de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 13 – DECRETELE LUI DUMNEZEU
Decretele lui Dumnezeu se pot defini ca fiind drepte, înțelepte și cu scop sfânt sau plan prin care El determină etern și în Sine toate lucrurile care pot avea loc.
I. Acest scop sau plan este drept, înțelept și sfânt. Deoarece este format de Dumnezeu trebuie să aibă caracterul Lui. Natura Lui interzice ca altceva să pornească de la El. Deși ceea ce permite poate fi prostesc, ne-sfânt sau păcătos, aceste caracteristici îi aparțin datorită altora; în vreme ce voința, scopul sau planul Lui continuă a fi drept, înțelept și sfânt.
Trebuie să ne amintim mereu acest fapt.
1. Deoarece pe baza ignoranței omului trebuie să fie multe în legătură cu acest subiect, ce nu poate fi înțeles; deoarece (1.) cunoștințele finite ale omului nu pot cuprinde natura și modul, motivele voinței și acțiunea Dumnezeului infinit, (2.) datorită dificultății împăcării dintre agentul liber și responsabilitatea omului, cu cunoașterea preexistentă și scopul lui Dumnezeu, (3.) datorită perplexităților ce apar din existența păcatului într-o lume planificată, creată și guvernată de un Dumnezeu atotputernic, înțelept și sfânt.
2. Același fapt nu ar trebui uitat, datorită corupției naturale a inimii umane, care o face (1.) să se revolte împotriva suveranității lui Dumnezeu, (2.) să caute adăpost de pedeapsa pentru păcat (3.) se străduiește să găsească scuze pentru a continua la fel.
Este deci datoria noastră să, (1.) căutăm să învățăm toate faptele făcute cunoscute de rațiune și revelație, (2.) le acceptăm, (3.) le recunoaștem ca mărturie a lui Dumnezeu, (4.) admitem că cunoștințele noastre sunt imperfecte, (5.) credem că informațiile ulterioare vor îndepărta dificultățile, (6.) să refuzi pe baza dificultăților să respingi ceea ce Dumnezeu ne-a învățat, și (7.) între toate, să credem că oricare ar fi acea învățătură, trebuie să se afle în acord cu dreptatea, înțelepciunea și perfecțiunea sântă, deoarece este Dumnezeu cel din care se afirmă aceste lucruri.
II. Aceste decrete sunt definite bine a fi planul sau scopul lui Dumnezeu.
Termenul ”decret” este pretabil de înțelegere greșită și obiecții, deoarece sugerează ideea de edict sau de determinare compulsorie. ”Scopul” a fost sugerat ca termen mai potrivit. ”Plan” va fi folosit uneori când este mai potrivit. Doar folosirea acestor uvinte vor lua de la mulți unele dificultăți și prejudicii care îi determină să nu accepte această doctrină. Ei percep faptul că în creație, în prezervare și în guvernarea lumii, Dumnezeu trebuie să fii avut un plan și acesta trebuie să fi fost drept, înțelept și sfânt, având grijă și de slava Sa și de fericirea creaturilor Sale. Ei recunosc că un om fără scop, fără țintă, mai ales în chestiuni importante, și care nu poate sau nu vrea să dezvolte mijloacele prin care să își ducă la bun sfârșit scopul său, nu are înțelepciune și capacitate și este nedemn de natura sa. În consecință, ei cred repede și admit că cu cât este mai de înțeles și mai definit planul lui Dumnezeu, cu atât este mai demn de înțelepciune infinită. Într-adevăr sunt obligați la concluzi că Dumnezeu nu poate fi ceea ce este, fără a-și forma un astfel de scop sau plan.
III. Un astfel de plan sau scop al lui Dumnezeu trebuie să fi fost format etern și în Sine.
1. Probabil că a fost un scop etern, deoarece singurul mod de existență al lui Dumnezeu, așa cum s-a dovedit, este etern și deci, gândurile Lui și scopul și planul trebuie să fie eterne. Faptul că cunoașterea Sa este infinită și nu poate fi crescută interzice formarea de planuri în timp, care devenindu-i cunoscute, adaugă la acea cunoaștere. Trebuie să ne amintim că planul trebuie să preceadă executarea, dar când timpul a început cu acea execuție, planul probabil că nu a fost format î timp și trebuie să fie etern.
2. La fel, a fost format în Sine. El nu a trebuit să meargă fără Sine, fie din impulsul care a dus la aceasta, fie din cunoașterea din care a fost conceput. El avea toată cunoașterea, și despre prezent și despre posibilitate, toată înțelepciunea cu privire la finalitatea cea mai bună și la mijloace, toată puterea să execute ceea ce a creat cu sau fără folosirea mijloacelor secundare, și voința liberă de a alege din toate lanurile posibile și mijloacele posibil, ceea ce vrea și impulsul care l-a mișcat a existat doar în acea cunoaștere și voință.
IV. Prin acest plan sau scop Dumnezeu a determinat toate lucrurile incluse în el.
Aceasta este adevărat, chiar dacă toate lucrurile nu au fost cuprinse astfel.
Să spunem minimul, toate părțile lui ca și întregul, îi erau cunoscute. Dar această cunoștință, independent de orice decret, determină, marchează și fixează natura, limitele, timpul, secvența și relația fiecăreia cu întregul și cu toate părțile. Lucrurile știute de Dumnezeu ca viitoare, trebuie cu siguranță să fie viitoare. O determinare sau decret care să le împlinească și chiar existența lor actuală nu le face mai sigure.
Dar de când cunoașterea lui Dumnezeu despre viitorul evenimentelor, cu excepția cunoașterii scopului Lui, cauzează sau le permite să aibă loc? Cunoașterea viitorului evenimentelor, asupra căruia cineva are controlul absolut, este rezultatul scopului Său nu a cauzei. Și așa cum Dumnezeu are controlul absolut asupra tuturor lucrurilor, cunoașterea Lui despre ființa lor trebuie să înceapă din scopul Lui ca ele să fie. Nu poate fi doar percepția naturii lor, deoarece El le dă natura, și în determinarea de a o da, determină ce va fi și astfel determină efectele cauzate de acea natură. Nici din cunoașterea relațiilor mutuale susținute de evenimentele sau ființele externe, deoarece El este cel care stabilește aceste relații pentru îndeplinirea scopurilor proprii. A spune că această natură și aceste relații sunt din Dumnezeu și nu din scopul Lui este foarte fatal, deoarece ar implica ideea că ele își au originea într-o necesitate a naturii lui Dumnezeu, datorită căreia El le oferă existența fără voia Lui și chiar împotriva voii Lui. Numai în acest fel se poate spune despre Dumnezeu că cunoaște dar nu planifică. Cunoașterea Lui reiese din natura Lui și din ceea ce natura Lui îl determină să facă și nu din cunoașterea scopului Lui și a voinței Lui implicată în acel scop. Doar aceste fapte vor face cunoscut cu siguranță ce va avea loc, fără a baza această cunoaștere pe scopul Său; dar va fi nu doar distructiv pentru liberul Lui arbitru, ci și din natura necesității, va face ca evenimentele externe să fie eterne și va preveni existența timpului și relația lucrurilor cu timpul.
V. Acest plan, sau scop include toate lucrurile care vor avea loc; nu doar unele, ci toate; nu toate în general, ci fiecare în particular.
Sunt atât de întrețesute aceste lucruri încât lipsa unui scop la unul din ele ar implica lisa scopului la multe altele, la toate celelalte conectate în gradul cel mai mic cu cel care nu a avut scop.
Acest fapt este evident adevărat cu privire la toate evenimentele subsecvente; dar este la fel de adevărat și pentru cele antecedente, deoarece aceste evenimente antecedente au fost stabilite cu o putere cauzatoare eficientă, legată de efectele lor. Dumnezeu cunoaște existența acestei puteri; El a poruncit și a dat de fapt această putere. El cunoaște și ce efecte va avea ea. Cu această cunoaștere, Dumnezeu trebuie deci fie să le permită să aibă loc, datorită scopului Lui cu privire la rezultat, fie le va reține sau le opri sau va accelera acțiunea lor, ca să schimbe efectul. În fiecare caz, El are un scop, fie să aibă loc, fie să permită și astfel, scopul Lui se extinde asupra tuturor lucrurilor. Orice limitare a scopului Lui implică limitarea cunoștinței Lui și acest lucru nu poate fi adevărat deoarece El este omniscient.
Atât de mare este forța aceasta încât toți admit faptul că în universul mecanic și chiar în controlarea animalelor mici, ea este adevărată. Dar liberul arbitru din om și alți agenți morali și raționali se presupune că oprește scopul lui Dumnezeu sau voința Lui sau toate lucrurile ce se referă la ele. Se spune că astfel de scopuri îndepărtează acel liber arbitru și responsabilitatea aferentă.
Scripturile recunosc și liberul arbitru și suveranitatea lui Dumnezeu și responsabilitatea omului. Conștiința ne asigură de cea din urmă. Natura lui Dumnezeu, așa cum a fost arătată, dovedește suveranitatea Lui. Biblia nu încearcă să împace aceste două lucruri. Pavel refuză chiar să discute acest subiect, spunând “cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” Rom. 9:20. Cele două fapte sunt clar descoperite. Nu pot fi contradictorii, trebuie să se împace. Este dovedit că noi nu putem găsi armonia dintre ele, datorită ignoranței noastre și a capacității limitate și nu putem dovedi nici că nu sunt adevărate. Este sigur că oricare ar fi influența lui Dumnezeu sau permisiunea Lui pentru asigurarea împlinirii scopurilor Lui, El acționează întotdeauna în conformitate cu natura și mai ales cu legile minții conferite omului. Este adevărat că acțiunea Lui este în deplin acord cu dreptatea și bunăvoința, care sunt atribute esențiale ale lui Dumnezeu.
Acționând pe baza credinței că scopul lui Dumnezeu, care își împlinește voința în creaturile raționale, nu se potrivește cu liberul lor arbitru, mai multe clase de teologi au prezentat teorii opuse doctrinei scripturale.
1. Teoria cea mai obiectată este cea a socinienilor, care neagă faptul că Dumnezeu poate știi ce va alege un agent liber sau ce va face, înainte ca el să acționeze sau să voiască. Ei susțin că voința este, în momentul alegerii ei, într-un echilibru perfect, încât nu există tendințe în nici o direcție care să prevină libertatea absolută de a alege. Deci nici o cunoaștere a voinței sau a circumstanțelor care înconjoară acțiunea nu vor permite nimănui să spună înainte ca ea să aibă loc, care va fi alegerea. Actul deci, este nedeterminat și nedeterminabil, până la voința liberului arbitru. Nu poate fi cunoscut mai înainte nici măcar de Dumnezeu
Obiecțiile la această teorie sunt evidente.
(1.) Se bazează pe un concept greșit despre natura liberului arbitru; deoarece presupune fiecare act al voinței ca fiind o alegere arbitrară. Dar astfel de alegeri arbitrare nu se găsesc nici la Dumnezeu. Cu privire la om, știm din experiență că voința lui este influențată de motive. Este atât de guvernată de natura omului și de influențe încât și noi putem prevedea voința și acțiunile omului în multe cazuri, și eșuăm doar datorită cunoașterii noastre limitate. Dumnezeu care este omniscient nu poate greși în a cunoaște tot ce afectează decizia și care va fi decizia.
(2.) Această teorie se opune și independenței lui Dumnezeu. Presupune că El a creat ființe cu o astfel de natură încât voința și acțiunile Lui depind de ale lor și El trebuie să aștepte decizia lor acolo unde ea va influența viitorul, înainte ca El să știe sau să planifice ce va face.
(3.) Această teorie se opune omniscienței lui Dumnezeu. Pune o limită expresă omniscienței, declarând limitarea cunoașterii lui Dumnezeu, așa încât El să nu cunoască decizia creaturilor Lui mai dinainte. Dar această ignoranță implică ignorarea tuturor lucrurilor viitoare cu care ar fi conectată. Într-o lume locuită de agenți liberi, aceasta nu ar juca un rol minor în ceea ce are loc.
(4.) Se opune menționărilor biblice despre previziunile lui Dumnezeu, sau faptele rele ale unor anumiți oameni. Vezi Faraon Ex. 7:3, 4; Hazael, 2 Regi 8:13; Iuda, Mat. 26:21; Petru, Mat. 26:34.
(5.) Se opune puterii de a forma obiceiuri, ceea ce este o chestiune de experiență universală. Astfel de obiceiuri, atunci când sunt cunoscute, constituie o sursă de informare pe baza căreia se poate prevesti ce va face un om. Cunoașterea perfectă a obiceiurilor cuiva și a influențelor asigură infailibilitatea predicțiilor alegerilor lui. Dumnezeu are această cunoaștere perfectă și dacă nu poate ști dinainte decizia, este pentru că nu este adevărat că obiceiurile pot fi formate, ceea ce, conform legii obiceiului, va influența și va controla.
2. Unii arminieni au avansat o altă teorie ce susține că Dumnezeu nu cunoaște acțiunile oamenilor, nu pentru că nu le știe, ci pentru că așa alege El.
(1.) Dacă ar fi adevărat nu ar da libertate mai mare voinței decât declarația ortodoxă.
Deși această teorie îl onorează pe Dumnezeu mai mult decât prima, este inferioară cu privire la obiectul pentru care este introdusă. Dacă voința viitoare aste atât de nederminată încât nici Dumnezeu nu o știe, atunci acel viitor se află în controlul total al agentului liber și el va fi liber. Voința lui va fi în echilibru perfect cu actul alegerii. Nici un motiv nu ar influența acea alegere. Ar fi arbitrar.
Dar a doua teorie nu are acest avantaj, deoarece nu presupune condiția echilibrului. În a pretinde că Dumnezeu alege să nu știe ceea ce ar putea ști dacă ar vrea, înseamnă admiterea acelorași circumstanțe și condiții și motiv pe care Dumnezeu le-ar ști dacă ar alege. Dar aici nu este nici un echilibru. Certitudinea a ceea ce va avea loc este la fel de fixă ca și când e știută de Dumnezeu. Nu cunoașterea Lui despre aceste lucruri și despre rezultatul lor în actul voinței face sigur ce va fi. Ci faptul că aceste lucruri sunt ce sunt face posibilă cunoașterea Lui. Dacă El decide să permită ceea ce percepe cunoașterea Sa, evenimentul nu este mai sigur datorită acelei cunoașteri. Deci, cât privesc decretele permisive ale lui Dumnezeu, această teorie nu este mai avantajoasă decât cea a Scripturii.
Același lucru este adevărat și cu privire la decretele efective ale lui Dumnezeu, deoarece pentru că Dumnezeu alege să nu cunoască rezultatul nu previne influențarea rezultatului. Pentru că un om nu cunoaște decizia dată de un judecător la tribunal și nu alege pentru că nu este potrivit să ascundă de judecător decizia lui, deci nu se va opri de la folosirea tuturor argumentelor pentru a influența judecătorul. Nu este nici un motiv pentru care Dumnezeu, în ignorarea viitoarei decizii, nu ar putea influența tot ce este posibil, dacă i-ar fi cunoscută decizia. El poate influența ceea ce este corect și bine, în circumstanțele date. El ar putea face acest lucru doar î conformitate cu natura creaturilor sale, în conformitate strictă cu legile minții umane. Se poate deci afirma că e adevărat, chiar sub decretele Lui eficiente, când cunoaște rezultatul, creaturile Lui sunt lăsate libere, ca și cum rezultatul nu i-ar fi cunoscut.
(2.) Obiecția principală la această teorie este că se bazează pe o concepție greșită a relației voinței lui Dumnezeu cu natura Sa. Voința nu conferă atribute naturii Sale, nici nu le controlează, ci ea este influențată de ele. Dumnezeu cunoaște toate lucrurile nu pentru că alege să cunoască, ci pentru că are cunoașterea infinită, din natura Sa, cunoaștere despre toate lucrurile sigure sau posibile. Dacă prin voința Sa s-ar putea abține de la cunoaștere, Și-ar schimba natura. Ca și cum vorbim de un om care alege să nu vadă cu ochii deschiși anumite obiecte, la fel este cu Dumnezeu care alege să nu știe nimic posibil sau sigur.
3. Apoi este teoria comună arminiană. Anume că Dumnezeu cunoaște toate lucrurile care vor avea loc, dar nu le decretă pe toate, ci doar pe unele. Deciziile agenților liberi sunt între acele lucruri pe care El nu le decretă.
(1.) Această teorie nu este în acord cu Biblia. Acest lucru va fi arătat prin pasajele biblice ce vor fi oferite ca dovadă a diferitelor puncte implicate în teoria calvinistă.
(2.) a doua obiecție se găsește în faptul că această teorie nu asigură libertatea deciziei agenților liberi, ceea ce este motivul major al obiecțiilor la decretele lui Dumnezeu cu privire la ei.
Dacă decretarea unor astfel de decizii înseamnă cauzarea lor, atunci este adevărat că Dumnezeu nu decretă toate lucrurile; deoarece în timp ce El cauzează unele din ele, pe altele le decretă doar permisiv. De aici obiecția la cuvântul “decret,” și sugestia anterioară a cuvintelor “scop” sau “plan.”
Dar dacă Dumnezeu știe că un eveniment va avea loc și îl poate preveni și nu o face, este evident că scopul este ca el să aibă loc și îl face parte a planului.
Cunoașterea Lui despre viitorul unui eveniment asigură scopul care îl va cauza. Această cunoaștere este perfectă și infailibilă. Ceea ce cunoaște că va avea loc, trebuie să aibă loc. Altfel El cunoaște un lucru ca fiind viitor, care nu va avea loc. Cunoașterea este deci falsă. El va fi înșelat. A presupune deci că El cunoaște cu siguranță, când nu este siguranță, înseamnă negarea cunoașterii Lui infinite și reducerea teoriei la una sau alta.
(3.) Această teorie nu asigură relația lui Dumnezeu cu actul liber al omului și nici nu îndepărtează influența decretelor Lui.
Decretul lui de a permite este la fel de ascuns de creaturile Sale ca și cunoașterea Lui că ele vor acționa în acel fel și nu are nici o influență asupra lor.
Singurul avantaj aparent este că Dumnezeu se presupune că nu interferează cu liberul lor arbitru pentru a le distruge responsabilitatea. Dar am văzut că cunoașterea evenimentului este la fel de eficientă în asigurarea și influențarea agentului liber, în ce privește permisivitatea, ca orice alt decret, scop sau plan al lui Dumnezeu. Doar când decretul este efectiv și introduce mijloacele îndeplinirii sale, liberul arbitru este afectat. În acest caz, Dumnezeu nu distruge liberul arbitru, deși influențează rezultatul. Și arminieii și calviniștii susțin faptul că Dumnezeu este activ în influențarea plină de har a oamenilor. Ambii susțin că Dumnezeu este plin de milă și drept. Calviniștii nu merg mai departe și nici arminienii, ambii negând că Dumnezeu duce oamenii spre decizii greșite și fapte rele. Ambele părți sunt de acord cu privire la natura acțiunii lui Dumnezeu asupra liberului arbitru. Dar teoria arminiană, cu privire la preștiința fără scop și afirmația că preștiința este totul la Dumnezeu sunt contrare relațiilor voinței lui Dumnezeu cu cunoașterea Sa și cu declarațiile scripturale despre aceste decrete ale lui Dumnezeu; evenimentul rămânând sigur, dar presupunându-se influențarea voinței creaturii, și există și dificultatea împăcării agentului liber și a responsabilității consecvente cu certitudinea inevitabilă a evenimentului.
Dificultatea principală legată de doctrina decretelor apare din existența păcatului. Conform acelei doctrine, păcatul nu a apărut accidental, ci a fost parte a planului și scopului lui Dumnezeu. Dificultatea este admisă. Dispensația lui Dumnezeu este înconjurată în această privință de nori și întuneric.
Declarația următoare poate fi făcută:
(1.) a fi parte a planului lui Dumnezeu nu conferă mai multă dificultate decât preștiința fără exercitarea puterii de prevenire.
(2.) în mijlocul întunericului, Dumnezeu este în controlul păcatului, încât să îl facă să lucreze spre slava Sa și binele creaturilor Sale.
(3.) Putem fi siguri de dreptatea, înțelepciunea și bunătatea lui Dumnezeu.
(4.) Nu putem vedea cum se putea preveni intrarea păcatului în lume, mai ales cu creația și natura morală a ființelor, cu voință liberă, dar totuși supuse greșelii, deoarece sunt numai biete creaturi; nimeni nu îi poate nega lui Dumnezeu dreptul de a ne testa fără influența care ajută creaturile să persevereze în sfințenie. Dar ceea ce Dumnezeu permite nu afectează în nici un caz caracterul Său pur și sfânt.
Autoritatea scripturală a doctrinei decretelor apare din următoarele referințe din Hodge, p, 205-213:
1. decretele lui Dumnezeu sunt eterne. Fapte 15:18; Efes. 1:4; 3:11; 1 Pet. 1:20; 2 Tes. 2:13; 2 Tim. 1:9; 1 Cor. 2:7.
2. Sunt imutabile. Ps. 33:11; Isa. 46:9.
3. Cuprind toate evenimentele.
(1.) Scripturile afirmă despre tot sistemul acest lucru, sistem îmbrățișat în general, în decretele divine. Dan. 4:34, 35; Fapte 17:26; Efes 1:11.
(2.) Afirmă același eveniment fortuit. Prov. 16:33; Mat. 10:29, 30.
(3.) Despre acțiunea liberă a oamenilor. Efes. 2:10, 11; Fil. 2:13.
(4.) acțiunile rele ale oamenilor. Fapte 2:23; 4:27, 28; 13:29; 1 Pet. 2:8; Iuda 4; Apoc. 17:17. Istoria lui Iosif, comparați Gen. 37:28, cu Gen. 45:7, 8, și Gen. 50:20. Vezi și Ps. 17:13, 14; Isa. 10:5, 15.
4. Decretele lui Dumnezeu nu sunt condiționate. Ps. 33:11; Prov. 19:21; Isa. 14:24, 27 ; 46:10; Rom. 9:11.
5. Sunt suverane. Isa. 40:13, 14; Dan. 4:35; Mat. 11:25, 26; Rom. 9:11, 15-18; Efes. 1:5, 11.
6. Includ mijloacele. Efes. 1:4; 2 Tes. 2:13; 1 Pet. 1:2.
7. Determină acțiunile libere ale oamenilor. Fapte 4:27, 28 ; Efes. 2:10.
8. Dumnezeu lucrează în oameni credința și supunerea necesare salvării. Efes. 2:8 ; Fil. 2:13; 2 Tim. 2:25.
9. Decretul face evenimentul sigur. Mat. 16:21; Luca 18:31-33; 24:46; Fapte 2:23; 13:29; 1 Cor. 11:19.
10. În vreme ce Dumnezeu a decretat actele libere ale oamenilor, actorii nu au fost mai puțin responsabili. Gen. 50:20; Fapte 2:23; 3:18; 4:27, 28.
