CAPITOLUL 2 – FIINTA LUI DUMNEZEU

de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.

CAPITOLUL 2 – FIINȚA LUI DUMNEZEU

Doctrina fundamentală a teologiei este existența unui Dumnezeu; căci dacă acest lucru nu ar fi adevărat, nu ar mai exista știința despre Dumnezeu.

Prima îndatorire a teologiei este deci, de a stabili motivele oamenilor de a crede în existența unei astfel de Ființe și în dependența față de o astfel de ființă și închinarea înaintea ei.

I. DUMNEZEU POATE FI CUNOSCUT SUFICIENT.

1. Există obiecții împotriva oricărei științe a lui Dumnezeu, anume dacă există Dumnezeu, El nu poate fi atât de cunoscut și de înțeles încât să devină obiectul închinării.

(1.) Dacă prin aceasta se spune că noi nu putem cunoaște natura esențială a lui Dumnezeu, se procedează pe baza unui principiu, anume că noi nu cunoaștem nimic, deoarece noi nu știm natura esențială a nimic. Nu cunoaștem nici măcar natura esenței noastre. Deci nu știm nimic despre nici o ființă existentă sau substanță, nici măcar despre cel mai mic atom de materie. Putem doar judeca ce ar putea fi pe baza calităților pe care le percepem că le-ar avea, sau din manifestările exterioare. Astfel, putem descoperi ceva din natura lui Dumnezeu din modurile diferite în care S-a manifestat în noi și în univers.

(2.) Dacă se susține că noi nu îl putem cunoaște deoarece natura Sa poate fi sau trebuie să fie total diferită de a noastră, răspunsul natural este că noi cunoaștem multe lucruri total diferite de mintea care ia cunoștință de ele. Astfel, trupurile noastre, deși materiale, sunt cunoscute prin facultățile mentale, și totuși noi credem că materia și mintea sunt esențial diferite. Înțelegem și modurile noastre de existență și cele ale altor obiecte în timp și spațiu, deși aceste moduri sunt esențial diferite de lucrul care există în ele.

În plus, până cunoaștem ce este Dumnezeu, nu putem fi siguri de faptul că El este în toate aspectele diferit de noi. Dacă există similarități, îl putem cunoaște în limita similitudinilor; și dacă este adevărat că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cunoașterea noastră despre Dumnezeu se poate apropia cel puțin până la gradul de completitudine care să ne permită recunoașterea perfecțiunii Lui manifeste și perceperea faptului că datorită acestei, El trebuie respectat și merită închinarea.

Călăuziți de analogia naturilor noastre, ne așteptăm să găsim o ființă personală, conștientă, inteligentă și morală și această așteptare este confirmată de manifestările prezenței Sale și lucrările Sale în univers. Această învățătură a analogului are meritele ei deoarece a condus pe unii la credința că Dumnezeu are un trup material, ca și omul. Analogia nu oferă dovezi, ci doar probabilități uneori. Nu arată ce este Dumnezeu, ci ceea ce poate fi. Ceea ce sugerează ea este confirmat sau negat de alte surse de cunoaștere. Dar învățăm cu ajutorul ei că Dumnezeu trebuie să fie ori Spirit, ca și noi, ori să aibă o natură mai înaltă căreia îi aparțin toate acele atribute ale spiritului ce constituie personalitatea conștientă și scopul inteligent.

(3.) Obiecția înseamnă că nu îl putem cunoaște pe Dumnezeu deoarece nu putem veni în contact cu el prim simțuri, așa cum facem cu alți oameni, și nu putem afla natura Lui prin comportamentul Lui și acțiunile personale, așa cum facem cu ceilalți? Dar nu numai prin contact personal cu oamenii cunoaștem noi că ei sunt și ceea ce sunt; cunoaștem și judecăm și prin lucrările lor, deși nu i-am văzut sau cunoscut personal. Astfel, prin simțurile noastre suntem aduși în contact cu Dumnezeu, care deși nu este materie, este un artificier în lucruri materiale, și a așezat înaintea noastră, în universul din jurul nostru, dovezile înțelepciunii, puterii și bunătății. Cu siguranță că o astfel de structură măreață ca aceasta, care reține gândirea și o putere a performanței atât de frumos de neatins de nici o ființă omenească, și detaliul creației și terminării ei, ale căror limitări sfidează descoperirea prin cel mai puternic microscop făcut vreodată de om, ne arată că a fost modelată, dacă nu creată, de o Ființă cu o îndemânare personală plină de scop și o putere dincolo de orice putem noi vreodată să ne imaginăm.

(4.) S-a susținut că fenomenele exterioare ale universului nu pot oferi cunoștințe mentale și spirituale despre Dumnezeu cum este esențial pentru perceperea și închinarea noastră? Chiar dacă ar fi adevărat, obținem această cunoaștere prin operațiile noastre proprii mentale și spirituale. Găsim în noi cunoștințe despre existență, gândire, scop și astfel învățăm nu doar ce sunt acestea în alte ființe inteligente, ci și că ele trebuie să existe în orice ființă a cărei natură este la fel de înaltă sau mai înaltă decât a omului. Noi percepem că mintea umană este guvernată de legi nu mai puțin eficiente și care obligă, nu mai puțin permanente și regulate, decât cele ale materiei. În studiul lor aflăm natura minții și spiritului, nu prin cunoaștere directă a esenței lor, ci, ca la materie, prin cunoașterea indirectă a lor prin fenomenele lor. Această natură o atribuim Minții Divine și Spiritului Divin. Diferențele capacităților mentale și spirituale din oameni ne conving de faptul că există grade de mai mult sau mai puțin în naturile mentale și spirituale. Deci atribuim lui Dumnezeu cel mai mare grad al minții și spiritului, deoarece ca și autor El trebuie să fie mai mare decât creațiile Sale mentale și spirituale.

Dar, în plus, avem o sursă interesantă de informație. Găsim mințile noastre capabile de cunoaștere intuitivă. Unele principii abstracte au nevoie doar să fie înțelese și convingerea că ele sunt adevărate urmează imediat. Faptul că întregul este mai mare decât una din părți se percepe imediat ce este înțeles, la fel cum un lucru nu poate în același timp să fie și să nu fie. De unde este cunoștința aceasta? Noi spunem că mintea este astfel constituită încât nu poate crede altfel. Cine a creat-o astfel? Trebuie să pornească de la Cineva pe a cărui sinceritate ne bazăm, când acceptăm ce ne învață natura noastră. Dar atunci înseamnă că există o minte creatoare și această minte operează direct asupra minții, fără intervenția materiei, învățându-ne astfel adevărul. Când găsim deci alte convingeri de așa natură legată de dependența noastră de o Ființă mai înaltă, obligațiile noastre și îndatoririle față de El, simțul binelui și răului și obligația de a face bine și nu rău, nu putem să nu credem că astfel de intuiții vin din aceeași sursă și sunt instrucțiunile Lui pentru noi, ca și relație morală și îndatorire față de El.

2. Dar s-a obiectat faptul că dacă este un Dumnezeu, nu Îl putem cunoaște deoarece El trebuie să fie Absolutul, Infinitul, Necondiționatul și deci nu poate fi obiectul înțelegerii noastre, cu natura noastră finită și condiționată.

Dar obiecția în sine își are propria negare. Cum știm noi că Dumnezeu trebuie să fie așa, dacă există Dumnezeu? În orice fel știm acest lucru, cunoaștem că El trebuie să fie Absolutul, Infinitul, Necondiționatul. Chiar înainte de a ști că există, cunoaștem acestea despre natura Lui și pe baza primelor dovezi ale existenței Sale avem dreptul să îi atribuim tot ce este conținut aici. Caracteristicile astfel atribuite Lui, ni-l descoperă ca pe o existență infinită, fără alte limite, care ca și Absolut, nu poate fi dependent, ci trebuie să fie sursa și suveran peste toate celelalte; și ca și Necondiționat, nu poate fi supus timpului și spațiului și materiei și există deci fără posibilitatea de creștere sau mărire și fără succesiunea perioadelor de genul, ieri, azi, mâine, și fără măsurarea spațiului și locației ce aparțin materiei. Dumnezeul astfel proclamat a fi necunoscut, este cel puțin cunoscut ca și Spirit cu existență de sine stătătoare, infinit, etern și neschimbat în toate perfecțiunile ce aparțin naturii Sale. Să apară cea mai mică dovadă că există Dumnezeu și imediat această natură i se atribuie.

Recunoașterea și contemplarea unei astfel de ființe, deși alte perfecțiuni ale ei sunt necunoscute, trezesc reverență și frică și convingerea micimii și dependenței omului care intră atât de larg în simțul supranaturalului și face ca omul de pretutindeni, când se află în necaz să cheme pe Dumnezeu, deși nu este mișcat de promisiunea răspunsului la rugăciuni.

3. S-a mai obiectat că deși ar trebui să învățăm ceva despre Dumnezeu, putem obține doar o cunoaștere parțială despre El. Acest fapt este repede admis. Dar cunoașterea parțială este tot cunoaștere oricât de departe merge. Nu avem cunoștințe complete despre nimic. Toată cunoașterea noastră este parțială. Copilul își cunoaște părintele doar parțial. Subiectul își cunoaște suveranul doar parțial. Dar destul este cunoscut pentru a se recunoaște dependența și îndatoririle de supunere și dragoste. La fel cu Tatăl ceresc, Regele regilor; deși Îl cunoaștem doar în parte, știm destule pentru a respecta puterea Lui suverană și a-L adora cu recunoștință. Învățătura biblică pe acest subiect se împarte în două.

(1) Este de acord cu agnosticismul în susținerea faptului că Dumnezeu nu poate fi cunoscut deplin. Întrebările lui Zophar au fost, cu toată reverența pentru Dumnezeu și închinarea față de Unul care se crede a fi așa cum este, limbajul pioșilor din toate veacurile. ”Nu poți căutând, să Îl găsești pe Dumnezeu? Nu poți afla Atotputernicul până la perfecțiune? Este la fel de înalt ca cerul, ce poți face tu? Mai adânc decât iadul, ce poți face tu?” Iov 11:7-8. Elihu este reprezentat spunând ”Iată, Dumnezeu este mare și noi nu îl cunoaștem”. Iov 36:26. Și Iov, după descrierea puterii lui Dumnezeu, declară ” Și acestea Sunt doar marginile căilor Sale, și numai adierea lor ușoară ajunge până la noi! Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” Iov 26:14. Psalmistul, referindu-se la omnisciența și omniprezența lui Dumnezeu, a strigat ” O știință atât de minunată este mai presus de puterile mele: este prea înaltă ca s-o pot prinde. Ps. 139:6.

(2) Pe de altă parte, în opoziție cu agnosticii, Biblia declară că parțiala cunoaștere a lui Dumnezeu obținută de oameni este tot cunoaștere și nu un concept inferior. Dumnezeu a spus prin Ieremia ” Le voi da o inimă ca să înțeleagă că Eu Sunt Domnul.” (Ier. 24:7), și ”Mă vor cunoaște de la cel mai mic până la cel mai mare.” Domnul Însușii, în rugăciunea Sa către Tatăl, referindu-se la cei dați Lui, ca să le fie dată viața veșnică, spune ” Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.” Ioan 17:3. Apostolul care a scris această rugăciune folosește limbajul ” cine cunoaște pe Dumnezeu, ne ascultă;” (1 Ioan 4:6), și ” Cine nu iubește, n-a cunoscut pe Dumnezeu;” 1 Ioan 4:8.

Biblia ne învață deci, clar, că Dumnezeu poate fi cunoscut astfel încât să primească închinarea cu sinceritate.

II. CREDINȚA APROAPE UNIVERSALĂ ÎN DUMNEZEU; SURSELE EI.

Credința în existența lui Dumnezeu a fost aproape universală la oameni. Același ideal de perfecțiune nu s-a găsit peste tot. Unii nu au mers mai departe de a fi mișcați de simțul supranaturalului și de a crede într-o putere la care sunt supuși și de care depind. Dar cel puțin atâta se găsește în formele cele mai de jos de închinare fetișe. Alții au multiplicat formele și numerele celor față de care simțeau dependența și au acceptat existența mai multor dumnezei. Între acești politeiști, urmele Unicului Dumnezeu nu au dispărut în totalitate, căci au raportat zeii la o sursă originară. Unii, urmărind prea îndeaproape analogia naturii umane, au considerat că Dumnezeu este sufletul animator al lumii. Concepția spirituală cea mai înaltă despre Dumnezeu s-a găsit doar la națiunile care au primit revelațiile Lui. Dar cele mai vechi înregistrări arată că în vechime, cunoștința oamenilor era mai simplă și mai pură.

Deci această credință a fost universală, anume că doar câțiva din milioanele rasei umane din toate veacurile au negat existența lui Dumnezeu. S-a pus întrebarea dacă aceștia au fost înșelați în convingerile lor actuale sau nu au fost sinceri în recunoașterea lor față de ateism; deoarece pare așa de imposibil pentru un om să nu creadă în Dumnezeu. Un număr mai mare a fost sceptic; uneori condus de dorințe născute din depravare și păcat, uneori greșit conduși de speculații filozofice și aparent doritori să cunoască adevărul.

Dar convingerea fermă a omenirii în general, că această credință nu poate fi evitată în condiția normală a omului, și că absența ei se datorează unei striviri sau ștergeri a capacităților lui morale, se vede nu doar în oroarea generală pe care o au oamenii față de ateiști, ci și în negarea dreptului unor astfel de oameni de a mărturisi în curțile de justiție.

1. Acest concurs de împrejurări universal al oamenilor trebuie atribuit în primul rând tradiției.

Credința în Dumnezeu a fost transmisă de la părinte la copil de-a lungul generațiilor trecute. Unii teologi nu vor să recunoască acest fapt sau să îl accepte ca pe o cauză a credinței universale în Dumnezeu. Unii au căutat această cauză în ideea de Dumnezeu înnăscut în minte. Alții s-au așezat pe alte argumente pentru existența lui Dumnezeu și au luat aprobarea universală a omenirii ca pe o dovadă că această idee nu este una nenaturală pentru ei, deoarece ei au fost de acord cu dovezile ei comune. Dar o recunoaștere a învățăturii tradiționale nu va slăbi argumentul. Și chiar dacă o face, este un fapt ce trebuie recunoscut.

În favoarea acestei surse ca fiind primară pentru această credință generală, se poate spune

(1.) Că aceasta este maniera naturală în care fiecare copil dintre noi învață despre Dumnezeu. Întrebările, convingerile părinților în legătură cu importanța acestei cunoașteri o fac să fie împărtășită la o perioadă timpurie, prin învățătura directă a faptului în sine, fără dovezi.

(2.) Informația obținută de călători și mai ales de misionarii creștini, ne învață că obiceiurile noastre sunt de acord cu cele ale națiunilor păgâne, așa cum sunt de acord cu creștinismul în general.

(3.) Aceasta duce la faptul că în timp ce credința a variat în diferite locuri și vremuri, ea are aceeași formă de aproape toți dintr-o singură națiune, într-o singură perioadă.

(4.) Uniformitatea cu care a continuat timp de mai multe generații la un popor este o altă dovadă a originii tradiționale.

(5.) Existența ei generală într-o formă mai pură, cu cât ne apropiem de originea rasei, arată că credința în Dumnezeu a fost credința primară a omului și a fost transmisă din tată în fiu, până la vremea noastră și la noi.

(6.) Când credința a fost coruptă, ea a continuat în forma ei coruptă până când o nouă forță mentală sau spirituală s-a ridicat ca să facă o schimbare și să dea o formă nouă credinței pentru o perioadă.

2. Credința dependentă astfel de această învățătură tradițională are o mare valoare ca și dovadă a adevărului doctrinei.

(1.) Autoritatea ei generală arată că această doctrină se potrivește întregii omeniri. Este una care deși merită gândirea cea mai înțeleaptă, nu depinde de concepții filozofice sau rațiune logică sau abstractă pentru a fi acceptată. Cel mai ignorant om a putut-o obține. Este ca acea învățătură a Marelui Stăpân pe care oamenii comuni au auzit-o cu bucurie. A fost ceva în ea, sau legat de ea, care a făcut ca toți oamenii să creadă. Ce este aceasta se va arăta. Dar faptul că această învățătură simplă, din tată în fiu, de-a lungul veacurilor, a fost de ajuns pentru a o face să locuiască ca o influență puternică și în control în inimile omenirii, este o dovadă puternică nu doar a adevărului ei, ci și a faptului că a venit de la Dumnezeu, ale cărui daruri universale sunt din această natură simplă, potrivită tuturor.

(2.) Că a fost transmisă de-a lungul vremurilor arată că a venit în contact cu cele mai bune gânduri ale înțelepților omenirii. Cei mai buni și cei mai înțelepți, în studierea ei, s-au apropiat în concepțiile lor nobile despre ea de ceea ce credem noi că am primit prin revelație de la Dumnezeu, permite un argument convingător, nu doar în favoarea acestei concepții nobile, ci și a Cuvântului Divin pe care îl revelează. Ce se poate spune este că după ce a fost supusă fiecărei varietăți de gândire și speculație filozofică, această credință tradițională s-a menținut ca adevărată și a depășit cu convingere orice obiecție adusă împotriva ei.

(3.) Varietatea formelor în care a apărut arată o cunoaștere universală a unuia sau mai multe adevăruri care a făcut ca întreaga omenire să creadă în existența unei Divinități. Ne mai învață că prin cunoașterea nici unui alt adevăr adițional decât cel arătat de lumina naturii, unii au obținut idei mai corecte, aproximând, deși la grade diferite, adevărata cunoștință care se obține doar prin revelația Sfintei Scripturi.

(4.) Aceste adevăruri foarte simple sunt văzute ca fiind o posesie comună a unui ideal păgân mai înalt și o revelație divină.

(5.) Este astfel manifestată existența acelei cunoștințe de Dumnezeu din toți oamenii, care împuternicește îndatorirea de închinare și respect și responsabilitate.

(6.) Continuitatea acestei credințe între cei al căror interes de sine, datorită păcatului, i-ar fi condus în mod natural să o respingă, este o dovadă puternică a sincerității cu care s-a păstrat.

III. ESTE CUNOȘTINȚA DESPRE DUMNEZEU ÎNNĂSCUTĂ?
Cunoștința despre insuficiența tradiției de a dovedi adevărul vreunei doctrine ne face să căutăm un alt teren al acestei credințe universale a omenirii. Tradiția a fost arătată ca fiind sursa primară a acestei credințe. Dar este primară din punct de vedere al timpului doar, nu ca și cauză reală a acceptării generale a doctrinei. Credința în Dumnezeu nu se ridică din diferitele argumente care o sprijină. Toți oamenii ajung la convingere cu privire la acest subiect înainte să audă vreo discuție pe această temă. Pentru masa oamenilor, argumentele au fost necunoscute. Aceste argumente confirmă, dar trebuie să căutăm o altă cauză pentru această credință continuă generală a omului.

Adevăratul motiv este că mintea umană este astfel constituită ca în mod natural să accepte ca adevărată ideea despre Dumnezeu și se odihnește pe un fapt ce nu trebuie pus la îndoială.

1. Acest lucru este exprimat în general de declarația că ideea de Dumnezeu este înnăscută. Dar expresia pare a fi nefericită.

(1.) Nu sunt adevăruri înnăscute în acceptarea ordinară a cuvântului înnăscut. Mintea nu posedă idei independente de sugestii sau contemplare interioară. Nici un adevăr nu devine adevăr pentru minte până când nu este perceput ca un adevăr.

(2.) Dacă ideea de Dumnezeu era înnăscută în minte, așa cum este înțeles acest cuvânt în mod comun, acea idee ar fi la fel de perfectă în toți oamenii. Dar evident sunt grade diferite de perfecțiune. Acestea trebuie deci să se ridice din măsuri diferite de cultivare și gândire și circumstanțe prin care elementele ce compun ideea în perfecțiunea ei sunt sugerate.

(3.) Astfel, ideea de Dumnezeu posedată de majoritatea oamenilor din țările creștine este rezultatul învățăturilor Scripturii sau cel puțin ale studiilor filozofice ale gânditorilor și este una din cele mai înalte concepții despre Dumnezeu, când caracterul înnăscut al unei astfel de idei este impus ca rațiune pentru credința în Dumnezeu, suntem în mod natural întâmpinați de recunoașterea multora, dacă nu a tuturor, că nu au o astfel de idee înnăscută.

(4.) Orice idee despre Dumnezeu pe care o avem nu este o idee despre El, ci despre relațiile existente dintre El și om sau univers, sau relația Lui cu anumite fapte pe care le percepem în legătură cu acestea.

2. O exprimare mai bună este deci că credința în Dumnezeu se bazează pe perceperea intuitivă a minții cu privire la anumite adevăruri, care implică în mod necesar existența lui Dumnezeu și a veridicității pe care o obține convingerea absolută.

S-a spus deja că omul obține concepții intuitive. El nu este limitat la o singură metodă de obținere a cunoștințelor. El ajunge la adevăr prin senzații. Este învățat prin experiență, crede mărturiile. Este conștient de sine. Dar este și foarte constituit cu privire la anumite adevăruri, încât sensul lor este evident pentru orice concepție inteligentă. Nici o rațiune despre ele nu le poate face mai convingătoare. Nici un studiu al lor, cu excepția naturii lucrurilor afirmate, nu conferă o convingere mai adâncă despre adevărul lor. Nici o experiență personală, nici mărturia altora nu le face mai demne de crezare. În fiecare minte individuală, conform cu înțelegerea ei despre lucrurile despre care vorbim, se ridică o convingere personală despre adevărul lor indubitabil. Aceasta se dorește a se spune când se afirmă că aceste idei sunt înnăscute în om.

Tot ce este necesar înainte de o astfel de concepție intuitivă este o cunoaștere a sensului adevărului care este perceput intuitiv. Luați, de exemplu, axioma matematică citată anterior ”întregul este mai mare decât părțile”. Înainte ca acest adevăr să fie perceput, este necesar să se știe ce înseamnă întreg, parte și mai mare. Imediat ce se cunosc acești termeni, adevărul afirmației apare imediat. Pe această bază, termenul de Dumnezeu sau expresia ”ideea adevărată despre Dumnezeu” nu poate fi parte a unei concepții intuitive. Nu putem să îl cunoaștem pe ”Dumnezeu”. Putem ști anumite lucruri despre Dumnezeu. Dar nu avem adevărata idee despre Dumnezeu. Avem doar o parte din ea. Deci declarația noastră s-a limitat la afirmația că ”așa este constituția minții umane încât acceptă ca adevărată în mod natural ideea obținută despre Dumnezeu.

Aceste concepte intuitive sunt inițial unice. Sir William Hamilton face simplicitatea o caracteristică a adevărului intuitiv. În opoziție cu această afirmație citată de el, Dr. Charles Hodge susține că ”toate propozițiile primei Cărți a lui Euclid erau la fel de simple la prima vedere așa cum erau axiomele pentru Newton și același lucru este adevărat în natura noastră morală și religioasă. Cu cât această natură este mai purificată și înălțată, cu atât mai limpede este viziunea ei și mai largă gama intuițiilor. * * * Dacă o propoziție poate fi capabilă de rezoluția în factori mai simpli, poate încă fi văzută de către un intelect puternic ca și adevărată, dovedită de ea însăși. Ceea ce se vede imediat, fără intervenția dovezii, a fi adevărat conform cu modul comun de exprimare, se spune că este văzut intuitiv. (Teol. Sis. Vol. 1, p. 193). Ambii scriitori par a avea dreptate și în același timp a nu avea dreptate. Hamilton re dreptate când afirmă că simplicitatea este o caracteristică a adevărului intuitiv, dar este incorect în menținerea, ca și consecință, a ideii că nici un adevăr complex nu poate fi perceput intuitiv. Deoarece mintea, în perceperea separată a corectitudinii a două adevăruri intuitive, le poate combina în același timp, într-o singură concepție, dacă sunt omogene, așa cum noi unim diferitele calități dintr-un obiect, ca o masă sau scaun și le exprimăm cu un singur termen. Dar mintea percepe acestea separat înainte de a le conecta. Nu le unește într-atât încât să își piardă caracterul separat și să nu le mai recunoască astfel. ”Cu cât este mai clară viziunea” și ”cu cât este mai largă gama intuițiilor” ca să folosim limbajul figurat al lui Hodge, cu atât mai distinct separate și mai clar plurale apar aceste intuiții.

3. Căutând deci, conceptele intuitive care intră în ideea de Dumnezeu, nu trebuie să fim surprinși că sunt simple și că două sau mai multe se pot uni în dovada existenței Lui. În ceea ce se cunoaște până acum despre Dumnezeu, existența Lui este cunoscută intuitiv, indiferent cât de multe intuiții sunt implicate; deoarece mintea le-a perceput separat inițial, dar le combină și ca rezultat, crede că Dumnezeu există.

Dar sensul a ceea ce este afirmat aici, în relație cu o singură intuiție este mult mai puțin decât în relație cu două, trei sau toate.

Vom afla despre aceste concepții intuitive că doar cele mai simple sunt universal acceptate. Inteligența mai mare, cultivarea și gândirea duc la cunoașterea celorlalte de către unii. Dacă erau afirmate acestea pentru ca toți să le înțeleagă, ar fi deplin acceptate de toți. Sunt limitate în ceea ce privește primirea lor, nu pentru că nu sunt adevărate, sau pentru că natura unui om le acceptă, iar a altuia le respinge, ci pentru că ori nu au fost sugerate intelectului, ori, dacă au fost sugerate, sensul lor nu a fost înțeles. Cu cât cunoaștem mai multe din acestea și cu cât mai înaltă este natura gândurilor transmise de ele, cu atât mai mare și pur va fi pentru noi sensul ființei lui Dumnezeu.

4. Unele mai manifeste dintre acestea pot fi luate ca exemple ale naturii lor și ale manierei în care ajung oamenii, prin ele, la cunoașterea existenței lui Dumnezeu.

(1.) Ceea ce este dependent trebuie să își aibă sprijinul final în ceva pur independent.

(2.) Existența derivată trebuie să își aibă originea ultimă în ceea ce este auto existent

(3.) Orice efect trebuie să aibă o cauză, fie în interior fie în afara lui.

Adevărul afirmațiilor de mai sus trebuie admis imediat ce sensul lor este perceput. Dar dacă prima este adevărată, este o ființă de care depind oamenii și față de care au obligații și îndatorirea de supunere, de care trebuie să se teamă și a cărui protecție trebuie să o caute. Aceasta este ideea cea mai generală despre Dumnezeu. Dacă a doua este adevărată, ființa de care depind oamenii este cea prin care există; sau sunt două ființe, una este sursa vieții, cealaltă cauza păstrării și sprijinului ei. Una din ele este independentă și cealaltă auto existentă. Faptul că cei necultivați nu percep că aceste două sunt una, nu este o surpriză. Posibilitatea acestui lucru a permis existența politeismului. Dar când sunt unite, ideea de Dumnezeu a fost despre o ființă independentă, auto existentă, ceea ce este o idee complexă și se bazează conștient pe nu un ci două concepții intuitive, deși ele sunt unite acum. În același mod, a treia este acceptată imediat ce este înțeleasă. Este necesar de știut ce vrea să se spună prin termenii cauză și efect. Aceasta se obține prin observație și experiență. Ideea de cauză și efect se găsește și la copiii foarte mici, care nu pot fi convinși că ceva se întâmplă fără o cauză. Nu este greu de învățat ce înseamnă cauză internă sau externă. Poate fi ilustrat de diferența dintre un ceas ce își mișcă acele datorită mecanismului propriu și aceleași ace mutate de o persoană; sau diferența dintre un cal care se mișcă singur și căruța care se mișcă numai pentru că o trage el. Sensul termenilor acestei sugestii intuitive nu este greu de înțeles, deci existența lui Dumnezeu, bazat pe acesta, a fost acceptată general. Pentru mintea comună s-a recomandat ca o învățătură cum că Dumnezeu este creatorul lumii și responsabil de existența tuturor lucrurilor create. Oamenii nu au asociat întotdeauna lucrurile văzute cu Dumnezeu. În unele forme de credință, au împărțit universul între mai mulți dumnezei. În altele au spus că a fost creat de un dumnezeu inferior Marelui Suprem, pe care îl recunoșteau. Dar în aceste moduri variate, au arătat o acceptare universală a ideii de cauzalitate și de concepție intuitivă care se ridică la înțelegerea ei. Singura obiecție este cea a Hume și Kant, care au crezut că cunoașterea cauzei trebuie limitată de experiența noastră. Dar aceasta este o obiecție față de cantitatea dovezilor cu privire la efectele cauzei, care este măsurată cu adevărat de experiență, dar cunoașterea naturii universale a legii vine nu din experiență, ci din concepțiile intuitive bazate pe cunoașterea sensului ei.

5. Alte concepții intuitive pot fi adăugate, care nu sunt așa de simple, dar care sunt crezute de cei ce le înțeleg. De exemplu, cei care intră în ideea de Dumnezeu ca ființă perfectă.

(1.) Distingerea binelui de rău trebuie să aibă un standard absolut, personal, conștient, neschimbat și fără limitarea timpului și spațiului. Dar acesta este Dumnezeu.

(2.) Perfecțiunea morală nu este un ideal, ci trebuie să aibă o întrupare reală; altfel nu ar exista imperfecțiune și mai ales nu ar fi grade de imperfecțiune, deoarece gradele implică existența obiectului de care se apropie imperfecțiunea, sau de care se depărtează și acesta nu poate fi decât perfecțiunea absolută. Dar perfecțiunea absolută este Dumnezeu.

IV. ARGUMENTELE CE CONFIRMĂ ACEASTĂ CREDINȚĂ.

Dovezile teiste au fost împărțite în argumente a priori și a posteriori. Aceasta este o diviziune convenabilă, deși unele din cele a priori au în ele unele elemente din natura a posteriori, și unele a posteriori depind de principii a priori. Despre unele din ele este greu să se tragă o linie exactă și să fie desemnate într-o clasă sau în alta.

Un argument a priori este unul care dovedește existența unui efect sau fapt, din cunoștințele pe care le avem despre o cauză anterioară sau un motiv sau principiu, în natura lucrurilor, care implică în mod necesar existența unei anumite consecințe.

1. Unele argumente a priori ce dovedesc existența lui Dumnezeu.
Un argument a priori, pentru Ființa lui Dumnezeu este bazat pe o rațiune în natura lucrurilor sau un principiu cunoscut de mintea omenească, prin care, independent de orice examinare a lucrărilor lui Dumnezeu, suntem conduși către deducția existenței Lui.

(1.) Cel mai des întâlnit este cel care discută Ființa lui Dumnezeu față de ideea pe care o avem în minte despre El. Se presupune că prima dată a fost prezentat de Anselm, Arhiepiscop de Canterbury, Anglia, în lucrarea lui “Proslogium sen Allogium de Dei natura.” Forma argumentelor lui poate fi pe scurt declarată astfel. Prin definiție, Dumnezeu este o ființă din care nu se poate concepe ceva mai mare. Dar putem concepe o ființă a cărei non existență este imposibilă. Dacă Dumnezeu nu există în mod necesar, atunci putem concepe ceva mai mare decât El, ceea ce este contrar cu definiția. Deci, Dumnezeu trebuie să existe [vezi capitolele 2, 3, 4.]

Acest argument, de la ideea de Dumnezeu din minte, a fost favoritul învățaților. Apare în forme diferite în lucrările multora dintre ei. A fost numit argumentul Cartesian, fiind stabilit cu abilitate de Des Cartes. O formă sub care îl oferă se bazează pe ideea din mintea perfecțiunii supreme. De unde este? Trebuie să vină de la Perfectul, care l-a imprimat în ființele noastre, așa cum manufacturierul își imprimă marca pe lucrul ieșit din inteligența lui.

Des Cartes prezintă în silogismul următor un argument ce seamănă mai mult cu cel al lui Anselm.

”A afirma că orice atribut este conținut în natura sau conceptul unui lucru înseamnă a afirma că un astfel de atribut este adevărat despre acel lucru și că este cu siguranță conținut de el;

Dar existența necesară este conținută în natura și conceptul de Divinitate;

Deci, existența necesară este un atribut adevărat despre Divinitate; sau Dumnezeul necesității există.”

[vezi dicționarul teologic al lui Blunt, Art. Theism: în care sunt mai multe afirmații depline despre formele menționate mai sus ale acestui argument)

Dar prezentarea cea mai clară și completă a acestui argument este dată de episcopul Stilling. Origins Sacral, vol. 1, pp. 484-492. Ceea ce urmează este doar o afirmație a formei silogistice prezentată fără argumentele ce o sprijină.

Ceea ce noi percepem clar și distinct că aparține naturii și esenței unui lucru, poate fi afirmat despre acel lucru cu adevărat; o percepție clară și distinctă în minte este cea mai mare dovadă despre adevărul lui, pe care o avem.

Dar avem o percepție clară și distinctă, anume că necesitatea existenței aparține naturii lui Dumnezeu.

Deci, trebuie să existe.

Acest argument, din ideea de Dumnezeu, a primit obiecții. Kant s-a opus pe baza argumentului ”simpla presupunere sau posibilitate logică a unei ființe perfecte nu este o dovadă a posibilității obiective sau reale a unei astfel de ființe și existența nu poate fi indicată doar dintr-o idee.” Teologia lui Knapp, p. 86.

Dar ca și replică la aceste obiecții, se poate spune că argumentul împotriva căruia este împiedicat, nu dovedește doar posibilitatea logică, ci certitudinea logică sau necesitatea pentru o astfel de ființă. mai mult, nu se afirmă că orice concepție subiectivă trebuie să aibă o realitate obiectivă; ci doar că unele pot avea o astfel de realitate, și că ideea de Dumnezeu care implică ideea existenței necesare, trebuie ca și consecință a ideii implicate astfel, să posede acea realitate.

Hodge obiectează, anume dacă ”are o validitate, nu este importantă. Spune doar că ceea ce ar trebui să fie, este.” Dar aceasta nu este doar o declarație abstractă. Este o dovadă că ceva, anume Ființa lui Dumnezeu, este, datorită dovezii corectitudinii concepției noastre, anume că existența necesară aparține naturii Lui.

S-a obiectat că ”se confundă existența ideală cu existența reală” [A. H. Strong, teolog sis. p. 49.] Dar cu siguranță nu se confundă existența ideală cu existența reală, în mod abstract, și nici forme ale existenței ideale și reale, în general, dar argumentele arată actualitatea unei singure forme ale existenței ideale, deoarece însăși natura ideii implică realitatea ei corespondentă.

(2.) Un al doilea argument a priori pentru existența lui Dumnezeu a fost inventat de Moses Lowman, și este din natura existenței și relația dintre existența necesare și contingente. Ceea ce urmează este o declarație mai scurtă decât punctele argumentului, dată de Dr. J. Pye Smith, în cartea lui First Lines of Christian Theology, p. 99-101.

1. Existența pozitivă este posibilă, deoarece nu implică

2. toată existența posibilă este ori necesară, ceea ce trebuie, și în natura ei proprie nu poate decât să fie, sau contingentă, ceea ce poate sau nu să fie.

3. Existența sufletului este necesară, deoarece dacă toate existențele erau contingente, toate existențele pot sau nu pot să fie și ceea ce nu poate fi, niciodată nu poate fi fără un alt lucru ca și cauză anterioară a existenței sale, deoarece orice efect trebuie să aibă o cauză. Dacă, deci, toate existențele posibile erau contingente, toate existențele ar fi imposibile; deoarece ideea sau conceptul ei ar fi cel al unui efect fără cauză., ceea ce implică o contradicție.

4. Existența necesară trebuie să fie existență actuală.

5. existența necesară trebuie să fie întotdeauna.

6. existența necesară trebuie să fie acolo orice existență este posibilă

7 Poate fi doar o singură ființă necesar existentă, deoarece două nu pot diferi sub nici un aspect una de alta; adică ar fi una și aceeași.

8. Ființa necesar existentă trebuie să aibă toate perfecțiunile existente.

9. Ființa necesar existentă trebuie să fie un agent liber.

10. Deci, într-o singură ființă necesar existentă, cauza tuturor existențelor contingente, adică a tuturor celorlalte existențe pe lângă ea; această ființă este eternă, infinită, posedă toate perfecțiunile posibile și este un agent liber și inteligent, adică această ființă este Dumnezeu.

(3.) Al treilea argument a priori este al lui Dr. Samuel Clarke, din Boyle Lectures scrise de el. Îl prezentăm pe scurt.

Ceva trebuie să fi existat din veșnicie, deoarece fiindcă ceva există acum, este evident că ceva a fost întotdeauna – altfel lucrurile care sunt acum trebuie să fi fost produse din nimic, absolut și fără cauză, ceea ce este absurd, deoarece nimic nu poate fi produs fără o cauză.

Dar dacă ceva a existat din veșnicie, fie a fost o ființă infinită și neschimbată sau o succesiune infinită de ființe schimbătoare și dependente, fără o cauză originală, ceea ce este absurd.

Dr. Clarke nu discută absurditatea unei serii infinite în trecut.

Imposibilitatea unei astfel de serii apare chiar din natura ei. Nu poate fi o serie infinită trecută, deoarece o serie infinită este una, ultimul termen neputând fi obținut sau completat. Dar la o serie infinită ce merge înapoi, termenul prezent este primul din serie și nu ultimul. Ultimul termen al unei serii este primul existent. Dar acel prim termen a fost complet înainte de al doilea. Exista deja. Deci, seriile, așa cum înaintea noastră este una, ale căror termeni au apărut deja, oricât de nedefinite ar fi în numărul termenilor lor, sunt o serie completă și deci finită. [vezi discuția Rev. Joseph Tracy, din Bibliotheca Sacra, Vol. 7, pp. 613-626. Și Turretine, Teol., Vol. I, Cartea 3, Ques. 1, par. 6, p. 154.]

Valoarea argumentelor a priori a fost pusă la îndoială. Dar pe de altă parte au părut pentru unii eminent satisfăcătoare. Au părut îmbrăcate în autoritatea lui Dumnezeu însușii care vorbește prin constituirea minții și capacitatea ei pentru conceperea intuitivă a principiilor fundamentale. Pentru cei care percep aceste principii, dovezile sunt la fel de concluzive ca și conștiința existenței lor și la fel de autoritare ca și dictatele conștiinței. Aceste principii sunt acceptate și se formează argumente pe baza lor, la fel ca la demonstrațiile matematice și acestea permit celor ce percep adevărul lor să demonstreze că Dumnezeu există.

Dar mulți le-au considerat eronate și au negat posibilitatea dovezilor demonstrative că există Dumnezeu. Pentru aceștia, argumentele a posteriori par a fi valabile. Dacă este sau nu adevărat, sunt în general de o valoare mai mare, deoarece sunt mai simple și mai bine adaptate să convingă mințile maselor omenirii.

2. Argumentele a posteriori.
Valoarea acestor argumente nu a fost apreciată. Oamenii au căutat acest gen de demonstrație a existenței lui Dumnezeu, numită matematică, care poate apărea doar din argumentele bazate pe axiome admise și care procedează de aici la concluziile lor, prin procese logice invincibile. Astfel de argumente, dacă există, pot avea natura celor considerate deja ca a priori.

Dar în vreme ce își permit o astfel de demonstrație, argumentele pentru Dumnezeu a posteriori sunt la fel de concluzive ca cele similare pe alte subiecte. Natura lor este exact ca cea a celor pe care se bazează toată știința fizică și pe care acționează oamenii în lucrurile vieții.

Știința fizică urmărește metoda inductivă. Adună faptele într-un domeniu. Recunoaște că sunt legi generale care unesc aceste fapte într-un principiu și cei ce le studiază creează o teorie pentru a le explica. O astfel de teorie trebuie să acopere toate faptele și să nu fie opusă nici unuia din ele. Dacă seriile de fapte pot fi urmărite în general și orice teorie le justifică universal, în timp ce alta nu poate, atunci acea teorie care la început era doar probabilă, în prezența câtorva fapte, devine tot mai sigură și în final indubitabilă.

Astfel, teoria gravitației a fost acceptată ca și o mare lege a universului, ținând toate părțile în cursul lor și fiind la fel de eficientă peste tot, conform unei proporții fixe de numere și totuși văzută doar în efectele ei.

La fel, conform metodei de inducție, strictă și științifică, ajungem la existența lui Dumnezeu. Singura teorie care justifică universul cu toate fenomenele lui este cea care susține că totul a pornit de la El. Doar aceasta a fost satisfăcătoare în ochii majorității oamenilor, de la începuturi. Omenirea a fost incredulă cu privire la sănătatea și sinceritatea celor care au negat acest lucru. Nu s-a găsit nici o teorie științifică cu privire la fapte existente universal și cunoscute general. Nici una nu a tratat chestiuni mai vitale sau un interes mai mare ca aceasta. Nici una nu a fost obiectul gândirii fiecărei ființe umane inteligente, ca aceasta. Nici una nu s-a explicat oamenilor practici și filozofilor. Nici una, după ce a fost uitată, datorită păcatului și ignoranței, amintită doar cu numele și faptele cele mai simple, nu s-a ridicat la o frumusețe de concepție care dincolo de toate constituie gloria filozofiei grecești; în același timp credința ei a fost păstrată într-o altă rasă, în puritatea ei de o literatură care în ciuda tuturor tendințelor de corupție a teoriei, a păstrat-o în forma cea mai pură generație după generație.

(1.) Primul argument a posteriori luat în considerare este numit comun cel cosmologic, deoarece susține existența lui Dumnezeu, ca Primă Cauză, de la efectele văzute în lume. Ar trebui numit cauzal pentru a-l distinge de cel teologic și altele care sunt la fel de cosmologice.

O formă clară a acestuia a fost arătată de Bishop Berkeley și este citată în Dwight, Teologie, Vol. 1, pp. 79 și 80:

”Recunoaștem existența fiecăruia ca fiind indubitabilă. Spunem că cunoaștem acestea din simțurile noastre . Dar la urma urmelor, este clar intuitiv că ceea ce vedem nu este ființa vie și gânditoare pe care o numim om. Din contră, sunt doar efectele acelei ființe vii care acționează și care este cauza. Concluzionăm existența cauzei de efecte.

”Deci, în universul din jurul nostru percepem o mare varietate de efecte produse de unele cauze adecvate producerii lor.

Această cauză este Dumnezeu, sau o ființă cu destulă inteligență și putere pentru a reuși să le facă să se întâmple.

Dacă se spune că acestea sunt doar efectele anumitor puteri inerente ale materiei și ale minții, care deci nu cer o intermediere extrinsecă, răspunsul este că aceasta afectează concluzia doar îndepărtând-o cu un pas mai departe în cursul rațiunii.”

Prin aceasta se înțelege că aceste puteri inerente sunt doar efectele care ele însele cer o cauză.

Se va vedea că acest argument se bazează pe legea cauzalității. Deci ar trebui numit argumentul cauzalității.

Voi oferi acum acest argument într-o altă formă, mai simplă, dar mai completă.

Poate fi prezentată silogistic astfel:

A. Orice fapt sau efect trebuie să aibă cauza adecvată fie în interior, fie în exterior.

B. Sunt efecte în univers care nu au o cauză adecvată în ele sau în univers.

C. Deci, trebuie să fie o cauză adecvată pentru existența lor într-o ființă care este Ființa Supremă, fără cauza tuturor lucrurilor.

Luăm în considerare în primul rând dovada premiselor majore ale silogismului, anume, A., că orice efect trebuie să aibă o cauză adecvată, fie în interior, fie în exterior.

Obiecția 1. S-a obiectat că nu este o cauzalitate și că tot ce experimentăm este doar un antecedent sau o consecință.

Dar se poate replica că experiența ne învață că sunt efecte în unele consecvente care sunt rezultatul relației și puterii în anumite antecedente.

Admitem existența multor antecedente și consecințe între care nu este o relație de cauză – efect, dar experiența ne învață această relație în alții.

S-a admis că Hume și Kant au încercat să limiteze legea cauzalității la experiența noastră. Dar

(1.) Este evident că trebuie să existe cauzele independent de experiența noastră și atunci când vedem un efect (anume ceva ce necesită o putere pentru a fi produs), știm că a avut o cauză adecvată, chiar dacă nu am avut niciodată experiența cauzei ei speciale. Una din ramurile cele mai importante ale cercetării științifice este cea a cauzelor necunoscute ale fenomenelor existente, care, fără experiență, știm că trebuie să fie efecte, cauze adecvate. Astfel, geologia duce la cercetarea cauzei stratificării originale a pietrelor, existența fosilelor rămase și fenomenele conectate cu deplasarea pietrelor. Astronomia prezintă problemele perturbărilor planetelor, mișcarea stelelor și dispariția lor, petele din soare și condiția vulcanică a lunii. Medicina forțează investigația originii bolilor, ca de exemplu febra galbenă. Știința socială caută cauze fizice adecvate pentru situații în care voința umană sau accidentul par a fi libere de influențele externe, pentru a stabili că numărul căsătoriilor și crimelor, al accidentelor de cale ferată sau sinuciderile este guvernat de legi ce controlează.

(2.) Se poate adăuga că acest punct nu are nevoie de dovezi, deoarece ideea că orice efect trebuie să aibă o cauză este o concepție intuitivă a minții umane. Se ridică asupra primei perceperi despre putere. Convingerea adevărului lui se vede în fazele inițiale ale copilăriei.

Obiecția 2. Se obiectează că ar trebui să avem ideea cauzalității mult înapoi și să o aplicăm la Prima Mare Cauză. Dacă efectele subsecvente sau faptele sau existențele trebuie să fi avut o cauză, de ce atunci această ființă pe care o numim Dumnezeu, care este mai minunată decât toate în natura Sa, să nu fie în Sine un efect și să aibă o cauză?

Replica la aceasta este că experiența nu ne învață că orice lucru are o cauză în afara lui, ci doar orice lucru care nu are cauza în sine.

Unde se găsește principiul vieții, se găsește până la un punct și auto cauzarea în dezvoltarea ei.

(1.) Astfel, pomul își oferă frunzele și florile și fructele. Este adevărat că are nevoie de semințe plantate într-o zonă favorabilă și să fie înconjurat de circumstanțe favorabile. Dar în ciuda acestui fapt, chiar și acolo, în mod limitat, există o auto cauzare.

La fel este și cu mișcarea dintr-un ceas, a cărei cauză este în propriul mecanism.

(2.) Aceasta se vede mai distinct când ajungem la forme de viață mai înalte. Aici mișcarea este auto cauzată. La fel este mișcarea unei păsări care țâșnește în aer sau a unei fiare ce sare asupra prăzii. Forma mai înaltă a acesteia este aparentă. Ceasul a avut nevoie de acțiune asupra lui, din exterior, înainte ca mecanismul lui să pornească, dar la formele vii, nici o cauză externă de impuls nu inițiază puterea. Aceasta se poate ilustra prin diferența dintre un vapor cu aburi, mișcat de mașinăria din el, sub conducerea oamenilor și mișcarea unui pește care înoată prin puterile lui.

(3.) În grad mai înalt se vede aceasta în om. Aici se găsește o voință auto determinantă care aduce efecte despre care putem vorbi cu încredere ca fiind auto originate. Nu avem doar instinctul care îndeamnă orbește un animal să acționeze, ci voința care acționează cum dorește, prin libertatea de alegere și este guvernată doar de motive la care cedează prin alegerea proprie.

Nu spunem că aceasta explică auto existența lui Dumnezeu și independența și nici modul în care este auto cauzat, având cauza cauzelor în Sine, dar afirmăm că experiența noastră în privința cauzelor nu ne obligă să găsim o cauză externă pentru fiecare efect și deci, o cauză pentru ceea ce numim prima sau cauza finală, ci doar o cauză pentru orice lucru care nu are cauză proprie de existență și acțiune în sine.

Putem afirma că dacă între țărâna fără viață și omul creat din ea există așa diferențe, că una nu este cauză în sine și cealaltă nu este capabilă de cauză în sine, atunci când ne înălțăm la Marea Ființă care a creat Universul, avem dreptul să ne așteptăm la o superioritate infinită față de om, încât ar trebui să fie nu doar cauza tuturor lucrurilor, dar fiind auto existent, ar trebui să aibă în Sine cauza propriei existențe.

Dacă nu există o cauză auto existentă și auto conținută, suntem conduși la adoptarea ideii unei serii infinite de cauze finite din veșnicie sau o succesiune infinită de astfel de serii, fiecare fiind imposibilă și absurdă.

B. Sunt efecte în univers care nu au o cauză adecvată în ele, nici în univers ca întreg.

Aceasta se poate susține din univers ca întreg, ca substanță sau entitate existentă sau din părțile lui componente ca substanțe existente sau entități.

Avem fenomenele lumii materiale în jurul nostru.

Așa cum ne este prezentat, este un mecanism minunat, mai mult decât cea mai perfectă mașinărie creată de om și are un efect în sine și în părțile lui, care necesită o cauză mai puternică și îndemânarea pe care le putem concepe.

A fost creat așa cum este? Dacă da, ce cauză măreață este responsabilă de fenomene!

Dar se susține că nu a fost făcut astfel, ci este o creștere la care s-a ajuns prin perioade lungi de dezvoltare gradată, acompaniată de distrugere și reînnoire și modificare până când a obținut forma prezentă.

Nu vom nega, ci vom admite forța tuturor dovezilor care o sugerează.

Dar, această creștere este un efect. A apărut de la o putere inerentă a auto dezvoltării sau a fost produsă de puterea și voința unor cauze externe.

Se pretinde de către anti teiști că este vorba despre o auto dezvoltare a materiei care a luat formă după formă până când s-a obținut acest rezultat.

Această teorie implică ideea că toată creșterea și viața și mintea sunt rezultatul materiei inițiale anorganice. Pretinde că la analizele finale ajungem la molecule simple de materie și că din dezvoltarea lor avem întreaga structură universală.

Admiteți acum că toate acestea sunt astfel pretinse ca fiind fapte de anti teiști, chiar mergeți până acolo încât să presupuneți că a existat o vreme când nu exista nimic decât molecule, chiar dacă doar puține, poate două sau una, dacă se dorește; reduceți întregul univers material la o pată care este de mărimea a unu pe un milion dintr-un bob de nisip – și totuși avem în molecula aceasta un efect nejustificat, cu excepția situației în care universul cu vastele lui posibilități a fost făcut de o energie creativă. Deci și aici se cere o cauză auto existentă.

Dar pentru a admite toate cele de mai sus înseamnă să admitem mai mult decât ar trebui, mai mult decât cel mai mic motiv de prezumție a adevărului; deoarece nu este nici o dovadă a faptului că s-a adăugat vreo materie la univers, de la crearea lui. Materia se poate vedea extinzându-se și contractându-se, luând o formă sau alta, dar nu sunt dovezi nici ale unei diminuări, nici ale unei creșteri. Dar trebuie să fi avut loc o astfel de creștere a materiei doar dacă nu cumva lumea a avut în perioada moleculară atât de multe molecule ce conțineau în ele înseși materialul existent acum. Deci, orice creștere sau dezvoltare a avut loc, poate fi atribuită lumii, în totalitate existând de la început, fie în formă organizată sau într-o moleculă simplă. Este dificil fără admiterea unui caz producător, să se justifice masa mondială de molecule, chiar și o singură moleculă a universului creat în formele sub care apare astăzi.

Să luăm în considerare anumite efecte actuale văzute în univers ca dovezi ale unei cauze externe.

(1.) Mișcarea. Principiul mișcării în univers este unul minunat dezvoltat. Universul este regular. Este guvernat de legi fixe. Este armonie în mișcările lui. Principiile acțiunii centripetale și centrifugale guvernate de legea gravitației nu doar că reglează această mișcare, ci cauzează universul să se auto echilibreze; astfel că avem un fel de mecanism nu doar imposibil de imitat de către om, ci și imposibil de înțeles, deși se poate vedea și recunoaște ca și fapt.

De unde această mișcare? Materia inertă nu are mișcare. O piatră sau un bulgăre de pământ, chiar un pom rămâne unde este, cu excepția faptului că este mișcat de o putere externă.

Cunoștințele noastre despre această inerție în materie este legată și de cunoașterea faptului că o minge de copii va rămâne întotdeauna unde este pusă , cu excepția situației în care este luată de acolo.

Deci, de unde este această mișcare a universului, care nu este o mișcare simplă, ca cea dată unei mingi când o lovești, ci o mișcare complexă, ce implică descrierea cercurilor și elipselor și parabolelor, implicându-le astfel încât fiecare să rămână în sfera sa, fără confuzie sau distragere.

Poate cineva să se convingă că zece mii de mingi așezate pe o suprafață plană vor avea o putere de mișcare mai mare decât una, sau că universul lor creat fără mișcare, nu va rămâne nemișcat veșnic, cu excepția cazului în care va fi influențat din afară?

Ceva trebuie să justifice mișcarea.

Experiența noastră este că toată mișcarea procedează inițial din minte sau din voință. Mișc o minge ca rezultat al voinței influențate de mintea mea. Chiar dacă o lovesc accidental, neintenționat, chiar ignorant că am făcut-o, totuși este adevărat. Am avut voința de a mișca trupul meu și acesta, prin contact cu mingea, când se afla în mișcare, a mișcat-o și pe ea.

Deci înainte de mișcare, avem mintea; înainte de mișcarea acestor atomi avem o minte ce direcționează; deci nu doar pentru creație, ci și pentru mișcarea moleculelor, trebuie să Îl recunoaștem pe Dumnezeu.

Dacă s-a spus că această mișcare este cauzată de vânt, ne întrebăm de unde a avenit acest vânt? Nu a fost el însușii produs de mișcare? Dacă așa este, nu poate să fi fost cauza primară a mișcării. Suntem încă forțați să presupunem că mișcarea a început de la Dumnezeu.

Dacă se presupune că a pornit de la căldură , atunci de unde a venit căldura? Care a fost mișcarea ce a dus la existența ei?

Dacă se spune că mișcarea a fost o șansă, atunci ce este șansa? Este o astfel de realitate? Aplicăm numele variate, dar în toate cazurile mintea care gândește știe că nu este nici o șansă în sensul forțelor prezente necauzate sau fără o voință.

Punem niște zaruri într-o cutie și le aruncăm. Eu spun că numerele rezultate vin prin șansă. Dar știu că rezultatul a urmat legea forțelor prezente. Dar legea presupune mintea legiuitorului și rezultatele legii lui sunt din scop, nu din șansă. Deci și proverbul ” Se aruncă sorțul în poala hainei, dar orice Hotărâre vine de la Domnul.” Prov. 16:33.

Deci când mă întâlnesc în New York cu o cunoștință din Texas, spun ”Ne-am întâlnit întâmplător”. Vreau să spun prin aceasta că întâlnirea nu a fost scopul nostru. Dar nu neg legile care ne-au guvernat, prin care, ghidați de o putere mai mare, ne-am întâlnit așa cum a avut scopul acea putere.

Prin folosirea cuvântului ”șansă” nu vrem să afirmăm absența scopului mintal. Nu există o astfel de șansă și prin ea nu se poate justifica existența mișcării din univers.

(2.) Forma și viața apar între efectele universului.

Materia nu este doar anorganică cu forma care i s-a dat de către mișcare; ci ia forme speciale de viață.

Între viața organică și cea anorganică este un interval mare. Chiar și în formele cele mai joase de viață vegetală există mișcare și creștere și capacitatea de absorbție și de creștere și de apariție care arată o nouă împărăție în natură.

S-a admis că întreaga substanță este materială și că creșterea vegetală este doar absorbția în viață a ceea ce era deja în natura anorganică.

Dar această putere de a lua forme și viață este uluitoare. Dacă schimbarea s-ar face într-o singură formă, tot ar fi surprinzătoare. Dar formele sunt fără număr. Nu doar aceasta, ci forma specifică fiind asumată, obține nu doar fixitate în original, ci putere continuă în specie de a se reproduce. Dar este o anumită putere de adaptare prin care, în limite fixe, există variație.

Aceasta este legea plantelor. În grad mai mare se aplică și la animale.

De unde această schimbare din materie anorganică în materie organică?

Este ea inerentă materiei? Atunci materia ar fi angajată constant în dezvoltarea organicului din anorganic. Aceasta este evident din ceea ce vedem la cristalizare. Acolo este o putere în materie de a asuma forme speciale. Legea sub care se face aceasta este cunoscută și în conformitate cu o astfel delege și nu altfel, se asumă formele în cristalizare. Putem pune substanțele potrivite în relațiile potrivite și se produce rezultatul. De ce? Deoarece aici, anumite materii au puterea inerentă de a-și asuma aceste forme. Dar această materie nu își poate asuma alte forme. Alte materii nu își pot asuma aceste forme. Și astfel, se vede că materia, ca aceasta, nu are puterea inerentă de a-și asuma forme, ci o astfel de putere a fost dată numai anumitor forme ale materiei, sub acțiunea legilor specifice și nu din promovare proprie.

Dar din puterea de cristalizare s-a susținut puterea materiei de a produce viața animală și vegetală. Cea mai mare concluzie ce poate fi trasă este faptul că anumite materii(cele pe care le vedem acum), în anumite circumstanțe, (sub care acționează acum) sunt capabile să producă viața vegetală și animală. Dar vedeam aceasta doar prin propagare și generare din aceleași soiuri. Astfel, numai așa suntem autorizați să presupunem că astfel de viață și formă a fost produsă doar din materie. Acest lucru necesită crearea primelor forme prin care materia are această putere.

Diferite încercări au fost făcute pentru a produce animale și plante prin generare spontană. Dar aceste încercări au eșuat până acum.

Datorită acestei inabilități de a produce prin orice mijloace organicul direct din anorganic, anti-teiștii au fost conduși spre adoptarea ideii (doar o idee fără dovadă) că este o substanță, numită protoplasmă, care stă la baza tuturor formelor de viață, vegetale sau animale și că, în formele ei variate, materia anorganică ajunge în final la protoplasmă.

Să ne amintim:

(a) Protoplasma nu este numele unei substanțe care a fost găsită dezvoltată din materia anorganică. Nici o astfel de substanță nu s-a descoperit încă. Acesta este doar numele care îi va fi dat dacă ar exista.

(b) Numele este aplicat formelor cele mai vechi ale vieții organice, fiind ceea ce protoplasma ar fi dacă s-ar dezvolta din materia anorganică. Dar substanța găsită aici este parte din viața organică, produsă de procesul de propagare sau generare prin care materia de acest gen devine viață și formă.

Întreaga idee de protoplasmă, deci, este un rod al imaginației, cu excepția limitelor vieții organice.

Dar, admiteți ca adevărat faptul că primele forme (protoplasma) pe care le vedem,, sunt rezultatele directe ale materiei anorganice și nu ale celei organice, trebuie recunoscut faptul că în toată protoplasma examinată nu este nici o variație, că toată este la fel, fiind doar un singur fel de germeni protoplastici, atât cât s-a cercetat sau cât indică elementele. Dar dintr-un număr de specimene din această protoplasmă, vin mai multe feluri de viață. Este ca și cum din sămânță, exact aceeași ies grâu și orz, orez, secară și mazăre. Care este puterea directoare care, din aceeași substanță, aparent, produce forme diferite de viață, unele vegetale, unele animale, și care le produce astfel, fără variație, protoplasma unei specii de animale produce întotdeauna aceeași specie, și nu alta? Acest lucru se poate înțelege, dacă acționează viața organică sub legile care propagă specii; dar cum să explicăm fenomenul la o simplă materie care a devenit o simplă protoplasmă – o substanță ale cărei forme și materiale nu au o diferență în ele înseși și care trebuie să fie îndatorate unei puteri directoare pentru diferența văzută în rezultate.

Este evident, deci, că în protoplasmă avem materia nu în proces de auto dezvoltare, ci materie deja organizată în forme organice, sub o lege a reproducerii speciilor; o lege care nu poate fi responsabilă pentru originea speciilor și care ne forțează să ne întoarcem la ideea creației ei directe.

Dar dacă acest fapt este adevărat, principiul formei și vieții din univers ne vorbește distinct despre Dumnezeu.

(3.) Mintea apare și ea între efectele din univers care pot fi responsabile doar pentru presupunerea existenței lui Dumnezeu.

Întreaga istorie a omului ne învață că puterile minții umane sunt minunate. Suntem conștienți de aceasta în noi înșine și o învățăm prin experiențele despre alții.

Instinctul din plante și animale este el însușii de neînțeles. Nu putem spune de ce vița are lăstari încolăciți sau de ce rădăcina unei plante caută o bucată de os sau împinge până la un izvor de apă, sau de ce păsările zboară spre sud sau de ce un cal sau câine simte pericolul când omul nu îl simte sau de ce un bou strigă când simte mirosul sângelui, sau de ce o albină își construiește spațiile cu cea mai economică formă. Recunoaștem acestea spunând că Dumnezeu a constituit creaturile fără rațiune astfel pentru protecția și fericirea lor. Dar un ateu ar spune că acestea sunt calități inerente materiei, așa încât este materia cea care acționează în animal ca și în viță.

Dar noi avem în gând ceva despre care nu se poate vorbi aici. Mintea nu este instinct. Este mult diferită de instinct. Astfel:

(a) Mintea este voința individuală sau scopul; instinctul este comun tuturor speciilor.

(b) Voința sau scopul nu sunt o tendință oarbă, ci rezultatul percepțiilor mentale, al înțelegerii faptelor, al rațiunii logice, al plăcerilor personale și alte cauze de acest gen.

(c) Principiul ei guvernant, fiind motivul dominant, este dorința eului individual, nu al altcuiva, nici măcar al lui Dumnezeu, nici măcar dictatul conștiinței sau al înțelepciunii, ci alegerea proprie.

(d) Adesea acționează contrar apetitului, dorinței, pasiunii. Voința refuză să facă ceea ce toate acestea doresc. Este un semn interesant de excelență, nu doar în folosirea înțeleaptă a puterii, ci în posedarea puterii înseși. Valoarea ei în astfel de exerciții poate fi ilustrată de proverbul lui Solomon: Cel care este încet la mânie este mai tare decât cei puternici și cel care își controlează duhul este mai tare decât cel care cucerește cetăți.” Prov. 16:32.

Acestea sunt unele din elementele particulare cele mai importante în care mintea este văzută ca fiind superioară. Au fost prezentate ca și când se admite faptul că instinctul este o calitate a materiei.

Dar nu avem nici un motiv pentru a admite aceasta. Instinctul este o putere guvernatoare asupra animalelor. Dar de unde vine? Este crescut în ele sau le este dat de Dumnezeu, ca ele să îl controleze, așa cum Dumnezeu dă omului conștiința; sau pentru călăuzirea lor, așa cum El dă omului concepțiile intuitive? Cu siguranță că nu crește ; dar să presupunem că așa este, de unde este această putere de creștere în unele și mi în toate? Dacă este proprietatea unora din aceste molecule unite sau a acestor particule de protoplasmă, și acestea sunt doar materie auto-dezvoltată, de ce nu a obținut toată materia această creștere? Și de ce creșterea nu se dezvoltă la fel în toate?

Nu se poate oferi nici un motiv pentru fenomenul instinctului care nu respinge ideea de materie în dezvoltare. Sau,

1. Puterea a fost dată mai întâi unor molecule pentru a germina acest instinct, sau

2. A fost dată mai direct, în legătură cu dezvoltarea vieții animale, sau

Animalul a fost creat inițial cu aceste funcții și ele au continuat prin propagare să apară în specii.

Dacă una din acestea a fost la originea lui, existența instinctului dovedește existența unei minți creatoare, inițială și organizată.

Dar așa cum am văzut, mintea se află mai sus decât instinctul și dacă nu ne putem baza pe instinct ca fiind o creștere a materiei, cu atât mai puțin poate mintea. Chiar și cei mai persistenți apărători ai dezvoltării vieții din materie, admit că între minte și trupul pe care îl locuiește este un interval mare și chiar dacă ei susțin dezvoltarea ultimului prin protoplasmă, ca și lucrare a materiei neajutate, ei admit că nu au putut niciodată să descopere nimic care să fie responsabil pentru existența minții.

Dar dacă mintea nu are nici o cauză pentru existența ei în universul material, trebuie să fie produsul direct al minții infinite, al inteligentului Dumnezeu personal. Este o carte veche de origine evreiască, numită Geneza, în care, cu mult înainte de zilele cercetărilor științifice ale originii omului, s-a dat singura explicație care a satisfăcut vreodată sau va satisface vreodată cercetătorul acelei origini. ”Domnul Dumnezeu l-a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” Gen. 2:7.Aceasta a fost împlinirea sfatului divin ”să facem om după chipul și asemănarea noastră”, Gen. 1:26. Este ciudat că vreun scriitor din acele zile a știut că trupul omului este din același material ca și materia anorganică a pământului, și mai ciudat este că, el atribuie o astfel de origine minții și sufletului lui care justifică deplin existența sufletului; mai ciudat, este faptul că el a înaintat o teorie pe care nu a îmbunătățit-o întreaga lume, cu toată înțelepciunea ei până în prezent, dar care a forțat acceptarea adevărului. Nu acest Dumnezeu ne spune ce a făcut Dumnezeu și care ne informează prin slujitorul Lui, despre adevărata origine a minții?

(4.)Între alte fenomene ale lumii care ar putea fi selectate, numai un altul, numit conștiință, trebuie nominalizat.

Este efectul cui? Este rezultatul materiei sau al minții? Ce este decât o putere ce controlează, localizată în fiecare om și făcută parte a naturii sale, care îi comandă să facă ceea ce este bine și să nu facă răul, și mustră, pedepsește pe om pentru nesupunerea față de dictatele ei?

Pe baza teoriei care spune că este dată de Dumnezeu, prezența ei și fenomenul pot fi explicate, dar nu pe altă bază.

Dacă este Dumnezeu,

(a) Trebuie să existe principii eterne ale binelui și răului care pot forma o bază pentru conștiință.

(b) Trebuie să fie obligația de a acționa în concordanță cu aceste principii, neîmplinirea lor ar implica pedeapsa lui Dumnezeu și un motiv pentru înțelegerea conștiinței.

(c) Dacă este un Dumnezeu care a creat omul, acel Dumnezeu va căuta fericirea rasei , care nu poate fi obținută dacă se ignoră obligațiile morale și astfel, va pune conștiința în fiecare om, pentru a forța aceste obligații.

(d) Dacă este Dumnezeu, El trebuie să iubească binele și să urască răul. Cât de natural ar căuta El să determine omul să facă binele și să evite răul

Dar dacă nu este Dumnezeu, atunci

(a) Este bine și rău așa cum ne învață conștiința?

(b) Avem vreo obligație față de alți oameni? Au ei drepturi pe care să le respectăm? Este dreptul nostru să avem posesie, să avem limite în afara puterii noastre de a obține?

(c) Cum putem justifica teroarea care lovește oamenii pentru crimele comise, teroarea nu pentru pedeapsa de aici, ci de dincolo?

Conștiința susține existența lui Dumnezeu poate mai minunat decât mintea; deoarece conștiința este exponentul legii care ține universul moral în ființă și fixează limitele la fel de mult și de adevărat ca și legea gravitației față de lucrurile materiale. Chiar înfrângerile ei în rasa noastră, cauzate de păcat, dovedesc puterea legii ei, mai mult, și necesitatea ei pentru existența umană. În vreme ce înțelegerea este ghidul pentru ceea ce este bun sau rău, conștiința este autoritatea care aplică binele și interzice răul și judecătorul ce pedepsește pe cei ce nu se supun. În starea de nevinovăție era perfectă în călăuzirea ei, eficientă în autoritate și pașnică în aprobare. În starea noastră prezentă, este imperfectă ca și călăuzire și are doar o autoritate parțială și o putere punitivă limitată. În viitor, va fi viermele ce nu moare și focul ce nu se stinge.

De unde este această conștiință, dacă nu este mesagerul lui Dumnezeu în inimă, , învățând pe om mai limpede că există Dumnezeu chiar decât cerul înstelat care arată gloria lui Dumnezeu, învățând că El domnește peste oameni prin legea binelui și a răului și pedepsește pe păcătos și pe cel nesupus și răsplătește pe cel neprihănit și pe cel supus.

Cele patru efecte din univers care au fost menționate, mișcarea, forma și viața, mintea și conștiința dovedesc acest al doilea punct [B] al silogismului nostru, anume că sunt efecte în univers care nu au o cauză adecvată nici în ele însele și nici în univers; și de la A și B urmează concluzia C, anume că trebuie să fie o cauză adecvată pentru existența acestor efecte într-o ființă, care trebuie să fie ființa supremă și prima cauză a tuturor lucrurilor.

La această concluzie se poate obiecta faptul că ființa care a făcut universul nostru poate să fi fost creată la rândul ei de alta și că nu ar fi mintea supremă. Dar dacă ar fi așa, atunci trebuie să existe o ființă care a creat-o, și astfel suntem determinați să privim cu un pas mai departe înapoi până când ajungem la o ființă infinită care nu a fost creată, ci care are o existență de sine stătătoare, și care este cauza tuturor celorlalte ființe și lucruri.

Suntem blocați de argumentul de la cauză la rezultat sau de adoptarea ideii unei succesiuni infinite de ființe finite, lucru absurd și imposibil.

Argumentele a posteriori ce rămân pot fi prezentate mai pe scurt decât acesta al cauzalității, deoarece principiile implicate le subliniază până la un punct pe celelalte.

(2.) Al doilea argument a posteriori este cel din design, numit argumentul teologic.

Se poate exprima ca și silogism astfel:

A. Ceea ce oferă dovada modelului trebuie să fi avut un modelator

B. Universul oferă dovada designului.

C. Deci, trebuie să fi avut un designer.

Designul poate fi văzut fie în aranjament fie în adaptare. În ambele cazuri, universul oferă dovada designului.

1. În aranjament, scopul specific poate că nu este evident ca și la adaptarea specială. Dar dovada este dată în aranjamentul unității și al universalității, care marchează designul în tot universul.

Silogismul lui Tulloch prezintă argumentul într-o formă convenabilă. [Burnett Prize Eseu despre teism, p. 147.]

I. Ordinea dovedește existența minții

II. Lucrările naturii descoperă ordinea.

III. Lucrările naturii dovedesc existența minții.

Ideea care trebuie dovedită este premisa majoră. Nu este nici o îndoială în legătură cu existența ordinii și a aranjamentului în univers. Este o chestiune de experiență universală. Este mărturia întregii științe.

Dar ordinea dovedește existența minții?

(1.) Vom determina că așa este observând că ordinea întotdeauna pornește din lege, prin care apare aranjamentul, sau dintr-o aranjare directă. În ambele cazuri, mintea este cauza ordinii și deci, este dovedită de aceasta. Este vorba despre o experiență universală în faptul că originea ordinii se găsește într-una din aceste variante, și din experiență, noi putem susține că acest principiu este adevărat oriunde. Nu există excepție la regulă.

(2.) Putem susține ca adevărat acest lucru din faptul că astfel este constituită mintea umană încât ”nu putem să nu înțelegem oriunde în fenomenul ordinii operațiunea unei minți raționale sau al unui act de voință, legile naturii noastre raționale ne obligă la aceasta. Acestea nu ne vor permite să ne gândim la altceva în afara minții, ca și explicație ultimă a unui astfel de fenomen.” Tulloch, Prize Essay, p. 50.

(3.) Dovedind existența cauzalității în argumentul anterior, avem dreptul de a aplica principiile ei. Ordinea este un efect și deoarece orice efect trebuie să aibă o cauză adecvată, și pentru că acesta este un efect al minții, susținem din el existența minții supreme, care singură este suficientă pentru a justifica armonia și ordinea.

(4.) Mai putem susține aceasta din chiar sensul cuvântului ordine. Dacă ordinea înseamnă aranjare, atunci implică existența cuiva care aranjează. Dacă ordinea înseamnă un plan, acesta necesită o minte pentru a-l crea. Dacă ordinea înseamnă legi sau reguli, cuvântul implică ideea de legiuitor.

Astfel, este simplu să considerăm designul ca și ordine sau aranjament, și să dovedim din ele existența unei minți.

2. Dar dovada este mai puternică când privim la design ca și adaptare la obiectul prevăzut.

Aceleași argumente de aici, ca și în silogismul lui Tulloch dovedesc premisa majoră – orice arată urmele designului trebuie să fi avut un designer.

Ilustrațiile premiselor minore sunt numeroase și convingătoare:

(1.) În lumea vegetală; în structura și aranjamentul plantelor, în legătura lor cu pământul, clima și atmosfera; este relația lor cu necesitățile vieții animale înconjurătoare; și structura lor materială le face să fie potrivite pentru a primi și asimila hrana și să respire atmosfera, să absoarbă gazele și să se reproducă.

(2.) În lumea animală, adaptarea la climă, producțiile vegetale pentru hrană și toate circumstanțele care fac viața posibilă în locuri diferite pentru unele animale, dar nu pentru toate, mai ales în ciudățenia faptului că omul se potrivește tuturor climatelor și animalele a căror prezență este necesară cu el sunt capabile să existe la variațiile de climă.

(3.) Se mai vede în formațiunea diferitelor părți ale trupului, mai ales a ochiului, care prezintă dovezi ale semnalului designului, în structura sa pentru a vedea, în capacitatea de mișcare, în instinctul împotriva pericolelor și în aparatul protector.

La fel este și cu mâna și piciorul, mai ales degetul mare la om, care îi oferă superioritate față de toate animalele, în simțirea pomilor, tăierea lemnelor, coaserea hainelor, folosirea uneltelor mecanice și multe alte aspecte, conectate intim și esențial cu condiția de civilizație și cu capacitatea fizică de a domina forța brută.

La fel și cu miile de ori câte o mie de urme de design în formele vieții din această lume. Toate dovedesc un designer, și acest designer este Creatorul lumii și ale formelor vieții.

Nu este nici o dovadă a unei alte structuri în aceste aspecte particulare în indivizii de azi față de cei care au apărut în vechime. Orice schimbare ce a avut loc în viața animală s-au petrecut în limite fixe și sub regulile legii. Întotdeauna au fost astfel, prezervând acele caracteristici ale animalelor pe care se bazează diferențele dintre specii. Există în fiecare individ o capacitate minunată de a mări, prin exercițiu, puterile minții și trupului. Dar aceasta nu trece dincolo de ceea ce este, conform unei legi a naturii sale, o proprietate comună a umanității.

(3.) Un alt argument a posteriori poate fi extras din dovezile grijii providențiale a lui Dumnezeu și din controlul lumii.

Se poate afirma astfel:

Omul percepe în viața lui și a altora și în istoria națiunilor și a rasei, dovezi ale unei puteri guvernatoare, călăuzitoare și protectoare, care uneori, prin mijloace nesemnificative sau mici, realizează lucruri de o magnitudine mai mare sau mai mică. În lucrările acestei puteri sunt dovezi vizibile ale unui scop care sunt semnalate pentru a o arăta, nu ca pe o forță oarbă sau o lege stabilită, ci un agent inteligent ce exercită o supraveghere necesară dată de voința liberă din om, care cu excepția acestei supravegheri, ar preveni realizarea scopurilor, care cu siguranță ar fi obținute doar prin legi, dacă universul și locuitorii lui erau doar mașini guvernate de legi mecanice – o astfel de supraveghere oferă omului resursele și informația necesare în stadii particulare, în progresul lumii, și păzește de exces sau deficiență echilibrul hranei și al lucrului în lume și părțile lui variate.,

Nimeni în afară de mintea supremă, care este omniscientă, omniprezentă și omnipotentă, nu poate exercita o astfel de grijă, dovada că această grijă este exercitată este o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

Se va vedea din aceasta că toate dovezile ce pot fi prezentate ale grijii providențiale devin dovezi ale existenței lui Dumnezeu. Acest lucru este foarte puternic și concluziv și se găsește în rapoartele istorice ale omenirii și în mărturia constantă a oamenilor individuali.

(4 ) Al patrulea argument a posteriori este din miracolele aduse de mesagerii lui Dumnezeu.

Un miracol este un act extraordinar performat sau împlinit de Dumnezeu, nu prin legile stabilite ale naturii, nici prin controlul providențial, ci prin acțiune directă fără folosirea mijloacelor eficiente.

Lucrarea unui miracol, deci, arată prezența și acționează cu o putere superioară naturii, care nu poate fi alta decât Creatorul și Legiuitorul.

O minune este deci, dovada existenței lui Dumnezeu.

Acest argument se bazează pe dovada că minunile au avut loc. Se cunoaște universal despre acest fapt că există mărturii din abundență. Dar credibilitatea de exemplu a minunilor din NT s-a pus la îndoială. Dacă este credibilă, atunci faptul este dovedit.

1. S-a susținut că martorii nu sunt credibili deoarece nu erau dezinteresați.

(a) Dar lipsa de interes nu este necesară la un martor. Fostele curți cereau acest lucru, dar în comunitățile civilizate de acum, toate dovezile sunt ascultate și au greutate în legătură cu circumstanțele și faptele mărturisite.

(b) Nici unul din martorii miracolelor nu erau interesați, cu excepția supoziției că faptele mărturisite erau adevărate. Puteau să nu aibă scop în a mărturisi fals.

(c) Și-au publicat mărturia într-o vreme când mulțimile care au fost prezente în locurile și vremurile unde au avut loc minunile erau încă în viață. dacă faptele nu ar fi fost crezute de toți cei prezenți cu astfel de ocazii, ar fi fost disputate, iar martorii expuși. Acest lucru era adevărat cu minunile lui Hristos și ale apostolilor.

(d) La cele de mai sus se poate adăuga că declarațiile făcute în legătură cu aceste minuni afectau caracterul și poziția oamenilor cu autoritate publică, și în unele cazuri apelau la faptele conducătorilor care admiteau miracolele. Nimeni nu ar fi îndrăznit să facă astfel de declarații cu excepția cazului în care știau că vorbeau adevărul.

2. S-a susținut că martorii au fost și ei înșelați.

Dar era imposibil ca înșelarea să aibă loc în multe din miracole.

Poate Israel să fie înșelat în legătură cu plăgile Egiptului sau trecerea prin Marea Roșie, sau trecerea Iordanului, sau căderea zidurilor Ierihonului, sau stâlpul de nor și de foc care i-a călăuzit…

Dar raționaliștii vor spune că istoria unor astfel de evenimente nu a fost scrisă deodată cu evenimentele și că oamenii din pustie nu au văzut sau auzit vro scriere.

În vreme ce acest lucru nu este admis despre VT, nu se poate spune același lucru despre istoriile NT. Declarațiile sunt ale martorilor oculari. Puteau ei fi înșelați în legătură cu liniștirea mării, hrănirea celor 5000 și a celor 4000, învierea din morți a fiicei lui Iair, sau a fiului văduvei din Nain, a lui Lazăr și mai ales auto învierea lui Hristos însușii. Cine se uită la aceste fapte este obligat să nege că acești martori ar fi fost înșelați. Ei ori au declarat conștient ce este fals, ori mărturia lor este adevărată.

3. Dar se susține de către Hume și alții că chiar dacă s-ar face o minune, ea ar fi o dovadă doar pentru cei care au văzut-o. Nici o mărturie nu ar putea convinge pe alții despre acel fapt.

Argumentul este că uniformitatea legilor naturii este o chestiune a experienței universale și așa este cunoașterea noastră despre această uniformitate, încât nici o mărturie nu ne poate convinge de existența unui fapt care nu este consistent cu ea.

Dar istoria lumii arată contrariul. Hume își prezintă de fapt argumentul, încât nici o astfel de dovadă să nu poată și să nu fie acceptată, unor oameni care deja l-au acceptat.

Sunt multe evenimente în lume care par a fi contrare uniformității naturii; așa de mult pentru mintea ignorantă, cum ar fi un miracol pentru mintea educată. Nu sunt ele acceptate? Ceea ce este aparent opus uniformității naturii, așa cum este perceput de către cei ignoranți, eclipsele de lună sau de soare, sau pentru cei care nu au văzut niciodată marea, cum este fenomenul apei care curge sau se umflă în sus în maree.

Totuși, mărturia faptelor este ușor luată ca și dovadă.

Adevărul este că oamenii cred în mod universal, fără un motiv aparent contrar, în adevărul celor de lângă ei și în capacitatea lor de a percepe ce s-a întâmplat. Chiar și străinii sunt de încredere în acest caz. Dar când oamenii cu o probitate cunoscută, care nu au nici un motiv să înșele și care nu se pot înșela, mărturisesc un fapt, oricât de incredibil, convingerea pentru sinceritatea unor astfel de persoane este mai puternică decât credința în uniformitatea naturii.

Ce ar apărea mai minunat decât faptul că o lume, a cărei mare parte a suprafeței este formată din apă, va fi arsă cu foc? Totuși, o întreagă audiență, nouă zecimi pentru care un astfel de lucru părea incredibil, l-a acceptat ca și fapt, doar pe baza declarației unui om de știință.

În acest argument, declarațiile Bibliei nu au fost folosite ca și un adevăr inspirat, ci doar ca pe o mărturie umană. La fel și în argumentul ce urmează, Biblia este tratată doar pe baza meritelor ei aparente ca și carte, fără referință la caracterul ei divin.

(5.) Al cincilea argument a posteriori se află în conținutul unei cărți numite Biblia, care pretinde că a venit de la Dumnezeu. Dacă acest conținut arată o origine supranaturală, dovedește existența unei minți supreme, deasupra naturii.

Această dovadă poate fi prezentată:

1. Cu privire la profețiile din Biblie. Au fost prevăzute evenimente și au fost înregistrate de scriitori perioade lungi, chiar secole înainte de a avea loc. Multe au fost descrise în detaliu, natura lor, localitatea, persoanele, vremurile, circumstanțele și cauzele. Astfel de descrieri arată o așa cunoștință care nu poate aparține decât cuiva care nu are cunoștințe conjuncturale, ci arată cu siguranță ce se va petrece. Dar o astfel de cunoaștere a viitorului îndepărtat nu se poate ridica decât din deplina cunoaștere a scopului veșnic al lui Dumnezeu.

2. Poate fi prezentată cu referință la marea figură centrală a Bibliei, Domnul nostru Isus Hristos

Scripturile luate ca și întreg sunt biografia sa. Cauzele existenței lui, așa cum se pot vedea în starea inițială și căzută a omului și în mila lui Dumnezeu față de rasa noastră păcătoasă, pregătirea pentru venirea Lui, dezvoltarea gradată a doctrinei persoanei și lucrării Sale, profeția Împărăției Sale, apariția Sa, viața, moartea, învierea, stabilirea tronului Său în cer, după înălțarea de pe pământ, darul Duhului Sfânt, puterea și progresul religiei Sale și potrivirea cu starea de păcat a rasei umane, toate prezintă o viață de creștere dezvoltată la fel de clară ca fiind rezultatul unei minți creative ca și cea mai minunată creație fictivă. Unitatea scopului se vede peste tot. La început vedem vag învățătura și prindem greu linia planului; dar progresând, crește ca o creație originală. Ceea ce la început era vag se clarifică până la final, și începând să citim din nou, unitatea perfectă, exactitatea detaliului fără superfluitate, dezvoltarea în viitorul îndepărtat al importanței faptelor care la început erau doar menționate ocazional, ca și când nu sunt importante, întrepătrunderea cu îndemânare a personajelor minore și a evenimentelor, folosirea lor în toată deplinătatea pentru a ajunge la catastrofa finală și rezultatele ei, marea putere cu care tema este abordată, simplicitatea maiestuoasă care este peste tot, toate arată un artist ce creează un caracter și o lucrare, prin instrumentalitatea scriitorilor numeroși, cu capacități diferite, sub circumstanțe diferite, cu o unitate manifestă, cum proclamă mintea lui Dumnezeu care numai El poate concepe o astfel de lucrare și un astfel de caracter și îl poate revela omului, numai El singur putând crea persoanele reale și evenimentele care întrupează ideea prezentată.

3. O altă dovadă din Biblie este sugerată de Nitzsch: anume, descoperirea pe care o face a lui Dumnezeu în Hristos.

El spune ”Dovada ciudată pentru creștinism, independentă și istorică nu este un miracol, așa cum o numesc unii, ci realizarea pasajului din Isaia 40:9. ‘ “Iată Dumnezeul vostru!’ Este revelație într-un sens eminent, existența lui Dumnezeu în Hristos, Ioan 14:9.” [Nitzsch: Sistemul doctrinei creștine, p. 140.]

Acesta nu este același argument ca și ultimul. Acela era un argument dintr-o dezvoltare ce se întindea peste mii de ani și dovedea existența unuia care era contemporan cu acei ani, arătând caracterul lui Hristos, ca și Salvatorul omenirii.

Aceasta se bazează pe dovezile perfecțiunii divine văzute în Hristos cât era pe pământ. ”Acela ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”, Ioan 14:9.

Descoperirea naturii lui Dumnezeu văzută în univers ne arată faptul că El există, căci natura indicată este una care este demnă de o astfel de ființă. De aceea are limbajul lui Pavel o așa forță în Rom. 1:20. ” În adevăr, însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.”

La fel vine și caracterul lui Dumnezeu, cu aceeași recomandare proprie, pus în cuvintele Bibliei în care ne spune ce este El și recomandă natura Sa spirituală, cu sfințenia, dreptatea, bunătatea și adevărul, cu puterea Sa infinită și înțelepciunea, așa cum este un caracter demn de Dumnezeu și care ne face să spunem: Acesta este adevăratul caracter al lui Dumnezeu. Dacă există, așa trebuie să fie, cum este descris aici.

Dar în acest Fiu întrupat al Lui vedem întruparea a ceea ce înainte apărea doar ca un ideal. Deși apărând pe pământ mai evident ca și om, totuși atributele divine și caracterul au fost expuse în el încât percepem adevărul cu care Hristos i-a spus lui Filip ”Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Ioan 14:9.

(6.) Al șaselea argument a posteriori este istoric, bazat pe faptul că datele istorice acoperă o perioadă scurtă de timp. Dacă omul a fost dintotdeauna, unde este înregistrată această viață? Este ciudat că nu găsim monumente istorice mai vechi de câteva mii de ani.

(7.) În sfârșit un argument a posteriori poate fi extras din geologie. Această știință ne învață:

(a) A fost o vreme când viața, vegetală și animală a început pe acest glob pământesc.

(b) Îndepărtarea perioadei acelui început, chiar conform cu cel mai ciudată ipoteză, este capabilă de calculare.

(c) Că și în viața vegetală și animală, de la care avem rămășițe fosile, au fost generații distincte și succesive, care au început cu numere mici, au crescut spre punctele culminante și apoi au scăzut gradat.

Istoria și geologia furnizează dovezi concluzive împotriva eternității formei și a vieții în univers și mai ales se opun ideii absurde a succesiunilor fără sfârșit de obiecte finite sau de ființe, în trecut. Geologia pare a oferi dovada unei creații directe a primelor începuturi ale fiecărui gen.

Astfel, prin dovezile existenței lui Dumnezeu, derivate din multe surse, ajungem la certitudinea faptului care confirmă învățătura tradiției. În argumentele a priori începem de la primele principii admise ale existenței lui Dumnezeu, prin demonstrație și recunoaștem că argumentele sunt inconclusive dacă eșuează în a asigura o convingere absolută, ca la problemele de matematică. Dar argumentele a posteriori nu aparțin acestei clase de dovezi, ci aceleia care este singura găsită în teoriile acceptate ale științei. Dovezile științifice sunt inductive și nici o inducție a științei nu este mai sigur adevărată decât că există Dumnezeu. Nici o teorie a științei nu răspunde mai deplin la toate cererile de explicații ale faptelor, ca teoria că Dumnezeu există. Nici una nu a fost testată atât de universal, variat și plin de succes. Teoria gravitației a devenit tot mai acceptabilă până când a devenit certitudine științifică, datorită succesului ei în a justifica faptele conectate cu ea. La fel și teoria că Dumnezeu există, a fost confirmată spre satisfacția universală, de faptul că fără ea nu este nici o explicație a faptelor nenumărate din jurul nostru, iar cu ea nu lipsește nimic pentru a justifica cauza și originea tuturor lucrurilor.