de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 19 – ÎNGERII CĂZUȚI
Ființe spirituale superioare au fost numite, ca și când nu ar mai fi altele decât cele car încă își rețin poziția de fii ai lui Dumnezeu. Doar câteva aluzii au fost făcute care să ne ducă cu gândul că ar mai exista altele. Dar relația importantă pe care îngerii o au cu noi, și marea putere exercitată de ei asupra noastră, ne face să luăm în considerare faptul că îngerii răi există, și ce relație au ei cu noi.
Credința în spirite rele este universală în lume. Excepțiile sunt puține, în timpurile modern, care le-au considerat superstiții.
Evreii au păstrat credința aceasta. Nu se dispută faptul că este menționată în cărțile lor și că în timpul lui Hristos, era universală. Dar s-a negat că astfel de vederi pot fi urmărit până înainte de captivitatea babiloniană. Dacă prin aceasta se spune că înainte de acea perioadă, evreii nu știau de căderea îngerilor care fuseseră puri, este echivalent cu a declara că nu știau cum au apărut îngerii răi. Dar dacă acest lucru înseamnă că ei nu știau de existența îngerilor răi, poziția poate fi respinsă de Scripturi. Că aceasta este opinia acestora care obiectează, este limpede din faptul că ei presupun că originea acestei idei este credința persană în cele două principii, al binelui și al răului, cu care s-au întâlnit în Haldea. Acea credință învăța despre originea răului în lume, dar nu între inteligențele spirituale de sus. În plus, atribuia existența răului unui principiu antagonist al marelui bine, poate la fel de puternic, care va fi poate cucerit în final.
Faptul că existența acestor ființe este menționată, fie în VT sau în NT, este suficient pentru a o face obiectul credinței noastre. Acuzația aceasta fiind făcută, este bine să ne referim la ea și să arătăm din dovezi scripturale că nu este valabilă. Adevărul este că, cu excepția din Zah. 3:1, 2 (unde Marele Preot Iosua stă înaintea Îngerului Domnului și Satan stă la mâna lui dreaptă să i se opună), nu este nici un pasaj în scripturile post babiloniene prin care doctrina îngerilor răi poate fi dovedită, dar sunt numeroase pasaje în cărțile mai vechi.
În cartea lui Iov, presupusă de unii a fi cea mai veche, uneori atribuită lui Moise, Satan este reprezentat ca prezentându-se între fii lui Dumnezeu, înaintea Domnului. Iov 1:6.
Aceasta se poate spune că este o lucrare dramatică, dar nu se poate nega faptul existenței concepției despre astfel de ființe, înainte de folosirea lor.
În 1 Cron. 21:1, Satan se spune că l-a provocat pe David să facă numărătoarea în Israel. În Ps. 109:6 psalmistul spune: “Pe vrăjmașul meu pune-l sub stăpânirea unui om rău, și un pârâș să stea la dreapta lui!” Folosirea cuvântului diavol ne arată existența spiritelor rele. În Ps. 106:37 se spune că izraeliții și-au sacrificat fii și fiicele celui rău.
Îngerii răi sunt menționați cu numele de spirite rele. În Jud. 9:28 se spune că Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec și oamenii din Sachem. În 1 Sam. 16:14 se spune că Duhul Domnului a plecat de la Saul, și un duh rău de la Domnul l-a tulburat; în v.15 slujitorul lui Saul recunoaște faptul acesta, adresându-se lui Saul, v. 16 propune trimiterea după un cântăreț la harpă, prin care să fie vindecat, v. 23 aceasta reușește.
Când ne întoarcem la NT, găsim dovezi mai abundente. Nimeni nu pune la îndoială faptul că aceasta este limbajul aparent al acestei părți din Scriptură, orice explicație, ar fi folosită pentru a săpa de sensul clar. Pasajele nu sunt prezentate deoarece vor fi citate în legătură cu alte puncte, și vor fi dovezi ale unei doctrine NT. Inclusiv formele de singular și plural, termenul ”diabolic” este găsit în NT de 40 de ori, demon de 60 de ori, Satan de 23 de ori, spirit rău de 8 ori, spirit de muțenie de 3 ori, duh de ghicire o dată.
Doctrina primită în mod obișnuit, cu privire la starea inițială a îngerilor răi, este că ei au fost sfinți și puri, așa cum sunt îngerii din ceruri de acum, dar nu confirmați în sfințenia lor, ca aceștia. Aceasta se bazează pe presupunerea că este imposibil ca Dumnezeu să creeze ființe altfel decât libere de păcat.
Singura obiecție ce poate fi făcută acestei inocențe inițiale este sugerată de întrebări ca acestea: cum poate o ființă sfântă să comită păcat? Cum poate o ființă ce realizează caracterul și puterea Ființei Supreme să fie așa de neînțeleaptă încât să se revolte împotriva Sa?
Dar aceste întrebări prezintă dificultăți doar metafizice care trebuie să dispară înaintea faptelor. Existența unor astfel de ființe este clar arătată: ni se spune în scriptură că au păcătuit, 2 Pet. 2:4, și toate argumentele de acest gen sunt din ignoranța noastră.
Se poate presupune că se poate face apel la cazul lui Adam; dar aceasta este adevărat până la un punct, această diferență trebuie observată, că împreună cu primii părinți era prezent o ființă rea care a sugerat păcatul. Dar chiar și atunci, sugestia putea apare din mintea lui Adam sau a Evei, ca rezultat al dorinței trezite în vreun fel, care a devenit prea puternică. Dacă acest lucru este posibil psihologic, de ce nu ar fi la fel cu Satan și îngerii lui?
Datorită dificultăților care au afectat această întrebare, anume că existența unor astfel de ființe a fost pusă la îndoială, și teoria avansată că satan, fie creat sau necreat, a avut întotdeauna o natură păcătoasă, și s-a aflat în dușmănie cu Dumnezeu. Ambele teorii sunt alungate de faptul că Scriptura vorbește despre păcătuirea lor cu aluzii manifeste la un anumit păcat.
În ciuda faptului că această învățătură a scripturii cu privire la existența spiritelor rele a fost dată, s-au făcut eforturi, chiar de către creștini, de a se explica limbajul simplist, mai ales cel al NT. S-a susținut că tot ce a spus Hristos și apostolii Săi pe acest subiect, trebuie justificat pe baza principiului acomodării. Se spune că știau prejudecățile evreilor și nedorind să trezească aceste prejudecăți cu chestiuni neimportante, au adaptat limbajul învățăturilor lor la ideile evreiești și au folosit așa cuvinte ce păreau a implica credința în astfel de ființe.
(1.) Dar principiul acesta este periculos. Cum putem ști dacă Hristos a învățat ceva dacă îi golim limbajul de forța sa naturală.
(2.) Obiectivul lui Hristos nu era de a se adapta la prejudecăți, ci de a le îndepărta. Ce exemplu poate fi dat despre o așa o conformare? Nu este nici unul. Din contră, a spus că nu a venit să aducă pacea, ci sabia și nu să predice o evanghelie a adaptării, ci una exclusivă. A alungat cu biciul pe cei ce întinau Templul. A insistat să vindece de sabat. A încălcat tradițiile bătrânilor. A atacat fățărnicia cărturarilor și a fariseilor care erau considerați sfinți. Acest comportament arată ca unul care s-ar fi ferit să declare non-existența lui Satan? Nu era doctrina învierii la fel de opusă saducheilor și cea despre salvarea păcătoșilor și adopția neamurilor împotriva fariseilor, chiar mai mult decât negarea existenței spiritelor rele?
(3.) Ideea de acomodare la evrei nu ar fi implicat limbajul folosit cu discipolii în particular. La întoarcerea celor 70 era momentul potrivit să îndepărteze din mintea lor aceste prejudecăți. Au venit la Hristos spunând: ” Cei șaptezeci s-au întors plini de bucurie, și au zis: “Doamne, chiar și dracii ne Sunt supuși în Numele Tău.” Luca 10:17. Hristos spune mai limpede despre existența unor astfel de ființe, declarând că l-a văzut pe satan, ca un fulger căzând din cer, asigurându-i că puterea de a alunga demoni nu era un subiect de bucurie, comparat cu faptul că numele lor erau scrise în ceruri.
(4.) O obiecție mai puternică reiese din circumstanțele ispitirii. Diavolul L-a ispitit pe Hristos. În cazul ispitirii uman, se poate spune că principiile celui rău sunt în inima ce mișcă omul să facă răul, și astfel este ispitit. Dar la Hristos? Pe ce bază se poate spune că a fost ispitit, decât prin solicitare personală a celui rău?
O altă întrebare interesantă a fost cu privire la cauza păcatului îngerilor. Unii, înțelegând greșit Gen. 6:2, au atribuit-o poftei. Dar nu numai că este contrar naturii îngerilor, dar plasează căderea omului înainte de cea a diavolului. Unii au susținut că a constat în ispitirea omului. Dar cel ce a ispitit cu intenții rele și falsitate trebuie ca și el să fi păcătuit înainte. În plus, ispititorul era doar unul, iar îngerii răi sunt mulți. Alții cred că este vorba de invidia îngerilor superiori lor. Aceasta era ideea evreilor, care susțineau ideea îngerului protector al națiunii, presupunând că unii din ei au aspirat la poziții mai înalte decât aveau. Dar opinia mai comună este că e vorba de păcatul mândriei. Apostolul spune despre episcop că nu trebuie să fie ” Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe și să cadă în osânda diavolului.” 1 Tim. 3:6. Din aceasta reiese că mândria era un păcat al lui satan și a fost pedepsit pentru aceasta. Vezi Kitto’s Cyc., Art. Satan. Dick’s Theology, vol. 1, p. 377. Knapp, p. 218.
Relația lor în acest păcat a fost subiectul întrebărilor. La căderea omului recunoaștem capul natural și pe cel federal. Prin acestea vedem că toți au fost făcuți păcătoși. Dar aveau îngerii un cap federal sau au păcătuit individual? Există dificultăți în ambele cazuri. Cum poate un cap federal, când a păcătuit să infuzeze prin acel păcat o natură ne sfântă în cei pe care îi reprezintă; apoi, recunoscând începuturile păcatului în dorință, cum se poate ca mai mulți deodată să se fi revoltat împotriva lui Dumnezeu?
În favoarea teoriei federale se poate declara conducerea unuia peste alții și natura păcatului, mândriei, ce s-a putut ridica din ocuparea unei poziții de putere. Dar nu neapărat implică acest lucru. Poziția supremă putea exista fără o relație federală.
În favoarea celeilalte teorii se poate adăuga (1.) coexistența în acea vreme a tuturor îngerilor care au păcătuit; aceasta nu este adevărat despre toată omenirea și este un motiv pentru care trebuiau să acționeze diferit. (2.) relația imediată, datorită naturii lor, pe care au avut-o cu Dumnezeu, pentru a-i cunoaște și împlini voia. La om exista doar Eva, și poate da socoteală pentru păcatul ei personal înainte de cel al reprezentatului ei. (3.) Cea mai mare lipsă a oricărei scuze ce există într-o cădere este rezultatul testării. (4.) Faptul că nici o salvare nu a fost făcută pentru ei, fie prin reprezentantul Salvator al omului, fie în unul din îngeri.
Dificultatea principală a acestei teorii poate fi îndepărtată prin presupunerea naturală că toți îngerii sau o parte din ei la care aparțin toți aceștia, au fost la un moment dat puși la încercare, ca și Adam. În acel test, unii au păcătuit, unii nu. Căderea tuturor poate să fi fost instantanee. Poate unul a fost instigatorul. Poate a fost un lider al lor. Poate și-a obținut conducerea în acest act al nesupunerii.
Căci păcatul pe care l-au comis astfel îi face să fie obligați să dea socoteală lui Dumnezeu. Se pare că au fost deja pedepsiți, fiind ținuți în întuneric, legați, până în ziua judecății. Iuda 6. Dar în acea zi pedeapsa lor va fi consumată.
Între timp, li se permite accesul în această lume. Satan este numit dumnezeul lumii acesteia. 2 Cor. 4:4. Acesta acces este evident din istoria căderii, din cea a ispitirii lui Hristos, din avertismentele date credincioșilor împotriva lui și din afirmațiile făcute cu privire la puterea pe care o exercită pentru a orbi mințile celor ce nu cred.
Ca ființă finită, Satan trebuie să fie limitat în apropierea lui de oameni. Doctrina lui Satan întâmpină adesea obiecții, pe baza ideii că are putere aproape egală cu Dumnezeu și este prezent peste tot. Dar puterea aceasta a abordării constante se ridică, probabil nu din contactul personal, ci din multitudinea agenților inferiori pe care îi controlează. Astfel, operează peste tot, poate nu întotdeauna direct, dar ținând în progres influențele puse între oameni.
Ceea ce ne putem întreba este despre întinderea puterii spiritelor rele.
1. Fără îndoială că au o putere mare asupra minților oamenilor, Ispitesc, înșeală, întunecă mințile oamenilor, pervertesc judecata, îi fac mândri, mânioși și trezesc pasiuni rele. Satan i-a instigat pe evrei să Îl omoare pe Hristos. Chiar curtea supremă de justiție îi recunoaște puterea. Nu este limitată la supușii împărăției lui, ci și asupra oamenilor lui Dumnezeu, chiar și după ce au fost eliberați din robia celui rău, își menține și exercită puterea de ispitire, dar nu și de a distruge.
2. Satan are putere și asupra trupurilor oamenilor. În Iov 2:7, spune că “Și Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa piciorului până în creștetul capului.” În Luca 13:16, se spune despre o femeie robită de satana 18 ani. În Fapte 10:38, una din lucrările lui Hristos a fost vindecarea celor posedați de diavol. În 1 Cor. 5:5, excomunicarea este menționată ca fiind darea pe mâna diavolului pentru atingerea trupului. Se mai spune că are sau a avut puterea morții., Evrei 2:14.
Aici se ridică întrebarea naturală despre influențele demonice ce dovedesc dacă sunt adevărate, existența și numărul acestor ființe. Au satana și mesagerii lui puterea de a intra și afecta trupurile oamenilor?
Cea mai serioasă obiecție împotriva unei astfel de posedări este că a fost limitată la epoca lui Hristos și a apostolilor.
(1.) Dar nu este sigur. Avem chiar declarații contrare. Evreii secolului doi menționează existența ei în zilele lor. Era adevărat și la creștinii secolului trei. Dar dovada demonizărilor în aceste perioade nu este concluzivă. Nu este probabil să fi existat vreuna în acea vreme.
(2.) Dr. Macknight, citat de Dr. Dick, Theol. vol. 1, p. 403, spune “că posedările menționate puteau fi boli duse la un punct culminant neobișnuit de prezența și lucrarea demonilor” Și dacă este permis acest lucru, atunci au existat în toate epocile.
(3.) Dar această dificultate trebuie să dispară în fața mărturiei directe a Scripturii. Se poate da un motiv pentru prevalența lor specială în vremea lui Hristos. Lupta mare urma să aibă loc între Hristos și Satan, și s-a dat o libertate neîntâlnită diavolului și asistenților lui.
Punctele următoare arată ideea posedării demonice fiind scripturală.
(a) demonii sunt expres separați de persoanele posedate. Vezi Luca 6:17, 18; Mat. 12:43-45; Marcu 1:32, 34; 9:18.
(b) Acțiunea și limbajul arată personalitatea unor ființe rele din cel care suferă. Ele îl roagă pe Hristos să nu le chinuiască înainte de vreme, răspund la întrebări, ies din posedat și intră în porci, îl știu pe Hristos și îl numesc Fiul lui Dumnezeu.
(c) Scriitorii menționează faptele legate de ele, ce nu au nevoie de mențiune, care favorizează aceasta. Numărul demonilor alungați din Maria Magdalena este dat. În Marcu 9:29 Isus a spus despre un demon că nu iese decât cu post și rugăciune.
(d) Isus se adresează demonilor, Mat. 8:32. Le poruncește să iasă afară și le permite să intre în porci. În Marcu 9:25, Hristos ceartă duhul rău. Vezi Luca 4:85. În Marcu 1:25, Hristos poruncește demonului să fie pașnic și să iasă.
Acestea sunt dovezi suficiente pentru scripturalitatea acestei doctrine și să arat că Hristos nu vorbea și nu acționa dintr-un spirit de adaptare.
3. Cât despre puterea asupra legilor naturii și a cauzelor naturale, nu au putere să schimbe legile naturale. El sunt stabilite de Dumnezeu și sunt dincolo de puterea creaturilor Lui. El ține și păstrează cu aceeași putere cu care a creat.
Dar din înțelepciunea superioară a lui Satan, din natura lui spirituală, și din emisarii lui numeroși, are o mare putere în interiorul cercului acelor legi. Așa face el minunile mincinoase prin care, dacă ar fi posibil, ar înșela chiar și pe cei aleși. De aceea, în legătură cu puterea lui asupra minții, a ajutat la stabilirea religiilor false, ca să lucreze ca Antihrist în lume.
Legătura dintre el și oracolele păgâne din vechime este un subiect de studiu și este sugestiv cu privire la puterea pe care o exercită. Acele oracole au eșuat acolo unde a eșuat cunoștința lui Satan – dorința după puterea de a prezice viitorul. Răspunsuri ce afectează cunoștința prezentă sunt abundente. Replici ambigue ce aud diferite interpretări, sunt frecvente. Fără îndoială, spune Dr. J. Pye Smith, “frauda a avut loc. * * * Dar apare motivul satisfăcător pentru a crede aceasta, într-un anumit grad și ocazional era o influență diabolică reală.” [Primele linii, p. 337.] Cazul de ghicire menționat în Fapte 16:16-18 pare conclusiv ”Pe când ne duceam la locul de rugăciune, ne-a ieșit înainte o roabă, care avea un duh de ghicire (Grecește: Un duh al lui Piton.). Prin ghicire, ea aducea mult câștig stăpânilor ei. Roaba aceasta s-a luat după Pavel și după noi, și striga: “Oamenii aceștia Sunt robii Dumnezeului Celui Prea Înalt și ei vă vestesc calea mântuirii. Așa a făcut ea timp de mai multe zile. Pavel, necăjit, s-a întors și a zis duhului: “În Numele lui Isus Hristos îți poruncesc să ieși din ea.” Și a ieșit chiar în ceasul acela. ”
Dr. J. Pye Smith prezintă în Primele linii de teologie, unele puncte valoroase ca replică la obiecțiile aduse doctrinei spiritelor rele și cu privire la folosirea practică a doctrinei. [vezi pp. 337-340.]
