de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 15 – RELAȚII PERSONALE ÎN TRINITATE
Doctrina scripturală despre Trinitate prezintă trei persoane ce au relații mutuale. Se ridică anumite întrebări cu privire la aceste relații. Care este natura lor? Ce este la originea lor? Când au început? Care este diferența între ele? Este egalitate perfectă între ele? Este vreo subordonare? În ce constă?
Vom răspunde prin declarații generale aplicabile tuturor relațiilor; apoi prin considerații speciale despre Fiu, despre Duh, apoi vom examina egalitatea și subordonarea Fiului și a Duhului.
I. DECLARAȚII GENERALE
1. Natura acestor relații este cea arătată în Scripturi. Este vorba de revelație. Existența lor este dincolo de rațiune. După revelarea doctrinei, relațiile au fost tratate de speculații filozofice, dificultățile îndepărtate de argumente sau ilustrații din analogii. [vezi declarațiile în Teologia sistematică a lui Hodge, Vol. 1, pp. 478-482.] Suntem constrânși să ne întoarcem la declarațiile scripturale. Singura explicație justificabilă reiese din recunoașterea faptului că trebuie separat ceea ce aparține condiției umane și imperfecțiunea, așa cum persoanele, tranzacțiile și relațiile sunt divine. Dar acest lucru nu trebuie să ne determine să negăm realitatea acestor lucruri sau existența, în cel mai înalt grad a relațiilor cu natura indicată, din care ne câștigăm concepția, din termenii folosiți. Nici o generație fizică, nimic din ce începe, se sfârșește sau poate fi măsurat prin succesiune, nu poate fi atribuit Tatălui. Nici o existență dependentă, nici o lipsă anterioară sau obținere subsecventă a ființei, nu pot fi aplicabile Fiului care este Dumnezeu. Nici o comunicare, percepție sau parte a esenței divine sau a naturi divine nu este posibilă între două persoane divine. Dacă termenul “născut” învață comunicarea esenței divine a Fiului de către tată, trebuie să fie una a esenței întregi, altfel nu ar fi doar un Dumnezeu, o natură divină sau esență. Deci când Duhul iese de la Tatăl, nu reiese o parte a naturii divine, și acea ieșire nu începe și nu se sfârșește și nici nu există în momente succesive de timp. Aceste acte interne ale lui Dumnezeu se conformează în mod necesar acelei eternități, acelei unități a naturii lui Dumnezeu, care există chiar și în scopurile Lui pentru lucrurile ce nu o au. Toate imperfecțiunile umane trebuie îndepărtate. Învățăturile scripturale trebuie acceptate fără îndoieli ale credinței, că relațiile ce corespund titlurilor, există în Dumnezeu și sunt, împreună cu cauzele desemnate lor, sunt exprimate greoi de limbajul cuvântului.
2. Aceste relații există în natura lui Dumnezeu. Ceea ce nu este Dumnezeu nu este o revelație pentru noi, ci ceea ce este. El se face cunoscut pentru că este una din cele trei Persoane, și pentru că cei trei sunt un Dumnezeu. Deși este adevărat că tatăl vrea să îl nască pe Fiu și Tatăl și Fiul vor să trimită Duhul; voința astfel exercitată nu este doar o plăcere, ci rezultă din natura lui Dumnezeu, Tată vrea ca Fiul să se nască și ambii vor să trimită Duhul. Voința astfel exercitată nu este ca cea a scopurilor Lui, când Dumnezeu acționează după bunul plac, alegând între mai multe scopuri; ci ca cea exercitată sub forma voinței pentru existența Sa. Altfel aceste relații ar putea sau nu să existe. Dacă acest lucru ar fi posibil, Fiul și Duhul ar fi fost creaturi ale lui Dumnezeu, oricât de înaltă ar fi fost natura lor sau cât de extraordinare abilitățile lor. Existența lor ar fi fost contingentă, până devenea certitudine prin voința lui Dumnezeu. Nici unul din atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu nu ar fi putut fi atribuite lor. Nu ar fi putut avea existență în sine sau eternitatea existenței, sau existența independentă sau imutabilitatea naturii. Când vedem în Scripturi atribuirea unor astfel de calități altor persoane decât Tatăl, avem dovezi concludente că natura divină a acestor persoane este egală cu cea a Tatălui, și când se afirmă că Dumnezeu este Unul și ne învață că toți trei sunt Dumnezeu, este clar că toți au aceeași esență divină nedivizată. Natura Fiului sau a Duhului este aceeași cu a Tatălui. Nu este o natură similară, ci aceeași. Dacă era altfel, ar fi trei dumnezei. Dacă aceasta ar fi adevărat, relațiile aparțin naturii lui Dumnezeu și nu sunt adăugate naturii Sale. Simplicitatea lui Dumnezeu este o dovadă pentru aceasta. Numai într-un Dumnezeu cu natura sau relații compuse, relații nu sunt din natura însăși.
3. Aceste relații trebuie să fie eterne. Dacă natura este eternă, la fel trebuie să fie și relațiile. Dacă nu sunt eterne, atunci trebuie să aibă un început și un timp când nu au existat. Dar acest lucru susține schimbarea la Dumnezeu, care din Unul a devenit trei. Expresiile născut și trimis implică ideea existenței antecedente a celui ce naște și de la care este trimis. Aceștia sunt termeni ai limbajului omenesc, aplicați acțiunilor divine și trebuie înțeleși referitor la Dumnezeu. Nu este mai mare dificultate ca în alte cazuri în care acest principiu este recunoscut imediat. Nu putem vorbi despre eternitatea vieții lui Dumnezeu, fără a folosi un limbaj ce implică începutul și succesiunea. Nu ne putem nici gândi la scopul etern, cub excepția a numeroase determinări formate și gândite în momente succesive, pe baza cunoașterii infinite a lui Dumnezeu; care punând înainte toate lucrurile posibile, prezintă diferite obiecte și planuri din care a ales. Nu putem vorbi nici de prezența Sa fără ideile și limbajul ce aparțin spațiului și nici să concepem imensitatea Lui fără ficțiunea spațiului infinit Acest lucru nu a fost făcut nici măcar de către autorii inspirați ai Scripturii. Tratând cu termeni expresivi ai relațiilor divine, este natural și drept să îi tratăm în același fel și să-i dezbrăcăm de ideile de timp, succesiune, care nu au loc în Dumnezeu. . Când acest lucru are loc, nimic nu oprește credința că aceste relații, care sunt din Dumnezeu și în Dumnezeu, sunt eterne.
4. În ceea ce privește adevărata divinitate, persoanele trebuie să fie absolut egale, fiecare posedând o esență divină nedivizată, și nici Dumnezeu nu este superior sau inferior celorlalți. Nici o diferență în modul sau ordinea subzistenței din acea esență, nu poate crea inegalitate în divinitatea ici unuia dintre ei, acea subzistență făcându-i părtași aceleiași esențe și în mod nedivizat al întregului. Chiar dacă ar fi o inegalitate relativă la fiecare din Persoane, datorită relațiilor respective, acest fapt nu necesită inferioritatea uneia din persoane mai mult decât trei persoane separate și distincte din natura divină, ar constitui trei dumnezei.
Aceste afirmații generale scurtează și simplifică discuțiile separate cu privire la starea de Fiu a lui Isus și trimiterea Duhului. Nu este necesară o altă explicație în ceea ce privesc punctele comune ale acestora. Sunt prezentate mai clar ambele relații împreună decât separat. Mai mult, avem în ele răspunsuri la majoritatea întrebărilor de la început. Natura relațiilor este indicată de limbajului scriptural care le exprimă ca aparținând esenței și naturii lui Dumnezeu. Își au originea în acea esență, acționând prin persoana Tatălui și a Fiului. Egalitatea perfectă în natura divină a fost văzută. Rămâne de observat care sunt diferențele și dacă co-există vreo inegalitate a persoanei, în egalitatea legată de esența divină, sau vreun fel de subordonare. Aceste puncte vor fi prezentate în discuții separate despre Fiu și Duh, ceea ce va limpezi mai mult întrebările la care deja s-a răspuns.
II. STAREA ETERNĂ DE FIU
S-a arătat anterior că Hristos este Fiul lui Dumnezeu în mod unic. Tatăl L-a numit Fiul Meu Preaiubit și s-a scris despre El în Scriptură ca Singurul Fiu al lui Dumnezeu.
Dovezile scripturale arată că Fiul nu numai că este numit Dumnezeu dar are și toate atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu, împreună cu unitatea și identitatea cu Tatăl, ceea ce Îl face Dumnezeu adevărat; egal cu Tatăl, în lucrare, în cunoștință și în natură; și nu i se atribuie numai actele de creație, providență, judecată, dar trebuie onorat egal cu Tatăl El fiind manifestarea în lume a Tatălui divin, chipul Dumnezeului invizibil (Col. 1:15), în care locuiește toată plinătatea dumnezeirii (Col. 2 : 9) fiind imaginea substanței Lui și întruchiparea slavei Lui. Evrei 1 :3.
Aceste dovezi ale stării eterne de Fiu pot fi întărite prin referiri ulterioare la Scripturi, învățându-ne despre natura și eternitatea relației.
1. Relația are o singură natură
(a) Pasaje ce declară că Fiul este din Dumnezeu și în Dumnezeu. Ioan 1:18; 7:29; 16:27-30; 17:25. Iese de la Dumnezeu, nu doar un mesager. Pretenția afirmată este una de relație intimă de participare la natura divină. Este în El, în capacitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Deci natura Lui este de Fiu, nu numele sau lucrarea.
(b) Pasaje ce contrastează naturile divină și umană din Fiu. Rom. 1:3,4; Fil. 2:5-11.
(c) Natra divină a Fiului este arătată clar de Ioan în primul capitol al Evangheliei lui. Singurul Fiu care este din Tatăl, singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și L-a declarat, v18, este Cuvântul întrupat și care a locuit între oameni, v14, și care nu a fost doar la început, ci a fost cu Dumnezeu și a fost Dumnezeu. Dacă Fiul și Cuvântul sunt identici, natura divină atribuită Cuvântului este natura divină a Fiului.
2. Eternitatea relației este dovedită.
(1.) Existența lui Hristos înainte de nașterea Sa în lume.
(a) Pasaje care arată că Hristos și-a luat viața prin voința Sa. Ioan 6:38; Fil. 2:7; Evrei 2:14,16; 10:5,9.
(b) Venirea unică în lume. Ioan 3:13; 6:33, 38, 62.
(c) L-a văzut și cunoscut pe Tatăl, ceea ce implică o existență anterioară. Ioan 6:46.
(d) Fiul a fost trimis în lume de Tatăl. vezi p. 126, 3.
(2.) Existența Sa la apariția creației, Ioan 1:3,10; Col. 1:16; Evrei 1:10.
(3.) Scripturile declară că era la început, înainte de toate lucrurile, când nu exista timpul, ceea ce înseamnă existență eternă. Ioan 1:1; 17:5,24; Col. 1:17; Evrei 1:10.
(4.) Se menționează expres că a fost eternă. 1 Ioan 1:1-3.
În afirmațiile de mai sus s-a susținut că relațiile dintre aceste două persoane sunt arătate doar în revelațiile din Scriptură și ele nu trebuie modificate, cu excepția cazului în care se elimină ceea ce este necesar pentru a le face conforme cu tranzacțiile divine. S-a arătat că aceste relații, fiind din Dumnezeu, care cu toată pluralitatea persoanei, este Unul Singur, sunt din aceeași esență divină nedivizată și deci aparțin lui Dumnezeu, deci sunt eterne.
În aplicarea acestor declarații și dovezile scripturale la relația Tată Fiu în dumnezeire, ajungem la doctrina numită Starea eternă de Fiu a lui Hristos.
Prin aceasta se înțelege că paternitatea și filiația în Dumnezeu nu sunt doar nume pentru ceva ce nu există, nici pentru o relație, diferită de cea de tată-fiu, căreia i se aplică aceste titluri în primul rând în legătură cu creația lui Hristos sau nașterea, sau învierea, sau înălțarea; dar sunt realități ce există etern în natura Lui și sunt descrise de nume ce le exprimă, la fel ca atributele descrise prin termeni de înțelepciune, putere, adevăr, justiție și dragoste.
Nici unul din cei ce acceptă această doctrină nu încearcă să declare natura acestei generații. Unii se mulțumesc să presupună că nu se vrea nimic mai mult decât exprimarea prin filiație a rezultatului unei astfel de relații. Filiația umană este însoțită de dragostea dintre tată și fiu și implică asemănarea de caracter, similaritatea naturii; așa că au acceptat afiliația divină, aceasta însemnând existența asemănării perfecte și a dragostei infinite, mutuale. Deci reiese din aceasta că Tatăl poate fi numit Fiu, și Fiul, Tată. Scripturile, dimpotrivă, indică faptul că asemănarea este rezultatul relației și nu termenii relației sunt dați datorită asemănării. Nu asemănarea dintre Hristos și Tatăl este motivul pentru care se numește Fiu, ci pentru că este Fiul în care asemănarea există.
Dar chiar dacă aceste titluri ar putea fi atribuite datorită asemănării, totuși trebuie explicată folosirea unică a cuvântului “născut.” Acest termen ne vorbește despre un mister mare. Proclamă o anumită activitate în Tatăl divin și pasivitate din partea Fiului. Nu putem spune ce este, dar ne comunică ideea transmiterii esenței dumnezeiești de la Tată la Fiu, prin acest act. Unitatea continuă a lui Dumnezeu arată că este o comunicare a întregii esențe, în care Tatăl continuă să subziste, în timp ce oferă Fiului subzistența în aceeași esență. Această părtășie este din natura eternă, în Dumnezeu. Nu a început și nu se va sfârși niciodată, nu are succesiune, nici trecut, nici viitor. Este o generare ce constituie Filiația și paternitatea eterne.
Mulți au respins această doctrină datorită concepțiilor greșite cu privire la natura unui Fiu divin etern.
1. Au obiectat la ideea Filiației.
(1.) Au spus că filiația implică inferioritate și deci, Fiul nu este Dumnezeu, egal cu Tată.
Dar cum să știm ce este și ce nu este posibil când este vorba de Dumnezeu? Dacă Scripturile afirmă generarea divină și egalitatea Fiului cu tatăl, de ce ar nrga cineva consistența lor una cu cealaltă?
Implică filiația inferioritate? Poate fi o subordonare în rang sau lucrare, dar nu una a naturii. Chiar filiația umană rezultă din părtășia la aceeași natură cu tatăl; nu numeric, ci ca gen și grad, aceeași ca părtășie. Fiul oricărui om are parte egal cu tatăl la natura umană. Comunicarea divină diferă de cea umană pentru că nu divide natura ca să rezulte doi dumnezei, ca la generarea umană ce rezultă doi oameni.
Este admis faptul că filiația implică inferioritate a rangului oficial și a relației personale. Dar nu întotdeauna. O astfel de subordonare a persoanei pare a fi arătată de Fiul lui Dumnezeu către Tatăl. Dar este o egalitate și o asemănare a naturii, nu a lucrării, care îl face pe Fiu Dumnezeu adevărat. Este astfel, pentru că este o subzistență adevărată în esența divină. El nu încetează a mai fi astfel pentru că tatăl este mai mare decât el, nici pentru că Tatăl oferă și Fiul primește comunicarea esenței divine.
(2) S-a obiectat faptul că paternitatea implică prioritatea existenței, și că acest lucru este imposibil spre o altă ființă divină. Dar se bazează pe o uitare a naturii actelor eterne. Deși nu vom fi capabili să explicăm cum de sunt astfel, știm că în astfel de acte nu există un început și un sfârșit, nici primul sau al doilea, nici antecedent sau consecvent, nici o succesiune de vreun fel. Dacă ar fi altfel, Dumnezeu ar exista în momente succesive. Ar fi avut un început. Ar forma scopuri noi și ar crește în cunoștință de la o zi la alta.
Pornind de la natura actelor eterne, judecăm că generarea eternă a Fiului nu este un singur act, care a fost realizat la un moment dat în natura divină; ci unul continuu. La Dumnezeu sunt astfel de acte complete, când sunt performate în afara Sa, ca în creație, dar nu când sunt în El complet. Un astfel de act trebuie să fie veșnic continuu și complet doar în sensul perfecțiunii sale, nu al finalului. Chiar expresia “continuu” este imperfectă cât privește ideea momentelor succesive în Dumnezeu. Este doar veșnic continuu, văzut de om. Filiația în Dumnezeu nu implică o existență anterioară. Chiar și în cazul paternității umane, paternitatea și filiația sunt co-existente. Unul devine tată doar când unul devine fiu. Prioritatea existenței este necesară, ca simplu accident al nașterii umane, datorită necesității creșterii și maturizării unui om înainte de a deveni tată. Dar chiar și așa, filiația și paternitatea există în același moment. În Dumnezeu, prioritatea nu poate exista, chiar a unei persoane înaintea alteia, deoarece El este existent în Sine și etern, care nu a început să fie și a cărui maturitate perfectă nu este obținută prin creștere.
(3) Dacă Hristos este Fiu, dacă este Dumnezeu din Dumnezeu, nu este auto-existent și independent. Dar existența în sine, independența sunt atribute ale esenței divine și nu ale unei persoane în distincție de alta. Este Dumnezeu triunic existent în Sine și independent. Subordonarea, ca mod al subzistenței și operarea sunt un fapt scriptural; la fel ca și dumnezeirea perfectă și egală a Tatălui și a Fiului, și deci aceste fapte trebuie să fie consistente. În identitatea consubstanțială a sufletului uman, există o subordonare a unei facultăți față de alta, și deci, oricât de neînțeles ar fi pentru noi, ar putea fi o subordonare în trinitate, constând în identitatea esenței din dumnezeire.” Charles Hodge, Teologie sistematică, 1, 474.
2. Sunt obiecții cu privire la eternitatea relației. Sunt bazate pe afirmații scripturale și sunt mai demne de luat în considerare.
Este bine să ne amintim că Hristos ne este revelat în Scriptură ca o persoană cu două naturi, în virtutea cărora este numit adesea Theanthropos, sau omul Dumnezeu. Doctrina persoanei Sale va fi discutată. În timp ce ambele naturi sunt distincte și își păstrează atributele și calitățile, totuși, datorită unei personalități în două naturi, ceea ce aparține persoanei ca persoană, poate fi atribuit și celeilalte naturi. Duhul este astfel numit nu doar Duhul lui Hristos, ci și duhul lui Isus, Fapte 16:7. În timp ce filiația exprimă doar relația personală din dumnezeire, titlul de Fiu al lui Dumnezeu poate fi aplicat lui Hristos în relațiile umane. Această realitate nu distruge forța aplicării ei frecvente la El în natura Sa divină și mai ales aplicarea însoțită de atribuirea titlurilor divine, a atributelor, faptelor, închinării, egalității, identității și unității cu Tatăl.
“Bishop Pearson, unul din apărătorii înfocați ai generării externe și al unicității doctrinei niceniene despre Trinitate oferă patru motive pentru care Theanthropos este numit Fiul lui Dumnezeu. (1.) Conceperea Lui miraculoasă. (2.) lucrarea mare la care a fost desemnat. Ioan 10:34, 35, 36. (3.) Învierea Sa, conform cu interpretarea Faptelor 13:33. ‘Mormântul,’ spune el, ‘este ca mormântul pământului; Hristos care este înviat de acolo este născut la altă viață și Dumnezeu care La înviat, este Tatăl Lui.’ (4.) Deoarece după înviere a fost făcut moștenitorul tuturor lucrurilor. Evrei 1:2-5. Date fiind aceste motive pentru care este numit Fiul lui Dumnezeu, el continuă să arate de ce Cuvântul este numit Fu. Nu este nimic deci, în pasajele citate inconsistent cu doctrina bisericii despre filiația eternă a Domnului nostru.” Charles Hodge, Teologie sistematică, 1, 476.
1. Prima obiecție la eternitatea filiației este că titlul de Fiu este dat datorită nașterii.
Se bazează pe Luca 1:35. “Îngerul i-a răspuns: “Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, și puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”
Se poate remarca despre acest pasaj, ca bază a interpretării, că nici o relație cu Duhul Sfânt, care este o relație personală în dumnezeire, nu se referă la filiație, deoarece aceasta este o relație între Hristos și Tatăl, nu cu Duhul Sfânt. Trebuie găsit deci, în opinia lui, un alt motiv pentru atribuirea titlului de Fiu al lui Dumnezeu.
Trebuie recunoscut că titlul de Fiu nu este profețit în legătură cu natura divină a Domnului nostru, ci este declarat despre cel ce urmează să se nască, anume natura lui umană, sau El în natura umană.
O interpretare a pasajului oferă termenului Puterea Celui Preaînalt un sens personal, explicându-l ca pe un titlu al Logosului divin. Conform cu aceasta, supunerea Fiului divin, permanentă și dominantă, în uniune cu natura umană concepută sub influența Duhului Sfânt, va cauza ca acel sfânt să fie numit Fiul lui Dumnezeu. Sunt citate cazurile în care se folosește termenul de Putere cu sens divin de către Philo, și alți scriitori evrei. Părinții creștini au aplicat cuvântul Putere naturii divine a lui Hristos, și mulți dintre ei sunt citați ca menținând această interpretare a pasajului. Fapte 8:10, și 1 Cor. 1:24 ilustrează folosirea cuvântului putere (vezi Treffry, despre doctrina filiației eterne, ediția 3, pp. 120-133, și 142-144.]
Dacă aceasta este interpretarea, atunci vine de la Fiul etern asupra naturii Sale umane și prezența Lui cu ea, ceea ce face să fie numit Fiul lui Dumnezeu.
Este deci, perfect potrivit cu ambele cerințe menționate anterior ca fiind necesare adevăratei interpretări. Duhul nu este asociat cu atribuirea titlului de Fiu al lui Dumnezeu, iar titlul este dat naturii umane, și totuși eternitatea filiației filiației divine nu este afectată. Dacă folosirea cuvântului Putere poate fi deplin verificată, nici o obiecție validă nu poate fi adusă interpretării. Treffry oferă dovezi puternice că așa este folosit.
Dacă am adopta interpretarea mai generală, care presupune că Puterea Preaînaltului este fie descriptivă despre Duhul Sfânt, fie despre puterea divină ce însoțește venirea lui peste Maria, nu ar fi totuși nici o dificultate în atribuirea titlului de Fiu al lui Dumnezeu prezenței Fiului etern, care, în personalitatea Sa divină, S-a întrupat și a locuit între noi. Ioan 1:14. O astfel de explicație a titlului este consistentă cu relația cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Textul ne învață că titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat lui Hristos ca om, la fel cum este cel de Domn, deoarece nu avem doar o persoană umană, ci doar o natură umană în care Persoana divină, Fiul, subzistă, fără a înceta subzistența în natura divină. Ca Persoană divină și nu ca natură divină, este Fiul și la fel, Persoană divină în natură umană, nu doar natură umană sau om simplu, numit Fiul lui Dumnezeu. Titlul dat Lui ca om nu apare din nașterea Sa, ci din filiația eternă.
Duhul Sfânt, trimis aici doar ca inițiator al naturii umane a lui Hristos. Natura aceasta este de la Dumnezeu , nu acționează prin esența divină, ceea ce nu se menționează despre Dumnezeu în nici unul din actele Sale, ci printr-o persoană din dumnezeire, conform cu modul obișnuit revelat nouă și arătat în creație, providență și răscumpărare și chiar în actele divine din dumnezeire. Scripturile nu arată nici o influență, nici o acțiune a Duhului asupra Fiului în relațiile divine. Din contră, Fiul acționează prin Duhul, dar nu Duhul prin Fiul. Dar cazurile de influență ale Duhului asupra naturii umane sunt multe. La naștere, Luca 1:35, la botez, Mat. 3:16, la ispitire, Mat. 4:1, la efectuarea minunilor, Mat. 12:28, la întoarcerea de la ispitire, în puterea Duhului, în Galileea, Luca 4:14, în darea poruncilor prin Duhul Sfânt, apostolilor, Fapte 1:2, avem menționarea expresă a influenței. Nu la aceasta s-a referit autorul Evreilor, “ai pregătit un trup pentru Mine” Evrei 10:5.
2. Se obiectează că Hristos a devenit Fiul lui Dumnezeu până la ziua învierii.
Sunt citate două pasaje în favoarea acestei obiecții.
(1.) Rom. 1:4. “dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților.”
Traducerea “dovedit” înseamnă “determinat,” “desemnat.” Nu se referă la o nouă atribuire a titlului. Se spune doar că învierea lui Hristos arată clar că Hristos, Domnul nostru (v.5) este Fiul lui Dumnezeu. Învierea din morți este o dovadă de netăgăduit, a celui care a susținut constant că este Fiul lui Dumnezeu.
(2.) Pasajul celălalt din Fapte 13:32, 33. “Și noi vă aducem vestea aceasta bună că făgăduința făcută părinților noștri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: “Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.”
Dr. Charles Hodge spune: “Aici nu se face nici o referire la înviere. Veștile bune anunțate de apostol nu sunt despre înviere, ci despre venirea lui Mesia. Era promisiunea făcută părinților lor, pe care Dumnezeu a împlinit-o aducând în lume eliberatorul promis. Comparați Fapte 2:30; 3:22, 26; 7:37; în toate pasajele este folosit același cuvânt ‘ridicare’ se referă la venirea lui Hristos; cum se spune ‘Dumnezeu va ridica un profet, dintre voi.’ Cuvântul u este folosit niciodată ca referire absolută la înviere, ca în Fapte 2:32, unde se vorbește despre înviere în context. Traducătorii noștri au acoperit sensul prin împrumutul ‘s-a ridicat din nou,’ în loc de simplul ‘s-a ridicat,’ cum fac în alt loc.” Teolog. sis. 1, 475.
Revizuirea Canterbury scrie simplu “s-a ridicat,” omițând cuvântul “din nou.”
Ne putem baza replica la această obiecție pe negarea faptului că este vorba de filiație în legătură cu învierea. Dar putem admite că este așa, și totuși, doctrina Filiației eterne nu va fi afectată. Poate fi adevărat că numele poate fi dat omului Dumnezeu și cu toate acestea, toate învățăturile scripturale legate de eternitatea și natura filiației divine rămân adevărate. Adevărul este că ar fi mult mai greu să se stabilească pozitiv că titlul de Fiu al lui Dumnezeu a fost dat lui Hristos vreodată, ca o consecință la vreun eveniment legat de umanitatea Sa, decât că îi este dat în relațiile umane. Este clar din Scripturi că și aplicat acestei persoane divine datorită nașterii sale sau a învierii, nu este prima dată când i se atribuie, deoarece titlul îi este dat în legătură cu actul creației, și se spune că a fost înainte de toate lucrurile, creatorul lor, în care constă ei, fundația lumii, a cărei existență este perisabilă, în timp ce a Lui este eternă.
(3.) O altă obiecție este făcută de arieni și alții care neagă divinitatea lui Hristos și pretind că este o creatură. Ei susțin că titlul de Fiu al lui Dumnezeu a fost dat lui Hristos prin virtutea creației lui. Replica la această obiecție sunt învățăturile scripturale ce dovedesc divinitatea Fiului, mai ales că susțin că El este Domn și Dumnezeu și trebuie onorat, merită închinarea și El face toate actele divine ale creației, providența și răscumpărarea și are toate atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu, împreună cu egalitatea perfectă, asemănarea exactă, unitatea absolută și asemănarea naturii.
Pasajul din Col. 1:15, a fost folosit în sprijinul acestei obiecții; Hristos fiind numit “întâiul născut dintre creaturi.” Dar adevăratul sens este “întâiul născut din toată creația,” și este tradus astfel în Canterbury. Este un pasaj similar în Apoc. 3:14, unde Hristos se numește “începutul creației lui Dumnezeu.” Cuvântul tradus ca “început” înseamnă “origine.” Este folosit și pentru “locul dintâi, putere, suveranitate.” “Primul născut” din pasajul anterior este același cuvânt folosit în Evrei 1:6, și este tradus “întâi născut.” “Primul creat” ar fi fost diferit exprimat în greacă. Faptul că este un Fiu născut și nu o ființă creată și că nu se spune că a fost născut la timpul creației, ci înaintea ei, arată de fapt că generarea eternă a Fiului, care a avut loc înaintea tuturor lucrurilor, este menționată aici. O astfel de pre-existență este arătată în contextul Evrei, dar este afirmată direct în Coloseni.
III. TRIMITEREA DUHULUI
Relația Duhului în dumnezeire diferă de cea a Fiului. Este imposibil de arătat motivul. Scripturile nu oferă nici o informație asupra acestui punct. Vom arăta doar ce este menționat.
1. O distincție evidentă este între numele date celor două persoane. Una este numită Fiu, cealaltă Duh, p. 130, V. Aceste nume arată diferența, ele neschimbându-se între ele niciodată. Duhul nu este numit Fiu și Fiul nu este numit Duh niciodată. Aceste nume descriu persoane ce subzistă în aceeași esență divină, acest fapt fiind semnificativ pentru diferența unică dintre ei, în modul unei astfel de subzistențe. “pneuma,” care este desemnarea greacă originală, înseamnă duh, respirație, vânt și indică o anumită influență sau putere ce pornește de la Dumnezeu, nu impersonal, ci cu o relație personală în dumnezeire. Lucrarea Duhului în creație și în guvernarea lumii, în inspirarea scriitorilor sfinți, în conceperea miraculoasă și influența grațioasă asupra naturii umane a lui Hristos și în regenerarea și sanctificarea oamenilor lui Dumnezeu, îl arată ca pe o putere externă din dumnezeire, ce operează în lume.
2. Mai este arătată o distincție între aceste persoane, cu privire la modul de acțiune prin care pleacă de la Tatăl. Fiul este generat, Duhul pleacă. Relația Duhului divin cu Tatăl este exprimată de termenul “Plecare.” Este admis dacă este recunoscut ca un termen declarativ al unei plecări de la Tatăl, nu exclusiv al unei plecări a Fiului. Expresia se aplică Duhului pe autoritatea lui Hristos, care îl numește în Ioan 15:26, “Duhul adevărului, ce purcede de la Tatăl.” Dar Domnul nostru folosește un cuvânt similar pentru Sine, deși nu același, în Ioan 16:28, “Am venit de la Tatăl, în lume.” Discipolii folosesc acest ultim cuvânt în Ioan 16:30. Verbul din aceste două pasaje înseamnă “a ieșit,” și uneori “a ieșit,” și ultima semnificație este echivalentă cu celălalt verb, care la un timp diferit, apare în Ioan 15:26. Nu se poate susține deci o diferență a modului de operare, din termenul de “ieșire” a Duhului, față de cea a Fiului. Termenii aplicați ambilor sunt generali și nu pot exprima o diferență. Plecarea poate fi aplicată ambilor, Fiului și Duhului. Felul plecării Fiului este specific desemnat de generarea atribuită Lui. Cel al Duhului este arătat de numele dat Lui. El este suflarea lui Dumnezeu, exprimat în numele Lui de Domnul în seara învierii, când a suflat peste apostoli, spunând: “Primiți Duh Sfânt.” Ioan 20:22. Suflarea divină a Duhului de către Fiu. Acest lucru poate fi adevărat dacă Duhul iese de la Fiu și de la Tată.
Suflarea lui Dumnezeu este mai greu de interpretat și natura relației indicate astfel, este mai greu de înțeles decât generarea Fiului. În ambele, trebuie să acceptăm declarația revelată, separând cu atenție ideile nepotrivite cu actele lui Dumnezeu. Acestea exclud suflarea fizică, sau actul de a sufla, succesiv. Purcederea Duhului trebuie văzută ca pe o acțiune eternă, completă pentru că este perfectă și continuă, în sensul că nu se sfârșește.
Este potrivit să vedem pornirea acestor două persoane ca fiind indicată de numele date fiecăreia. Termenul “ieșire” poate fi potrivit numai pentru Duh, deoarece Duhul nu arată un mod de ieșire, ca și Fiul.
Prepoziția cu care sunt compuse verbele în aceste trei pasaje din Ioan, este aceeași și arată o ieșire din Dumnezeu. Acolo unde termenii “Duhul lui Dumnezeu” și “Duhul lui Hristos” apar, genitivul simplu este folosit fără prepoziție, dar aceeași prepoziție se găsește la genitivul lui Dumnezeu, în 1 Cor. 2:12 și Apoc. 11:11. În ultimul pasaj, probabil nu se referă la Duhul Sfânt. Procedura este deci din Dumnezeu, ceea ce arată că ieșirea și plecarea din, sunt ambele din natura divină și nu sunt limitate la o acțiune ce are loc când un ambasador este trimis de la un rege sau un om pleacă din prezența altuia.
3. Creștinismul vestic, în opoziție cu cel estic a menținut distincția dintre relațiile Fiului și a Duhului. Estul susține că pornirea Duhului este doar de la Tatăl, ca și generarea Fiului, dar vestul susține că este și de la Tată și de la Fiu.
Creștinii estici susțin că Scripturile declară pornirea de la Tatăl. Este adevărat, deoarece este un pasaj în Scriptură care vorbește despre ieșire (Ioan 15:26), limbajul fiind “care iese de la Tatăl.” Dar în 1 Cor. 2:12 Duhul este numit de la Dumnezeu, ceea ce poate însemna doar de la Tatăl, sau de la ambii. Duhul mai este numit și Duhul lui Isus (Fapte 16:7) și al lui Hristos, al Domnului, al Fiului (Gal. 4:6), și Duhul Tatălui și Duhul lui Dumnezeu. Domnul nostru a mai spus că va trimite Duhul. Mai mult, acțiunea lui Hristos, când a suflat peste apostoli și a spus Primiți Duh Sfânt (Ioan 20:22) este foarte semnificativă și indică ieșirea Duhului de la El. Vezi Fapte 16:7. Actul lui Hristos se poate să nu fi fost mai mult decât oferirea Duhului către apostoli, fără a ieși de la El. Suflarea care era simbolică, putea fi un act divin al Tatălui, de la care să iasă Duhul. De aici reiese că relația cu această plecare a Fiului este diferită de cea a Tatălui. Nu ar fi mai clar dacă Scriptura ar zice că Fiul sau Hristos trimite Duhul și dă Duhul, care este al Lui, dreptul de a-L da fiind al Lui, fie în esență, fie primit pentru lucrarea Sa ca Mesia, și Duhul trimis astfel, pornește de fapt de la Tatăl? În acest eveniment, Tatăl ar fi sursa procedurii și Fiul doar agentul care trimite. Nu se sugerează acest drept dat lui Mesia, de a trimite Duhul, prin declarația Sa “Dacă nu mă duc, Mângâietorul nu poate veni,” (Ioan 16:7) și prin limbajul “Duhul nu fusese dat deoarece Isus nu fusese glorificat.” Ioan 7:39.? Aceste puncte trebuie luate în considerare, admițându-se că Duhul iese și de la Fiu. Scripturile lasă o umbră de îndoială, pentru a interzice vreo afirmație. Dar dovezile preponderente sunt în favoarea purcederii și de la tată și de la Fiu.
IV. SUBORDONAREA ÎNTRE PERSOANE
Egalitatea absolută a acestor două persoane, ca Dumnezeu, a fost deja arătată, iar posibilitatea inferiorității cercetată. Sunt unele afirmații scripturale ce par să indice aceasta. Hristos a spus despre Sine, “Tată este mai mare decât Mne.” Ioan 14:28. El a mai spus că tatăl L-a trimis, dar comparat cu trimiterea apostolilor (Ioan 17:18) și declarația că a venit nu să facă voia Sa, ci a Celui care L-a trimis (Ioan 6:38); că a venit nu pentru Sine, (Ioan 7:28); că nu vorbește pentru Sine, ci ceea ce a poruncit Tatăl, (Ioan 12:49); că învățătura nu este a Sa, (Ioan 7:16); Că cuvântul auzit de ei, nu este al Lui, ci al tatălui, (Ioan 14:24); că a dat și a vorbit cuvintele spuse de Tatăl, (Ioan 8:26; 17:8); că tatăl i-a dat lucrarea, (Ioan 17:4); că nu poate face nimic de la El, ci ceea ce a văzut pe Tatăl făcând, (Ioan 5:19); că Tatăl este cu El și nu L-a lăsat singur, (Ioan 8:29); că tatăl L-a sfințit (Ioan 10:36). Petru îi spune lui Corneliu “Isus din Nazaret, pe care Dumnezeu L-a uns cu Duhul Sfânt și cu putere,” și că făcea fapte miraculoase pentru că “Dumnezeu era cu El.” (Fapte 10:38). Hristos a negat bunătatea oricui, în afară de cea a lui Dumnezeu (Mat. 19:17; Marcu 10:38; Luca 18:19), cât despre ziua judecății, a spus că “despre ziua și ora aceea nu știe nimeni, nici Fiul, ci numai Tatăl,” (Marcu 13:32, [“numai Tatăl,” Mat. 24:36]); și a sta la dreapta și la stânga Lui nu aparținea de El să le ofere, ci este al celor pentru care Tatăl a pregătit, (Mat. 20:23; Marcu 10:40). Ni se spune și despre rugăciunile pe care le înălța la Dumnezeu, “El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui,” (Evrei 5:7). Hristos mai vorbește despre puterea pe care o avea peste tot ce este pământesc, putere dată de Tatăl, (Ioan 17:2), iar Pavel, în Efes. 1:17, 20, spune despre El, “L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plinește totul în toți.” 19-22. În vreme ce se zice că Tatăl “i-a supus toate lucrurile,” “Dar când zice că totul I-a fost supus, se înțelege că în afară de Cel ce I-a supus totul,” (1 Cor. 15:27), apoi “În urmă, va veni sfârșitul, când El va da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire și orice p,” (v. 24); “Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,” v. 28. Climaxul acestor declarații este atins când aflăm că Pavel a spus nu doar că “Dumnezeu este capul lui Hristos,” (1 Cor. 11:3) și L-a numit pe Tatăl “Domnul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei” (Efes. 1:17); dar și Domnul nostru însuși i-a spus Mariei Magdalena “Tatăl Meu și Tatăl tău,” și “Dumnezeul Meu și Dumnezeul tău.” Ioan 20:17.
O examinare a acestora și a altor declarații similare din Scriptură, ne arată că nu sunt neconforme sub nici un aspect cu egalitatea perfectă a Persoanelor în ceea ce privește natura divină.
1. Aproape toate se referă la Hristos ca om, sau la Fiul în relațiile Lui cu natura Sa umană, sau la Mesia asigurând viața veșnică poporului Său și conducându-i, sau conducând universul și biserica.
2. Această explicație poate fi considerată de unii insuficientă pentru a explica deplin supunerea Fiului din 1 Cor. 15:28, sau măreția superioară atribuită Tatălui, în Ioan 14:28. Dacă este așa, suntem învățați despre inferioritatea unei singure persoane din Trinitate, față de altă persoană. Nimic nu indică faptul că ar fi vorba de unul din ei ca Dumnezeu, supus altuia, ca Dumnezeu sau dumnezeirea unuia supusă dumnezeirii altuia. Numai Fiul față de Tată și nu Dumnezeu Fiul față de Dumnezeu Tatăl. Subzistența fiecărei persoane în aceeași natură divină poate rămâne adevărată la fel ca și părtășia fiecăruia la ea, ceea ce îi face Dumnezeu în mod egal.
3. Inferioritatea personală, ce este făcută posibilă se datorează, fără îndoială, diferenței în modurile de subzistență din esența divină. Tatăl subzistă independent de voința sau de acțiunea altei persoane. El este Dumnezeu și atât, nu își are originea nicăieri, nu este născut, nu vine de nicăieri. Fiul are origine, filiația este voită, deși necesară, de către Tată și este născut și așa cum susține crezul atanasian este “foarte Dumnezeu” din “foarte Dumnezeu.” Duhul Sfânt are origine, dar nu este născut, dar iese de la Tatăl sau de la Tatăl și Fiul. Ieșirea Sa este voită și El este la fel “foarte Dumnezeu” din “foarte Dumnezeu.” În acest mod de subzistență, inferioritatea Fiului față de Tată și a Duhului față de tată și Fiu, se poate spune că există. Fără nici o superioritate ca Dumnezeu, Tatăl , pote fi zis că este mai mare decât Fiul, datorită relațiilor personale din Trinitate.
4. Dar mai este o subordonare a lucrării sau a rangului, arătată mai clar. În virtutea ei, Tatăl trimite Fiul și Tatăl și Fiul trimit Duhul. Aceasta există între persoane egale în natură și relație. Este probabil ca, în Dumnezeu, subordonarea oficială să se bazeze pe cea a relațiilor personale. Corespunde exact cu relațiile persoanelor de la care a rezultat probabil subordonarea oficială în lucrare, și mai ales în răscumpărare.
Ordinea acestei subordonări este clar aparentă din numele scripturale și declarațiile despre relații. Tatăl este primul, fără dubiu, Fiul, al doilea, iar Duhul Sfânt este al treilea. Acesta este rangul lor și datorită modului de subzistență și a ordinii. De aceea sunt menționați în această ordine, Primul, al Doilea, al Treilea, în Trinitate.
V. “LOCUIREA PERSOANELOR”
“Esența dumnezeirii fiind comună mai multor persoane, au o inteligență comună, o voință și o putere comune. În Dumnezeu, nu sunt trei inteligențe, trei voințe și trei eficiențe. Cei trei sunt un Dumnezeu, au o voință și o minte. Această uniune intimă a fost exprimată în biserica greacă prin cuvântul ‘perichoresis,’ explicat în latină cu termenii existentia, inhabitatio, ș intercommunio. Acesti termeni trebuiau să exprime faptele scripturale că Fiul este în Tatăl și Tatăl este în Fiu; unde este Tatăl, este și Fiul și Duhul; ce face Unul, fac toți.
“Aeastă uniune intimă, comuniune și locuire a persoanelor în Trinitate, este motivul pentru care peste tot în Scriptură și instinctiv, de către toți creștinii, Dumnezeu este Dumnezeu, adresat ca Persoană, în consistență perfectă cu tripla personalitate a dumnezeirii. Putem, și ne rugăm separat fiecărei persoane, și ne rugăm lui Dumnezeu, ca Dumnezeu; deoarece cele trei persoane sunt un Dumnezeu; una nu doar în substanță, ci în cunoaștere, voință și putere. Să așteptăm ca noi, care nu putem înțelege nimic, să înțelegem aceste mistere ale dumnezeirii, este nerezonabil. Dar, ca și în celelalte sfere, trebuie să credem ceea ce nu înțelegem, ca să putem crede că Dumnezeu S-a revelat în Cuvântul Său cu privire la Sine, deși nu Îl înțelegem perfect.” Charles Hodge, Tel. Sis., vol. 1, pp. 461-462.
