de Rev. James Petigru Boyce, D. D., LL. D.
CAPITOLUL 1 – ȘTIINȚA TEOLOGIEI
Cuvântul teologie înseamnă ad literam un discurs cu privire la Dumnezeu dar în analogie cu alte cuvinte, ca geologie, cronologie și biologie, înseamnă știința care tratează subiectul Dumnezeu.
Ea se ocupă cu întrebări de genul: există Dumnezeu; poate El fi cunoscut; care este natura Sa și caracterul; care sunt relațiile pe care le are cu universul, mai ales cu ființele inteligente posedate de naturi spirituale și mai presus de toate, cel mai important pentru noi oamenii, cum s-a făcut cunoscut și în ce aspect se revelează oamenilor păcătoși. Aceasta este teologia.
În legătură cu această ultim aspect pe care îl tratează, în particular, omul ca și creație a lui Dumnezeu, pus sub guvernarea legii Lui morale. Cercetează condiția lui inițială de inocență și fericire, modul în care a căzut de la acea stare și stadiul prezent de păcat și condamnare și incapacitatea de auto-salvare a omului. Aceasta este antropologia.
Astfel se ajunge la discutarea salvării oferite de Dumnezeu, așa cum este văzută în persoana și caracterul lui Isus Hristos, prin care a venit, și în lucrarea supunerii active și pasive, prin care a adus împăcarea cu Dumnezeu. Aceasta este soteriologia.
În același mod, se ia în considerare natura și lucrarea Duhului Sfânt, prin care omul este condus spre acceptarea harului lui Dumnezeu și obținerea pocăinței și credinței salvatoare în Hristos, care constă în libertatea nu doar de pedeapsă, ci și de stăpânirea și întinarea păcatului și la obținerea sfințeniei și a fericirii copiilor Tatălui ceresc. Aceasta este pneumatologia.
Îl urmează pe om și dincolo de moartea trupului și face cunoscută starea viitoare a celor neprihăniți și a celor răi, și înainte și după învierea trupului, împreună cu judecata finală a acestor două categorii, și raiul și iadul care vor fi locuința lor respectivă pentru eternitate. Aceasta este escatologie.
În final se ocupă cu finalitatea tuturor lucrărilor lui Dumnezeu, în manifestarea creaturilor slavei Lui, așa cum este văzută în două aspecte, ale milei și ale dreptății în modul de tratare a rasei umane căzute. Aceasta este teleologia.
Termenul ”teologie” este aplicat nu doar științei în sine, ci oricărui tratat despre această știință. Aceasta este adevărat nu doar în legătură cu un discurs despre adevăratul Dumnezeu, dar și unul despre zeii falși ai păgânilor. Este adevărat, chiar dacă tratatul nu este o discuție științifică, ci o narațiune imaginară sau un poem. Astfel ”Orfeu și Homer au fost numiți teologi între greci, deoarece poemele lor tratau natura zeităților”. (Charles Hodge Teologie sistematică Vol. 1, p. 19.) Chiar poemele lui Ossian, deși probabil scrise în Anglia în secolul trecut, sunt o carte de teologie. Mitologia este tot teologie, deoarece se ocupă cu studierea zeităților false și lucrările imaginației.
Termenul ”teologie” este aplicabil îndeosebi lucrărilor științifice despre Dumnezeu sau zeități. Dintre acestea, multe se găsesc în legătură cu păgânismul. Astfel sunt Vedele, cărțile cele mai vechi și sacre ale hindușilor. La fel este Zendavesta persanilor antici. Edda, care începe mitologia scandinavă constă în cântări poetice și dialoguri despre originea zeităților, despre crearea lumii și alte subiecte similare. [vezi Credința grădinarului lumii, Vol. 1, p. 795.]
Discuțiile cele mai valoroase între păgâni se găsesc în lucrările filozofilor greci, cea mai mare parte a lor, deși nu tratează direct natura zeilor, implică întrebări despre origine, lume și prezența unui Spirit divin ce controlează, despre natura sufletului și îndatoririle lui și imortalitatea lui. Multe din lucrările lor au ajuns la noi fragmentate, doar în înregistrările și rapoartele făcute de alții; dar sunt și multe lucrări complete care pretind că au fost scrise de autorii acestor speculații. Cele mai importante din scrierile grecești sunt Memorabilia lui Socrate de Xenophon, și lucrările lui Platon și Aristotel. Dar de la începutul filozofiei grecești a lui Thales și Pitagora, până la culminarea ei în Socrate, Platon, și Aristotel, nu sunt 200 de ani, în timp ce întreaga ei istorie acoperă o perioadă de șase secole și jumătate înainte și cinci secole după venirea lui Hristos. Nici o minte umană nu poate estima valoarea acestor contribuții și nici influența pe care au avut-o asupra celor ce posedau revelația creștină.
Scriitorii latini au produs și ei câteva lucrări cu caracter teologic, pre-eminent între care se află și Cicero “Despre natura zeilor.”
Teologia este folosită adesea pentru stabilirea opiniilor expuse de un scriitor sau o clasă de scriitori în un sau mai multe producții. Avem astfel teologia lui Calvin, sau a lui Arminius, sau a lui Baxter, cea a reformării, teologia Princeton și teologia New England. Oamenii vorbesc despre teologia din vechime sau de NT, teologia Psalmilor sau a diferiților evangheliști, mai ales Ioan și teologia petrină sau paulină.
Teologia este definită ca o știință. Merită cu eminență acest nume. Nu îi lipsește nici unul din elementele ce constituie o știință. Se preocupă cu investigarea faptelor. Intră în existența lor, relațiile lor unele cu altele, aranjamentul lor sistematic, legile ce le guvernează și marile principii ce le stau la baza existenței și aceste relații.
Ca și în alte științe, sunt multe lucruri cunoscute absolut, dincolo de asta multe nu sunt puse sub semnul întrebării, multe care sunt încă o cauză de speculații și multe sunt subiectul diferenței de opinii. Se dezvoltă constant noi fapte și principii ce vor fi acceptate, dacă sunt adevărate și modificate dacă sunt eronate. Noi teorii se prezintă pentru o mai bună explicare a faptelor deja cunoscute și sunt testate de unele, iar de altele sunt descoperite subsecvent și sunt primite sau respinse , conform cu corectitudinea lor stabilită. Cunoștințele din trecut sunt baza progresului către viitor.
Descoperirea faptelor este condusă, ca în toate celelalte științe, de studiul a ceea ce permite teritoriul. Geologia examinează pământul. Astronomia investighează stelele. Teologia studiază sursele cunoștinței ei. Fiecare știință caută să ajungă la adevăr. Partizanii fiecăreia sunt siguri că se va găsi în domeniile lor, fie parțial, fie complet. Obținerea perfectă a tuturor faptelor pregătește exactitatea cunoștințelor științifice. Absența vreuneia trebuie să facă cunoștința incompletă. Generalizarea potrivită a tuturor este esențială, ca și la alte științe. O cunoaștere deplină a tuturor faptelor și o generalizare perfectă a lor, va constitui teologia ca pe o știință exactă.
Teologia mai este sensibilă la absența faptelor ca orice altă știință. Astronomul află că calculele lui, bazate pe teorii corecte, nu sunt verificate exact și suspectează imediat prezența unui corp ce tulbură ca și cauză a variațiilor sale. La fel și în teologie. Omisiunea unui singur fapt, cât de mic, trebuie să afecteze întregul univers al doctrinei. Mintea comună nu percepe aceasta și deci nu este pregătită să valorifice descoperirea unui nou fapt. Dar teologul găsește în ajustarea nouă și mai exactă dovada adevărului întregului lui sistem și o prețuiește, uneori chiar mai mult decât trebuie.
Privită ca știință, teologia poate fi clasificată în forme diferite.
1. Conform cu metoda revelației, în teologie naturală și supranaturală.
Teologia naturală îmbrățișează ceea ce omul poate obține prin studierea lui Dumnezeu în natură. Aceasta se extinde nu doar la ceea ce se vede în cer și pe pământ, ci și în natura intelectuală și spirituală a omului însușii.
Teologia supranaturală este cea derivată din informații speciale date de Dumnezeu prin ceea ce noi numim revelație.
2. Conform cu scopul contemplat, în teologia sistematică, numită și didactică sau dogmatică; polemică sau teologie controversială; practică sau teologie experimentală.
3. Conform cu ideile religioase principale asociate cu ea, ca și teologie panteistică; teologie deistă; teologie raționalistă, etc.
4. Conform cu numele fondatorului ei, sau rasa din care a originat sau a înflorit, ca și teologie creștină, teologie iudaică, teologie mohamedană, etc.
5. Conform cu sursele din care derivă este teologie biblică, teologie dogmatică creștină, dogmatică ecleziastică.
Teologia biblică constă în faptele biblice, armonizate de comparația scripturală, generalizată de teoriile scripturale, cristalizată în doctrine scripturale și sistematizată astfel ca să arate sistemul adevărului învățat, în întregimea unui sistem și nu mai departe. Ca și în botanică, cineva adună toate plantele din lume și le aranjează fără să încerce să introducă plante noi, sau să umple golurile, astfel teologia biblică, prezentată plictisitor, arată adevărul scriptural în toată perfecțiunea și în toată imperfecțiunea cu care a dat-o Dumnezeu.
Teologia biblică reală ar trebui să recunoască sursa inspirată de unde vin învățăturile ei. Dar așa cum se folosește tehnic, teologia biblică se referă la declararea și dezvoltarea doctrinei de către diferiți scriitori biblici, sau cu alte cuvinte la dezvoltarea gândirii religioase evreiești, presupunând sau negând inspirația bibliei.
Dogmatica creștină nu este limitată ca cea biblică, la faptele și teoriile și declarațiile doctrinei date expres în Scriptură. Ea adună în plus explicații filozofice ce par necesare pentru un sistem complet și armonios. Aceste adăugiri nu sunt neapărat non-scripturale, deoarece ele sunt adesea întruparea însăși esenței adevărului biblic, deși nu a grăirii sale formale. Ele pot fi parte a Scripturii la fel de mult cum este și teoria gravitației este pentru revelarea naturii. Nu ar trebui să fie niciodată atât de ne scripturale încât să nu fie deducții probabile din Cuvântul lui Dumnezeu sau explicații naturale ale declarațiilor lui. Cu cât mai perfect sunt în concordanță cu acest cuvânt și cu cât este mai mare proporția faptelor pe care le explică, cu atât mai clar stabilesc ele propriul lor adevăr și cu atât mai mult necesită acceptarea universală. Eșecul de a explica toate dificultățile sau de a armoniza toate faptele nu le privează de siguranță, ci ne învață necesitatea investigațiilor ulterioare. Opunerea directă față de orice adevăr scriptural este de ajuns pentru a dovedi existența erorii în orice declarație dogmatică creștină.
Dogmatica ecleziastică constă în declarații pline de autoritate despre doctrină date de unii creștini ce susțin că sunt biserica lui Hristos. Acestea se găsesc în crezuri, decrete, simboluri, apologii și rezoluții. Ele mai pot apărea sub forma discuțiilor autoritare ale crezului sau sistemului doctrinei oricărei biserici.
Se pare astfel, că un sistem perfect de teologie va combina toate aceste clase. Trebuie să se bazeze pe dogmele biblice care vor fi colectat și sistematizat toate învățăturile unei revelații depline, pentru a concura cu faptele și doctrinele dogmelor creștine.
Dogmatica ecleziastici nu ar fi mers mai departe decât ar fi fost deplin autorizați de Cuvântul lui Dumnezeu, astfel colaborând cu dogmatica biblică, în timp ce deplinătatea nu ar fi lăsat nici o întrebare speculativă dogmaticii creștine; dar în toate discuțiile sale ar fi putut obține deplina cunoaștere a faptelor și stabilirea tuturor doctrinelor.
Dar această colaborare poate avea loc doar când teologia a fost redusă la a fi o știință exactă. Dar aceasta nu se va întâmpla în viața aceasta.
Cauzele variațiilor de doctrină vor fi aparente.
Dacă oamenii ar studia teologia biblică cu mințile fără prejudecată, capabili să examineze adevărul cu aceleași puteri mentale și cu aceeași cantitate de studii, toți ar fi de acord cu faptele și doctrinele sale. Dar acest lucru nu poate fi făcut. Capacitățile mentale variază. Toți oamenii au prejudecăți. Nu toți au același timp pentru studiu și nu toți folosesc la fel timpul pe care îl au. Astfel, varietatea este sigură în studiul teologiei biblice.
Aceleași cauze cresc în dogmatica creștină, deoarece aici elementul uman este mai larg decât în teologia biblică; în timp ce respectul pentru vechi, opoziția față de schimbare și influența învățaților din trecut și prezent, previn alterarea crezurilor ecleziastice care întrupează dogmatica ecleziastică și conduc astfel oamenii în continuarea în eroare și refuzul de a accepta adevărul.
Aceste fapte ne arată cu ce spirit ar trebui să studiem teologia:
1. cu reverență față de adevăr și mai ales față de adevărul învățat în Cuvântul lui Dumnezeu.
2. cu rugăciune plină de râvnă pentru ajutorul divin.
3. cu cercetare atentă a inimii împotriva prejudecăților.
4. cu timiditate în ce privește primirea și propagarea noii doctrine.
5. cu un duh doritor și plin de râvnă să examineze și să accepte tot ce suntem convinși a fi adevărat.
6. Cu umilință învățată, știind că Dumnezeu nu ne-a învățat în Cuvântul Său tot adevărul care există, nici măcar tot adevărul cu privire la un singur punct, acceptă cu credință implicită tot ce ne-a învățat și își așteaptă vremea pentru o revelație mai deplină care va îndepărta toate perplexitățile noastre prezente.
Avantajele studierii teologiei sistematice sunt mai multe.
1. Stabilim astfel tot ceea ce ne învață natura și Scriptura în fiecare privință.
2. Comparăm toate aceste învățături una cu alta și putem să le delimităm limitele mutuale.
3. Suntem puși față în față cu faptul că tot ceea ce cunoaștem noi este legat de revelația lui Dumnezeu și trebuie să o recunoaștem ca și sursă.
4. Suntem avertizați consecvent să nu omitem nici unul din adevărurile stabilite din vreo sursă, nici să nu adăugăm nimic din ceea ce nu este deja. Depărtarea de această regulă va duce la eroare inevitabilă.
5. Armonia și consistența care vor fi găsite în toate învățăturile lui Dumnezeu, din orice sursă le extragem, vor deveni dovezi concludente ale originii divine a revelației. Aceasta va rezulta nu doar dintr-o comparație a ceea ce ne învață rațiunea și natura, cu revelațiile cuvântului lui Dumnezeu, ci și din fiecare din cărțile Bibliei, mai ales VT ca o singură carte și NT ca altă carte.
6. Suntem îndemnați astfel să valorificăm fiecare doctrină a cuvântului lui Dumnezeu. Fiecare este adevărată. Fiecare a fost descoperită ca să fie crezută. Nu putem deci omite nici una, datorită aspectului ei de interdicție sau aparenta ei ne importanță sau natura ei misterioasă sau necesitatea sacrificiului personal sau cerințe sau termenii liberi pe baza cărora asigură salvarea.
