de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 14 – TRINITATEA
Doctrina biblică despre trinitate este stabilită în partea abstractă a principiilor seminarului teologic baptist sudic cu următoarele cuvinte (Art. III.): “Dumnezeu ne este revelat ca Tată, Fiu și Duh Sfânt, fiecare cu atribute personale distincte, ar fără o diviziune a naturii, a esenței sau a ființei.”
Unicitatea acestei definiții este că ea este doar o declarație a faptelor revelate în Scriptură, în timp ce include orice punct implicat în doctrina Trinității susținută de ortodoxie. Nu este adăugat nimic la faptele scripturale, dar expunerea completă a acestor cuvinte despre doctrină arată că a fost corect formulată din ceea ce a revelat Dumnezeu însuși. Numai El poate ști și descoperi ce este, deci trebuie să Îi acceptăm declarațiile, oricât de misterioasă și de neînțeles ar fi revelația.
Această definiție sugerează o metodă de tratament prin care, în simplitatea cea mai mare și scripturalitate, se poate obține întregul adevăr cu privire la acest subiect important.
I. RELAȚIA TATĂ – FIU
Dumnezeu ne este revelat ca Tată; nu doar în sens general, în care este chemat Tatăl creației, iar aceasta este numită fii Săi; nici ca Tată al fiilor Lui adoptați în Hristos Isus; ci Tatăl ca relație specială dintre El și o altă persoană numită de Scriptură Unicul Fiu. Sunt mai multe pasaje biblice ce revelează acest lucru.
1. Partea în care Hristos se adresează cu Tată lui Dumnezeu Mat. 11:25, 26; Marcu 14:36; Luca 10:21; 22:42 ; 23:34, 46; Ioa 12:26, 27, 28 ; 17:1, 5, 11, 24, 25.
2. Partea în care Hristos vorbește despre Tatăl Lui, nu al nostru, care este menționat doar în rugăciunea Tatăl nostru, în care îi învață pe discipoli cum să se roage. Mat. 10:32, 33 ; 15:13; 16:17; 18:10, 19; 20:23 ; 24:36; 25:34; 26:29, 39, 42, 53; Luca 2:49; 22:29; 24:49; Ioan 5:17, 43; 6:32; 8:19, 38, 49, 54; 10:18, 25, 29, 30, 32, 37; 12:26; 14:7, 20, 21, 23; 15:1, 8, 10, 15, 23; 20:17; Apoc. 2:27; 3:5.
3. Partea în care Se spune că Tatăl trimite sau dă pe Fiul.
Aceasta nu include multe pasaje în care se spune că Hristos este trimis, ci doar cele în care este menționat ca fiind trimis de Tatăl. Ioan 3:16, 17; 5:37; 6:37-40, 57; 8:16-19; 10:36 ; Ioan 12:45, 49 ; 14:24 ; 17:18; 20:21.
4. A patra parte reprezintă Tatăl care îl cunoaște și Îl iubește pe Fiul. Mat. 11:27; Luca 10:22; Ioan 3:35; 5:20.
5. Partea în care se spune despre Tată și Fiu că sunt conlucrători, sau în care Tatăl este martorul lucrărilor Fiului. Ioan 5:17; 10:25, 32, 36, 37, 38.
6. Partea în care Tatăl îl onorează pe Fiu. Ioan 3:35; 5:23, 25, 26, 27.
7. Partea în care unicitatea relației este arătată de termeni ca
(1.) ” Fiul Meu preaiubit;” limbajul este puternic, “Fiul Meu preaiubit.” Mat. 3:17; 17:5; Marcu 1:11; Luca 3:22; 2 Pet. 1: 17.
(2.) ” Singurul Fiu.” Ioan 1:14, 18; 3: 16, 18; 1 Ioan 4:9.
(3.) ” Fiul Lui.” Rom.8:32. În legătură cu aceasta trebuie să ne amintim că în Ioan 5: 18, acuzația adusă de evrei a fost că “L-a numit pe Dumnezeu tată, făcându-se egal cu El.”
8. Declarația că numai Fiul L-s văzut și cunoscut și revelat pe Tatăl arată unicitatea acestei relații. Ioan 1:18; 14:6-11; 17:25, 26.
9. Aceeași unicitate este arătată de maniera în care Hristos vorbește despre lucrările pe care le face. Discursul din ziua sabatului, după ce a vindecat un om la Betesda. Ioan 5:19-31, 36, 37; Ioan 14:10, 11.
II. Tatăl ESTE DUMNEZEU
Relația arătată mai sus este una purtată de Hristos către Dumnezeu suprem. El este Cel numit Dumnezeu de Scripturi în adevăratul sens al cuvântului, al cărui Fu este Hristos.
1. Sunt pasaje care expres îl numesc pe Hristos “Fiul lui Dumnezeu.” Sunt omise cele în care numele este dat de diavoli sau de centurion sau în orice alt mod în care autoritatea învățăturilor inspirate poate să nu fie însușită.
Marcu 1:1 ; Luca 1:35; Ioan 5:25; 10:36; 11:27; Fapte 9:20; Gal. 4:4; 1 Ioan 4:15; 5:5, 20, 21.
2. Sunt pasaje în care epitetul “Dumnezeu” este atribuit Tatălui în relație.
Ioan 1:18; 3:16, 17; 6:18 ; Rom. 1:1-4; 8:31, 32; 2 Pet. 1:17; 1 Ioan 4:9, 10; 2 Ioan 3.
III. ACEST FIU ESTE DUMNEZEU
1. Este numit Dumnezeu în mod expres. Nu este negat faptul că acest epitet, ca cel de Domn, este aplicat în sens inferior altora. Folosirea acestor titluri nu dovedește că cel căruia îi sunt atribuite are o natură divină. Dar modul în care sunt aplicate la Hristos și frecvența aplicării, devine împreună cu alte dovezi prezentate, o dovadă incontestabilă că El, ca și Tatăl, este Dumnezeu adevărat. Dacă nu ar fi atribuite lui Hristos în Scriptură, absența lor este intenționată pentru a arunca îndoiala asupra altor dovezi. Mat. 1:23; Ioan 1:1; 20:28; Rom. 9:5; Titus 1:3; Evrei. 1:8.
Mai sus sunt omise. Fapte 20:28; 1 Tim. 3:16; și 1 Ioan 5:20. Un studiu exegetic al acestor pasaje va arăta , chiar cu textul criticilor recente, că se coroborează doctrina că Hristos este Dumnezeu.
2. Hristos este numit Domn. Acest titlu este folosit și în NT și în VT chiar mai general decât cel de Dumnezeu. O examinare a textelor citate aici va arăta că i se aplică. Mat. 12:8; 22:41-45; Marcu 2:28; Luca 6:46; 20:41-44; Ioan 13:13, 14; Fapte 10:36 ; Rom. 14:9; 1 Cor. 2:8; Gal. 1:3; 6:18; Fil. 2:11; 2 Tes. 2:16; Jude 4; Apoc. 17:14; 19:13, 16.
3. Este obiectul unic al închinării. Închinarea dată lui nu este respectul plin de reverență oferit regilor și autorităților, ci acest fel de închinare a fost refuzat de apostoli cu oroare, deoarece erau oameni (Fapte 14:13-15), și împotriva căreia Ioan și chiar Îngerul (Apoc 19:10; 22:9) au protestat. Toate cazurile de închinare sunt omise aici, chiar și cel al înțelepților (Mat. 2:2, 11) în care închinarea divină a avut loc. Mat. 14:33; Luca 24:52; Fapte 7:59, 60; 2 Cor. 12:8, 9; Fil. 2:10; Evrei. 1:6; Apoc. 5:8-14; 7:9-12.
4. Trebuie onorat egal cu Tatăl. Ioan 5: 23.
5. Relația Lui cu Tatăl este una de identitate și unitate. Ioan 1:18; 5:17-19; 8:16, 19; 10:30; 12:44, 45; 14:7-11; 15:24; Evrei. 1:3; Col. 1:15, 19; 2:9; 1 Ioan 2:23, 24.
6. Sunt cunoscuți unul cu celălalt. Mat. 11:27; Luca 10:22; Ioan 1:18; 6:46; 10:15.
7. El este creatorul tuturor lucrurilor. Ioan 1:3, 10; 1 Cor. 8:6; Col. 1:16; Evrei 1:10.
8. El ține și păstrează toate lucrurile. Col. 1:17; Evrei 1:3.
9. El este manifestarea Ființei Divine în lume. Ioan 1:10, 14, 18; 14:8-11; 16:28-30; Col. 1:15; 1 Tim. 3:16; 1 Ioan 1:2.
10. El este mai mare decât alții; decât Moise, David, Solomon, Iona, Ioan Botezătorul, mai mare decât toate ființele inteligente din univers. Mat. 3:11; 12:41,42; Marcu 12:37; Luca 11:31,32; Ioan 1:17; Efes. 1:21; Fil. 2:9; Evrei 1:4,5; 3:3; 1 Pet. 3:22.
11, El este sursa tuturor ființelor spirituale.
(a) El dă Duhul Sfânt. Luca 24:49; Ioan 16:7; 20:22; Fapte 2:33.
(b) Iartă păcatele Marcu 2:5-10; Luca 5:20-24; 7:47-49; Fapte 5:31.
(c) Oferă pace. Ioan 14:27; 16:33. Este numit Dumnezeul păcii. Rom. 15:33; 16:20; 2 Cor. 13:11; Fil. 4:9; 1 Tes. 5:23; Evrei 13:20.
(d) El dă lumina. Ioan 1:4, 7, 8, 9; 8:12; 9:5; 12:35, 46; 1 Ioan 1:5-7; Apoc. 21:23.
(e) El dă credința. Luca 17:5; Evrei 12:2.
(f) Oferă viață eternă. Ioan 17: 2.
(g) El conferă darurile spirituale bisericii. Efes. 4:8-13.
12. Atributele necomunicabile ale lui Dumnezeu îi sunt atribuite
(a) Existența în Sine. Are putere asupra vieții Sale. Ioan 2:19; 10:17, 18. Are viață în El ca și Tatăl. Ioan 5:26.
(b) Eternitatea existenței. Ioan 1:1, 2; 17:5, 24; Evrei 1:8, 10-12; 1 Ioan 1:2.
(c) Omnisciența. Mat. 9:4; 12:25; Marcu 2:8; Luca 6:8; 9:47; 10:22; Ioan 1:48; 2:24,25; 10:15; 16:30; 21:17; Col. 2:3; Apoc. 2:23.
(d) Omniprezența. Mat. 18:20; 28:20; Ioan 3:13; Efes. 1:23.
(e) Omnipotența. Mat. 28:18; Luca 21:15; Ioan 1:3; 10:18; 1 Cor. l:24; Efes. l:22; Fil1.3:21; Col. 2:10; Apoc. 1:18.
(f) Imutabilitatea. Evrei 1:11, 12; 13:8.
13. Judecata lumii îi este încredințată. Mat. 16:27; 24:30; 25:31; Ioan 5:22, 27; Fapte 10:42; 17:31; Rom. 2:16; 14:10; 2 Cor. 5:10; 2 Tim.4:1.
14. Egalitatea absolută cu Tatăl îi este atribuită. Acest fapt arată că unitatea și identitatea nu este a voinței ci a naturii și numele și închinarea și atributele lui Dumnezeu nu Îi sunt date decât pentru că El este Dumnezeu addevărat.
(a) Egalitate în lucrări. Ioan 5:17-23.
(b) Egalitate în cunoaștere. Luca 10:22; Ioan 10:15.
(c) Egalitate în natură. Ioan 5:18; 10:33; Fil. 2:6; Col. 2:9; Evrei. 1:3.
Se va vedea din cele ce urmează că Scripturile ne învață despre existența lui Dumnezeu din relația personală Tată – Fiu, ambii fiind Dumnezeu. Nu s-a făcut nici o referire la VT ca dovadă a divinității lui Hristos. NT este sursa cea mai naturală deoarece conține revelarea scopului lui Dumnezeu, prin trimiterea Fiului în lume și ne arată clar natura Sa și relația cu Tatăl. Care este natura relației dintre Tată și Fiu vom vedea ulterior. Ceea ce spune VT despre Hristos va fi prezentat. Rămâne de arătat că
IV. TATĂL ȘI FIUL AU ATRIBUTE PERSONALE DISTINCTE
Acest lucru reiese din modul în care Scriptura vorbește despre ei.
Folosirea numelui Tatălui și Fiului arată o relație între două persoane. Personalitatea separată este arătată de faptul că le sunt atribuite fiecăruia atribute de caracter, ca dragostea, ura, bunătatea, mila, adevărul și dreptatea, ce pot fi exercitate doar de persoane. Nu se poate spune că dragostea poate fi exercitată decât prin relație personală distinctă, din partea lui Hristos spre Tatăl, Ioan 14:31; și din partea Tatălui spre Fiu, Ioan 3:35; 5:20; 10:17; 17:24. Trebuie să fie două persoane, una care trimite și una care primește, una care dă și una care primește, una care învață și una care este învățată, una care arată și una care percepe, una care primește puterea și alta care o dă; una care este numită oglindirea slavei Lui și întipărirea Ființei Lui, , Evrei 1:3, și celălalt nu a socotit ca un câștig să fie deopotrivă cu Dumnezeu. Fil 2:6.
Deci avem aici nu un Dumnezeu care se manifestă uneori ca Tată, uneori ca Fiu; ci o distincție de persoane în Dumnezeire, în care există o relație personală între Tată și Fiu, cu individualitatea și personalitatea distinctă.
V. DUHUL SFÂNT ESTE O PERSOANĂ
Scripturile desemnează în termeni similari a treia personalitate din Dumnezeire. Este numit Spirti, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, Duhul, Duhul Domnului, Duhul lui Hristos, Duhul Slavei, Duhul harului, Duhul cunoștinței și al adevărului, Duhul consilier, Duhul temerii de Domnul, Duhul promis, Duhul adevărului, Duh de înțelepciune. Hristos L-a numit Mângâietorul și un alt mângâietor.
Duhul divin, numit astfel, trebuie să fie ori o putere sau influență a lui Dumnezeu, ori o persoană distinctă în Dumnezeire. Nu poate fi doar o parte spirituală a lui Dumnezeu, ca la om, deoarece Dumnezeu nu este format din trup și duh, datorită imaterialității. Nu este nici o parte a naturii Lui spirituale, cum se face distincția la om între minte și spirit sau suflet și spirit. Simplicitatea lui Dumnezeu face imposibil acest lucru. Deci fie că Dumnezeu își exercită puterea sau influența , fie că este o Persoană în Dumnezeire. Examinarea Scripturii arată ultima variantă.
1. Dovezile acțiunii personale arată că Duhul nu este o putere sau o influență de la Dumnezeu, ci este Dumnezeu sau o persoană divină.
(1.) Scripturile vorbesc despre Duh ca fiind activ. Gen. 1:2; Mat. 3:16; Fapte 8:39.
Limbajul în aceste pasaje poate fi antropomorfic, dar activitatea este reală.
(2.) declară că Duhul instruiește și învață. Luca 12:12; Ioan 14:26; 16:8, 13, 14; Fapte 10:19; 1 Cor. 12:3.
(3.) Este martorul lui Hristos. Ioan 15:26.
(4.) Martorul credincioșilor că ei sunt copiii lui Dumnezeu. Rom. 8:16; 2 Cor. 1:22; 5:5; Efes. 1:13, 14; 4:30.
(5.) Conduce fii lui Dumnezeu. Rom. 8:14.
(6.) Locuiește în ei, ca prezența lui Dumnezeu. Ioan 14:16, 17; Rom. 8:9, 11; 1 Cor. 3:16, 17; 6:19.
(7.) Este îndurerat. Efes. 4: 30.
(8.) Anania este acuzat că L-a mințit. Fapte 5: 3.
(9.) Blasfemia împotriva Lui este un păcat de neiertat. Mat. 12:31, 32.
(10.) Poate fi respins de oameni. Fapte 7:51.
(11.) Poate fi supărat. Isa. 63:10.
(12.) Se luptă cu ei. Gen. 6:3.
(13.) Inspiră oamenii. Fapte 2:4; 8:29; 13:2; 15:28; 2 Pet. 1:21.
(14.) intermediază pentru ei. Rom. 8:26, 27.
(15.) Oferă daruri oamenilor. 1 Cor. 12:4-11.
În toate aceste cazuri există activitatea personală, gândire și sentiment. Acestea nu pot fi aplicabile doar unei puteri sau influențe. Întrebarea este dacă această persoană este Dumnezeu, distinct de orice pluralitate de relații personale sau este o altă personalitate a naturii divine.
2. Scripturile arată că este persoană separată de Tatăl și Fiul.
(1.) este declarat că pornește de la Tatăl. Ioan 15:26. O ființă personală ce pornește de la o persoană, nu poate fi acea persoană. Date fiind dovezile de mai sus, acest Spirit este o persoană.
(2.) Este dat sau trimis de Tatăl. Ioan 14:16, 26; Fapte 5:32, și de Fiu, Ioan 15:26; 16:7; Fapte 2:33. Ceea ce e trimis nu poate fi identic cu cel ce trimite.
(3.) Este numit spiritul Tatălui. Efes. 3:16; spiritul lui Hristos și al Fiului. Rom. 8:9; Gal. 4:6, 2 Tes. 2:8.
(4.) Se spune că Fiul trimite Duhul de la Tatăl. Ioan 15:26; și Tatăl trimite Duhul Fiului. Gal. 4:6.
(5.) Duhul este distinct de Tată și de Fiu în pasaje care îi conectează direct unii cu alții. Mat. 3:16, 17; 28:19; Ioan 14:26; 15:26; 16:13; Fapte 2:33; Efes. 2:18; 1 Cor. 12:4-6; 2 Cor. 13:14; 1 Pet. 1:2.
(6.) Personalitatea Duhului susținută din “folosirea pronumelor personal în relație cu el,” de Dr.Charles Hodge, teolog sis. Vol. I, p. 524. Nu numai că pronumele personale sunt folosite de Duh și din Duh, dar este o plecare de la regula gramaticală la folosirea unui pronume masculin în legătură cu un substantiv neutru, cu excepția cazului în care masculinul este garantat de faptul că persoana la care se face referire este un el.
VI. DUHUL SFÂNT ESTE DUMNEZEU
Scripturile identifică Duhul cu Dumnezeul suprem încât stabilirea personalității lui admite imediat divinitatea lui esențială. În cazul Trinității, dovada necesară personalității Duhului este punctul principal, cum la Fiu este divinitatea. Dovezile abundente ale divinității Duhului sunt :
1. Unde este numit Duhul lui Dumnezeu și Duhul Domnului și Domnul îl numește Duhul Meu. Sunt concludente ca și în cazul divinității lui Hristos când este numit Fiul lui Dumnezeu. Titlul de Duhul lui Dumnezeu și Duhul Domnului sunt folosite de 25 de ori fiecare în Biblie. Duhul Meu cu referire la spiritul lui Dumnezeu în Gen. 6:3; Prov. 1:23; Isa. 44:3; 59:21 ; Ezec. 36:27; 39:29; Ioel 2:28; Hagai 2:5; Zah. 4:6.; Mat. 12:18; Fapte 2:17, 18.
2. Scriitorii NT declară că anumite lucruri atribuite în VT lui Iehova, în NT sunt atribuite Duhului. Comparați Fapte 28:25-27 cu Evrei 3:7-9, cu Isaia 6:9, cu Evrei 9:8, cu Ex. 25:1, și 30:10.
3. Scriitorii sacrii ai VT erau mesagerii lui Dumnezeu și vorbeau pentru El, totuși influența prin care au devenit așa este numită în NT, Duhul Sfânt. Comparați Luca 1:70 cu 2 Petru 1:21; 2 Tim. 3:16, și Evrei 1:1 cu 1 Petru 1:11; Ier. 31:31, 33, 34, cu Evrei 10:15-17.
4. Crearea lumii este atribuită Duhului. Gen. 1: 2; Iov 26:13; Ps. 104:30.
5. Cercetează și cunoaște și cunoaște lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. 1Cor. 2:10.
6. este omniprezent. Ps. 139:7-10, și omniscient. Ps. 139:11; 1 Cor. 2:10.
7. Divinitatea Duhului este dovedită de influența asupra lui Hristos. Fiind arătat că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, legătura Duhului cu Hristos, chiar dacă doar în natura Lui umană, este o dovadă convingătoare că Duhul este Dumnezeu, nu doar o putere, ci o persoană.
(1.) Nașterea sa. Mat. 1:18, 20; Luca 1:31-35.
(2.) influențele mentale și spirituale din partea Duhului erau prevestite. Isa. 11:2, Isa 61:1.
(a) Au fost împlinite la botezul Său. Mat. 3:16; Ioan 1:33.
(b) Când a fost ispitit în pustie. Mat. 4:1; Marcu 1:12.
(c) În predicare. Luca 4:14, 18-21.
(d) În alungarea demonilor. Mat. 12:28.
(3.) Influența spirituală nu avea măsură. Ioan 3:34.
8. Locuirea Duhului în copii lui Dumnezeu îi face Temple ale lui Dumnezeu. Comparați 1 Cor. 3:16, și 6:19 cu 2 Cor. 6:16, și Efes. 2:22.
9. Duhul este numit Dumnezeu în cazul lui Anania și Safira. Fapte 5:3, 4, 9.
VII. CEI TREI REVELAȚI DISTINCT
Dovezile scripturale ale personalității și divinității Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt au fost tratate, acum să observăm câteva pasaje dn Scriptură în care cei Trei sunt revelați distinct. (V. 2, (5), p. 132.)
1. La botezul lui Hristos sunt văzuți Fiul, care fusese botezat și Duhul lui Dumnezeu coborând ca porumbel, iar din cer de la Tatăl și nu de la Duhul, care este distinct de Tatăl aici, se aude o voce care spune “acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.” Mat. 3: 17.
2. O altă distincție clară este în limbajul li Hristos, Mat. 28:19, unde poruncește botezul în numele Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Acest act al botezului implică divinitatea și personalitatea celor Trei, deoarece este un act de închinare dat numai lui Dumnezeu; este proferarea credinței în Dumnezeu și dreptatea Lui, este un legământ al fidelității, pe care Dumnezeu a promis că nu îl va împărtăși cu nimeni altul.
3. În ultimul discurs al Domnului, promite să trimită Mângâietorul, Duhul Sfânt de la Tatăl, Duhul adevărului de la Tatăl. Fiul trimite, Duhul este trimis și Duhul pleacă de la Tatăl. Este numit Cel pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu. Vezi Ioan 14:26, și 15:26.
4. Pavel se referă la cei Trei în Corinteni, un Duh, Un Domn, un Dumnezeu. 1 Cor. 12: 4-6.
5. Binecuvântarea cu care încheie Pavel epistola a doua către Corinteni prezintă unit dar separat Treimea; sunt implicate anumite binecuvântări dar nici o distincție de rang la cei Trei de la care sunt cerute. Proeminența este dată mai degrabă Fiului decât Tatălui.
VIII. CEI TREI SUNT UN DUMNEZEU
Cei Trei sunt revelați fără a li se împărți natura, esența sau ființa. Nu se intenționează vreo distincție între ei. Sunt aproape la fel. Dar există distincții. Prin natură se referă la acel caracter peculiar al ființei care o face diferită. Vorbim de natura divină, de natura angelică, de natura umană, de natura brută; Prin esență se referă la unicitatea naturii ce constituie ceea ce este necesar existenței, și în absența acestei esențe nu putem spune că natura există. Luați din natura umană ceea ce este esențial și nu mai este natură umană. Ființa este esența oricărei naturi ce devine existență în acea natură. În Dumnezeu, natura și esența trebuie să fie identice, deoarece totul în natura lui Dumnezeu este necesar existenței Lui, și în consecință, natura nu poate fi nici mai mare și nici mai mică decât esența, trebuie să fie la fel. Nici ființa nu poate fi separată de natura și esența lui Dumnezeu, deși nu este identică cu ele. Necesitatea existenței actuale este ceva inerent naturii sale. Nu există o natură fără a implica existența unei persoane în ea.
Când se afirmă că nu există diviziunea naturii, esenței, ființei, înseamnă că este un singur Dumnezeu; că natura divină este astfel încât nu poate fi multiplicată, divizată, distribuită, la fel cum nici Dumnezeu nu poate fi divizat în omniprezența Lui. Natura divină este posedată de toate persoanele Trinității, nici unul neavând o natură divină separată, toți subzistă într-o singură Natură Divină, comună, altfel, cele trei persoane ar fi trei dumnezei. În acea natură divină, calitatea esențială nu este divizată în relația ei cu persoanele prin natură. Altfel ar fi trei părți separate ale naturii divine. Dar nu este așa, identitatea naturii și a esenței în Dumnezeu este manifestă. Scripturile declară că este un singur Dumnezeu. În Dumnezeu este doar o ființă divină, deoarece este doar o esență și o natură divină. Numai unul poate avea actualitatea existenței. Pluralitatea de persoane nu este negată de unitatea naturii și a esenței sau de existența unei ființe ce nu este identică cu natura, fapt real despre toate naturile, create sau necreate. Treimea persoanelor nu distruge unitatea naturii sau a esenței și deci nici cea a Ființei lui Dumnezeu.
Scripturile ne învață unitatea lui Dumnezeu explicit și accentuat. Nu este nici o îndoială în legătură cu unicitatea exclusivă a lui Dumnezeu. Dar ne învață și că sunt trei persoane divine. Această învățătură ciudată, cu două laturi este exprimată prin cuvântul Trinitate. Revelația pentru noi nu este despre trinitatea sau treimea dumnezeirii, nici triplicitatea care este compusă și ar fi contrară simplicității lui Dumnezeu, nici manifestarea unei singure persoane în trei forme, ceea ce este opus individualității revelate a persoanelor; ci este exprimată de cuvântul Trinitate, care este declarativ, nu a trei și a trei-unu. Acest cuvânt nu se află în Scriptură, dar nu este o obiecție când doctrina exprimată de el este atât de clară.
