de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 21 – PROVIDENȚA
Asociată intim cu doctrina Creației, este cea a Providenței, care este o metodă distinctă a activității divinității. Prin actele Creației, Dumnezeu aduce în existență lucrurile pe care le face, și le conferă naturile specifice, calitățile, proprietățile, modurile de existență și legile ființei, gândirii și acțiunii. Prin actele de Providență, El păstrează aceste creații sau permite sau cauzează schimbarea sau deteriorarea, în anumite limite după scopul Lui; și în același timp, în împlinirea scopului, direcționează, controlează și ghidează în concordanță cu naturile pe care le-a dat și legile pe care le-a impus.
Providența este aliată cu Predestinarea și Scopul; dar diferența dintre ele este clară. Scopul lui Dumnezeu în planul Său predestinat cu privire la ce se va face în creația Lui de către El sau de alții. Stabilește evenimentele care se vor întâmpla și metodele prin care vor avea loc. Dar Providența este fapta sau permiterea lucrurilor stabilite să aibă loc și asigurarea finalului desemnat. Scopul este format în eternitate; actele providențiale sunt performate în timp.
Dar în ciuda acestor distincții foarte evidente, Providența a fost confundată cu Scopul și cu Creația; unii susținând că nu există altă Providență decât cea implicată în Scop; și cei din extrema cealaltă susțin că Providența este doar o creație continuă și nu este o altă legătură între evenimentele antecedente și cele consecvente, decât cea dintre eficacitatea divină dând fiecărui moment o existență înnoită prin acte de putere creatoare directă. Fiecare din aceste vederi este opusă rațiunii și Scripturii, care ne învață că este o eficiență divină ce operează în lume, diferit în multe aspecte esențiale de cea exercitată la creație. Această eficacitate este arătată la păstrarea și guvernarea universului și a lucrurilor din univers.
I. EFICIENȚA PROVIDENȚIALĂ ÎN ACȚIUNE
1. Prezentând dovada faptului că eficiența providențială acționează în lume, este natural ca atenția să se îndrepte spre credința universală în acțiunea providențială și grija lui Dumnezeu. Este mărturia dată nouă de Dumnezeu, nu doar că El există, ci și că ne sprijină și susține în fiecare moment al ființei.
2. A doua dovadă apare din lumea din jurul nostru. Fiecare argument despre ființa lui Dumnezeu, devine la fel de concluziv pentru grija providențială. Argumentul cauzării, ce urmărește toate cauzele până la ființa care are cauza existenți în sine, ne forțează să găsim în eficacitatea prezentă a unei astfel de ființe, terenul final pentru toate lucrurile ce au loc acum. Aceasta ne duce constant la urmărirea scopului lui Dumnezeu, avut în vedere pentru fiecare eveniment al vieții, proclamând astfel prezența și eficiența Celui ce lucrează scopul format din veșnicie. Mai mult, dovada că lumea știe că nu este auto-existentă și independentă, arată prezența și energia eficientă a Unuia de care depinde pentru proprietățile, calitățile și viața cu formele ei variate și existența lor continuă.
3. Faptul pe care l-am învățat, despre o creație din nimic, arată că universul există doar prin voința și puterea lui Dumnezeu. Deoarece doar așa ajunge în ființă, ca să rămână în ființă. Orice doctrină contrară poate fi susținută doar de aceia care neagă creația din nimic. Istoria opiniilor filozofice arată aceasta ca fiind adevărată. Doctrina Providenței a fost negată doar de cei care au crezut în eternitatea materiei. Este posibil să se conceapă, în absența altor dovezi contrare, că așa cum omul construiește mașini și le lasă să lucreze, prin legile naturii, dacă natura ar fi auto existentă, și eternă, și dacă ar poseda atributele și calitățile în sine, doar faptul că Dumnezeu i-a dat forma nu ar necesita prezența Lui continuă; El ar acționa atunci, ca și omul, în subordonare, folosind proprietățile și calitățile materiei. Dar Dumnezeu poate folosi aceste lucruri din materie, nu le folosește în subordonare personală față de proprietățile și calitățile lor; ci ca Domn Suveran. El a dat aceste calități. El le poate lua. Le poate contracara. Le poate distruge. Ele există doar pentru că El voiește și cauzează. Dar Voința și Cauza aceasta este operația Lui Providențială prin care le păstrează și le folosește, ca Domn al lor, pentru scopurile Lui. A lui este exercitarea eficienței divine prezente în ei și prin ei.
4. Natura lui Dumnezeu oferă mărturii indubitabile cu privire la operațiile providențiale. Acestea se ridică în direcții opuse; de la limitările naturii Sale pe de o parte, și infinitatea pe altă parte. Sunt unele lucruri pe care Dumnezeu nu le poate face. Imposibilitățile. Nu poate conferi atributele necomunicabile altcuiva. Limitarea aceasta reiese din faptul că este Dumnezeu și nu e nimeni ca El. Această limitare face posibilă crearea unei lumi auto existente și independente, și nu are deci nevoie de acțiunea Lui eficientă pentru sprijin și grijă. A face aceasta înseamnă a conferi natura Sa.
Pe de altă parte, natura nelimitată a atributelor lui Dumnezeu face imposibil ca El să nu fie prezent în creația Sa mereu. Omniprezența nu îl face capabil să fie peste tot. Nu poate fi absent din creație. Nu se poate retrage nici dacă vrea. Cunoștința Lui despre toate evenimentele din creația este o necesitate a ființei Lui. Nu poate ignora nici dacă vrea. Faptul că nu știe de existența unui lucru nu este doar o dovadă că acesta nu există, ci că nici nu poate exista. Datorită bunătății Sale El dorește fericirea creaturilor Sale și trebuie să o asigure. Nu ca o obligație față de ei, ci ca necesitate a naturii sale. El trebuie să fie Bun. El trebuie să dea acolo unde sunt subiecți care să primească. Omniprezența, cunoașterea infinită și bunătatea Dumnezeului Atotputernic atrage grija providențială pentru creația Sa. Doar un lucru oprește această grijă providențială, anume păcatul, care necesită pedeapsa dreptății lui Dumnezeu, schimbă în mizerie ceea ce ar putea fi fericire. Dar aceasta nu distruge Providența, ci arată un Dumnezeu ce acționează providențial și în forma de guvernare, nu doar de păstrare. Nu se retrage din cauza păcatului. Este prezent cu păcătosul. Îi cunoaște căile. Exercită grija providențială, trimite chiar binecuvântări peste el. Își modifică doar acțiunea pentru a corespunde cu relația modificată introdusă de păcat. Ca guvernator și conducător al universului, dă pedeapsa necesară păcatului. Păcatul a adus în existență această regulă ce limitează și pedepsește și această guvernare. Dar toate sunt amestecate cu grija de tată care caută doar să binecuvânteze, să protejeze și să călăuzească. Faptul că vor fi răsplăți nu dovedește un alt mod de guvernare, deoarece răsplata este un dar nemeritat, nedatorat, dat fără obligație, din adevărul care îl leagă de scopurile Lui și îl face să își împlinească promisiunile.
5. Scripturile abundă în mărturii despre eficiența providențială a lui Dumnezeu în lume. Apare în orice formă imaginabilă. Declarațiile generale făcute în 9:6, unde Domnul spune că a făcut cerurile și pământul și mările cu tot ce sunt în ele, și le păstrează. Regula specifică este declarată peste toate fenomenele naturale, peste nori, vânt, ploaie, gheață, tunet, fulger, furtună, cutremur și toate celelalte evenimente naturale; multe din ele accidentale inițial, sunt acum guvernate de legi inexorabile ale lui Dumnezeu. Fiarele câmpului, păsările sunt îngrijite de El. El îmbracă florile. Dar oamenii sunt grija Lui specială. El le dă mâncare pentru trupuri, și veghează și domnește peste sufletele lor și viețile lor. O face și pentru cei răi și pentru cei buni. Grija Sa se extinde asupra indivizilor, a familiilor, a națiunilor și în toată lumea. Nu apare doar la evenimente majore, ci și în cele mici, chiar până la numărul firelor de păr din capul fiecăruia. Atât de detaliată este supravegherea încât unii au crezut că este o hiperbolă. Dar investigațiile la microscop au arătat că chiar și insectelor invizibile ochiului uman, Dumnezeu le-a dat forme frumoase și acoperământ exterior. Grija Lui creativă se arată și pentru lucrurile minore. Astfel, calea s-a deschis pentru credința că nici Scripturile nu ne pot spune cât de detaliată este grija lui Dumnezeu pentru întreaga creație.
II. PROVIDENȚA NU ESTE O CREAȚIE CONTINUĂ
Dovezile acțiunii divine continue din lume au fost atât de manifeste încât au putut fi duse în extrema opusă pentru a părea înnoite în fiecare moment.
Cât despre intenție, a fost de a magnifica întinderea și numărul individual al actelor providențiale ale lui Dumnezeu, nu este nici un rău în a vorbi despre ele ca despre creații continue. Se poate spune că puterea necesară de a continua toate lucrurile existente este la fel de mare ca cea care le va aduce din nimic, la viață; și particularitatea fiecăreia din aceste nenumărate existențe este îngrijită și urmărită atât de detaliat ca și când fiecare ar primi existența în acel moment, natura, calitatea și puterile. Când ne uităm la slava puterii și a energiei creatoare a lui Dumnezeu, nu apare nici o obiecție la termenul de creație continuă, cu excepția inexactității. Dar privită din alte unghiuri, această doctrină nu este văzută doar ca falsă și inexactă, ci și foarte periculoasă.
1. Îndepărtează relația cauză efect. Nici o cauză și efectele ei nu pot avea relații unele cu altele dacă sunt creații separate ale lui Dumnezeu. Prima nu o produce pe ultime, nici ultima nu rezultă din prima. Una nu este cauză, cealaltă nu este efect. Dar dacă este adevărat, ce încredere putem avea în vreunul din fenomenele naturii? Vreau să ajung la o finalitate. Pun energia necesară. Finalul este obținut. Cred că este datorită acțiunii mele și a scopului. Dar conform cu această teorie, rezultatul este un act al lui Dumnezeu care are loc în acel moment. Nu este acțiunea mea. Nu este rezultatul efortului sau puterii mele, ci este ceva ce Dumnezeu creează și care pare a avea o legătură cu scopul și efortul meu, dar nu are. Realitatea este luată din viață. Dacă greșesc aici, nu am nici credința, nici încrederea în nimic. Dacă nu este o cauză reală aici, atunci mintea mea înșeală când mă îndeamnă să caut o cauză pentru toate lucrurile și nu pentru restul, ca universul, cu excepția credinței într-o Primă Cauză necauzată. Tendința unei astfel de teorii este spre ateism. Pare a începe cu o încredere credulă în Atotputernicul, pentru a sfârși în necredință absolută cu privire la tot.
2. Duce la acceptarea panteismului esențial, dacă nu la ateism. Fiecare eficiență aici, este Dumnezeu acționând. Numai El este actorul peste tot. Fenomenul ce însoțește acțiunile Lui este doar o fantomă, nu realitate. Este o nouă creație a mâinilor Lui. Când este semănată, nu este nici sămânța, nici pământul, nici anotimpurile, nici aerul, nici nimic altceva care cauzează un pom să iasă și să crească. Este Dumnezeu, care în fiecare moment face o nouă creație diferită de cea precedentă, deși aparent ca succesor. Dumnezeu devine astfel sufletul animator al universului și acționează în el, așa cum sufletele oamenilor o fac în trupurile lor.
3. Aceasta îndepărtează deplin responsabilitatea pentru actele păcătoase și virtutea din cei sfinți. Acestea nu mai sunt actele indivizilor. Se înșeală când crede că el voiește sau face. Nu sunt alte acțiuni decât cele ale lui Dumnezeu. În plus, nimeni nu este responsabil. Dacă creația este una nouă în fiecare moment, creatura care a acționat nu mai este. Nimeni nu este de pedepsit. Fenomenul curios al contradicțiilor multiple este prezentat aici. Nu este acțiunea omului, ci Dumnezeu acționează. Nu un om, deoarece cel dinaintea noastră este o altă creație, și în timp ce noi am vorbit, el a dispărut și altul i-a luat locul. Fapta nu are caracter în legătură cu omul; deoarece omul nu a făcut-o. Dumnezeu este responsabil pentru ea, deoerece este actul Lui, în care omul nu a pus nici voință, nici putere, nici scop, nici activitate, ci doar Dumnezeu.
4. Îndepărtează toate dovezile creației externe și introduce idealismul pur. Credem într-o creație externă datorită efectelor care, prin simțuri, sunt produse în mintea noastră. Dar dacă totul este o creație directă, aceste impresii din mintea noastră sunt ele însele creații directe făcute de Dumnezeu, și nu de lumea exterioară. Nu dau nici o dovadă a existenței a ceva, cu excepția lui Dumnezeu și a indivizilor conștienți că le primesc. Dacă vin de la Dumnezeu, nu este necesară existența a ceva extern care să le corespundă. Dumnezeu și fiecare individ pot fi singurii care există. Cu siguranță cineva poate avea cunoștință numai despre existența lor.
III. METODA PROVIDENȚEI LUI DUMNEZEU
Este imposibil pentru noi să înțelegem, mai mult, să explicăm, maniera acțiunii providențiale a lui Dumnezeu. Nu știm mai multe despre asta decât modul în care a fost creată. Ignoranța cu privire la metoda acțiunilor nu este un motiv să credem că nu există. Noi, care nu putem spune cum acționează spiritele noastre asupra și prin trupurile noastre, putem accepta faptul acțiunii Spiritului universal, care operează peste tot, deși mult din mister și neînțeles sunt implicate. Câteva afirmații pot fi făcute pe această temă, despre fapte pe care le putem cunoaște.
1. Această acțiune este universală. Nu este limitată la anumite genuri ale creației, ci se extinde la toate.
2. Nu este la fel la fiecare, dar este în concordanță cu natura de care este guvernată. Acțiunea asupra universului material este mai mecanică și guvernată de legea fizică. Cât despre viața sub orice formă, vegetală, animală sau spirituală, este conectată cu ea, sau compusă in materie, aceste legi mecanice trebuie aplicate activ. Noi nu știm până unde viața vegetală este inseparabilă de legea mecanică. Cu siguranță nu deplin, deoarece este dependentă într-un anumit grad și de acțiunea forței voluntare și a muncii omului, care este un instrument al lui Dumnezeu, pentru o astfel de viață. În viața animală avem fenomenul instinctului, și al acțiunii de sine și al puterii voluntare. Providența lui Dumnezeu trebuie să difere aici de relația ei cu substanțele materiale inerte, și fără simțuri sau voință. Dar nu ne putem forma nici o idee cu privire la natura actului specific necesar. La om, acțiunea providențială a lui Dumnezeu este mai complicată de întinderea puterilor raționale, de libertatea voinței, de auto-controlul afectului, de capacitatea originală de a face bine sau rău și mai ales de condiția de om căzut. Problemele cele mai dificile cu privire la providența lui Dumnezeu apar aici în mod natural. Noi nu le putem rezolva, dar asta nu dezaprobă providența. Acțiunea providenței este în acord cu natura umană, și consonantă cu sfințenia, dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu, de aceasta suntem siguri. Este bine pentru noi să ne odihnim în astfel de asigurări, în chestiuni pe care noi nu le putem pătrunde. Este înțelept să recunoaștem că Dumnezeu acționează conform cu natura Sa, asupra tuturor lucrurilor, conform cu natura lor. Caracterul Lui caracterizează acțiunile Lui, ceea ce înseamnă sfințenie, dreptate, înțelepciune și bunătate.
3. Acțiunea lui Dumnezeu trebuie deci, să concorde cu liberul arbitru din om. Liberul arbitru aparține naturii unei ființe inteligente și morale. Trebuie să aibă libertatea de alegere altfel nu este responsabil pentru acțiunile sale. Esența responsabilității constă în puterea acțiunii contrare, dacă cineva așa dorește. Acțiunea providențială a lui Dumnezeu nu poate deci, să distrugă libertatea voinței omului sau puterea alegerii contrare.
Dar aceasta nu interzice folosirea influențelor la o acțiune specifică, sau așezarea omului în anumite circumstanțe care influențează, sau controlul actelor sale. Dacă aceste influențe erau compulsorii, să forțeze acțiunea împotriva voinței lui, libertatea omului ar fi distrusă și la fel și responsabilitatea. Dar dacă sunt doar persuasive, pentru a-l conduce doar sau pentru a alege un anumit curs al acțiunii, cu plăcerea lui, libertatea este păstrată și omul este responsabil pentru acțiunile lui. Influențele providențiale ale lui Dumnezeu sunt doar de această natură. Experiența ne arată acesta și scripturile afirmă aceasta. Omul este conștient în fiecare moment de faptul că actul său este rezultatul plăcerii lui. Nu putem avea o dovadă mai puternică despre faptul că Dumnezeu a acționat providențial în concordanță cu natura noastră, cu excepția cuvântului lui Dumnezeu. Mărturia aceasta este adăugată când nu numai că subscrie actele noastre păcătoase voinței noastre, dar și declară că ne ține responsabili și ne va pedepsi.
4. Dumnezeu poate iniția acțiunea în om, producând schimbări încât rezultatul să fie ca exercitarea puterii directe. Omul poate fi conștient de acest fapt, se poate simți asigurat că această schimbare nu i se datorează. Dumnezeu mai poate introduce direct influențe ce controlează, care inițiază forțat scopuri noi în om și îi direcționează voința încât găsește că ceea ce îi place este diferit de trecut. Dar această acțiune a lui Dumnezeu este de natura actelor creatoare și nu providență. Cuvintele ”creație” și ”creatură” sunt aplicate constant la cei ce sunt legați vital de Hristos, deoarece au o inimă nouă dată de Dumnezeu și sunt înnoiți după chipul lui Dumnezeu.
Dar dacă aceste acte vor fi privite doar creatoare sau și providențiale, este clar că în ele apar restricțiile, inerente naturii lui, cu privire la actele creatoare. Compulsia este cu privire la sfințenie, nu păcat. Inima nouă este una potrivită cu slujirea lui Dumnezeu, îl iubește și dorește să se supună. El nu poate schimba o inimă sfântă în una păcătoasă, fără acțiunea ei voluntară, la fel cum nu poate crea o ființă păcătoasă. El nu poate ispiti la păcat mai mult decât poate face un om cu păcatul originar. Natura Lui sfântă și neprihănită este garanția acestui lucru și nu acționează altfel.
5. Percepem astfel metoda acțiunii providențiale a lui Dumnezeu cu privire la păcatele oamenilor și relațiile Lui cu ei.
Omul nu poate răspunde la întrebarea despre legătura dintre l și păcat, anume de ce i-a îngăduit existența. Nu avem dubii că putea preveni acest lucru. El poate face orice care nu este contrar naturii Lui; și în acea natură nu este necesară existența păcatului. Putem vedea multe finalități pe care le-a avut în vedere, permițând păcatul în univers. Dar cu cunoașterea noastră actuală despre voința Sa, suntem obligați să mărturisim că nu putem spune de ce El a considerat mai bine permiterea decât excluderea păcatului.
Pe de altă parte, nu se poate oferi nici o rațiune cu privire la motivul pentru care nu a făcut ceva ce a planificat. Nu este nimic în existența sa care să îl facă pe El autor sau să arate o acțiune ne-sfântă din partea Lui, la introducerea păcatului. Nu este nici o dovadă a lipsei de putere pentru a preveni apariția și nici dragostea binevoitoare față de creaturi care l-au permis.
Despre originea păcatului în univers nu avem informații. Am discutat despre căderea îngerilor. Căderea omului, discutată ulterior ne dă puține informații dincolo de câteva fapte. Dar și în aceste afirmații scurte, ni se spune clar că păcatul nu se datorează unui act creator al lui Dumnezeu, ci a venit în ființă sub guvernarea Lui providențială. Legătura lui Dumnezeu cu păcatul, sub acea providență, arată adevărul afirmațiilor de mai sus. Scripturile și experiența noastră sunt sursele informațiilor noastre. Din acestea învățăm:
(1.) Că păcatul există doar în concordanță cu scopul lui Dumnezeu. Dacă El nu vedea potrivit, acesta nu apărea în univers. Prezența lui reiese nu din necesitatea naturii Sale, nici dintr-o putere antagonică la care nu a putut rezista.
(2.) Nu poate surveni oricând, sub orice formă, fără permisiunea Lui. El nu îl inițiază, ci îl controlează ca nici un eveniment legat de el să nu aibă loc fără permisiunea Lui.
(3.) Nu ajunge la nici o finalitate, oricât de natural operativ este față de el, pe care El nu a desemnat-o să fie atinsă.
(4.) Nu merge mai departe de limitele desemnate.
(5.) Prin aceasta El își împlinește scopul neprihănit și nu modelul păcătos al celor care săvârșesc păcatul.
(6.) Finalitatea diferă.
(7.) Același act poate fi păcătos în omul păcătos și nu păcătos la Dumnezeu. Aceasta datorită diferenței din relațiile cu lucruri și persoane pe care le au Dumnezeu și omul. Dumnezeu are controlul suprem asupra vieții și proprietății. Omul nu îl are. Dumnezeu poate lua viața sau proprietatea prin mâna unui asasin sau hoț. El face ceea ce este corect. Dar păcatul din om este cel prin care acționează, deoarece acesta nu are acest drept.
(8.) Acțiunile păcătoase ale oamenilor sunt păcătoase fie din motive care îi împing la aceasta, având în vedere finalitatea, fie mijloacele prin care sunt făcute. Dumnezeu poate concura în astfel de acte, din motive, cu finalități și în folosul mijloacelor sfinte.
(9.) Concursul lui Dumnezeu cu păcătosul este limitat la sprijinul facultăților naturale, sprijin în care nu este păcat, nici inocență; păcatul constând nu în folosirea lor, ci în intenția cu care sunt folosite și obiectul urmărit de acea folosire.
(10.) Concursul lui Dumnezeu conform cu regularitatea legilor generale pare de dorit. Dacă omul acționează virtuos, puterile lui de acțiune sunt susținute, dar nu când acționează altfel, atunci nu mai este nici un liber arbitru în om, deoarece nu va avea puterea alegerii contrare de acțiune. Pe de altă parte, nu ar mai fi o acțiune regulată a universului așa cum pare necesar pentru fericirea și confortul omenirii. Acțiunea naturii va fi suspendată zilnic în mii de cazuri și ar exista confuzie.
IV. DISTINCȚIA ÎN PROVIDENȚĂ
Au fost făcute mai multe distincții cu privire la providența lui Dumnezeu.
1. Cea mai comună este cea a providenței generale sau universale și speciale, singulare sau particulare. Prin providență generală se înțelege grija generală pe care Dumnezeu o are pentru univers și tot ce conține el, în păstrarea și administrarea generală a legilor date. Prin providență specială se înțelege grija detaliată prin care unele evenimente au loc sub supravegherea lui sau prin acțiunea Lui providențială directă.
Este adevărat despre actele extinse și cele detaliate și evenimentele special marcate. Dar acesta nu este un motiv pentru a face distincție , ceea ce ar sugera o providență indiferentă, fără grijă. Adevărul este că providența are o așa natură încât atinge orice eveniment natural prin operarea legilor generale. Este o dovadă marcată a înțelepciunii lui Dumnezeu că El poate direcționa afacerile universului, fără a necesita acțiune specială, pentru a realiza toate evenimentele alese. Toată providența este deci generală, căci operează prin legi generale. Este și specială, deoarece fiecare eveniment individual are loc sub inspectarea lui Dumnezeu și prin voința și lucrarea Sa.
“O providență generală și specială,” spune Dr. A. A. Hodge, “nu poate fi două moduri diferite de operare divină. Aceeași administrare providențială este necesar în același timp și generală și specială, pentru același motiv, deoarece atinge fără excepție, egal, orice eveniment și creatură din lume. O providență generală este specială deoarece asigură rezultatele generale prin controlul fiecărui eveniment, mare sau mic, ce duce la acel rezultat. O providență specială este generală deoarece controlează îndeosebi toate ființele individuale și acțiunile din univers. Toate evenimentele sunt legate unele de altele ca un sistem de cauze și efecte și condiții, încât o providență generală e nu este și specială este de neconceput ca un întreg ce nu are părți sau ca un lanț fără inele.” [Outlines of Theology, p.266.]
2. O a doua distincție este între ordinar și extraordinar. Prin providența ordinară se înțeleg acele acte care, conform legii general, au loc în mod comun, în viața de zi cu zi, și care se presupune că nu au un scop sau o acțiune extraordinară. Prin extraordinar se referă la acte de genul miracole sau profeții, care nu sunt așteptate în mod natural, și se datorează intervenției divine extraordinare.
3. O altă distincție este între mediat și nemediat. Acesta este ca și ultimul, doar că privește providența din unghiul actului divin, fie că este făcut direct și fără mijloace, fie mediat de mijloace. Alții văd aceste acte conform cu frecvența lor și impresia produsă de interpunerea divină.
4. A patra distincție se face între domeniul fizic, real și cel moral, spiritual. Cel dintâi privește providența ca fiind exercitată peste lucrurile și obiectele naturale, iar cel din urmă, ca fiind legată de persoane și de relațiile lor morale și spirituale.
V. DISTRIBUIREA INEGLĂ A BINELUI ȘI RĂULUI.
Obiecția cea mai serioasă la doctrina providenței divine este dedusă din distribuirea inegală a binelui și răului în lume. Binecuvântările nu sunt date aparent proporțional peste cei buni, iar pedepsele peste cei răi. S-a susținut că aceasta este o dovadă că Dumnezeu nu veghează și nu guvernează lumea.
Dr. J. Pye Smith răspunde capabil acestei obiecții. {vezi First Lines, pp. 162-164.}
Ceea ce urmează sunt parte a argumentului lui:
1. “Un om care raționează corect nu poate decât să frecventeze, pe baza acestui argument, condiția păcătoasă a întregii rase umane. Păcatul omului,”
(1.) “merită experiența răului penal, în toată varietatea lor.”
(2.) “Acest păcat este cauza și ocazia, uneori directă,, alteori indirectă și îndepărtată, a suferințelor umane”.
2. “Pe scara observației și a istoriei multe exemple de retribuție sunt observate.”
3. Această distribuire a binelui și răului nu este așa neegală cum apare observării superficiale.”
4. “Chiar oamenii buni sunt ocazia propriilor lor suferințe.”
5. “Suferințele lor sunt făcute benefie în cel mai înalt grad, ca mijloace ale îmbunătățirii religioase.” (Evrei 12:4-11.)
6. “Pietatea, virtutea și comportamentul moral al unor persoane le oferă, în cursul normal al lucrurilor, o măsură considerabilă de respect, apreciere, bunătate și slujire din partea oamenilor; și în consecință un grad mai mare de bucurie personală și socială, decât ar avea dacă nu erau persoane religioase”.
7. “Obiectele pe care oamenii le privesc de obicei ca fiind bune în sine, iar pentru binele lor nu sunt așa în realitate. Sunt bune doar când sunt folosite, când sunt făcute mijloace a îmbunătățirilor morale.”
8. “Suntem departe de a fi judecători competenți ai stării inimii și gradul de sfințenie reală posedat de subiecții individuali: dar știm destule pentru a fi asigurați că realitatea în aceste chestiuni importante este departe de a fi în concordanță cu aparențele evidente și superficiale. Nu este nici o îndoială că în multe cazuri oamenii obțin creditul în fața publicului pentru excelență religioasă, care nu este imputată nici unui grad al ei sau sincerității ei; și acea pietatea umilă și profundă există în unele cazuri unde circumstanțele extraordinare și nefavorabile înconjoară pe posesorii lor cu un nor întunecos.”
9. “Necazurile creștinilor adevărați sunt instrumente ale binecuvântărilor interne mari. Sunt și mijloace de beneficiu pentru alții, prin expunerea exemplelor edificatoare și prin greutatea primită de instruire și critică.”
10. “Dar nu putem judeca deplin fără a aduce în discuție starea finală. Starea prezentă este o condiție imperfectă și pregătitoare a existenței noastre, perioada în timpul căreia se face ceea ce ni se va potrivi în veșnicie. Toate lucrurile temporare sunt nimic compară cu această situație măreață a încercărilor și muncii noastre.”
