile legate de mântuire.” Diferența între aceste două clase de fapte, deși nu poate fi ușor afirmată în cuvinte, este universal recunoscută. Există o diferență evidentă între moralitate și religie; și între acele sentimente religioase de reverență și mulțumire pe care toți oamenii le experimentează mai mult sau mai puțin, și smerenia, pietatea adevărată. Diferența constă în starea minții, motivele, și înțelegerea obiectelor acestor afecțiuni. Este diferența între sfințenie și sentimentul natural simplu. Ceea ce afirmă Biblia și toate Confesiunile bisericilor Reformei, este că omul, de după cădere, nu-și poate schimba inima lui; el nu poate regenera sufletul lui; el nu se poate pocăi cu pocăință evlavioasă sau nu poate exercita acea credință care este spre mântuire. El nu poate, pe scurt, să manifeste vreun exercițiu sfânt, sau să înfăptuiască vreun act într-un astfel de fel încât a merita aprobarea lui Dumnezeu. Păcatul separă tot ceea ce el face, și din această stăpânire a păcatului el nu se poate elibera singur.” [Hodge, Syst. Theol., vol. 2, pp. 263-4.]
(9.) Această corupție totală nu implică egalitatea păcătoșeniei în toți oamenii. Dimpotrivă, păcatul este crescut prin cultivarea de gânduri păcătoase; prin complacerea în obiceiuri păcătoase; prin abandonarea restricțiilor societății; și este afectat prin circumstanțele de naștere, educație, etc. Este de asemenea adevărat că prin moștenirea naturală unii sunt mai predispuși spre păcat decât alții.
III. Moartea veșnică este de asemenea consecința păcatului lui Adam.
1. Fără vreo sentință efectivă la moartea veșnică, ar rezulta că condiția prezentă și înstrăinată și coruptă a omenirii ar fi pentru totdeauna.
(a) Condamnarea poate fi înlăturată prin dovada nevinovăției; prin justificare legală; sau prin iertare voluntară. Dar dreptatea lui Dumnezeu îi interzice să ierte păcatul fără ispășire. Prin faptele legii nici un om nu poate fi îndreptățit; și, mai presus de toate, nevinovăția nu poate fi niciodată dovedită. De aici, Scripturile reprezintă toți oamenii, nu iertați și îndreptățiți prin Cristos, ci condamnați la moarte veșnică.
(b) Corupția poate fi înlăturată numai prin curățarea naturii umane îndeajuns pentru a dezrădăcina toată contaminarea păcatului și de a restaura o înclinație și obiceiuri sfinte. Aceasta este lucrarea Duhului Sfânt în oamenii lui Cristos. Toți cei care nu sunt sfințiți astfel de el, sunt lăsați pentru totdeauna corupți. Scripturile arată că astfel este condiția omului că el nu poate să se curețe pe el însuși.
Dr. Dagg spune: “Reprezentările din Scriptură ale incapacității omului sunt extrem de puternice. Se spune despre ei că sunt fără tărie, captivi, în sclavie, adormiți, morți, etc. Actul prin care ei sunt eliberați de starea lor naturală, este numit regenerare, înviere, sau oferirea vieții, reînnoire, înviere, strămutare, creație; și este atribuită direct puterii lui Dumnezeu, puterea care a chemat lumina din întuneric, și l-a înviat pe Cristos dintre morți.” [Dagg, Manual of Theology, p. 171.]
Următoarele Scripturi afirmă distinct această corupție și incapacitate: “Poate un Etiopian să-și schimbe pielea, sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, cari sunteți deprinși să faceți răul?” Ier. 13:23. Vezi de asemenea Ioan 1:13; 3:3; Rom. 5:6; 7:5, 21; 8:3; 9:16 și Ef. 2:1, 5. Astfel fiind condiția omului, este văzut a fi imposibil pentru el ca să fie eliberat de faptele lui proprii, chiar dacă el a avut voința să le înfăptuiască. Dacă nu ar fi acțiunea lui Dumnezeu, nu ar fi nici o eliberare, chiar dacă omul avea voința să se elibereze.
(c) Dar oamenii nu au voința să fie eliberați. Acest lucru este evidențiat prin afirmațiile Scripturii despre iubirea păcatului, și desfătarea pe care o au ei în aceasta, ca în special conducând la respingerea Evangheliei. Ioan 3:19-21.
Astfel, dacă doctrina morții veșnice nu ar fi mai mult decât continuarea naturală a înstrăinării și a corupției oamenilor, vedem că în absența mijloacelor de a înlătura acestea, ele trebuie să continue pentru totdeauna.
2. Dar această doctrină merge mai departe și învață (a) confirmarea oamenilor dincolo de viitoarea scăpare în această condiție de păcat și mizerie, și (b) agravarea ei, sau cel puțin o dezvoltare mai departe a acesteia, care este restrânsă în această viață, și doar puțin și în puține locuri este indicată.
Aceasta este învățată prin arătarea că: (1.) Ziua judecății a fost amânată, și că oamenii în viața actuală sunt într-o stare intermediară de verificare. (2.) La vremea hotărâtă cei răi vor fi judecați și osânda de apoi le este stabilită lor. (3.) Osânda va fi veșnică așa cum va fi fericirea celor drepți. Cele mai puternice cuvinte din limba greacă sunt folosite pentru a exprima veșnicia acelei condiții. (4.) După acea perioadă nu va fi nici o schimbare a stării, nici oportunitatea de răscumpărare. (5.) Condiția de pedepsire în care ei vor intra este cea a diavolului și a îngerilor săi, care este o stare cu totul depravată și coruptă de amară dușmănie față de Dumnezeu, și față de lucrurile și ființele sfinte; o stare fără restrângeri, în care sufletul este predat în întregime păcatului. Primul capitol din Romani ne învață ce va produce înlăturarea unor astfel de restricții. (6.) O anumită sugestie a modului cum va fi acea stare, este dată în condiția celor orbiți de diavolul, împietriți în sine, care stare este dobândită chiar în această viață de cei mai răi oameni, care, în opoziția lor voită, hulitoare, și arogantă față de Dumnezeu și sfințenie, arată că ei sunt posedați spiritual de diavolul.
