de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 10 – SFINȚENIA, BUNĂTATEA, DRAGOSTEA ȘI ADEVĂRUL
După ce am luat în considerare înțelepciunea și cunoștința lui Dumnezeu, care corespund caracteristicilor organismului nostru mintal, trecem la atributele numite morale, deoarece corespund celor care ne formează caracterul moral. Acestea sunt sfințirea, bunătatea, adevărul și dreptatea.
SFINȚIREA.
Sfințirea nu este un atribut distinctiv, ci combinația tuturor acestor atribute. Putem presupune o ființă în care este dragoste, dar fără dreptate, sau adevăr, sau oricare din acestea, cu excluderea celorlalte două; dar nici o ființă nu poate fi sfântă dacă nu are combinația tuturor în sine și a altor perfecțiuni morale. Nici când avem o astfel de combinație, nu mai trebuie adăugat nimic pentru a constitui caracterul sfânt. Este evident deci că sfințirea este suma excelenței și combinația tuturor atributelor care constituie perfecțiunea de caracter.
În acest studiu luăm în considerare
BUNĂTATEA.
Unul din aspectele acestui cuvânt este echivalent cu sfințirea. Marchează excelența naturii lui Dumnezeu, așa cum adesea îl folosim cu referire la om, spunem sfințenie. Când spunem deci despre cineva că este un om bun, afirmăm combinația trăsăturilor de caracter, așa cum s-a subliniat că este sfințenia. Aceasta este bunătatea care se sfârșește în Dumnezeu însușii.
Pe de altă parte, bunătatea lui Dumnezeu poate fi menționată ca blândețe, bunăvoință sau beneficii spre alții, ceea ce are finalitate în afara Sa. Deci, vorbim despre El ca fiind foarte bun cu noi. Psalmistul spune: ”bunătatea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele” Ps. 23: 6.
Pe baza acestei ambiguități, este bine s-o luăm în considerare sub primele aspecte, ca fiind doar sfințenie și deci, ceva la care s-a renunțat în ceea ce am spus și s-o raportăm sub al doilea aspect la una din diviziunile în care cade natural dragostea lui Dumnezeu.
Următoarea este
DRAGOSTEA.
Sunt cinci feluri de dragoste, care diferă în funcție de obiectul asupra căruia se exercită. Atributele din Dumnezeu sunt la fel; dar în ieșirea ei sau în terminare își asumă forme diferite.
1. este dragostea aprobatoare, care este exercitată către un obiect ce merită, în care se percep excelențe. Are natura dragostei față de frumos sau bun sau a ceea ce este folositor în noi. Ea privește cu aprobare, deoarece obiectul ei are în sine ceva ce o merită.
Aceasta este exercitată de Dumnezeu, în gradul cel mai înalt, în dragostea de Sine, a naturii Lui și a caracterului Lui, deoarece excelența infinită trebuie să fie pentru Dumnezeu obiectul cel mai înalt al dragostei aprobatoare.
Dacă Dumnezeu era o singură Persoană, doar în acest fel putea fi exercitată o astfel de dragoste. Dar în cadrul Trinității din dumnezeire, se află, în dragostea Persoanelor separate un față de cealaltă, un alt mod în care această dragoste aprobatoare poate fi exercitată în sensul ei cel mai înalt.
O astfel de dragoste este simțită de Dumnezeu pentru scopul Lui. Ceea ce percepe El ca fiind drept, înțelept, plin de har, aprobă și privește cu dragoste aprobatoare.
Dar această dragoste se întinde și asupra creației, ceea ce rezultă din scopul său.
Acest lucru este adevărat în legătură cu creația neînsuflețită. Este perfectă, în ce privește conformarea cu voința Lui, și potrivită să îndeplinească această finalitate; și așa cum Dumnezeu poate să o privească și să o numească bună. Astfel găsim că a făcut în creație, Geneza, cap 1:10, 12.
Aceeași afirmație se face în vs. 25, cu privire la crearea animalelor și investirea omului ca stăpân peste pământul cu plantele și animalele de pe el, vs. 31 ”Dumnezeu a văzut că tot ce a făcut era bun.”
Dragostea aprobatoare a lui Dumnezeu, deci, se extinde nu doar asupra Sa Însușii și a voinței Lui, ci și asupra creației inocente și chiar a naturii neînsuflețite.
Această dragoste aprobatoare, așa cum este exercitată în gradul ei cel mai înalt față de Sine, la fel este arătată, în cea mai apropiată abordare față de acele ființe care seamănă cel mai bine cu El, fiind făcute după chipul și asemănarea Sa. Un înger inocent sau un om inocent este prin natura sa o bucurie pentru Dumnezeu, așa cum este pentru un tată copilul pre care acesta îl vede asemănător cu sine.
Dar cei vinovați nu pot fi iubiți. Omul păcătos nu poate primi o astfel de dragoste, atât timp cât este păcătos. Chiar credinciosul în Isus, penitent, până la momentul sanctificării sale perfecte, în viața care va veni și fără îndoială chiar și acolo, are acces la Dumnezeu doar prin Hristos, și în sine nu poate niciodată să primească aprobarea lui Dumnezeu.
2. Al doilea gen de dragoste este cea binevoitoare, care corespunde ideii de bunătate a lui Dumnezeu față de creaturile Sale.
Acesta este produsul dorințelor Lui pentru fericirea lor. Nu depinde de caracterul lor, așa cum este dragostea aprobatoare, ci este exercitată și față de inocenți și față de vinovați.
Este generală în natura ei, nu specială, și există față de toți, chiar față de diavol, oameni răi, deoarece natura lui Dumnezeu este binevoitoare și deci, El dorește fericirea creaturilor Sale.
Faptul că această fericire nu este obținută și nici nu poate, nu este datorită lui, ci păcatelor.
Când bunăvoința lui Dumnezeu este exercitată activ prin oferirea lucrurilor bune creaturilor Lui, se numește milostenie. El le dorește fericirea prin bunăvoință, iar prin milostenie conferă binecuvântarea care să îi facă astfel.
Acest lucru se întâmplă și cu cei răi și cu cei buni. La aceasta se referă Hristos în Mat. 5:45, “El face ca soarele Lui să răsară și peste cei răi și peste cei buni și ploaia să cadă și peste cei drepți și peste cei nedrepți”.
3. A treia formă de dragoste este cea plină de compasiune.
Aceasta corespunde cu ideea noastră de milă. Este o dispoziție binevoitoare față de cei care suferă sau se află în necaz.
Aceasta se poate exercita și față de cei vinovați sau nevinovați, dacă este posibil să se presupună că vinovăția și suferința sunt separabile.
S-a susținut adesea că sunt inseparabile. Durerea, suferința și necazul au fost considerate rezultate ale păcatului și deci, inseparabile de vinovăție.
Dar aceasta este o noțiune greșită. Omul aflat în stare de inocență a fost făcut capabil de suferință fizică. Această capacitate a fost necesară pentru protecția organismului fizic.
Animalele inferioare suferă și ele.
Orice adăugare la capacitatea de a suferi a fost creată de cădere și este consecința păcatului, nu suntem deci forțați, pe baza aceasta, la concluzia că nu este suferință unde nu este păcat.
Capacitatea de a suferi poate aparține unui organism mai înalt, încât noi în od natural să alegem acel organism, cu acea capacitate, decât unul inferior, fără ea. Dacă este așa, Dumnezeu ne poate crea așa.
Dacă necazul este partea celor nevinovați, dragostea lui Dumnezeu plină de compasiune poate fi exercitată în această direcție.
Se poate exercita și pentru cei vinovați. Vedem acest lucru în întârzierea pedepsei lor, în ofertele constante pline de îndurare, în dorința Lui pentru salvarea lor, dar mai ales în darul Fiului Său, ”ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Ioan 3:16.
4. O a patra formă de dragoste corespunde cu ceea ce noi numim îndurare.
Aceasta se poate exercita doar față de păcătoși.
Natura sa contemplă vinovăția în obiectul ei.
Nu constă doar în dorința de a nu pedepsi păcatul, și neglijarea sau refuzul de a o face, ci în iertarea vinovatului.
Nu poate fi exercitată față de cei neprihăniți, deoarece în ei nu este păcat sau vinovăție care să fie iertată.
Nu este un atribut nou la Dumnezeu, care a apărut datorită apariției păcatului, și care să fie ceva adițional.
Este o virtute inerentă naturii Sale, și este doar o formă în care dragostea se expune, aceeași dragoste ca și bunăvoința necesară creaturilor inocente și aceeași dragoste care în altă formă a complezenței a fost exercitată etern în dumnezeire.
Când spunem că mila aceasta trebuie exercitată în conformitate cu adevărul și dreptatea lui Dumnezeu, nu spunem mai mult decât adevărul despre toate atributele lui Dumnezeu. Nici unul nu poate fi exercitat în așa fel încât să distrugă pe altul. Toate trebuie să se afle în armonie cu altele. Amintindu-ne ce am afirmat mai devreme, aceste atribute nu sunt facultăți separate, ci Dumnezeu acționează în armonie cu natura Sa.
Obiectele exercitării atributelor sunt aceia cărora Dumnezeu le iartă orice ofensă.
Ei nu se reduc la păcătoșii eliberați, deși aceștia sunt cei mai semnificativi.
În economia veche, Dumnezeu a domnit ca teocrat peste Israel. Păcatele națiunii și păcatele individuale ale cetățenilor națiunii au fost iertate.
Sub această dispensație, Dumnezeu avea pentru acei oameni poziția unui domnitor pământesc și deci putea ierta păcatele făcute împotriva guvernării Sale, în urma pocăinței, pe baza principiilor guvernamentale – anume, care să asigure supunerea față de lege, pacea și ordinea și bunăstarea națiunii. Acestea erau ofense împotriva persoanei regelui sau a legilor statului, și nu împotriva principiilor fundamentale ale sfințeniei și neprihănirii; deci suveranitatea și promptitudinea puteau decide în fiecare caz ce se poate face, și mila era exercitată și dreptatea dispensată în conformitate.
Dar aceasta este foarte diferit de cazul lui Dumnezeu, judecătorul drept, dispensatorul, nu al unei legi arbitrare, ci al unei legi bazate pe natura Lui și pe natura umană, supunere esențială căreia îi este necesară, nu pentru menținerea guvernării, ci pentru păstrarea și menținerea dreptului și prevenirea încălcării prin siguranța legii eterne.
În ambele cazuri, Dumnezeu trebuie să acționeze în armonie cu natura Sa.
Dar în cazul Israelului nu a existat nici un obstacol prin acea natură în fața iertării păcatelor individuale și naționale față de regele teocrat.
Mila a fost extinsă, cel puțin aparent, fără compensarea dreptății.
Dar în mijlocul acestora, era în jertfele cu care se apropia poporul de Dumnezeu, căutând iertarea pentru păcatele personale și cele național politice, o relație tipică cu ispășirea făcută de Hristos care arată că în ispășire se poate găsi motivul pentru care Dumnezeu, chiar în acele cazuri, poate fi drept și totuși să îndreptățească ofensatorii.
5. A cincea formă de dragoste este afecțiunea.
Aceasta diferă de aprobare, deoarece nu necesită un obiect care să o merite. Este expusă în parabola Fiului risipitor.
Diferă de cea binevoitoare, deoarece obiectul ei nu este văzut în general cu celelalte, ci este unul de interes special.
Este diferită de compasiune și de milă, deoarece obiectul nu se află în necaz și nici nu este păcătos.
Se ridică din,
(1.) relație mutuală; ca cea a Tatălui cu Fiul și cea dintre Persoanele din Trinitate; cea dintre Dumnezeu și Israel, dintre Hristos și apostoli, dintre discipoli și biserică și dintre fii adoptați de Dumnezeu și Tatăl.
(2.) din dependență; ca cea a creaturii față de Creator și a răscumpăratului față de Răscumpărător.
(3.) din posesia; așa cum Dumnezeu posedă omul, posedă Israelul, iar Hristos posedă răscumpărații. Aceasta este ilustrată în moneda pierdută din Luca 15:8, 9.
Acest gen de dragoste originează în fiecare din aceste căi ale omului și așa cum arată Scriptura, se află și în Dumnezeu.
Din acest aspect al dragostei lui Dumnezeu vine harul, care este diferit de dragoste, milă sau îndurare.
Dragostea, așa cum am văzut, este caracteristica generală, ce apare în aceste cinci forme.
Îndurarea este una din ele, dar este acordată vinovaților.
Mila este dată vinovaților sau inocenților care sunt în necaz, durere sau suferință.
Harul se acordă vinovaților sau inocenților și nu presupune în mod necesar un necaz în care să se afle obiectul, ci implică un interes afectiv, ridicat fie din relația ciudată cu el sau din posesia lui sau compasiune față de dependența de el.
Harul este o favoare nemeritată pentru cei vinovați sau inocenți, ce apare din afecțiune.
Îndurarea este o compasiune nemeritată doar pentru cei vinovați.
ADEVĂRUL LUI DUMNEZEU.
Expresia ”adevărul lui Dumnezeu” este ambiguă și trebuie luată în considerare sub termeni specifici care stabilesc sensurile diferite.
I Veridicitatea Lui. El este Dumnezeul adevărat. Adică, corespondentul exact al naturii lui Dumnezeu cu idealul perfecțiunii absolute. Baza acelui ideal poate fi nedeterminabilă. Dar fie că este în natura lui Dumnezeu, fie în voința Lui din natura Lui, fie în principiile eterne ale celor potrivite, necesare și drepte, care coincid cu această natură, Dumnezeu și acest ideal trebuie să fie perfect potriviți. Acel ideal poate fi doar parțial înțeles de oricare din creaturile Sale, datorită imperfecțiunilor creaturilor; dar este știut la Dumnezeu, în excelența Sa supremă și natura Sa trebuie să corespundă deplin cu acesta, așa cum s-a văzut. Altfel, nu ar fi Dumnezeu.
În acest aspect al adevărului lui Dumnezeu, Scripturile Îl numesc adevăratul Dumnezeu. 2 Cron. 15:3; Ier. 10:10; Ioan 17:3; 1 Tes. 1:9; 1 Ioan 5:20; Apoc. 3:7.
II. Sinceritatea Sa. Prin aceasta se face referință la adevărul lui Dumnezeu, la sinceritatea Lui sau incapacitatea de a înșela. Este un atribut al naturii Sale, care, ca și puterea Sa, există și Îl face ceea ce este, chiar dacă nu este o relație exterioară cu el. În virtutea acestui atribut, el este sursa tuturor adevărurilor, nu doar morale, ci chiar matematice.
În această relație cu creaturile lui Dumnezeu, este baza încrederii lor în cunoștința obținută prin folosirea propriilor lor facultăți, fie prin intuiție, observație sau rațiune. Orice imperfecțiune ar fi într-o astfel de cunoaștere, se percepe a fi datorită creaturilor și nu Creatorului, Dumnezeu. Tot pe ea se bazează revelațiile făcute de Dumnezeu omului despre fapte dincolo de puterea umană.
Scripturile afirmă sinceritatea lui Dumnezeu în termeni puternici. În plus, ni se spune în Ps. 108:4, că ”adevărul Lui ajunge până la cer”, În Tit 1:2, este numit ”Dumnezeu care nu minte”.
III. Credincioșia Lui. Aceasta se referă la adevărul lui Dumnezeu văzut în relație cu scopurile Lui, fie secrete sau revelate. Când sunt revelate, acestea devin fie promisiuni, fie amenințări. Dar ca și promisiuni, terenul pe care aceste promisiuni se împlinesc este, nu o obligație pentru creaturi, căci Dumnezeu nu se supune niciuneia, ci doar credincioșia Lui față de aceste scopuri. Deci, credincioșia Lui cere în mod egal împlinirea amenințărilor și a promisiunilor.
Această credincioșie se bazează pe sinceritatea naturii lui considerată mai sus. În virtutea acestei sincerități, Dumnezeu trebuie să fie credincios; dar credincioșia este un aspect nou, în care apare adevărul lui Dumnezeu.
Această credincioșie este terenul și pentru speranță și pentru teamă. În Scripturi, este prezentată mai mult ca și un motiv de speranță și încredere. Dar este și baza credinței în judecata viitoare și a pedepsei. Dumnezeul credincios a fost fidel amenințărilor dar și promisiunilor. Credincioșia Lui ne asigură că El va continua astfel.
