de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 11 – DREPTATEA LUI DUMNEZEU
Prin dreptate se face referință la acea corectitudine a caracterului care duce la tratarea altora în strictă concordanță cu ceea ce merită.
Dreptatea lui Dumnezeu nu diferă sub nici un aspect de atributele Lui așa cum sunt văzute de ființele raționale; cu excepția că dreptatea Lui trebuie să fie perfectă, în timp ce a lor este imperfectă, a lui trebuie să fie imparțială, în timp ce a lor este parțială. Aceste diferențe există în exercitarea dreptății, dar nu în lucru în sine. Ele apar din cunoașterea limitată, rațiune, și din perceperea binelui și răului între oameni și din întinderea prejudecăților și pasiunilor lor. În Ființa perfectă, dreptatea nu are aceste deficiențe și trebuie exercitată în conformitate cu natura ei cea mai strictă și în orice formă a perfecțiunii imaginabilă. Față de toți, trebuie să arate dreptatea absolută, orice ar merita ei, doar ce merită și toată măsura a ceea ce merită.
Întrucât dreptatea lui Dumnezeu poate fi considerată existentă în Sine, sau așa cum este manifestată față de creaturile Sale, s-a făcut o distincție în ea așa cum se vede în aceste aspecte, în dreptatea absolută sau relativă a lui Dumnezeu.
Prin dreptatea absolută se face referire la acea exactitate a naturii divine, în consecința căreia Dumnezeu este infinit de neprihănit în Sine. Această exactitate este esențială pentru El și a existat înainte de exista creația în care să o aplice.
Prin dreptatea relativă a lui Dumnezeu se înțelege dreptatea, așa cum este ea arătată față de alții și exercitată față de creaturile Sale în dispensația universului. Este văzută în natura legilor pe care le dă, în imparțialitatea cu care îi tratează pe cei supuși legilor, în menținerea binelui și a virtuții, prin amenințările și promisiunile atașate și prin pedepsirea celor care le încalcă. Acestei forme de justiție i se aplică adesea numele de dreptate rectorală, întrucât deoarece este o justiție exercitată de un conducător, sub forma guvernului și prin legi.
Este o formă de justiție, cunoscută între oameni ca fiind justiție comutativă, care constă în a da fiecăruia ce i se datorează în comerț, sau în relațiile mutuale ale vieții. Deoarece se bazează pe terenul obligațiilor mutuale și deci nu se potrivește unei ființe total independente de altele, nu poate fi atribuită lui Dumnezeu. Binecuvântările oferite ca și consecință a promisiunilor făcute omului nu sunt obligație, ci har. Singurul aspect în care poate fi conectată cu Dumnezeu este între Tată și Fiu, în acordarea asupra oamenilor acele binecuvântări obținute de Fiu prin suferințele Sale. În acest sens spune Scriptura că Dumnezeu este ”credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curețe”. 1 Ioan 1:9.
În administrarea afacerilor creaturilor Sale, Dumnezeu exercită dreptatea distributivă. Adică răsplătirea și pedepsirea subiecților Lui, conform sancțiunilor legii. Dreptatea Lui este aici demonstrată prin menținerea pedepselor, dacă se încalcă legea, dar nu în oferirea de răsplătiri, deoarece acestea se oferă ca stimulare pentru datorie. În timp ce Dumnezeu dă toate răsplătirile promise, ele sunt date pentru că sunt promise și nu pentru că sunt datorate. Pedepsele arată dreptatea lui Dumnezeu deoarece sunt date imparțial.
Terenul pe care ofensatorii legii lui Dumnezeu sunt pedepsiți, nu este doar faptul că legea lui Dumnezeu a fost încălcată, ci în încălcarea acelei legi, binele esențial a fost încălcat și s-a săvârșit răul. Ar fi suficient să autorizăm pedeapsa când legea este încălcată. Poate părea că voința conducătorului remite o pedeapsă pentru încălcarea voinței lui. Dar legea lui Dumnezeu se bazează pe diferențe imutabile între bine și rău, între păcat și sfințire, deoarece ele există în natura lui Dumnezeu. Încălcarea deci, este păcat. Este distrugerea binelui. Deci, ceea ce îl face pe Dumnezeu să pedepsească nu este caracterul Lui rectoral, ci natura Lui sfântă. Când dreptatea este privită sub acest aspect, se numește punitivă sau răzbunătoare.
Dar dreptatea punitivă nu este admisă de către toți, nici faptul că Dumnezeu pedepsește păcatul în orice alt aspect decât încălcarea voinței Sale; deci este disputat dacă pedepsește vreodată încălcarea voinței Lui.
Se ridică trei întrebări:
1. Pedepsește Dumnezeu încălcarea voinței Lui?
2. Pedepsește pentru ă este vorba de încălcare sau de păcat?
3. Se face aceasta pentru că este ceva esențial în natura Lui sau pentru că este expedient pentru scopurile guvernamentale sau alte scopuri?
În urma acestor întrebări s-au exprimat mai multe opinii:
1. Universaliștii și unii socinieni neagă faptul că Dumnezeu pedepsește chiar încălcarea legii Lui. Ei privesc preceptele de moralitate și datorie așezate în cuvântul Său ca fiind intenționate să ne fie ghid în viață. Când viața aceasta se sfârșește nu încălcările nu mai au loc. Ele au doar un scop temporar, și odată împlinit acel scop, nu mai are alt efect. Dumnezeu urmărește doar binele creaturilor Sale și dacă aceeași metodă trece dincolo de viața aceasta, va fi doar pentru un timp și doar pentru binele celor ce suferă. Conform cu aceasta, ele nu sunt pedepse, ci răsplătire pentru ce merită și Dumnezeu este mișcat de bunătate și nu de dreptate.
2. O a doua teorie spune că legea dată de Dumnezeu este doar exponentul voinței Sale; că baza pe care poruncește este suveranitatea Sa; că privind universul ca pe o lume creată și ocupată de creaturile Sale morale, El a selectat un sistem de legi care îi părea cel mai potrivit pentru a asigura bunăstarea acelor creaturi, și aceste legi, în vreme ce caută fericirea maselor și nu a indivizilor sunt foarte potrivite acestui scop; și că dreptatea lui Dumnezeu se vede în administrarea acestor legi, răsplătind pe cei care se supun, dar pedepsind pe cei ce nu se supun, pentru a menține guvernarea și a asigura binele general. Dumnezeu pedepsește păcatul sub sistemul Său, dar nu îl pedepsește pentru natura lui urâtă, ci pentru că este bine ca omul să nu păcătuiască, și astfel, interesul cel mai bun al tuturor este asigurat prin prevenirea prin pedeapsă a comiterii păcatului. Finalul avut în vedere este furnizarea unei imagini care va reține păcatul, în loc să acționeze așa cum cere natura păcatului. . Este dreptatea Lui rectorală, nu cea răzbunătoare.
Această teorie are patru puncte.
(1) Dumnezeu pedepsește ofensele sau păcatele.
(2) Obiectul este mai bine să asigure bunăstarea creaturilor sale morale.
(3) Legile guvernării Sale se bazează în totalitate pe voința Lui.
(4) În consecință, pedepsește păcatul, nu pentru ceea ce merită, ci pentru că fericirea generală a creaturilor Sale și nu a Lui, o cere.
3. A treia teorie este diferită din toate punctele de vedere, cu excepția primului punct.
(1) Este de acord că Dumnezeu pedepsește păcatul.
(2) Dar face obiectul său apărarea binelui
(3) Acțiunile și legile Sale se bazează pe principiile imutabile ale binelui.
(4) El pedepsește păcatul deoarece din natura lui necesită pedeapsa.
Dificultatea cea mare în obținerea unui rezultat corect în această chestiune, este că oricare ar fi fost originea acestor legi, ele ar fi fost aceleași. Deci, nici o concluzie nu se poate trage din natura legilor. Este manifest faptul că Dumnezeu, în stabilirea guvernării lumii în orice scop, nu îi va da legi contrare naturii Sale.
Dar pentru că același efect poate fi produs de oricare din aceste cauze, este neimportant căreia îi este desemnat. Se poate, și în cazul de față se crede că sunt motive importante, ca o singură cauză să fie desemnată și să fie determinată a exista în natura lui Dumnezeu. Chestiuni ale unui moment măreț, în legătură ispășirea, dar și cu alte părți ale planului de salvare, necesită un răspuns adevărat.
Dar acest fapt nu trebuie să ne influențeze judecata sau să ne îndepărteze de adevăr. Se menționează doar importanța subiectului luat în considerare.
Cât despre prima din aceste teorii trebuie să spunem că obiecțiile față de ea sunt parțial implicate în cele de la a doua, și cele interesante sunt prea clare pentru a mai necesita prezentare. Vor fi luate în considerare în legătură cu subiectul viitoarelor pedepse.
Cât despre a doua, se poate obiecta:
(1) Că face fericirea și nu sfințenia și virtutea scopul final al lui Dumnezeu. Dictatele naturii ne învață clar că fericirea nu ocupă acest loc. Dr. Charles Hodge: lectura manuscriptului.
(2) Distruge diferența esențială dintre bine și rău, pe care ne învață conștiința. Dr. Charles Hodge: lectura manuscriptului.
(3) Presupune că Dumnezeu ar fi făcut o lume în care legile morale opuse au prevalat prin porunca Sa; și astfel, prin datoria Lui, în această lume, de a răsplăti, în cealaltă lume de a pedepsi creaturile Lui pentru aceeași acțiune.
(4) Este opusă relației voinței adevărate a lui Dumnezeu cu natura Sa. Atribuie legile lui Dumnezeu acelei voințe. Recunoaște că acele legi vin doar din ea. Ele sunt așa cum a vrut Dumnezeu. Nu se neagă faptul că ele vin din voința liberă a lui Dumnezeu și sunt pe placul Lui. Dar au o bază mai înaltă chiar decât voința Lui. Voința aceasta este influențată de natura Lui și este exponentul ei. Fie că acea natură este ea însăși baza binelui și răului, fie că binele și răul sunt considerate distinct de ea în natura lucrurilor, pur și simplu în concordanță perfectă cu acea natură, rezultatul este același; voința este influențată de natură pentru a stabili legile morale ale guvernării creaturilor în conformitate cu principiile imutabile ale binelui și răului.
(5) Această teorie se opune independenței lui Dumnezeu, care este astfel forțat să pedepsească păcatul, nu prin vreo lege a naturii Sale care ar menține acea independență, ci cu privire la guvernarea creaturilor Sale, care nu ar putea fi altfel menținută. (Dr. A. A. Hodge.)
(6) Simțul dreptății instinctiv din om mărturisește despre meritele rele ale păcatului. Aceasta este mărturia universală a conștiinței. Dar conștiința vorbește pentru Dumnezeu și deci mărturisește pentru faptul că, independent de răul societății, cel ce greșește merită pedeapsa proporțional cu ofensa lui.
(7) Dr. A. A. Hodge, în scrierile sale susține aceasta din dragostea pentru sfințenie și ura față de păcat: ”dacă motivul pedepselor lui Dumnezeu se bazează doar pe voința arbitrară a lui Dumnezeu, atunci nu se poate spune că urăște păcatul, ci că își iubește voința, sau dacă motivul pedepselor păcatului se odihnește pe considerații guvernamentale, atunci, nu se poate spune că urăște păcatul, ci doar consecințele.” Dar și conștiința și Scriptura ne învață că Dumnezeu urăște păcatul și iubește sfințenia.
Lăsând aceste considerații celei de-a doua teorii, cu declarația acestor obiecții, procedăm la stabilirea celei de-a treia teorii prin învățăturile Scripturii. Se va vedea că Scripturile îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind drept, atribuindu-i acest caracter; dar o fac în așa fel încât arată că dreptatea Sa nu se află doar în voința Sa, ci este parte a naturii Lui; că ei neagă faptul că ceea ce face Dumnezeu se află în concordanță cu binele și dreptatea și că nu din suveranitatea Sa, ci datorită dreptății absolute a naturii Sale; îl prezintă ei ca având o dreptate răzbunătoare, vorbind despre dreptatea Lui ca ură față de păcat și nu ca dorința de a menține guvernarea; ei ne arată constant situațiile în care Dumnezeu aplică dreptatea răzbunătoare, , începând cu respingerea lui Adam din Paradis și culminând cu exemplul cel mai înalt din jertfa lui Hristos.
Este remarcabil că toate acestea se pot stabili din Scripturi în favoarea dreptății răzbunătoare și nici un pasaj nu se poate oferi ca dovadă că Dumnezeu este activ pentru menținerea guvernării, sau doar fericirea creaturilor Sale. Într-adevăr, peste tot în Scripturi este slava lui Dumnezeu și dezonoarea, sfințenia Lui și păcatul, dragostea Lui și dreptatea, sunt în contrast.
1. Pasaje în care se vorbește despre Dumnezeu ca având un caracter drept și în care se susține ca excelență la El. Cum se pot justifica acestea, dacă voința și dreptatea sunt la fel, sau chiar dacă dreptatea nu este mai mult decât administrarea afacerilor umane în conformitate cu planul Lui? Între timp, nu sunt pasaje în care își susține puterea sau alegerea sau dreptatea în schimbarea legilor esențiale așezate pentru conducerea noastră. Deut. 32:4; Iov 8:3; 34:10-12; 36:2, 3; Ps. 9:4; 11:7; 33:4, 5; 71:19; 89:14; 92:15; 97:2; 99:4; 119:137, 138; Țef. 3:5; Rom. 2:2.
2. Pasaje în care susținerea caracterului lui Dumnezeu este justificată prin afirmarea dreptății și imparțialității Lui față de toți oamenii. Gen. 18:16-33; Deut. 10:17; Iov 37:24; Ecl. 3:17; 12:14; Ezech. 18:29; Fapte 10:34, 35; 17:31; Rom. 2:3-6, 11; 14:12; Gal. 2:6; Efes. 6:8; Col. 3:25; 1 Pet. 1:17; Iuda 15.
3. În acele pasaje în care se vorbește despre dreptatea lui Dumnezeu, nu se bazează niciodată pe voința Lui, nici pe economia Lui, dar
(a) judecata se bazează întotdeauna pe neprihănirea Lui. Ps. 9:8; 50:4, 6; 96:10, 13; 98:9.
(b) Economia Lui între evrei este recomandată, nu datorită faptului că trimite la voia Lui, ci datorită dreptății și neprihănirii ei. Deut. 4:8; Ps. 19:7-9; Ps. 119:138.
4. Pasaje în care Dumnezeu vorbește despre justiția Lui ca fiind ura față de păcat. Ps. 5:4, 5; Hab. 1:13.
5. Pasaje în care se vorbește despre Dumnezeu ca fiind gelos, exercitând o dreptate răzbunătoare. Ex. 20:5; Deut. 32:34, 35, 39, 41-43; Ps. 94:1, 2; Is. 34:8; 66:6; Evrei 10:26-31.
6. Pasaje în care se vorbește despre cum sunt tratați dușmanii lui Dumnezeu, în legătură cu cuvinte de genul: mânie, furie, &c. Num. 12:9; Deut. 32:22; Jud. 10:7; 2 Sam. 22:8; Iov 19:11; Ps. 2:5; 7:11; 21:9; 90:11; Is. 28:21; 30:30; Ier. 30:24; Plângeri 2:3; 3:43; Ezech. 5:13; 38:18; Osea 12:14; Naum 1:6.
7. Pasaje în care se vorbește despre îngeri, ca fiind mesagerii unei astfel de răzbunări. Acestea nu sunt prezentate ca dovezi ale dreptății lui Dumnezeu, ci ca simple părți ale tranzacției, prin care acea dreptate se manifestă. Num. 22:22-31; 2 Sam. 24:16; 1 Cron. 21:14-16, 27; Ps. 35:5, 6; Apoc. 7:1-3; 9:15; 15:1; 16:17.
8. Situațiile date despre exercitarea mâniei lui Dumnezeu sunt asociate nu doar cu ideea producerii efectelor în guvernarea Lui morală, nici cu exercitarea voinței Lui, ci ca rezultate produse de emoțiile Lui împotriva păcatului sau cu alte cuvinte dreptatea răzbunătoare.
Unele din acestea sunt (1.) Îngerii căzuți, (2.) primii părinți, (3.) Sodoma and Gomora, (4.) potopul, (5.) plăgile din Egipt, (6.) pedepsirea copiilor lui Israel în pustie, (7.) captivitatea evreilor, (8.) pedepsirea de către Dumnezeu a națiunilor păgâne, datorită faptelor lor rele în exercitarea mâniei Lui împotriva delicvenților izraeliți, și (9.) pedeapsa eternă amenințată pentru cei răi.
9. Pasaje care subliniază lucrarea lui Hristos ca fiind esențială înainte ca Dumnezeu să ierte păcatul. Mat. 26:39; Rom. 3:26; 2 Cor. 5:21.
