de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 20 – CREAȚIA OMULUI
I. EXPLICAȚIA SCRIPTURII.
Explicația scripturii în legătură cu creația omului se găsește în patru locuri din Geneza. Primul este în Gen. 1:26-28, despre bărbat și femeie. Al doilea este despre Adam în Gen. 2:7. Al treilea este despre crearea femeii, pe care Adam, la acea vreme, a numit-o Ișa deoarece era luată din bărbat, Iș. Gen. 2:18-23. Subsecvent, cap. 3:20, o numește Eva pentru că era mama tuturor celor vii. Al patrulea se găsește în Gen. 5:1, 2, și afirmă că Dumnezeu i-a numit Adam. Sunt aluzii la aceste afirmații în alte două locuri din Carte, anume, cap. 3:19, 23 și cap. 9:6, 7. Alte versete din NT și VT subliniază corectitudinea tuturor faptelor declarate în Geneza, prin aluzii frecvente la una sau alta din ele, ca fiind adevăruri neîndoioase. Vezi Ps. 100:3; 103:14; Ecl. 7:29; 12:7 ; Isa. 64:8; Mal. 2:10, 15; Mat. 19:4, 5; Marcu 10:6, 7; Fapte 17:25-29; Rom. 9:20; 1 Cor. 11:7-9; 15:45-47; Col. 3:10. Doctrina scripturală revelată astfel este că omul a fost creat de Dumnezeu, trupul fiind format din pământ, iar sufletul prin creație directă; a fost făcut bărbat și femeie, un Adam, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Scripturile ne învață că acest Adam este tatăl rasei umane. Scriptura sugerează că Adam este întruparea rasei umane. Adam nu primește un nume potrivit, ca și Cain, Abel, Noe, ci este folosit pentru a exprima creatura propusă de Dumnezeu (Gen 1:26), bărbat și femeie Gen. 5:2. În toate celelalte cazuri din cap. 2 și 3 din geneza, care sunt 19, este folosit articolul – omul sau Adam. Se poate observa că deși apare frecvent în VT, și deși nu este nici o dificultate gramaticală în a fi refuzat de terminațiile duale de plural și dual și de sufixele pronominale (ca și derivatul său dam) el nu se schimbă; este folosit des pentru a denota omul în general, și în sens colectiv, omenirea, rasa umană, dar niciodată la plural. Când scriitorii sfinți doresc să exprime omul distributiv, folosesc termenul compus de fii oamenilor (benei adam), sau pluralul lui enosh, sau ish.” [Kitto’s Cyc., Art. Adam, par. 3.] Importanța acestui fapt se va vedea. Este confirmat de titlu de “al doilea Adam” dat lui Hristos.
II. UNITATEA RASEI
Expresia de mai sus ”Rasa prezentă de oameni” nu a fost intenționată pentru a arăta o credință că ar fi mai multe rase de oameni. Dar dacă se pot admite alte rase de oameni contemporane cu Adam sau înaintea lui, unitatea rasei prezente și descendent ei comună din Adam trebuie păstrată.
Ideea unei rase pre-Adam a fost ridicată prima dată de Isaac Peyrere, care în 1655 a publicat cartea sa ‘Praeadamitae.’ El a pretins că a găsit aceasta în Rom. 5:l2-14. Păgânii, conform cu el, sunt pre-adamiți, fiind creați în aceeași zi cu animalele, a căror creație este menționată în primul cap. din Geneza, spune el. Adam, părintele evreilor, nu a fost creat decât un secol mai târziu și este menționat în cap. 2. De la Peyrere, această ipoteză a fost expusă și afirmată independent de autoritatea lui Moise; sau cu alte cuvinte , s-a afirmat că rasa umană este mai veche decât spune Moise.” [Knapp’s Chris. Theol., p. 185.]
În ce privește legătura acestei ipoteze cu existența trecută a altor rase umane care au murit când Adam a fost creat sau care au fost distruse înainte sau la potop, poate fi posibilă. Nu este nici o declarație directă în Scriptură care să fie contrară. Orice dovadă care o face sigură poate fi admisă. Dar în timp ce este posibil, probabil că nu este adevărat. Nimic în Scriptură, nici marea violență, nu poate susține această idee. Explicația creației și maniera în care se vorbește despre creația lui Adam, este contrară oricărei idei despre creațiile din cap. 1 și 2 ale Genezei că ar fi altceva decât crearea unei singure rase umane. Dovezile științifice cu privire la metoda creației lui Dumnezeu concură cu Biblia în furnizarea nici unei dovezi că Dumnezeu ar fi creat animalele de același fel în perioade diferite, sau din altceva decât din sursa originală a fiecărei specii. În timp ce aceste fapte nu sunt concluzive împotriva posibilității mai multor creații de ființe umane, o fac foarte improbabilă.
Dar în ce privește negarea unității rasei umane prezente și declararea faptului că una din părți nu are origine adamică, este direct contrar cu Cuvântul lui Dumnezeu.
1. deoarece Scripturile urmăresc rasa umană existentă acum până la Noe și prin el, până la Adam.
2. pentru că ne învață că toți ceilalți, cu excepția celor 8 salvați de pe arcă, au fost distruși de potop. Dacă ar mai fi existat alte rase umane înainte de potop, ceea ce nu este probabil, trebuie să fi fost distruse la potop, cu ceilalți din rasa adamică.
3. nu vorbesc doar despre omenire în general ca de o singură rasă, ci declară expres că Dumnezeu a făcut fiecare națiune de oameni pentru a locui pe fața pământului, determinându-le vremurile și granițele. Fapte 17:26. King James spune ”dintr-un singur sânge”. Aceasta este foarte empatic deoarece este spus atenienilor, care pretindeau o origine specială și separată de ceilalți.
4. scripturile explică starea păcătoasă a oamenilor, nu prin reprezentant, ci prin relație naturală cu Adam.
5. salvarea de păcat oferită prin Hristos, ca al doilea Adam, a cărui potrivire cu lucrarea era asigurată nu doar de relații reprezentante, ci prin asumarea aceleiași naturi cu omul. Deci genealogia Lui în Luca se găsește până la Adam. A fost pentru întreaga creație, Marcu 16:15, predicată evanghelia și tuturor națiunilor, Mat. 28:19, le-a poruncit să facă discipoli.
Știința concordă cu Apocalipsa în învățarea unității rasei.
1. arată că toți oamenii au aceleași caracteristici esențiale care fac un om. Aceasta nu este negată de nimeni. Toți au aceeași formă exterioară și structură internă și caracteristici mentale și morale asemănătoare.
2. variațiile în aceste aspecte există indiscutabil, toate sunt în limitele unei singure specii.
Știința zoologiei comparate arată:
(1.) speciile sunt capabile de variați mari.
(2.) variațiile pot deveni permanente.
(3.) în circumstanțe favorabile, în lipsa timpului, această permanență devine tot mai mult fixă și incapabilă de a se întoarce la tipul original.
(4.) Există tendința de întoarcere care se dezvoltă în condiții similare cu cele ale stării originale.
(5.) puii diferitelor specii sunt posibilii, dar acel pui poate fi neroditor în sine, sau cum spune Dr. Cabell “fertilitatea este parțială și temporară, rar extinsă la mai mult de două generații.” [Unity of Mankind, p.77.]
(6.) variațiile din om sunt egalate de cele din alte specii.
Dr. Bachman afirmă că “fiecare animal vertebrat, de la cal în jos până la canar și pește auriu este subiectul multor varietăți, în starea de domestic, și în majoritatea speciilor, aceste varietăți sunt mult mai mari decât sunt arătate în oricare din numeroasele varietăți ale rasei umane.” [Doctrina unității rasei umane, p. 181, citată de Dr. Cabell în Unity of Mankind, p.34.] “Blumenbach,” spune Cabell, p. 33, “a arătat de mult, marea diferență dintre craniul porcului domestic și cel al porcului sălbatic primitiv și a remarcat că diferența este egală cu ceea ce s-a observat între craniului unui negru și cel al unui european.”
(7.) variatele rase umane, la inter mariaj, produc urmași care sunt și ei roditori.
(8.) tipul omului negru, cel mai distinct, și cel care arată cea mai mare varietate din rasa albă sau caucaziană, pot fi găsite în istoria monumentală a Egiptului, deci nu este nici o nealiniere în registrele vechi de 1500 de ani. Aceasta este admisă de Nott și Gliddon în Tipuri de omenire, p. 259, deși acești scriitori vorbesc despre negru ca fiind contemporan cu egiptenii vechi. [vezi Cabell, p. 91-92.]
3. Știința filologiei comparative sprijină doctrina unității rasei umane. Această știință este la început, dar a crescut viguros în scurta perioadă de existență. Deja limbile oamenilor s-au redus la patru, pentru unii, la trei și pentru alții la două forme diferite și tendința este de a conecta toate limbile oamenilor cu o sursă comună. Dacă aceasta se poate face sau nu, nu se știe. Poziția aceasta a recunoscut că varietatea limbajului nu militează împotriva unității omenirii. Poate fi imposibil să se stabilească unitatea absolută a limbajului Confuzia de la Babel nu face acest lucru improbabil. Dar cercetările științifice arată că ideea mai multor origini fizice ale rasei nu este adevărată, deoarece gruparea oamenilor ca rasă fizică nu corespunde cu gruparea necesară limbilor diferite.
Prof. Whitney, care crede că știința filologiei nu poate decide acum și niciodată dacă este pentru sau împotriva unității, spune ”nu pare practică stabilirea unui sistem al raselor fizice care să fie în acord cu rasele lingvistice. Limbile Indo-Europene, Semitice, Scite și Caucaziene sunt vorbite de oameni pe care naturalistul nu i-ar separa unul de altul, ca fiind diferiți; pe de altă parte, dialectele scite ale relațiilor apropiate indubitabile, sunt în gura oamenilor care diferă ca formă și trăsături, iar discordanța fizică se găsește la vorbitorii diferitelor dialecte ce aparțin la mai mult de una din marile familii lingviste. [Limbajul și studiul limbajului, p. 370.] Această mixtiune a limbajelor și a raselor arată o origine comună dincolo de timpul schimbărilor fizice și lingvistice. La fel, cele două științe, care erau antagonice cu doctrina unității omenirii, se combină pentru a stabili adevărul.
III. NATURA OMULUI
Natura omului este compozită. Este considerată de obicei o uniune a trupului cu sufletul.
Trupul este material, și este forma cea mai înaltă în lumea existenței materiale.
Materia este prezentată în creație sub forme diferite. Este imposibil de spus dacă există sau a existat vreodată, fără o formă sau substanță speciale. Știința o cunoaște doar așa cum se găsește în diferite materiale, numite primare, deoarece nu le putem reduce la o formă mai simplă comună mai multora decât una. Din aceste materiale sunt compuse toate lucrurile pe care le cunoaștem. Materia se numește anorganică în aceste forme simple și totuși, este un tip de organic și acolo. Unele materii așa numite anorganice devin organisme vii în plante, care au ceea ce se numește viață vegetală. Există într-o formă mai înaltă în ființele conștiente, numită viață animală. Cel mai înalt organism este în om. Are aceleași pofte, dorințe și pasiuni animale. Structura osoasă este analogă, ceea ce le apropie, dar sunt distincții marcante care îi manifestă viața mai înaltă, cu capacități mai nobile. La fel este cu mușchii sau carnea lui, cu sistemul nervos, ce culminează cu un creier de mărime superioară și greutate superioară. Prin ultimul, omul are capacitatea unor puteri intelectuale superioare față de animale, în exercitarea cărora, forma trupului se potrivește. În viața animală, instinctele animalelor de jos sunt mai puternice decât la om și mai de bază. La om, instinctul este slab pentru locul său este luat de natura sa intelectuală înaltă. Doar când este implicată natura sa morală, apar instinctele care se apropie ca putere și călăuzire de cele ale creației brute.
Personalitatea omului, existența lui conștientă individuală, este asociată distinct cu natura sa mai înaltă, intelectuală și morală. Brutul există în sine și este ceea ce este doar datorită vieții animale. Nu poate trece dincolo de aceasta. Nu este nici o dezvoltare externă și chiar pregătirea cea mai mare a omului nu o duce mai departe de dezvoltarea memoriei, supunerea prin frică, care aparține existenței animale. Chiar și în acestea, doar o asemănare vagă cu facultățile înalte ale omului poate fi atinsă, așa cum omul atinge prin antrenament, instinctul animal.
Este evident, că natura înaltă a omului, cât privește a fi parte a vieții animale, fie o însoțește sau o înlocuiește și locuiește în trup, folosindu-l ca pe un mijloc de contact cu lumea exterioară în care omul, ca ființă spirituală, trăiește și își exercită facultățile naturii sale înalte.
Am învățat deja despre existența ființelor spirituale, care dacă au sau pot avea o formă a trupului, este de natură spirituală. Doar omul are spirit și trup. El este legătura ce unește lumea duhurilor cu cea materială. Existența lui nu este singura dar este dublă. Nu este făcut așa dintr-o compoziție ce confundă cele două elemente, amestecându-le cu o a treia substanță diferită de cele două. Așa este uniunea într-o personalitate cu ambele naturi, așa că omul este animal adevărat ca și când nu ar avea spirit și spirit adevărat, ca și când nu ar fi animal. Fiecare natură reține într-o uniune misterioasă toate atributele și proprietățile, astfel încât una este doar animal, iar cealaltă este spirituală pură și ființa personală conștientă este personală și conștientă în fiecare, în momente diferite sau în același moment și este conștientă că este în același timp Om sau tot ce este implicat în posesiunea unită a ambelor naturi. Consecința acestui lucru este o posesiune ciudată de către om a tuturor rezultatelor unei comunicări de proprietăți de o natură sau alta fără o comunicare de fapt. Astfel, materia, care nu are mișcare în sine, sau sentiment și devine astfel doar în viața animală, unde este fără capacitate de auto-pregătire și manipulare în obiceiuri auto-impuse, și unde nu este capabil de acte păcătoase sau sfinte, ajunge la acestea prin uniunea cu o persoană spirituală; și în mod ciudat, nu este posibil în alt mod, devine receptivă la pedeapsă sau răsplată pentru bine sau rău. La fel și un spirit personal, care nu poate prin natura sa spirituală să fie afectat de materie și nu poate acționa pe baza ei sau să o folosească, este prin această uniune operativ în ea, și cu ajutorul puterilor trupului vine în contact cu lumea forțelor materiale și devine o forță voluntară în legătură cu legile mecanice și forțele universului. Este de așa fel încât, prin această uniune, omul, probabil singurul, cu excepția lui Dumnezeu, introduce și realizează rezultate directe ale unui scop conștient în universul material. Îngerii buni sau răi, dacă operează acolo, trebuie să o facă prin influențele pe care le au asupra omului.
Uniunea dintre trup și suflet este necesară pentru constituirea omului. Din necesitate, individualitatea lui conștientă este asociată inseparabil cu natura lui spirituală, deoarece, în el nu sunt viață animală separată în trup, din cea a spiritului, care este unită cu el. Fără acel spirit trupul este doar o formă de lut. Spiritul singur este doar spirit. Nu are toată natura umană. Nu este om. Pentru a face om, este necesar trupul, nu neapărat același trup sau de aceeași mărime sau cu toate părțile perfecte, sau din aceleași materiale , sau fără schimbare, ci un trup ce aparține naturii umane și este potrivit pentru contactul spiritului personal conștient cu lumea materială. Dacă vreodată spiritul și trupul vor fi separate, spiritul nu va fi numit om până la o reunire ulterioară. Până atunci va fi cunoscut și menționat ca duhul omului sau sufletul omului, dar nu ca omul însușii. Scripturile vorbesc aceasta despre toți oamenii în timpul perioadei dintre moarte și învierea din ziua judecății. Vezi Apoc. 6:9; 20:4; Evrei 12:23, și conform cu interpretarea ce presupune că Hristos a vorbit duhurilor plecate 1 Pet. 3:19. Astfel, învierea trupului și reunirea cu duhul devin necesar pentru împlinirea scopurilor lui Dumnezeu, ambele pentru răsplătire sau pedeapsă în viitorul etern.
Se ridică o întrebare aici despre natura contactului dintre duhul personal și trup. Nu putem răspunde la aceasta. Este un mister cunoscut și revelat ca fapt, dar despre maniera căruia nu avem nici o descoperire sau cunoștință. Totul este conjunctură. Dr. J. Pye Smith oferă trei teorii în “First Lines,” p. 342,: “(1.) Prin influența fizică a acțiunii voinței mentale, cerebrale și nervoase, se produce mișcarea musculară; (2.) datorită cauzei ocazionale prin care agentul omnipotent și universal al lui Dumnezeu produce mișcarea trupului care corespunde cu voința minții, și (3.) rezultă din armonia pre-stabilită prin care este aranjat ca să aibă loc în același timp și spațiu, fără să se influențeze reciproc.” Dar acestea pot întâmpina obiecții. Cea din urmă face ca trupul și sufletul fără nici o legătură între ele. Cea de-a doua face ca Dumnezeu și nu omul să coordoneze trupul și aceasta fără ajutorul sufletului și această coordonare a trupului de către Dumnezeu însoțește doar acțiunea sufletului cu care nu are nici o legătură cu excepția co-existenței. Prima nu este nici o explicație, deoarece acceptă legătura fizică, dar nu arată cum.
Și trupul și sufletul sunt pure în natura lor, în condiția lor originară, păcatul nefiind găsit inițial nici într-unul, nici în celălalt. Nu este nimic în materie care să corupă și nimic în natura de jos care naște păcatul într-un suflet inocent. Din contră, în timp ce ispita poate fi prezentă în trup, păcatul în sine este comis de suflet fie separat, fie în unitate cu trupul. Lipsa păcatului sufletului în starea sa inițială a fost admisă universal.
Fiecare din acești constituenți ai omului este o unitate. Trupul este una, deși este compus din mai multe membre și este afectat printr-un simț doar, anume contactul, deși acest unic simț este de obicei, datorită diferitelor forme, convenabil împărțit în cinci. Sufletul este unul singur și el aduce omul în contact cu lumea spiritului și a minții. Puterile lui, deși sunt multe, nu sunt separate și independente, ci sufletul gândește, simte, are scopuri și iubește. Aceste puteri sunt împărțite și discutate în Filozofia intelectuală în trei capete de Înțelegere, Voință și Afecțiune. Acestea sunt exercitate în legătură cu toate adevărurile mentale și morale. Chiar cunoașterea binelui și răului nu se obține de către o putere diferită de cea prin care învățăm ce este înțelept și măreț. Ceea ce se numește conștiință sau morală se preocupă doar cu imprimarea în noi a datoriei de a face binele și nu răul. Dar și aceasta este doar sufletul ce recunoaște natura obligației față de Dumnezeu.
Unii au presupus că omul are mai mult de două elemente cum sunt trupul și sufletul. “Pitagora și Platon, și apoi filozofii greci și romani au susținut că omul are trei elemente constitutive, duhul rațional (nous sau pneuma, mens), sufletul animal (psuche, anima), și trupul (soma, corpus). Deci, această folosire a cuvintelor a devenit obișnuită în limbajul popular grec. În consecință, apostolul folosește toți trei termenii când intenționează să exprime exhaustiv, în limbaj popular, totalitatea omului și a ceea ce îi aparține. “Fie ca duhul, sufletul și trupul vostru să fie păstrate întregi, fără vină.” 1 Tes. 5:23; Evrei 4:12; 1 Cor. 15:44. Deci, unii teologi conclud că este o doctrină dată prin inspirație divină anume că natura umană este constituită din trei elemente distincte.
Folosirea acestor termeni de către apostoli nu dovedește nimic mai mult decât că au folosit cuvinte cu sensul lor popular curent pentru a exprima idei divine. Termenul pneuma desemnează sufletul accentuând calitatea sa rațională. Termenul psuche desemnează același suflet accentuând calitatea sa de principiu animat și vital al trupului. Cele două sunt folosite împreună pentru a exprima întregul om.
“Faptul că pneuma și psuche sunt entități distincte nu poate fi doctrina NT, deoarece sunt folosite pentru același lucru. Astfel, psuche, și pneuma, desemnează sufletul ca fiind baza unor facultăți intelectuale mai înalte. Mat. 16:26; 1 Pet. 1:22; Mat. 10:28. Deci pneuma, și psuche, desemnează sufletul ca principiu animat al trupului. Iacov 2:26. Persoanele decedate sunt numite psuche, Fapte 2:27, 31; Apoc. 6:9; 20:4; și pneuma, Luca 24:37, 39; Evrei 12:23.” [Hodge’s Outlines, pp. 299, 300.]
Alte pasaje, ce nu sunt menționate mai sus, pe baza cărora lumina este aruncată prin această distincție, sunt 1 Cor. 2:14, 15; Iacov 3:15; și Iuda 19.
Alții, care arată o folosire promiscuă a acestor termeni, astfel distincția fiind incorectă sunt Mat. 27:50; Marcu 15:37; Luca 23:46; Ioan 19:30; Fapte 7:59.
Această învățătură aparentă a NT este și a VT. Explicația venirii în ființă a omului este dată în Gen. 2:7; “Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Termenul nephesh tradus aici ”suflet viu” înseamnă viața animală. Același termen ce apare în Gen. 1:20, tradus “creatură e are viața,” în 1:24 “creatură vie,” în 1:30 “viața,” în 2:19 ” creatură vie,” în 9:12, 15, 16 “creatură vie.” Gen. 2:7, ne învață că omul a obținut viața animală prin înmulțirea cu Dumnezeu. Dar Deut. 4:29 folosește același cuvânt pentru partea rațional spirituală a omului. La fel și Deut. 30:10. Vezi Iov 16:4 și 1 Sam. 1:15. Gesenius Lexicon, Sec. 3, spune: “I se atribuie dragostea, Isa. 42:1; Cant. 1:7; 3:1-4; Gen. 34:3; bucuria, Ps. 86:4; teama, Isa. 15:5; Ps. 6:4; pietatea față de Dumnezeu, Ps. 86:4; 104:1; 143:8, încrederea, Ps. 57:1. * * * Sufletul plânge, Ps. 119:28; se exprimă prin lacrimi, Iov 30:16; cere răzbunare, Iov 24:12; cere binecuvântare, Gen. 27:4, 25. Mai rar, lucrurile sunt atribuite sufletului, minții, nephesh care implică, (a) modul de a simți și acționa, ca mândria, Prov. 28:25; răbdarea și nerăbdarea, Iov 6:11; (b) voința sau scopul, Gen. 23:8; 2 Regi 9:15; 1 Cron. 28:9; (c) înțelegerea sau gândirea, Ps. 139:14; Prov. 19:2; 1 Sam. 20:4; Deut. 4:9; Plângeri 3:20.” Și, Sec. 5, spune: “este adesea pus cu sufixe, ca și: Eu însumi, tu însuți, &c.” În Sec. 2, par. 3, a vorbit despre relația dintre cuvânt și ruwach, că sunt uneori opuse, așa încât nephesh este atribuit animalelor și ruwach oamenilor, Iov 12:10; dar ruwach este atribuit și animalelor în Ecles. 3:21.” Termenul ruwach este folosit despre spiritul lui Dumnezeu dar și la animale și oameni. Ecles. 3:19, 21; 8:8; 12:7; Job 12:10 * * * *.” O dată spiritul uman este numit ruwach al lui Dumnezeu, Iov 27:3, ca fiind suflat în om din Dumnezeu și întorcându-se la Dumnezeu. Gen. 2:7; Ecles. 12:7; Ps. 104:29. [Gesen. Lex. under ruwach See. 2.]
Este clar din aceste fapte că ambele cuvinte sunt folosite în VT pentru a exprima natura animală și cea umană și nici o distincție radicală nu există între ele. Același cuvânt ce exprimă viața animală se aplică la om ca ființă rațională și morală și vieții animale. Și ceea ce de obicei exprimă natura spirituală înaltă este folosit și la animale. Este clar că același act prin care natura spirituală a fost conferită omului a adus și viața animală în ființă. Deci, în om, duhul devine principiul animat viu și nu are nevoie de viața animală, ci o cuprinde în viața spiritului. Doctrina VT pe acest subiect corespunde cu cea a NT. Părțile constitutive ale omului sunt sufletul și trupul. Când ideea principală este viața animală, nephesh și psuche sunt foarte potrivite pentru a fi folosite, deoarece omul spiritual este privit sub acest aspect. Când ideea unei naturi mai înalte este trăsătura principală, ruwach și pneuma sunt folosite, deoarece referirea la această particularitate este foarte proeminentă. Dar folosirea tuturor cuvintelor pentru oricare din aspecte arată că este principiul contemplat diferit al omului.
Puterea sufletului și trupului sunt nelimitate în sferele lor respective; termenul nelimitat nefiind cu sensul de infinit, ci indefinit. Ceea ce omul poate realiza fizic, fie ca individ, fie asupra propriei persoane ori a celorlalți, sau prin combinarea cu alții în lumea materiei, este atât de mare încât nimeni nu poate spune că s-a atins limita. Acest lucru este mai adevărat cu privire la suflet în natura sa intelectuală și morală, în exercitarea gândirii și a rațiunii și în perceperea adevărurilor morale și obținerea perfecțiunii sfinte.
Sufletul omului, ca duh adevărat, posedă toate calificările ce aparțin duhului. Are personalitate individuală, conștiință, puteri intelectuale, agent liber, capacitatea acțiunii morale, este supus legii, este capabil de păcat voluntar, este obligat să răspundă în fața lui Dumnezeu pentru acțiunile sale și pentru orice condiție spirituală a păcatului auto cauzată. Are nemurirea naturală ceea ce înseamnă nu că Dumnezeu nu ar fi putut să o priveze de viață dacă dorea aceasta, deoarece nici o natură creată nu are putere în sine, cu atât mai puțin dreptul la nemurire; ci că Dumnezeu a dat nemurirea naturii duhurilor și sunt astfel nemuritoare prin porunca Lui.
IV. ORIGINEA SUFLETELOR.
Așa cum sufletul primului om a fost o creație directă a lui Dumnezeu, se ridică întrebarea dacă sufletele descendenților omului sunt create la fel sau de unde vin? Întrebarea este una dificilă datorită imaterialității și unității și simplicității sufletului pe de o parte, și pe de altă parte datorită participării spiritelor tuturor oamenilor în păcat.
I. Pentru a evita aceste dificultăți, unii au crezut în pre-existența sufletelor oamenilor, care fie voluntar sau ca pedeapsă pentru păcatul anterior, intră în trupurile oamenilor. În această manieră existența lor într-o stare de păcat poate fi explicată pe de o parte fără propagarea sufletelor sau crearea sufletelor oamenilor păcătoși.
Această teorie a pre-existenței a avut trei forme. Prima presupune că toate sufletele oamenilor au fost create în același timp cu cel al lui Adam, fiecare pentru trupul lui respectiv, cu care fie voluntar, fie necesar se unește la un moment dat fixat în existența inițială. Relațiile cu Adam, similare cu cele ale trupului sau mai degrabă relațiile ce implică omul ca întreg, suflet și trup, pot cauza o stare păcătoasă în care orice om este născut păcătos, cu suflet și trup. A doua formă susține că aceste suflete sau spirite sunt îngeri necăzuți care prin propriul acord își asumă această unire cu trupul, ca prin ea să obțină relații mai înalte cu Dumnezeu și starea de glorie mai mare ce aparține răscumpăraților Lui. A treia afirmă că sunt îngeri care au căzut într-o altă sferă, cărora Dumnezeu le permite această șansă adițională, sau asupra cărora a impus această poziție ca pedeapsă pentru păcatul lor.
Prima idee, pentru a explica dificultățile, trebuie să recunoască o existență a sufletelor tuturor oamenilor la aceeași perioadă de timp cu al lui Adam. A spune că simpla idee despre aceste ființe a fost prezentă în mintea divină – în sensul în care Platon și urmașii lui credeau că întreaga creație există în mintea divină ca model în concordanță cu care toate lucrurile au fost făcute – sau cu sensul că toate lucrurile au fost prezente în Dumnezeu, cu scopul scriptural format etern pentru existența lor viitoare, prin care le cunoaște și sunt etern co-existențe cu El – înseamnă să presupunem o creație ulterioară și să nu îndepărtăm nici o obiecție care poate fi adusă împotriva creației directe a fiecărui suflet la momentul intrării sale în trup și să anuleze teoria pre-existenței.
Dar dacă aceste suflete au existat trebuie să fi avut la creație o viață conștientă cu inteligență și caracter moral.
Obiecția principală este:
(1.) Nici un om nu a avut niciodată conștiința unei stări pre-existente sau amintirea lucrurilor ce au avut loc. Aceasta ar trebui să fie concludent împotriva acestei teorii, deoarece acea conștiință a sufletului nu este afectată de unirea cu trupul sau de separarea de trup, este clar din conștiința noastră în existența noastră prezentă și din ceea ce ne învață scriptura despre condiția omului între ora morții și cea a învierii.
(2.) Scripturile nu fac nici o aluzie la vreo creație sau existență a spiritului sau a vreunui om anterior unirii sale cu trupul.
(3.) Nici un fapt din viața umană sau constituția omului nu sprijină teoria și nici nu o sugerează sau susține. A originat în totalitate din încercarea de a scăpa de dificultăți.
(4.) Nu explică condiția sau poziția acestor spirite, privite fie ca vinovate sau inocente, în așteptarea perioadei de unire cu trupul.
Împotriva formelor 2 și 3 există aceeași obiecție a lipsei de conștiență și amintire. Împotriva celei de a doua se poate susține imposibilitatea unui scop al unei ființe sfinte care să aleagă voluntar o condiție păcătoasă, ceea ce teoria presupune că Dumnezeu permite, când dă voie acestor spirite dorința păcătoasă, pentru că o astfel de alegere este păcătoasă. Împotriva celei de a doua și a treia forme se poate spune că Scripturile nu descriu nicăieri originea păcatului în rasa umană decât la Adam și Evrei 2:16 exclude expres îngerii de la beneficiul răscumpărării lui Hristos. Traducerea King James este, “Căci negreșit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminței lui Avraam”. Dar traduceri mai corecte din Canterbury Revisers și comitetul american sunt mai puternice.
2. O altă teorie despre originea sufletelor care a dominat este că sufletele oamenilor ca și trupurile derivă din părinții lor. Conform cu aceasta, omul naște și este născut așa cum trupul produce trup, sufletul produce suflet. Se numește Traducianism din latinescul traducere, a conduce sau a aduce, ca vița de vie, în scopul propagării. Această teorie se bazează pe mai multe.
(1.) Apărătorii ei susțin că nu este total nebazată pe Scripturi. În vreme ce Gen. 5:1, declară că Dumnezeu a creat pe om după Chipul Său, în . 3 se spune că ”Adam a născut un fiu după chipul său și l-a numit Set”. Dar acest pasaj arată doar că Set semăna cu tatăl lui. Nu aduce lumină asupra procesului misterios al generării și nu ne învață cum este asigurată asemănarea copilului cu părintele prin cauze fizice.” [Hodge, Sys. Theol., vol. 2, p. 68.] Faptul că Dumnezeu a suflat viață în Adam, dar nu în Eva este o dovadă a derivării sufletului ei din al lui, la fel ca și trupul ei. Dar acesta este un argument al ignoranței. Nu știm cum a fost Eva adusă la viață, dar cu siguranță, în cazul ei, nu a avut loc o naștere și chiar dacă admitem că sufletul ei a venit din Adam, nu se poate arunca nici o lumină asupra altora care sunt subsecvenți. Limbajul lui Hristos față de Nicodim (Ioan 3:6), “ceea ce este născut din duh este duh și ce este născut din carne este carne”, nu se aplică deoarece nașterea spirituală sau nașterea sufletului de care se vorbește aici este a naturii noi din o, produsă de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Se pare deci că această teorie nu are un sprijin direct din partea Scripturilor.
(2.) În vreme ce acest fapt este admis de mulți din susținătorii lui, se pretinde că această teorie justifică mai bine decât altele transmiterea naturi păcătoase și este susținută de doctrina scripturală despre păcatul originar. Biblia și experiența ne învață că oamenii se nasc cu o natură coruptă și aceasta este și în suflet și în trup. Această teorie neagă că Dumnezeu poate crea un suflet păcătos și provoacă o explicație corectă a stării păcătoase a omului, chiar în copilărie, cu excepția cazului în care, ca și trupul păcătos, are o legătură cu părintele. Este foarte dificil, deși nu imposibil, să se dea o astfel de explicație satisfăcătoare, și deci este un argument puternic în favoarea acestei teorii. Pe de altă parte, nu este potrivit și este periculos să spunem că doctrina păcatului originar nu este adevărată dacă nu este o propagare a sufletelor. Această doctrină este descoperită clar și este derivată din fapte neîndoioase. Corectitudinea ei nu depinde de vreo teorie ce poate fi prezentată ca explicație. Tot ce este justificabil este să se arate că această teorie va justifica aceasta. Dar păcatul universal al omului se poate ridica și fie că știm sau nu modul în care a avut loc acest fapt, nu putem spune că adevărul depinde de corectitudinea vreunei teorii care nu este distinct conectată cu Scriptura.
(3.) În favoarea traducianismului se susține că explicația creației în Geneza reprezintă pe Dumnezeu odihnindu-se după crearea omului, bărbat și femeie. Odihna aceasta este evidentă din creația directă, deoarece Dumnezeu creează constant prin puterea reproducerii dată plantelor și animalelor; dacă sufletele oamenilor sunt produse din părinți, ca și trupurile, este doar o cauză în fiecare caz al creației mediate; dar dacă este creat direct de Dumnezeu, nu pare a avea sens ca El să se fi oprit din creație sau să se fi odihnit de toate lucrările Sale. Dar nu se poate susține nimic categoric din aceste afirmații. Nu știm exact ce înseamnă acest sabat de odihnă al lui Dumnezeu. Dar se vede că nu e vorba de o odihnă perpetuă în toate actele directe și imediate, ca și cele mediate, din diferite cazuri cunoscute în care Dumnezeu acționează direct, ca în cazul lui Hristos, prin Duhul Sfânt; prin minuni și regenerarea sufletelor oamenilor de către Duhul Sânt.
(4.) Traducianismul primește un suport puternic din transmiterea caracteristicilor mentale și morale ale oamenilor de la părinte, la copil. Acestea devin egal fixe și permanente ca cele trupești. Pot fi urmărite de-a lungul ramurilor unei rase. Se găsesc ca și ciudățenii naționale ce disting un popor de altul. Apar în familii, deși nu așa clar manifestate datorită inter mariajelor cu alte familii și a tendinței de reproducere spirituală și trăsăturile trupești ale strămoșilor. Sunt puternic marcate între părinte și copil, iar transmiterea este limpede, încât legea generală, nu universală, s-a stabilit că, fii urmează trăsăturile mentale și morale ale mamei, iar fiicele pe ale tatălui. Acest argument este decisiv dacă separăm total omul spiritul de cel trupesc. Dar, spune Dr. Hodge, “acest argument nu este concluziv, deoarece ne este imposibil să determinăm cărei cauza apropiate se datorează aceste detalii. Poate fi vorba de ceva din constituția fizică. Mintea este foarte influențată de trup. Iar un trup ce are caracteristicile fizice ale unei rase, națiuni sau familii, pot determina în anumite limite, caracterul sufletului.” Sys. Theol., vol. 2, p.70.
(5.) Apărătorii acestei teorii susțin că numai astfel putem explica întruparea lui Hristos ca să facă parte cu adevărat din rasa umană. Sufletul Lui uman, ca și trupul de om au ieșit de la mama lui. Dar întruparea este un mister cu privire la care nu putem dogmatiza și din care nu putem trage concluzii. Nu știm nici măcar legătura cu mama Lui în ce privește trupul omenesc al Fiului pe care ea L-a conceput. Tot ce știm este că Isus era copilul ei și astfel avea natura noastră. Cum a devenit așa nu ni se descoperă. Dar dacă este adevărat despre toți că sufletele lor sunt creația directă a lui Dumnezeu și totuși aparțin rasei umane, atunci faptul că sufletul lui Hristos nu a derivat din mama Lui nu-L va face mai puțin om decât ceilalți. Întruparea lui Hristos favorizează teoria creaționismului; căci dacă sufletul și trupul derivau de la mama Lui, este imposibil de văzut cum păcatul nu i s-a transmis ca la ceilalți. Putem înțelege la teoria creaționismului cum s-a născut fără păcat, ca suflet pur, unit cu trupul miraculos pregătit pentru el, care fiind produs prin agentul divin direct, ar fi pur și fără păcat.
Singura obiecție la această teorie este ideea de propagare a sufletelor ce implică materialitatea lor. Dacă este adevărat, teoria trebuie respinsă chiar dacă rămânem fără o explicație satisfăcătoare. Faptul că nu putem rezolva problema nu arată că nu are soluție.
Orice explicație a transmiterii sufletelor trebuie să recunoască în suflet ceva diferit de trup și ceva ce are toate elementele necesare unui spirit adevărat. A presupune că spiritul omului este doar o formă superioară a vieții animale la care s-a adăugat inteligență și capacități morale, înseamnă să presupunem că sufletul este incapabil de existență separată de cea animală și este aruncat în non entitate împreună cu trupul mort. Acest lucru este contrar învățăturilor scripturale cu privire la existența după moarte, încât nu este admisibil nici un moment. Deoarece s-a crezut că este adevărat și deoarece propagarea sufletelor părea să implice materialitatea, această teorie a fost respinsă în general.
Dar se poate pune întrebarea dacă un astfel de materialism este esențial pentru propagarea sufletelor. Se susține că extensia aparține doar materiei și doar prin extensie se poate ridica capacitatea creșterii numărului. Dar aceasta susține cunoașterea naturii spiritelor create pe care noi nu o avem. Faptul că unitatea naturii și atributele lui Dumnezeu ca Duh, Tatăl Duhurilor, implică simplicitatea, nu dovedește că este adevărat despre duhurile pe care le-a creat. Nu este sigur că nu au trupuri spirituale. Nu este exclus ca cel care creează duh, el însușii fiind Duh, să poată da puterea de multiplicare acestor spirite, ca ceea ce face prin agent direct la prima creație, să facă și prin ei în creațiile mediate ale altor spirite. Nu s-a afirmat că este adevărat acest lucru, dar este posibil să se afirme că nu este adevărat?
Ar trebui să fim atenți la dogmele despre ce este sau nu adevărat în legătură cu duhurile, când știm atâtea lucruri că sunt adevărate a priori pe care le-am considerat imposibile. Știm acum că prin crearea omului, duhul poate fi asociat cu materia ca să aibă o locație fixă în spațiu; pentru a o aduce în contact cu materia , ca să acționeze prin ea, și asupra ei; și mai mult, este atât de afectat de condiția organismului material cu care este conectat, încât manifestarea externă și exercitarea puterilor este întărită sau slăbită prin acel organism și facultățile lui morale influențate spre păcat sau sfințire. Acestea, și multe alte fapte similare, pe care acum le știm ca fiind adevărate, care fără experiență și fără învățăturile scripturale le-am fi negat datorită diferențelor substanțiale dintre spirit și materie. Chiar și în Spiritul Divin suntem învățați că forme de pluralitate există, care fără instruirea Cuvântului lui Dumnezeu, le-am fi negat ca fiind compatibile cu spiritualitatea și simplicitatea lui, dar care fiind revelate acum, nu par a fi inconsistente cu aceste detalii necesare despre Singurul Dumnezeu.
Aceste fapte nu sunt suficiente pentru a ne împuternici să păstrăm teoria traducianismului ca fiind adevărată, ci doar posibilă, dar sunt suficiente pentru a ne opri din susținerea ideii că descendența unui duh din altul poate veni doar printr-o substanță materială în suflet și din acceptarea ca unică soluție, orice altă teorie care poate fi însoțită de obiecții la fel de greu de depășit.
3. Teoria dominantă cu privire la originea sufletelor este cunoscută sub numele de Creaționism. Ea susține că sufletul fiecărui om este creat direct de Dumnezeu la timpul unirii sale cu trupul.
Argumentele sunt prezentate de Dr. Hodge.
(1.) “Este mai aproape de ceea ce spune Scriptura. În explicația originală a creației, este o distincție marcantă între trup și suflet. Unul este de pe pământ, celălalt de la Dumnezeu. Această distincție este păstrată în Biblie. Trupul și sufletul nu sunt numai reprezentate ca fiind substanțe diferite, dar au și origini diferite. Trupul se întoarce în țărână, spune înțeleptul, iar duhul se întoarce la Dumnezeu care l-a creat. Aici, originea sufletului este reprezentată ca o formă diferită și mai înaltă decât cea a trupului. Primul este de la Dumnezeu într-un sens în care ultimul nu este. În același fel se spune că Dumnezeu formează ”duhul omului în el” Zah. 12:1; dă ‘suflare în oamenii,’ ‘și duhul din ei,’ Isa. 42:5. Acest limbaj susține creația inițială, în care Dumnezeu a suflat viața în om, pentru a indica faptul că sufletul nu este material, ci are originea în Dumnezeu. Deci este numit Dumnezeul duhurilor și al trupurilor, Num. 16:22. Nu se poate spune că este Dumnezeul trupurilor tuturor oamenilor. Relația în care sufletul este al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu și Creator, este foarte diferit de cea în care trupul îi aparține. Deci Evrei 12:9, spune, ‘Și apoi, dacă părinții noștri trupești ne-au pedepsit, și tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, și să trăim?’ Antiteza clară este între părinții trupești și Tatăl duhurilor. Trupurile noastre sunt derivate din părinții noștri trupești – sufletele sunt derivate de la Dumnezeu. Aceasta este în concordanță cu folosirea familiară a cuvântului carne, unde este în contrast fie expres, fie implicit, cu sufletul. Pavel vorbește despre cei care nu i-au văzut fața pământească, despre viața trăită în trup. Le spune Filipenilor că este mai de folos ca el să rămână în trup, vorbește despre carnea muritoare. Psalmistul spune despre Mesia, ‘trupul mi se va odihni în nădejde,’ ceea ce apostolul explică prin ideea că trupul lui nu va vedea putrezirea. În toate acestea și în multe alte pasaje, carnea înseamnă trup și părinți trupești se referă la părinții noștri de carne. Până aici autoritatea este împotriva traducianismului, deoarece Scripturile nu oferă ceva, și este în favoarea Creaționismului.
(2.) “Ultima doctrină este mai consistentă cu natura sufletului. Sufletul este admis de creștini ca fiind imaterial și spiritual. Este indivizibil. Doctrina traducianistă neagă acest adevăr universal cunoscut. Susține că sufletul admite ‘separarea sau divizarea esenței.’ Pe același teren, respinsă universal de biserică, este doctrina gnostică a emanației ca fiind inconsistentă cu natura lui Dumnezeu ca duh, și care a respins în unanimitate doctrina că sufletul admite divizarea substanței. Aceasta este o dificultate serioasă încât unii apărători ai doctrinei ex-traduce o evită, negând că teoria lor susține separarea sau divizarea substanței sufletului. Dar această negare nu obține mare lucru. Ei susțin că aceeași esență numerică ce a constituit sufletul lui Adam, constituie și sufletele noastre. Dacă este așa, atunci umanitatea este o esență generală în care oamenii sunt moduri de existență, sau ceea ce a fost în Adam este distributiv, și prin separare și multitudinea descendenților lui. Derivarea esenței implică separarea sau divizarea esenței. Și trebuie să fie așa dacă identitatea numerică a esenței omenirii este asigurată de generare sau propagare.
(3.) “Un al treilea argument în favoarea Creaționismului și împotriva traducianismului derivă din doctrina scripturală cu privire la persoana lui Hristos. El a fost om, a avut natura umană, trup real și suflet rațional. A fost născut din femeie. Trupește, era Fiul lui David. Descendența Lui era din părinți. Era la fel ca noi, dar fără păcat. Aceasta este admis de ambele părți. Dar cum s-a mai remarcat, cu privire la realism, aceasta, în teoria traducianismului, necesită concluzia că natura umană a lui Hristos era vinovată și păcătoasă. Suntem părtași la păcatul lui Adam, vinovați, deoarece aceeași esență numerică care a păcătuit în el este comunicată în noi. Se spune că păcatul este un accident și presupune o substanță în care locuiește, sau cu care este părtaș. Comunitatea în păcat presupune comunitatea esenței. Dacă nu eram în esența lui Adam, nu păcătuiam în el și nu moșteneam natura lui coruptă. Dar dacă avem esența în el, atunci păcatul lui este păcatul nostru. Acesta este argumentul traducianismului, repetat în orice forme. Dar ei insistă că Hristos era în Adam cu privire la substanța naturii umane, la fel ca și noi. Ei spun că dacă trupul și sufletul nu erau derivate din trupul și sufletul mamei Lui virgine, nu era om adevărat și nu poate răscumpăra oamenii. Ceea ce este adevărat despre alți oameni trebuie să fie adevărat și despre El. Trebuie și El să fie implicat în vinovăție și corupție ca alți oameni. Nu poți afirma și nega același lucru. Este o contradicție să spui că suntem vinovați de păcatul lui Adam deoarece suntem părtași la esența lui și Hristos nu este vinovat de păcatul lui și nici implicat în corupere, dar este părtaș la esență. Dacă participarea la esență implică vinovăția și depravarea la unul, atunci se aplică și la celălalt. Aceasta pare a fi o concluzie legitimă a doctrinei traducianismului și este anti creștină și falsă.” [Sys. Theol. vol. 2, pp. 70-72. Vezi discuția întreagă, pp. 65-76, mai ales remarcile din concluzie, pp. 72-76.]
Sunt două obiecții la teoria creaționismului: (1.) că Dumnezeu a presupus printr-un act direct și inițial crearea unui suflet pur care să locuiască un trup păcătos și să fie părtaș astfel la păcat; sau să creeze un suflet pentru acest scop, deja păcătos (2.) că crearea directă nu este în concordanță cu relațiile prezente cu lumea și modul de acționare. S-a mai replicat la aceasta că avem cazuri ale creației directe a lui Dumnezeu, care interzic afirmația că El acționează doar prin mijloace secundare. Dar nu s-a intenționat afirmarea că Dumnezeu acționează în crearea sufletelor mai mult ca în regenerarea lor, total aparte de toate legăturile cu circumstanțele fizice și cauzele. Acțiunea Lui poate ocupa unele relații cu aceste circumstanțe și cauze, deși poate să nu fie prin ele.
În prima secțiune și primul paragraf din acest capitol, discutând explicația creației omului, atenția s-a îndreptat spre faptul că Scripturile par a face aluzie la Adam ca fiind întruparea rasei umane, iar importanța acestui fapt se va vedea. Se pare, din această afirmație, că în unele forme este o anumită unitate în natura umană. Cei ce susțin teoria traducianismului cred că sufletele copiilor și trupurile lor,există în părinții lor, în Adam, ca ființe reale, ca semințele în plante și s-au propagat din Adam prin generări succesive, ceea ce este opinia lui Leibnitz, în “Theodicee.” Sau există în părinții ca un potențial și se propagă sau se transferă din ei.” [Knapp, Christian Theol., p. 201.] În timp ce teoria propagării poate fi respinsă, faptul unității naturii umane există. Recunoașterea acelei existențe ajută la rezolvarea multor dificultăți în teologie și între altele, poate permite o soluție probabilă la o creație directă a lui Dumnezeu, care nu implică responsabilitate din partea lui pentru vina unui suflet nou creat. Dacă natura umană este una și totuși oamenii sunt mulți, atunci un om este ”o manifestare a principiului general al umanității în legătură cu un trup uman dat,” [Hodge, vol. 2, p. 75,] și astfel devine o persoană individuală conștientă de acea umanitate. Aceasta este analog dar diferit cu relațiile personale din Trinitate, pe trei planuri. În Dumnezeire este vorba despre o subzistență separată, personală într-o natură sau esență Divină comună, nedivizată și nedivizabilă. Prima îmbrățișează multe manifestări separate, individuale, personale ale naturii umane, a cărui parte este posedată de fiecare persoană care devine astfel întruparea în el a umanității comune. Dacă este în concordanță cu metoda generală de lucru a lui Dumnezeu și scopul lui de a produce această existență personală în condițiile potrivite, se pot crea astfel suflete noi, a căror conexiune cu umanitatea comună poate fi la fel de intimă ca și când erau inițial în Adam pentru propagare și care sunt deci create păcătoase, fără nici o relație a lui Dumnezeu cu crearea lor care să fi existat dacă erau propagate.
Metoda comună a lui Dumnezeu, în producerea vieții de orice fel, poate avea această natură, așa cum arată Dr. Hodge ca răspuns la declarația lui Delitzsch că creația continuă a sufletelor este inconsistentă cu relația prezentă a lui Dumnezeu cu lumea, și că acum produce doar mediat, prin operarea cauzelor secundare.
“Aceasta,” spune Dr. Hodge, “este o abordare apropiată de teoria mecanică a universului, care presupune că Dumnezeu, care a creat lumea și a înzestrat creaturile cu anumite facultăți și proprietăți, o lasă sub operarea acestor cauze secundare. O continuă super-intendență a Providenței poate fi admisă, dar exercițiul direct al eficienței Divine este negat. Ce devine atunci doctrina regenerării? Noua naștere nu este efectul unei cauze secundare. Nu este un efect natural produs de influența adevărului sau de energia voinței umane. Se datorează exercițiului imediat al puterii mari a lui Dumnezeu. Relația lui Dumnezeu cu lumea nu este cea a unui mecanic cu mașina lui, nici nu îl limitează la operarea prin cauze secundare. El este imanent în lume. El susține și ghidează toate cauzele. Lucrează constant prin ele, cu ele și fără ele. Ca și în operația de scriere și vorbire este acțiunea combinată a forțelor mecanice, chimice și vitale, controlate de puterea dominatoare a minții; și în timp ce mintea, ghidează operațiunile trupului, exercită constant energia creatoare a gândirii, așa că Dumnezeu, ca imanent în lume, ghidează constant toate operațiile cauzei secundare și în același timp exercită neîntrerupt energia creatoare. Viața nu este produsul cauzelor fizice. Nu știm dacă originea ei se datorează altcuiva decât puterii imediate a lui Dumnezeu. Dacă viața ar fi atributul substanței imateriale, poate fi produsă agreabil cu un plan fix de energia creatoare a lui Dumnezeu, oricând condițiile planificate sunt prezente. Organizarea seminței sau a embrionului unui animal, atât cât constă materia, se poate datora operării cauzelor materiale ghidate de agentul providențial al lui Dumnezeu, în timp ce principiul vital în sine se datorează puteri Lui creatoare. Nu este nimic aici, derogatoriu de la caracterul divin. Nu este nimic contrar Scripturilor. Nu este nimic din analogie în lucrările lui Dumnezeu. Este preferabil teoriei care ori îl alungă pe Dumnezeu din lume, ori restrânge lucrarea Lui la un concursus de cauze secundare. Obiecția la creaționism, anume că folosește doctrina miracolelor sau că presupune că Dumnezeu pedepsește orice act cu care este conectată puterea Lui creatoare, nu este plauzibilă. Un miracol nu este un eveniment datorat agenției imediate a lui Dumnezeu, căci atunci orice act de convertire ar fi un miracol. Ci este un eveniment ce are loc în lumea exterioară, care implică suspendarea sau contraatacarea unei legi naturale care nu poate fi raportată la nimic, decât la puterea mediată a lui Dumnezeu. Originea vieții nu este un miracol nici ca natură, nici ca design, în adevăratul sens al cuvântului. Exercitarea energiei creatoare a lui Dumnezeu, în legătură cu agenția cauzelor secundare, nu mai implică aprobarea mai mult decât faptul că dacă dă și susține energia ucigașului, arată că pedepsește ucigașul.” [Sys. Theol., vol. 2, pp. 74, 75.]
Considerarea acestei întrebări se poate termina prin adoptarea limbajului cu care Dr. Hodge își încheie discuția.
Obiectul discuției nu este ajungerea la o anumită siguranță cu privire la ceea ce nu este clar revelat în Scriptură, nici să se explice ce este clar, pentru toate părțile, admis ca definit, ci păzirea împotriva adoptării principiilor care sunt în opoziție cu doctrinele simple și importante despre Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă traducianismul ne învață că sufletul admite divizarea sau că rasa umană este constituită din aceeași substanță numerică; sau că Fiul lui Dumnezeu are în uniunea personală cu sine aceeași substanță numerică care a păcătuit și a căzut, din Adam; atunci trebuie respins ca fals și periculos. Dar dacă , fără pretenția că explică totul, afirmă doar că rasa umană este propagată în concordanță cu legea generală care asigură că viața naște viață; că un copil își derivă natura din părinți, prin legile fizice, însoțită și controlată de agenția lui Dumnezeu, fie directă, fie creatoare, ca în toate celelalte cazuri de propagare a creaturilor vii, poate fi privită ca o întrebare deschisă, sau cu indiferență. Creaționismul nu presupune în mod necesar că este un alt exercițiu al puterii imediate a lui Dumnezeu în producerea sufletului uman altul decât cel ce are loc în producerea vieții în alte cazuri. Neagă doar faptul că sufletul este capabil de divizare, că toată omenirea este compusă din aceeași esență numerică și că Hristos Și-a asumat numeric aceeași esență care a păcătuit în Adam. [Sys. Theol., vol. 2, pp. 75, 76.]
V. CHIPUL ȘI ASEMĂNAREA LUI DUMNEZEU
În prima explicație a creației, Dumnezeu este reprezentat ca spunând: ”Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”. Gen. 1:26. Se ridică întrebarea naturală dacă este vreo diferență între termenii ”chipul” și ”asemănarea”. S-a susținut că este o distincție între ele și opinii diferite și conflictuale au fost exprimate cu privire la distincție. Dar nu este probabil ca ele să fie stabilite. Nu este nimic aparent între termenii ebraici originali; și folosirea scripturală a acestora în alt loc pare să arate că nu există nici una. În Gen. 1:27, primul este folosit singur, de două ori. În Gen. 9:6, avem doar primul termen, în Gen. 5:1, apare al doilea termen singur, deși în Gen. 5:3, ambele sunt folosite în afirmarea asemănării dintre Adam și St. NT eșuează în a arăta vreo distincție. În 1 Cor. 11:7 chipul (eikon) și slava (doxa) sunt folosite; în Col. 3:10 chipul (eikon) doar, iar în Iacov 3:9 asemănarea (homoiosis). Presupunerea deci, că este vreo distincție între termeni este gratuită. Cele două sunt sinonime și sunt folosite în concordanță cu modul de exprimare ebraic.
O întrebare mai importantă este ce înseamnă chipul sau asemănarea.
1. Nu este nici o referire la forma trupească a unui om. Dumnezeu ca și spirit pur, nu are un trup asemănător cu cel creat pentru om. Trupul omului, deși superior în multe aspecte față de cel al animalului, este în mare măsură ca al lor. Analogia dintre om și animale este foarte uluitoare și mai ales cea dintre om și celelalte ființe apropiate lui. Dar nu este nici o analogie între om și Dumnezeu în această privință. În nici un mod nu poate fi dată omului vreo onoare specială în natura lui fizică, cu excepția dovezilor date de natură cu privire la existența puterilor spirituale care înalță omul deasupra animalelor. Este locul unde există acel spirit și datorită asocierii sale intime cu viața existentă în trup, se poate atașa sacralitatea de forma trupească. Aceasta se menționează în Gen. 9:6, unde vărsarea de sânge omenesc este pedepsibilă pe baza că omul este făcut după chipul lui Dumnezeu.
2. Acest chip și asemănare constă în posesia unei naturi spirituale. În acest aspect omul este ca Dumnezeu, care este numit ”Dumnezeul duhurilor și al trupurilor” (Num. 16:22; 27:16); și Tatăl duhurilor (Evrei 12:9). Duhurile oamenilor sunt menționate ca lucrul mâinilor Lui (Ecles. 12:7; Isa. 57:16; Zah. 12:1), și Lui i-a încredințat Domnul Isus Duhul. (Luca 23:46.)
Fiind spiritual, omul are toate amănuntele unui spirit adevărat.
(1.) Este o ființă personală cu existență conștientă individuală și acțiune.
(2.) Are puteri intelectuale prin care știe toate lucrurile din sfera ființei sale
(3.) Are puterea contra alegerii ceea ce îl face un agent liber, deși controlat în alegere de motivul dominant – anume motivul care îi face plăcere cel mai mult, anume motivul căruia natura lui îi acordă prioritate.
(4.) Are o natură morală sau o natură cu referire la care putem spune ”trebuie” sau ”nu trebuie”.
(5.) Această natură morală inițial existentă trebuie să fi fost (a.) nu doar fără urmă de păcat (b.) fără tendințe spre păcat (c.) nu într-o condiție între păcat și sfințire ca să facă sufletul indiferent față de una sau cealaltă (d.) trebuie să fi fost total înclinat spre bine, cu un gust sfânt pentru sfințenia lui Dumnezeu, având capacitatea de a discerne frumusețea și înclinația de a-l iubi ca posesor, însoțit de pregătirea de a se supune legii lui Dumnezeu și percepția datoriei omului de a-I sluji.
Așa era condiția inițială a naturii morale a omului, ceea ce este evident din Efes. 4:24: “și să vă îmbrăcați în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire și sfințenie pe care o dă adevărul”. Aceste elemente ce aparțineau chipului lui Dumnezeu în care omul a fost creat, s-au pierdut. Ele sunt restaurate în reînnoirea omului când este făcut nou, în Isus Hristos. Chipul în întregime nu a fost distrus de păcatul lui Adam, ceea ce apare din faptul că omul este menționat ca în imaginea subsecventă căderii și înainte de înnoire. Vezi Gen. 9:6; Iacov 3:9; 1 Cor. 11:7. Dar că a fost o pierdere, nu doar a inocenței, ci a neprihănirii originare, este evident din pasajele menționate mai sus în Efeseni.
(6.) Perpetuitatea existenței aparține naturi duhului creat și este un alt punct similar dintre toate spiritele și Dumnezeu. Aceasta este nemurirea. Dar spiritele create nu au o viață spirituală nemuritoare. Sufletul poate muri. Moartea sufletului nu este încetarea existenței personale conștiente. Este doar distrugerea vieții sale spirituale prin contaminarea cu păcatul și separarea de favorul lui Dumnezeu. Ceea ce Scriptura ne învață despre moartea sufletului arată că nemurirea naturală nu trebuie afirmată cu privire la natura spirituală a omului. Existența perpetuă a fost dată de Dumnezeu naturii spiritelor create. El putea face acea natură în alt fel. Dar a ales ca ea să existe întotdeauna. Această perpetuitate a existenței este doar în scopul Lui. Putea să voiască altceva. Nici o creație a lui Dumnezeu nu putea avea o astfel de natură ca să fie nepieritoare. S-a susținut di simplicitatea sufletului că nu poate fi distrus de Dumnezeu. Dar evident, Cel care a creat fără compunere, poate distruge fără dividere. Dar a ales să de spiritului o natură căreia îi aparține perpetuitatea existenței. Dar nu este existentă în sine, așa cum este Dumnezeu, deoarece nu are puterea în sine de a auto exista. Fără Dumnezeu, nu mai poate fi. Trebuie păstrată, în natura conferită, de aceeași putere care a creat-o. Dar Dumnezeu a dat această natură spiritelor, pe care plănuiește să le păstreze și prin acest dar și acea păstrare, ele au o existență fără sfârșit.
3. Când Dumnezeu a decis să facă omul, a spus ”el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” Gen. 1:26.
Datorită acestui limbaj, unii au presupus că acest domeniu era parte a asemănării cu chipul lui Dumnezeu.
Dar, evident, acesta este un oficiu dat omului în chipul lui Dumnezeu și nu parte a Chipului. Scriptura prezintă ca ceva ce urma după ce natura era dată omului. Asemănarea dintre Dumnezeu și om, în acest aspect, este uluitoare. Cu atât mai mult când recunoaștem împlinirea scopului în sensul cel mai înalt în dominarea mandatorială a omului dumnezeu. Dar această poziție este una a slujbei și nu a naturii și chipul lui Dumnezeu declarat în om este o imagine manifestă a naturii sale.
VI. OMUL PERFECT DAR NU INFAILIBIL.
După creația omului Dumnezeu a văzut că tot ce făcuse era bun și foarte bun. Gen. 1:31. În zilele anterioare ni se spune că era totul bun. Aici este un accent special cu privire la perfecțiunea naturii umane. Punctele acestei perfecțiuni au fost arătate prin faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu include perpetua continuare, știm din faptul că omul a căzut, păcătuind împotriva lui Dumnezeu. Natura lui deci, era failibilă. Nu era singurul în această situație, deoarece am văzut că erau și îngeri căzuți. Failibilitatea aparține naturii spiritelor create. Este implicată în posesia puterii alegerii contrare, orice bun sau rău prezentat, poate fi ales, și astfel creatura spirituală poate cădea.
Orice idee de încercare implică prezentarea unei astfel de alegeri. Căderea unui rege spiritual poate fi prevenită fie prin ne-testare fie testând în astfel de circumstanțe încât să nu fie ispitit să aleagă răul sau prin influențarea de către Dumnezeu a minții pentru contracararea puterii ispitei. Dar că Dumnezeu are dreptul să testeze creaturile este neîndoios, și nu este dator să îl înconjoare cu astfel de circumstanțe sau să contracareze puterea ispitei sau să facă păcătuirea imposibilă. Dar dacă ne-ar proteja sau ar evita un test, failibilitatea naturală a creaturii ar exista încă. El nu cade în aceste circumstanțe doar pentru că Dumnezeu îl protejează. Nu are o natură infailibilă. Îngerii sfinți sunt menționați adesea sau confirmați în sfințenie; dar nu datorită schimbării naturii, dar fie din cunoașterea scopului lui Dumnezeu și promisiunea Lui chiar parțială, fie realizată prin ceea ce ei au văzut la îngerii care au căzut în păcat sau la oamenii căzuți. Fără o astfel de promisiune sau scop declarat al lui Dumnezeu, nu este nici o asigurare că nu vor cădea.
Perfecțiunea ființei create nu constă în infailibilitate. Faptul că omul a căzut nu este împotriva perfecțiunii lui inițiale. Pentru aceasta avea nevoie de natura adevărată dată de Dumnezeu. Dumnezeu nu i-a dat o natură infailibilă, deși putea. Dar nu era obligat să facă aceasta pentru om. Avea dreptul să testeze omul după voia Sa și făcând aceasta, să îl lase să aleagă. A făcut astfel, și omul a căzut; dar căderea nu s-a datorat lipsei perfecțiunii naturale.
