de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 22 – CĂDEREA OMULUI
Capitolul despre crearea omului l-a prezentat în perfecțiunea fără păcat cu care Dumnezeu poate crea o ființă intelectuală și morală. Acolo s-a arătat că aceasta constă, așa cum arată Scripturile, nu doar în lipsa de păcat, care nu îi dă tendința spre păcat, ci în neprihănirea originală, care cuprindea o dragoste de întreg și alegerea naturală a binelui și nu a răului.
Excelența unei astfel de naturi este văzută în dificultatea cu care oamenii au explicat posibilitatea căderii. Valoarea acestui fapt, ca mărturie a bunătății lui Dumnezeu nu trebuie trecută cu vederea. Pentru a scăpa de această dificultate unii au susținut că în om era o condiție de echilibru în care era ușor de ales binele de rău. Nu se poate arăta dacă este real acest lucru, că în urma încercării, în care s-a dat libertatea de alegere a binelui sau răului, cu răsplata consecventă sau pedeapsa, ar fi fost nedrept pentru om sau o derogare de la caracterul lui Dumnezeu. Învățătura scripturală arată că omul nu a fost creat în echilibru perfect, ci cu o natură sfântă, tendința generală fiind spre bine și sfânt. Pregătindu-l pentru încercare, Dumnezeu i-a dat toate puterile posibile pentru o alegere înțeleaptă în orice situație în care ar fi trebuit să fie lăsat să acționeze după plăcerea lui.
I. CUM POATE CĂDEA OMUL?
Răspunsul la întrebarea cum poate o ființă înzestrată astfel să cadă, este sugerat de unele situații ce pot fi nesatisfăcătoare, dar trebuie recunoscute ca o posibilă explicație a unui subiect dificil.
1. Natura excelentă cu care am fost înzestrați este cea a unei simple creaturi. Perfecțiunea nu este esențială și inalienabilă. Deci, dacă nu este păstrată de scopul și acțiunea lui Dumnezeu, se poate pierde.
2. A alege binele întotdeauna și a respinge răul aparține creaturii, dar care avea puterea să aleagă și contrarul. Nu exista o necesitate obligatorie sau naturală care să prevină alegerea. Binele va fi ales atâta timp cât motivul este dominant. Natura înclinată spre bine va alege inele, dar dacă este afectată și înclină spre greșit, nu este scăpare de actele păcătoase.
3. În aceste condiții, împotriva oricărei încălcări a legii lui Dumnezeu sau a rebeliunii păcătoase împotriva Lui, inima s-ar revolta natural încât începutul păcatului în acea direcție ar fi imposibil. Dar dacă s-ar trezi o dorință, ar crește și ar prinde destulă putere ca să învingă binele și să acționeze greșit.
4. Baza unei astfel de dorințe poate fi găsită în dorința de a împlini poftele josnice sau de a obține facultăți intelectuale mai înalte.
5. Cauza izbucnirii ei ar fi negarea unor mijloace prin care apare că ambele dorințe pot fi obținute. Concordă cu principiul apostolului Pavel. “păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: “Să nu poftești!” Rom. 7:7.
6. Rezultatul natural nu este imediat facerea răului, ci chestionarea dreptății sau a intenției cu care actul a fost interzis.
7. Această îndoială despre Dumnezeu duce natura spre păcat încât fapta va avea loc din motivul ce se ridică din dorința de a împlini apetitul senzual sau spiritual.
II. CUM A CĂZUT OMUL
Avem căderea din Gen. 3:1-7. Afirmația este scurtă dar completă. Este dovada inspirației ce apare din acordul limpede al gândurilor celor mai bune ale omului cu privire la întâmplarea unui astfel de eveniment.
Povestirea arată că atacul asupra omului a fost făcut subtil.
1. Avem ocazia; interzicerea de către Dumnezeu ca omul să mănânce fructul pomului cunoștinței binelui și răului. Gen. 2: 17.
2. Avem iubirea de înțelepciune, naturală și potrivită într-o ființă inteligentă, interesată de înălțarea pe scara existenței.
3. Condus de dorința de gratificare, numele pomului interzis confirmă limbajul ispititorului.
4. Rezultatul de obținut părea ceva ce Dumnezeu ar fi oferit, ceea ce crea îndoială cu privire la interdicție și la amenințări și la scopul lui Dumnezeu ca omul să nu facă aceasta.
5. ”Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit, și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el”, a urmat rezultatul, care arată procesul minții femeii. Gen 3:6
Scripturile zic puțin despre diferența dintre Adam ș Eva. Femeia a fost prima ispitită, și prin ea, bărbatul. Mai este o aluzie a lui Pavel, ”Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii”, 1 Tim. 2:14. Femeia a fost ispitită de satan, iar bărbatul nu. Sau, Eva l-a crezut pe ispititor, necunoscând consecințele încălcării, în timp ce Adam a știut.
Realitatea agentului extern nu este disputată. Unii spun că ispita a fost rezultatul emoțiilor și dorințelor ei. Dar Scriptura spune clar că era un șarpe. Prezent și activ. Ispita prin șarpe putea avea loc în mai multe feluri.
1. Un șarpe putea fi ocazia sugestiei gândurilor Evei, inocent.
2. O ființă rea a însoțit actele inocente ale șarpelui pentru a-i sugera gândurile ispititoare.
3. Spiritul rău, sub forma șarpelui sau posedând un șarpe, putea folosi limbajul sau sugera gândurile atribuite lui în povestire.
4. O a patra explicație a fost sugerată și este apărată de Turner în Comentariul asupra genezei, p. 187. Presupune că răul era singurul agent și referirea la șarpe este alegorică.
Scripturile sunt de acord cu a treia teorie. Nu este nici o obiecție validă cu privire la acceptarea ei.
(1) Cu siguranță că nu este neconcordant cu puterea atribuită lui Satan ca el să ia forma unei creaturi deja existente sau să își asume o astfel de apariție. ‘Și nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.‘ 2 Cor. 11:14. Ispitirea lui Isus arată că Satan poate lua forma trupului. Sugerarea mentală nu poate justifica tot ce s-a întâmplat atunci. Este necesar să credem că a apărut trupește înaintea Domnului și I S-a adresat cu cuvinte vocale. Luca 4:7. “Dacă, deci, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”
(2) Forța obiecției blestemului împotriva șarpelui, ca împotriva unui animal inocent, dispare în lumina științei moderne cu privire la creație. Aceasta arată că șarpele a avut întotdeauna forma sa prezentă. Blestemul, deci, împotriva animalelor este echivalent cu o afirmație a continuării a ceea ce a fost întotdeauna și așează înaintea omului o amintire constantă a păcatului inițial. Aceasta este potrivit cu metoda lui Dumnezeu de a blestema și de a binecuvânta așa cum se vede la Noe, Gen. 9:8-17, și limbajul lui Iacov, cu privire la Simion și Levi în Gen. 49:5-7.
Această a treia teorie este favorizată de următoarele fapte:
1. Titlul de șarpe sau dragon, este dat în scriptură lui Satan. Vezi Apoc . 12:3, 4, 7, 9, 12-17; Apoc. 13:2-4, mai ales Apoc. 12:9, “Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui.” Vezi Mat. 3:7, unde Ioan numește pe farisei “pui de vipere,” și compară cu Ioan 8:44, limbajul Domnului: “tatăl vostru este diavolul.”
2. Povestea din Geneza necesită mai mult de sugestie mentală la un animal.
(a) O subtilitate specială și caracteristică este atribuită șarpelui. Dacă ispitirea Evei a apărut din sugestie mentală de la un animal irațional, mențiunea unei astfel de subtilități este de nejustificat.
(b) Gândurile sugerate nu se puteau ridica la mintea femeii singure, și nici în mintea femeii doar printr-un act l șarpelui. Acestea sunt (aa) că moartea nu va urma. (bb) Cunoașterea binelui și răului îi va face dumnezei (puternici).
3. Referirile subsecvente din scripturi la aceste tranzacții arată că acesta era începutul marii lupte a lui Satan pentru ruinarea omului, care se va sfârși în distrugerea Omului Isus Hristos, sămânța femeii.
4. În NT se afirmă și în diferite forme se presupune, că Satan i-a sedus pe primii părinți la păcat. În Apoc. 12:9, se spune, ‘Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ;’ În 2 Cor. 11:3, Pavel spune, ‘Dar mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos.’ Că prin șarpe se înțelegea Satan este clar din v. 14, unde se vorbește de Satan ca de un mare înșelător; și ce se spune în Rom. 16:20, ‘Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre,’ este o aluzie evidentă la Gen. 3:15. În Ioan 8:44, Domnul îl numește pe diavol ”căci este mincinos și tatăl minciunii.” [Hodge, Terol. Sis. Vol. 2, p. 128.]
III. CĂDEREA SUB LEGĂMÂNTUL LUCRĂRII
Căderea omului a avut loc când era testat sub legământul lucrării.
Teologii sunt obișnuiți să vorbească de două legăminte, unul al lucrării și unul al harului. Acestea nu cuprind toate legămintele dintre Dumnezeu și om, care sunt numeroase. Cele mai menționate în scripturi sunt cel cu Noe, Gen. 9:11-17; cu Avraam, Gen. 17:2-14; (repetat cu Isaac, Gen. 26:2-5; și cu Iacov, Gen. 28:13-15;) cu Israel, în darea legii, Ex. 24:7; Deut. 5:2, 3; cu Moise și Israel, Ex. 34: 27; cu David, 2 Sam. 7: 1~16; cu Solomon, 2 Cron. 7: 1~22; cel al lui Neemia și al Izraeliților cu Dumnezeu, Neem. 9: 38 – 10: 39. Cele două legăminte de lucrare și de har sunt menționate în Gal. 4: 2~31, și sunt numite ‘cele două legăminte‘ in versetul 24. Cel al harului este legământul răscumpărării făcut de Dumnezeu cu aleșii Lui sau mai bine zis, cu Hristos, al doilea Adam, ca reprezentant al lor. Cel al lucrării este legământul legii dintre Dumnezeu și omenire, prin primul Adam, capul lor natural și reprezentantul numit și potrivit.
(Folosirea cuvântului legământ în scriptură, vezi Hodge, Out-lines of Theology, pp. 309 și 367-369.)
Legământul este un acord între două sau mai multe părți prin care unul sau mai multe lucruri se fac sub regula răsplătirii sau a pedepselor.
Aceasta este forma ideală a legământului. Unele părți pot fi diferite, dar este tot un legământ. Deci pot fi pedepse și lipsa răsplătirii sau răsplată și lipsa pedepsei. Acordul poate apărea nu din consultanță mutuală, ci dintr-o poruncă dată și acceptată. Acest lucru poate avea loc în momentul când este dat și cu persoana cu care se vorbește sau se poate da porunca și face promisiunea pentru a fi acceptată și a se supune ei, de cine dorește, oricând. Între un guvern și subiecții săi, legea este legământ. Răsplata este promisă, pentru uciderea animalelor periculoase sau pentru prinderea criminalilor sau amenințări sunt făcute pentru încălcarea drepturilor celorlalți, a vieții, libertății sau proprietății.
Aceste declarații preliminare pot îndepărta dificultățile cu privire la existența unui legământ al lucrărilor. Legea dată de Dumnezeu ca Legiuitor, există cu sancțiuni și pedepse, ca și în legea omenească, deci nu este nici o scuză, deoarece există obligația naturală de supunere.
Aceste fapte sunt aplicabile mai deplin legământului lucrărilor, privit ca legea generală pentru obținerea și menținerea vieții spirituale, dat omenirii și păstrat pentru tranzacțiile de sub legământul legat de căderea lui Adam.
În cel din urmă apar elementele unui legământ, mai distinct.
I. Sunt două părți ale legământului, Dumnezeu și omul, Unul spune ce trebuie făcut sau nefăcut, celălalt primind porunca de a face sau a nu face.
Dacă există obiecții că Dumnezeu a impus actul prin suveranitatea Sa și puterea Sa divină și dominare, la care omul nu a îndrăznit să obiecteze; replica suficientă este că Dumnezeu nu era Domn suveran mai mult decât a fost omul un subiect supus. Natura sfântă a lui Dumnezeu a confirmat acceptarea.
I. Aici găsim din nou subiectul legământului, interzicerea cu urmarea pedepsei, dacă se mănâncă un anumit fruct. Ceea ce a făcut parte a legământului a fost că omul știa că i se poruncise să nu mănânce, că omul recunoștea dreptul lui Dumnezeu de a porunci, obligația lui de a se supune; că avea o înclinație naturală spre supunere și că acceptând porunca lui Dumnezeu, s-a supus legământului.
Cunoașterea și consimțământul omului ar putea lipsi din legământul general al lucrării, unde apare ca o lege sau îndatorire, unde acea absență este rezultatul stării de păcat a omului și omul este responsabil. Dar la o ființă inocentă, această cunoaștere și acord sunt esențiale responsabilității. Dar chiar acea inocență, datorită sfințeniei naturii creaturilor, asigură consimțământul la legea lui Dumnezeu, când este cunoscut , deoarece completează legământul mai formal.
I. Al treilea element al legământului este pedeapsa, moartea, al cărei sens va fi examinat. Amenințarea lui Dumnezeu ”vei muri cu siguranță” (Gen. 2:17), nu era cunoscut doar lui Adam, ci și femeii, așa cum apare din conversația ei cu șarpele. Gen. 3:1-3.
II. Promisiunile făcute sau implicate constituie un al patrulea element. Se pune întrebarea dacă promisiunile au fost adăugate la legământ. Nici una nu apare în povestire. Nici una nu era necesară pentru a face legământul. Nici un nu este necesară implicării, cu excepția cazului în care sunt implicate ca însoțitoare ale rezultatului supunerii. Acestea vor fi primele sugerate și se pot adăuga considerații ce sugerează că altele au fost exprimate.
Cele sugerate sunt:
(1) Continuarea favorului lui Dumnezeu, care fiindu-le date creaturilor inocente, vor continua să apară chiar dacă nu se supun poruncilor Lui.
(2) Continuarea stării lor fericite, sfinte, până când prin acțiunea personală strică aceasta.
(3) Continuarea stării de nemurire a sufletelor lor, până va fi afectată și aceasta; cât despre trupurile lor, continuarea condiției lor existente, sau dacă intervine vreo schimbare, o schimbare în forme mai înalte, dată pentru fericirea lor mi mare.
(4) La aceasta se adaugă faptul că, atâta timp cât inocența continuă, copiii lor se vor naște cu naturi inocente și sfinte.
Sunt implicate aceste rezultate ale supunerii:
(1.) În sfințenia binevoitoare și dreptatea naturii lui Dumnezeu. Chiar dacă nu au fost făcute ca promisiuni lui Adam, , sunt natural menționate de el, din cunoașterea lui despre Dumnezeu.
(2.) Sunt implicate în amenințarea pentru nesupunere, dacă acea amenințare implică nu doar moartea naturală, ci și absența favorurilor lui Dumnezeu și comuniunea, ceea ce este moartea sufletului.
Dacă moartea urmează nesupunerii, atunci viața urmează supunerii – viața opusă morții, viața sufletului și a trupului.
Se pare deci, că nu trebuie să existe nici o întrebare că aceste binecuvântări au fost considerate de Adam ca fiind dependente de supunerea lui față de poruncile lui Dumnezeu.
Dar nu numai că erau astfel implicate, dar faptul că se promite viața ”este clar învățat în alte pasaje scripturale” Lev. 18:5; Neem. 9:29; Mat. 19:16, 17; Gal. 3:12; Rom. 10:5.” [Hodge’s Outlines, p. 311.]
Mai sunt trei puncte cu privire la testarea lui Adam.
1. Cât va dura testarea dacă omul rămânea inocent?
2. Era doar un test de supunere?
3. Era confirmarea în sfințire și fericire promisă primilor părinți, ca răsplată a supunerii?
Putem răspunde, spunând că deși nu avem mijloacele necesare cunoașterii perioadei de testare în acest legământ, este mai mult ca probabil că era doar o formă de testare și după o perioadă nu foarte lungă, confirmarea spirituală era obținută dacă omul rămânea supus.
În favoarea unei singure testări:
1. Scopul simplu era de a testa încrederea omului în Dumnezeu și supunerea față de voința Lui. Atât timp cât era prezentată una suficientă, nu era necesară o multiplicare a testelor.
2. Dumnezeu știa dacă scopul Lui va permite omului să cadă sau nu, și știind aceasta, știa ce test va fi suficient. Trebuia să-l încerce pe om, nu pentru a-Și arăta Lui, ci altora, ce va face omul.
3. În cazul lui Iov, scopul era expunerea harului în creatura Sa, a permis mai multe teste, unul după altul, dar când scopul este permiterea căderii creaturii, probabil că nu va permite speranțelor de succes să apară, după teste succesive, rezultatul fiind doar final, și plin de dezamăgire.
Cu privire la confirmarea vieții spirituale, ca rezultat al continuării în supunere sfântă, se poate remarca:
1. Faptul că Dumnezeu a selectat acest singur lucru pe care l-a interzis, în timp ce a permis celelalte, arată că era vorba de un test special. Acel test va fi însoțit în mod natural de o promisiune și o amenințare.
2. O altă dovadă a unei astfel de promisiuni, și a naturii ei, se găsește în afirmațiile despre pomul vieții. Numele sugestiv, poziția proeminentă ”în mijlocul grădinii” (Gen. 2:9), caracterul , fiind unul din cei doi menționați, puterea de confirmare în viață, pe care Gen. 3:22 arată că Adam o cunoștea – toate acestea arată că ideea, nu doar a vieții, ci confirmarea în viață, i-au fost transmise lui Adam.
3. Căderea ce a rezultat din ispitire arată că scopul lui Dumnezeu în creșterea acelui pom acolo nu era de a-l folosi în confirmarea sfințeniei lui Adam, deoarece nu urma nici o astfel de confirmare. Găsim folosul în ceva anterior căderii. Dar în ce, decât poate să îi arate permanent lui Adam promisiunea vieții spirituale confirmate, dacă trece cu bine perioada de testare?
4. Necesitatea îndepărtării lui din grădină arată că promisiunea confirmării într-o condiție existentă, de neschimbat ulterior, a fost atașată de acest pom, pentru a fi împlinită când omul va primi permisiunea să o aibă. Gen. 3:22.
Trei obiecții au fost făcute acestei tranzacții.
1. Făcea pe toți să depindă de un singur act.
Dar apare (1) din natura păcatului; vina cerând pedeapsa pentru încălcarea cea mai mică, corupția nemaifiind capabilă de acte subsecvente di sfințenie, și (2) din natura dreptății lui Dumnezeu, care nu poate ierta păcatul neispășit. Orice păcat pune capăt testării.
2. Testul nu era așa neimportant ca a mânca sau nu un fruct. Dr cu cât mai atrăgătoare interdicția, cu atât era mai ușor actul de supunere și mai flagrantă nesupunerea.
3. Preceptul era unul pozitiv și nu unul moral.
Dar chiar acest fapt l-a făcut un test mai bun al supunerii, (a) testarea omului, nu a dragostei lui de sfințire sau a reverenței față de Dumnezeu, sau a tendințelor naturii lui sfinte; ci toate; (b) testul clar și definitoriu al încrederii și supunerii față de Dumnezeu; și (c) manifestarea vinovăției pentru păcatul comis și condiția în care s-au adus.
