de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 12 – VOINȚA LUI DUMNEZEU
Prin voința lui Dumnezeu se înțelege acea putere inerentă naturii Sale, prin care alege și face scopuri pentru o finalitate sau obiect sau determină existența lor.
I. Este evident că Dumnezeu trebuie să aibă această putere
1. deoarece este un atribut al personalității. O ființă conștientă, personală nu poate exista fără voință. Fiecare dovadă pe care o avem despre existența personală a lui Dumnezeu, este o dovadă a faptului că El trebuie să aibă voință.
2. Voința este și o perfecțiune și trebuie găsită în ființa perfectă.
3. Dumnezeu cel absolut independent, care este nu este controlat sau dependent de nici o ființă sau lucru, trebuie să aibă voință, care determină faptele Lui.
4. Nu poate fi separată de posesia puterii și a înțelepciunii văzute în creația universului și în toate faptele exterioare ale lui Dumnezeu, deoarece fără ea, lucrurile create de înțelepciune și executate de putere nu ar putea avea ființă.
5. Este esențial pentru suveranitatea cu care conduce universul, deoarece voința este elementul în care constă suveranitatea.
6. Fără ea nu ar fi nici o existență, nici chiar a lui Dumnezeu.
II. Obiectele acestei voințe sunt ființe ce există și evenimente ce au loc.
1. Dumnezeu trebuie să aibă voință pentru propria Lui existență și natură. Acestea sunt obiecte ale dorinței supreme. Excelența infinită a acestei naturi, care furnizează un obiect vrednic de dragostea mulțumită, nu poate fi contemplat fără o dorință infinită corespunzătoare ca acesta să existe și să fie ce este.
Voința astfel exercitată nu este cauzală, așa cum este față de toate celelalte obiecte. Nu conferă existență lui Dumnezeu, nici nu îi face natura ceea ce este, ci din contră, este pentru că Dumnezeu există și are o astfel de natură, încât trebuie să voiască acest lucru.
2. Voința lui Dumnezeu mai este exercitată în stabilirea și menținerea relațiilor personale revelate nouă ca existând în dumnezeire. Prin voința Tatălui alege pe Fiul, și prin voința Tatălui și Fiului, Duhul Sfânt acționează. Acțiunea voinței aici este cauzală, deși aceste relații sunt eterne și sunt caracteristice Trinității. Sunt rezultatele activității divine și ca efecte, trebuie să își găsească ultima cauză în voința care mișcă acțiunea. Faptul că este o voință divină și o acțiune, nu poate fi nici o prioritate de timp în voința de a acționa, nu interzice relația cauzală care datorită eternității lui Dumnezeu trebuie să facă cauza și efectul co-eterne în El.
3. O altă expunere a voinței în ființa divină este conectată cu dragostea mutuală a persoanelor divine una față de cealaltă. Această dragoste începe de la aceste persoane ca o formă de activitate eternă și este voită de fiecare până la exercitarea infinită.
4. Voința lui Dumnezeu este cunoscută mai deplin creaturilor Lui, în activitatea Sa externă din creație. Aceasta a venit în existență prin cuvântul puterii Lui. El a voit și s-a făcut. Fără acea voință, nu ar fi avut loc. Văzut ca întreg, ori în părți, universul prezintă peste tot urma voinței Creatorului. Acelei voințe i se datorează nu doar existența materială, ci și cea spirituală.
5. Voința lui Dumnezeu se mai manifestă în grija providențială și guvernarea universului. În crearea sa, El a stabilit legi, mecanice și spirituale, prin care este reglat. Dar El nu Și-a retras prezența și puterea în călăuzirea continuă și în păstrare; ci dezvoltă continuu, prin ea și în ea, scopul etern.
6. În afacerile omenești, voința lui Dumnezeu este expusă distinct în lucrarea de răscumpărare. Să admitem ca fiind o adevărată lucrare a lui Dumnezeu și imediat apar dovezile unei finalități, obținute prin acte frecvente de călăuzire și interpunere în care se concentrează și culminează întregul scop al activității exterioare a lui Dumnezeu. Voința lui Dumnezeu este văzută ca forța motrice a înțelepciunii Lui și puterea executivă în realizarea unui scop măreț de care sunt legate indisolubil alte acte și voințe.
III. Se ridică o întrebare dacă această voință a lui Dumnezeu acționează necesar sau liber.
S-a răspuns că voința Lui este exercitată și necesar și liber, conform cu obiectul acelei voințe.
1. Se spune că voința Lui este necesară, natura Lui sfântă și caracterul și relațiile personale din Trinitate. Acest limbaj poate fi admis, dacă este purtat în minte, anume că necesitatea declarată aici nu este una a sorții și nici una forțată din exterior. Orice se dorește a se exprima trebuie să fie deplin consistent cu factorul liber al lui Dumnezeu. Este o necesitate ce apare din natura Lui, datorită căreia, astfel trebuie să fie voia lui Dumnezeu, încât să aibă voință pentru Sine, pentru existența Sa și relațiile Persoanelor din Trinitate. Astfel fiind natura necesității, ar fi mai bine să o exprimăm într-un mod în care să se indice sursa și să se prevină înțelegerea greșită. Cuvântul ”natural” este de ajuns, dacă nu era ambiguitatea din folosința comună; în consecință se sugerează termenul ”esențial”, ca fiind expresiv pentru toată necesitatea și în același timp pentru toată libertatea care trebuie să însoțească un act de voință care vine din însăși esența sau natura lui Dumnezeu.
2. Cât despre toți ceilalți în afara Sa, Dumnezeu are o voință liberă, fie că voința Lui este cu privire la existența lor sau la modul de existență sau la acțiunile lor sau la evenimentele care le influențează sau le controlează. El are voința Lui proprie, nu a altuia. El alege ce și pe cine va crea, timpul, locul și circumstanțele în care va plasa creaturile. El marchează calea pentru toate creaturile inteligente. Le folosește pentru scopul Său. Deși le dă libertatea de voință, voința lor este supusă Lui și cu acțiunile lor sunt coordonate de ea. Dacă aceasta este făcută cu atâta înțelepciune și în concordanță cu naturile lor, pentru a păstra în ei conștiința și convingerea puterii alegerii contrare și a responsabilității depline pentru ceea ce aleg și fac.
Când se spune că Dumnezeu voiește liber nu se înțelege că nici o influență nu se exercită asupra voinței Sale. Se dorește doar negarea faptului că voința Lui este influențată din exterior. În acțiunile Sale exterioare și interioare, este guvernat de propria Lui natură. Acea natură și acea voință trebuie mereu să se afle în unison. Fiind infinit de înțelept, la fel și voința și acțiunea Lui trebuie direcționate spre finalități înțelepte, în folosul mijloacelor înțelepte. Dreptatea Lui infinită interzice ca El să voiască sau să facă ceva contrar dreptății celei mai stricte. Dumnezeul adevărului trebuie să aibă scopuri conforme cu adevărul și credincioșia. Dragostea Sa, care este o caracteristică a lui Dumnezeu, interzice ca voința Lui să fie altfel decât binevoitoare față de toți; asigurând fericirea inocenților și chiar față de cei vinovați, când este consecventă cu dreptatea Sa. Sfințenia naturii Sale face esențial, ca toate perfecțiunile, în armonie perfectă, să fie implicate în acea sfințenie, și deci trebuie găsită în orice scop creat de El, și în orice acțiune prin care se împlinesc scopurile Lui. Deci, când se spune că Dumnezeu voiește liber în toate situațiile externe, nu se neagă că este guvernat de natura Sa în toate aspectele, în care acea natură trebuie să afecteze voința.
Dar chiar în voința formată astfel, Dumnezeu nu voiește liber, în sensul voinței arbitrare. El n u este indiferent cu privire la ceea ce o să facă. Aici este alegere, nu alegere arbitrară. Sunt motive percepute de El, care Îl fac să aleagă o finalitate în loc de alta, și un set de mijloace spre acea finalitate, preferabil altora. În fiecare caz este un motiv dominant, nu neapărat dependent de propria lui forță sau putere, ci bazat pe simplul fapt că, în mijlocul finalurilor numeroase și al metodelor cunoscute Lui prin infinita Lui cunoaștere, acest motiv duce la această finalitate și aceste metode Îl mulțumesc. Însăși natura alegerii în orice ființă inteligentă și liberă face aceasta să fie metoda voinței Lui. Nu este nimic în natura Dumnezeului omniscient și plin de scopuri care să interzică această metodă a voinței Lui. Concepția noastră despre Dumnezeu în acest aspect nu poate fi incorectă, deși ca în toate cazurile în care încercăm să ajungem la perfecțiunile lui Dumnezeu prin cele recunoscute în om, această concepție poate fi foarte inadecvată.
IV. Discuția întrebării anterioare arată cât de mult omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, în ceea ce privește voința. Sugerează proprietatea de a sublinia punctele similare și nesimilare dintre voința omului și cea a lui Dumnezeu.
1. Unele similarități pot fi menționate.
(1.) În om, voința este elementul în care există suveranitatea; deci și în Dumnezeu.
(2.) În om, voința depinde de înțelegere, adică este exercitată, toate celelalte lucruri fiind egale, în concordanță cu dictatele ei; deci și în Dumnezeu.
(3.) În om, voința este esențial influențată de natura lui; deci și în Dumnezeu.
(4.) În om, voința este controlată de motivul dominant, care este cel mai puternic, deoarece îl mulțumește; deci și la Dumnezeu
2. Dar sunt și diferențe între aceste voințe.
(1.) Dumnezeu niciodată nu voiește ceea ce nu poate să facă; omul o face des.
(2.) În Dumnezeu voința nu este niciodată influențată din exterior; la este adesea.
Prin controlul exterior omului nu ne referim la obligația fizică prin care omul acționează împotriva voinței lui; ci acele influențe externe legitime din partea persoanelor, circumstanțelor și evenimentelor, care fac oamenii să aleagă liber, în concordanță cu legile minții.
(3.) La Dumnezeu, motivul dominant nu este numai cel mai plăcut, ci și cel mai bun; la om este doar cel mai plăcut, dar nu cel mai rezonabil, sau corect, sau care duce la fericire; ci adesea exact contrariul.
(4.) La Dumnezeu este o singură voință sau scop, care înțelege toate finalitățile și mijloacele; El nu voiește în acte succesive sau momente succesive, ci simultan și etern; omul voiește succesiv, o voință urmează alteia și voința unui om adesea urmează faptelor și voințelor altora.
(5.) Voința lui Dumnezeu se împlinește întotdeauna; cea a omului este adesea înfrântă.
(6.) Dumnezeu nu-Și schimbă niciodată voința, nici nu percepe vreun motiv pentru schimbare; omul se schimbă des, din capriciu sau datorită informațiilor noi sau pentru că vede importanța unei vieți mai bune, sau se lasă dus de pasiune spre ceva mai rău.
V. Diferite distincții cu privire la voința lui Dumnezeu au fost subliniate, unele fiind corecte, sau cel puțin admisibile, iar altele fiind incorecte și demne de obiecții.
Lista următoare este dată de Turretine la întrebările 15 și 16 din a treia carte. Declarațiile făcute sunt luate în principal din această discuție.
1. Distincțiile corecte.
(1.) Prima distincție este între voința decretivă și cea perceptivă a lui Dumnezeu.
Prin voința decretivă se înțelege acea voință a lui Dumnezeu prin care decretă sau are un scop, care va avea loc fie că o va împlini El însuși efectiv, fie cauzal ori va permite să aibă loc prin voința creaturilor Lui. În ambele cazuri El a determinat, a avut un scop, a decretat fie să facă să aibă loc, fie să determine cauzal, fie să permită să aibă loc.
Prin voința perceptivă ne referim la ceea ce El a prescris ca alții să facă. Așa sunt legile sub care plasează creaturile sau îndatoririle pe care li le dă. Este regula datoriei.
Voința decretivă trebuie întotdeauna împlinită; cea perceptivă poate fi ocolită și poate rămâne neîmplinită.
(2.) Aproape corespunzător cu această primă distincție este alta în voința eudokia, și euarestia. Prima a fost luată din latină, a doua din greacă. Și aceste cuvinte grecești sunt scripturale. Prima diviziune a fost făcută în legătură cu scopul de a face; a doua cu plăcerea de a face sau dorința de a face, sau de a vedea făcut un lucru. Dar cele două corespund în sensul că voința lui eudokia, ca la un decret, cuprinde ceea ce va fi împlinit cu siguranță, iar cea a euarestia este ca un precept ce cuprinde ceea ce îi place lui Dumnezeu ca creaturile Sale să facă.
Nu trebuie să se presupună că datorită sensului eudokia, (plăcere bună), voința dercretivă, exprimată prin acest cuvânt este limitată la acele voințe ale lui Dumnezeu, în care fericirea și binecuvântarea omului sunt implicate. Se referă la rău pentru unii și bine pentru alții, când Hristos a folosit termenul spunând ” Da, Tată, Te laud, pentru că așa ai găsit Tu cu cale!” Mat. 11:26. Voința decretivă a lui Dumnezeu, oricare ar fi efectul ei asupra creaturilor, îl mulțumește pe Dumnezeu.
(3.) O a treia distincție este între voința lui signum și cea a lui beneplacitum.
Prin beneplacitum se referă la o voință a lui Dumnezeu care este limitată la El, până când o face cunoscută prin revelație sau prin eveniment. Orice voință astfel făcută devine signum. Manifest, acestea pot diferi sub mai multe aspecte.
Dacă voința lui beneplacitum este limitată, așa cum ar trebui să fie, la voința decretivă a lui Dumnezeu, va fi mai largă și mai îngustă decât signum; mai largă pentru că nu a fost revelată voința decretivă a lui Dumnezeu; mai îngustă pentru că voința lui signum trebuie extinsă până la voința perceptivă a lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu o prescrie ca îndatorire dar nu determină încă să aibă loc. În unele cazuri, Dumnezeu poruncește și aceste porunci sunt reguli, și deci parte a voinței lui perceptive, și deci și parte a voinței lui signum, supunere față de care dorește de fapt să o prevină. Astfel i-a poruncit lui Avraam prin voința signum să îl jertfească pe Isaac, ceea ce pentru slujitorul Lui a fost o datorie, dar prin voința beneplacitum, nu numai că nu a avut un scop din acea jertfă, dar avea de gând să intervină să o prevină.
(4.) O a patra distincție este între voința secretă și cea revelată a lui Dumnezeu. Turretine spune ”Prima este menționată adesea ca voința de a decreta, care este ascunsă în Dumnezeu; ultima este voința preceptului, care este revelată și descoperită în Lege și în Evanghelie. Baza ei este căutată în Deut. 29:29: ‘Lucrurile ascunse Sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite Sunt ale noastre și ale copiilor noștri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele legii acesteia.” Prima se numește un abis adânc. Ps. 36:6; Rom. 11:33, 34. Ultima este accesibilă tuturor, nici nu este departe de noi. Deut. 30:14; Rom. 10:8. Aceasta are ca obiect toate acele lucruri pe care Dumnezeu ori le va permite, ori le va efectua și pe care dorește să le facă cu privire la fiecare om și care sunt deci absolute și fixe, fără excepție. Ultima se referă la acele lucruri care sunt o îndatorire pentru noi și care sunt condiționate. Prima este adesea făcută, ultima este adesea încălcată.
2. Distincții incorecte:
(1.) Cea a voinței antecedente și consecvente.
Prin aceasta nu se referă la o voință sau decret care îl precede pe altul în ordinea logică în mintea divină sau în executarea ei de către Dumnezeu, ca creația omului, înainte de răscumpărarea lui; nici nu se referă la voința preceptului, care constă în îndatorirea prescrisă, urmată de o alta cu consecințele, răsplată sau pedeapsă. Dacă era așa, distincția ar primi obiecții nu doar pentru neclaritate în transferul către Dumnezeu a unor astfel de metode ale acțiunii noastre, sau pentru conceptul logic, care aparține acelei succesiuni din faptele noastre și voința care nu poate exista în Dumnezeu. Ar fi același fel de declarație greșită de care se fac vinovați teologii ortodocși, când sub forma sublapsarianismului sau a supralapsarianismului încearcă să pună înainte ordinul decretelor lui Dumnezeu. Într-o formă în care această distincție este greșit făcută, se susține că o voință consecventă lui Dumnezeu apare după ce El vede rezultatele uneia anterioare sau antecedente; alta, încât El formează o voință particulară, care afectează mai ales omul individual, urmând voinței generale sau dispoziției de a căuta fericirea creaturilor Sale sau de a prescrie o cale prin care acea fericire să fie asigurată.
Există multe obiecții la distincția dintre voința antecedentă și cea consecventă, în aceste forme.
(a.) Admite succesiunea în decretele lui Dumnezeu și le face multe, când de fapt este una singură.
(b.) Le face temporale, când ele sunt veșnice.
(c.) Turretine susține că astfel de voințe contrare ar exista în Dumnezeu, care în același timp și voiește un lucru și nu îl voiește.
(d.) El mai declară că voința antecedentă poate fi doar o dorință (velleitas), și nu o voință (voluntas.)
(e.) El sugerează că astfel, independența lui Dumnezeu va fi luată, deoarece trebuie să aștepte ca omul să aibă voința și să acționeze, înainte ca El să aibă voința.
(2.) O a doua distincție incorectă este între voința eficace și cea ineficientă a lui Dumnezeu.
Această distincție ar fi admisibilă dacă prin voință eficace se înțelege cea a decretului, și prin cea ineficientă să se înțeleagă cea a preceptului. Dar așa cum au fost prezentați, ambii termeni se aplică voinței decretului. Turretine obiectează aplicației, în primul rând ”deoarece scriptura mărturisește că scopul lui Dumnezeu este imutabil și nu se poate opune voinței Lui. Isa. 46:10; Rom. 9:19; dar dacă nu se poate opune, El cu siguranță va perfecta ceea ce intenționează; doi, voința ineficientă nu poate fi atribuită lui Dumnezeu, decât dacă El este acuzat fie de ignoranță, că nu știa că evenimentul va avea loc, sau de neputință, deoarece nu a putut produce scopul; în ultimul rând, aceleași motive care dovedesc că voințele antecedentă și consecventă nu sunt permise sunt dovada împotriva eficientului și ineficientului.
(3.) A treia distincție incorectă este cea a absolutului și a condiționalului.
Dacă prin voința condițională se înțeleg condiții atașate la voința perceptivă a lui Dumnezeu, prin promisiunile și amenințările date ca să oblige la datorie, nu ar fi nici o obiecție. Dar obiectul celor care o prezintă este de a o aplica la voința decretivă și de a presupune că Dumnezeu, în scopul Lui, determină sub anumite condiții că va face ceva, ce nu va face dacă acele condiții eșuează. . Dacă aceste condiții eșuează sau nu se presupune că Dumnezeu nu știe, sau dacă știe, ser presupune că nu are un scop format dacă să permită sau nu sau dacă să le împlinească sau nu. Scopurile lui Dumnezeu formate astfel, nu sunt deci decrete absolute, așa cum sunt cele cu privire la ceea ce va avea loc în mod absolut și sigur, ci sunt condiționale, bazate pe o condiție antecedentă, care trebuie mai întâi să aibă loc.
Această distincție este introdusă pentru a arăta cum poate Dumnezeu să facă un decret absolut în legătură cu salvarea omenirii în general, și totuși nu în particular. El decretă absolut salvarea în general a tuturor celor care cred. Dar salvarea fiecăruia este decretată doar pe baza condiției ca el să creadă. Dacă acea credință va fi exercitată sau nu, nu este determinat de Dumnezeu. Și nici nu îi este cunoscut în ceea ce privește implicarea în vreun scop creat de El.
Așa este teoria și scopul acestei distincții. Obiecțiile prezentate împotriva celorlalte două distincții incorecte sunt făcute împotriva ei pe drept.
