Manual de Teologie

Acest volum este alcătuit pentru a fi folosit de către aceia care nu au timpul sau oportunitatea de a studia lucrările de teologie mai aprofundate. În pregătirea acesteia, scopul meu a fost acela de a prezenta sistemul de doctrină creştin cu concizie şi simplitate, şi de a demonstra, în fiecare punct, adevărul ei şi tendinţa sa de sfinţire a inimii. Aceia care au înclinaţia şi talentul pentru o cercetare mai aprofundată vor prefera discuţiile mult mai elaborate; dar dacă cei care sunt începători într-ale religiei vor fi ajutaţi în a determina ceea ce este adevărat, şi cum să se folosească corect aceasta, scopul final pentru care ceea ce am scris se va atinge.

Referitor la descrierea adevărului divin, îl putem descrie în diferite aspecte şi relaţii. Îl putem vedea ca provenind de la Dumnezeu, cu autoritate supremă; sau ca un sistem revelat de Isus Hristos, ale cărei părţi se armonizează frumos una cu alta, şi se adună în jurul doctrinei crucii, punctul central al sistemului; sau ca intrând în inima omului prin intermediul Duhului Sfânt, transformând-o după chipul lui Dumnezeu. Ultima perspectivă am elaborat-o pentru a acorda proeminenţa în aceste pagini. Principiul moral şi religios din om are nevoie de o influenţă potrivită pentru dezvoltarea şi perfecţionare lui, tocmai aceste influenţe le descoperă această carte în adevărurile prezentate aici. Adaptarea unei doctrine pentru a produce acest efect este privită ca dovadă a acestui adevăr şi a originii divine; prin urmare acesta deduce articolele de credinţă, spre o mare măsură, din exerciţiile interioare de pietate. Dar aceasta nu este singura metodă folosită pentru demonstrarea adevărului lor. Alte surse de cunoştinţe religioase au fost examinate şi în special Biblia în care adevărul lui Dumnezeu este făcut de cunoscut într-un mod direct. Pentru această carte sfântă, fiind cel mai înalt standard, ultimul apel este întotdeauna făcut; şi armonia deciziilor sale, cu deducerile din experienţa noastră interioară, este observată cu atenţie pentru confirmarea credinţei noastre. În timp ce sistemul a fost văzut ca emanând din Dumnezeu, şi ca fiind unul ce operează asupra omului, s-a acordat atenţie directă în mod exclusiv originii sale, sau a terminării sale. Convergenţa tuturor liniilor sale din cadrul gloriosului centru, crucea lui Hristos, nu a fost trecut cu vederea. Cititorul va descoperi în aceste pagini, sper eu, dovada că doctrina crucii este doctrina potrivită cu evlavia.

Nu a fost intenţia proiectului meu de a-l călăuzi pe cercetătorul umil într-o religie ţepoasă a unei teologii polemice. Pentru a evita tot ceea ce a fost subiectul controversei, a fost pur şi simplu imposibil, căci fiecare parte a adevărului divin a fost atacat. Însă a fost parte a planului meu acela de a ne continua cursul nostru de investigaţie, afectat fiind de cât mai puţine posibile conflicte ale controversaţilor religioşi, şi de a nu cunoaşte nici o controversă, ci prin necredinţa propriilor noastre inimi. Întrebările care sunt în modul cel mai sigur nedumerirea sinceră a cercetătorilor au fost examinate; şi dacă acestea nu au fost în întregime elucidate, şi răspunse în întregime, sper ca ei să fi fost atât de dispuşi încât să-şi pună mintea la odihnă, răspunzând în mod paşnic la adevărul clar revelat, şi să aştepte cu răbdare lumina eternităţii care să risipească toată întunecimea care mai rămâne.

În religie, oamenii par să fie legaţi de ceea ce este dificil şi obscur; probabil că acolo ei îşi găsesc scăparea din lumina tulburătoare a adevărului clar revelat. Chiar şi cei ce sunt începători, lăsând subiectele care sunt simple, plonjează în investigaţii adânci şi raţionamente neînţelese, pe care teologul îndemânatic crede că ar fi mai înţelept dacă s-ar evita. De aici apare o necesitate de a reaminti în mod frecvent cercetătorului că există subiecte care se extind dincolo de limitele viziunii sale; şi că în trudirea de a le explora mai adânc decât este acesta călăuzit prin revelaţie, el se află în pericolul de a înţelege greşit ipoteza şi de a ajunge la deducţii de raţionament eronat faţă de adevărul lui Dumnezeu. Ipoteza poate fi pe drept admisă pentru eliminarea obiecţiilor, dacă se ţine cont că este vorba doar de ipoteză; şi raţionamentul neînţeles trebuie permis, atunci când este nevoie de acesta pentru a putea intra în labirintul său, în scopul descurcării acelora care s-au pierdut în el; dar, pentru dovada directă a tuturor articolelor de credinţă, această carte se bazează pe declaraţiile exprimate ale cuvântului lui Dumnezeu, sau pe deduceri asemănătoare cu cele ce sunt adaptate de minţile simple şi practice.

Şi oricine ar dori să vadă o istorie a opiniilor religioase, pe acestea nu le va găsi în această carte. Religia este o treabă dintre fiecare om şi Dumnezeul său; şi fiecare om ar trebui să caute să cunoască adevărul pentru sine, fie că este vorba de opiniile altora în ceea ce priveşte acest lucru. A fost scopul meu de a călăuzi mintea cititorului direct spre sursele de cunoaştere religioasă, şi de a-l incita să investigheze pentru sine, fără a lua în considerare autoritatea umană. El poate învăţa, din ajutorul pe care i-l ofer, care sunt părerile mele, însă voi prezenta aici şi avertizarea, odată pentru totdeauna, de a nu adopta nici o opinie pe care o dezvolt eu, mai departe de ceea ce este aşa de bine susţinut de cuvântul lui Dumnezeu. Dacă i-aşi fi dorit să-şi pună credinţa în autoritatea umană, ar fi trebuit să aduc dovada citatelor de la scriitori celebrii pentru a-mi sprijini opiniile mele, însă nu am ales să fac astfel. Este dorinţa mea ca cititorul să vadă, în doctrina prezentată aici, în ceea ce priveşte autoritatea umană, nimic mai mult decât simpla opinie a unui vierme supus greşelilor; însă atâta timp cât aceasta este susţinută de cuvântul lui Dumnezeu, acesta ar trebui să-l primească ca adevărul lui Dumnezeu.

Acest volum nu conţine nimic referitor la lucrurile exterioare religiei. Forma de evlavie este importantă ca de altfel şi puterea sa, şi doctrina din evlavie este o parte componentă a sistemului creştin, ceea ce nu am putut include în lucrarea de faţă.

Dacă această umilă încercare de a fi un beneficiu pentru alţii va fi fără de succes, aceasta nu a fost însă nefolositoare mie însumi. În prospectul apropiat al eternităţii, am găsit de bine să examinez din nou fundamentul pe care stă credinţa mea. Dacă examinarea acestor pagini oferă cât mai multă plăcere şi beneficiu cititorului, la fel cum pregătirea lor a fost pentru scriitor, putem găsi un motiv de a ne bucura împreună în lumea viitoare, pentru ca prietenii creştini să beneficieze de acest serviciu spre cauza Răscumpărătorului.

CAPITOLUL I – OBLIGAŢIA

Studiul adevărului religios trebuie întreprins şi efectuat dintr-un sens al datoriei, şi cu o direcţie de îmbunătăţire a inimii. Atunci când este învăţat, acesta nu ar trebui pus pe raft, ca un obiect de speculaţie, ci ar trebui să fie depozitat în adâncul inimii, unde ar trebui să se simtă puterea sa sfinţitoare. A studia teologia, pentru scopul satisfacerii curiozităţii, sau pentru pregătirea pentru o profesie, este un abuz şi o profanare a ceea ce ar trebui privit ca prea sfânt. A învăţa lucruri referitoare la Dumnezeu, doar de dragul amuzamentului, sau a avantajului secular, sau spre a satisface simpla dragoste de cunoaştere, înseamnă a-L trata pe Cel Prea Înalt cu sfidare.

Interesele noastre externe sunt implicate în subiectul religiei şi ar trebui să o studiem luând în considerare aceste interese. Un fermier ar trebui să studieze agricultura luând în considerare creşterea recoltei sale; dar dacă, în schimbul acesteia el se oboseşte în a descoperi cum plantele îşi propagă asemănarea lor şi despre cum feluritele soluri au produs iniţial, peste terenurile sale vor fi revărsate buruieni şi spini iar hambarele sale vor fi goale. La fel de neprofitabil va fi acel studiu al doctrinei religioase care este doar cu simplul scopul de speculaţie. Este ca şi când hrana necesară susţinerii trupului, în loc ca ea să fie mâncată şi digerată, ar fi pusă într-o asemenea ordine doar ca să satisfacă privirea. În acest caz, trupul va pierii cu siguranţă de foame; şi cu egală certitudine va înfometa sufletul dacă acesta nu este hrănit cu adevărul divin.

Când doctrina religioasă este privită doar ca obiect de speculaţie, mintea nu este satisfăcută cu adevărul simplu aşa cum este acesta în Isus, ci rătăceşte după întrebări nefolositoare şi se încurcă în dificultăţi, din care nu se mai poate scoate singur. De aici se naşte şi scepticismul în mulţi. Adevărul, care ar trebui să sfinţească şi să mântuiască sufletul, ei îl resping voit, deoarece acesta nu le va satisface toată curiozitatea lor şi să rezolve toate perplexităţile lor. Ei acţionează aşa cum ar trebui să facă un administrator, care ar trebui să respingă întreaga ştiinţă a agriculturii şi să refuze să cultive terenurile sale deoarece există multe taine în creşterea plantelor, pe care nu şi le poate explica.

Dacă pornim în cercetarea noastră a adevărului religios dintr-un sens al datoriei şi cu scopul de a face cea mai bună folosinţă posibilă din aceasta, putem spera la succes. Domnul ne va binecuvânta eforturile, căci El a promis „Dacă va face cineva voia Lui, va cunoaşte despre această doctrină”1. Pe măsură ce avansăm, vom descoperi că aceasta este necesară pentru orice scop practic; iar sensul datoriei, sub care purcedem, nu ne va duce dincolo de acest punct.

Sensul obligaţiei religioase care ne îndeamnă să căutăm cunoştinţa adevărului, deşi este trecută cu vederea de o mare parte a omenirii, aparţine constituţiei naturii umane. Omul a fost original proiectat pentru religie, la fel cum ochiul a fost făcut pentru scopul vederii. Ar fi avantajos să luăm bine în considerare acest fapt, la începutul cercetărilor noastre. Vom simţi mai apoi că înaintăm conform celor mai bune impuneri ale naturii umane.

Părţile variate ale lumi în care locuim sunt în mod admirabil adaptate reciproc. Multe dintre aceste adaptări se prezintă pe sine pentru observarea noastră neglijentă; şi dacă le căutăm cu sârguinţă, acestea se multiplică în văzul nostru. Sămânţa cade pe pământ din tulpina părinte, ca un bob de nisip; însă spre deosebire de nisip, aceasta conţine în dimensiunile sale minuscule o minunată provizie pentru producerea unei viitoare plante. Provizia, totuşi, s-ar dovedi a fi nefolositoare dacă aceasta nu găsea un sol adaptat pentru a oferi hrană tânărului germen. Umezeala este de asemenea necesară: şi vaporii, care se ridică dintr-o mare depărtată, sunt purtaţi spre acel loc de vânt, şi, condensaţi în atmosferă, se coboară în ploaia fertilizatoare. Însă toate aceste adaptări sunt insuficiente dacă nu se oferă căldură, şi, pentru a completa procesul, soarele de la o distanţă de 95 de milioane de mile depărtare, îşi trimite razele sale însufleţitoare. Astfel de complicaţii de aranjamente abundă în toate lucrările naturii.

Scopurile ce le realizează aceste adaptări sunt perfect de evidente. În plante şi animale, acestea oferă viaţa individului şi continuitatea speciilor. Plantele sunt adaptate pentru a deveni hrană pentru animale; şi plantele şi animalele oferă beneficii importante omului. Dar omul, de asemenea, are şi el adaptările sale, şi din această consideraţie, locul său potrivit în marele sistem al universului poate fi dedus.

Ca şi alte animale, omul este constituit în aşa fel încât acesta are nevoie de provizie pentru continuitatea vieţii sale şi a rasei. Dacă nu existau în constituţia sa indicaţii mai înalte, el ar fi putut mânca sau bea ca şi alte animale; indulgenţa înclinaţiilor şi a poftelor sale de mâncare naturale ar putea fi sfârşitul cel mai înalt al fiinţei sale. Dar, ca fiinţele umane să se brutalizeze între ele la un aşa nivel, aceasta este o degradare manifestată a naturilor lor. Ele posedă înzestrări, care, aşa cum simte fiecare, li se potrivesc pentru scopuri mult mai nobile.

Puterile intelectuale înalte din om au nevoie de un exerciţiu adecvat. Cunoştinţa lui nu este limitată de obiectele apropiate, şi nici de acele relaţii şi proprietăţi de lucruri ce sunt percepute de simţuri; raţiunea sa indică spre relaţii îndepărtate şi urmează lanţul cauzei şi efectului prin lungi succesiuni. Din momentul prezent el priveşte prin istoria trecutului şi leagă evenimentele în ordinea lor potrivită de dependenţă. Prin cunoştinţa lui despre trecut el este capabil să anticipeze şi să se pregătească pentru viitor. În cauzele existente acum, el poate descoperi efectele care vor fi dezvoltate ulterior. Astfel de înzestrări sunt în acord cu opinia că el este o fiinţă nemuritoare, şi că viaţa prezentă tranzitorie este pregătitoare pentru o alta care nu va pieri niciodată; însă ei, prin nici un fel posibil, nu sunt de acord cu presupunerea că el moare ca un animal. Nimeni nu îşi imaginează că boul, sau asinul, este preocupat cu întrebarea dacă pe el îl aşteaptă o nemurire, pentru care ar trebui să se pregătească; dar ideea unei stări viitoare a avut un loc în mintea umană în toate erele şi în sub toate formele de religie. Albina şi furnica strâng pentru iarna care se apropie; şi iarna, pentru care ele se pregătesc după instinctele lor, vine peste ele. Dacă viaţa viitoare, pe care oamenii au căutat-o în mod aşa de general, pe care minţile lor sunt aşa de pregătite să o aştepte, şi pentru care mulţi s-au străduit să se pregătească, cu grijă continuă, nu ar trebui să se realizeze niciodată, caz ce va încălca toată analogia şi ar fi în dezacord cu armonia naturii universale.

Mintea umană este corespunzătoare pentru progresul continuu din cunoaştere şi, prin urmare, pentru o stare de nemurire. Această adaptare include o nesăţioasă dorinţă de cunoaştere şi o abilitatea de a o câştiga. Puiul micuţ, cu puţine ore după ce a părăsit coaja de ou în care îşi începea plăpânda sa existenţă, este capabil să-şi selecteze hrana, să se aventureze în căutarea ei şi să se întoarcă sub aripa mamei sale pentru protecţie. Omul este născut în lume, cel mai neajutorat dintre animale. Săptămâni incomode trec înainte ca dezvoltarea puterii intelectului său să înceapă să apară. Progresul este lent, şi multe luni de progres gradat trec înainte ca el să devină egal în abilitatea de a se auto-apăra, faţă de multe alte creaturi care au trăit câteva ore. Aceste animale, totuşi, se opresc la un punct despre care se poate spune că nu trec niciodată. Păsările din prezent îşi construiesc cuiburile la fel cum o făceau şi acum 5000 de ani în urmă; şi aranjamentele sociale admirabile descoperite între albine şi furnici nu au trecut prin nici un fel de progrese. Dar în nici un punct, în nici o linie, nu este mărginit progresul minţii umane. Deşi acum suntem familiari cu marele îmbunătăţiri care s-au făcut în domeniul artelor şi al ştiinţelor, noi le contemplăm cu admiraţie şi uimire; simţim că o carieră nemărginită este deschisă înaintea intelectului omului, invitându-l spre acele eforturi pe care el se simte îndemnat să le facă. Dar în ceea ce priveşte fiecare individ al rasei, vastele câmpuri de cunoştinţă se deschid înaintea lui în zadar, puterea lui de a le explora există în zadar, şi dorinţa de a le cerceta arde în zadar în pieptul său, în viaţa prezentă, care zboară ca suveica unui ţesător, aceasta este singura oportunitate acordată, dacă toate speranţele şi aspiraţiile sale nu vor fi îngropate pentru totdeauna în mormânt.

Aptitudinile morale cu care este înzestrat omul îl adaptează spre o stare de supunere faţă de guvernământul moral. Minţile noastre sunt în aşa fel constituite încât noi suntem capabili de a percepe o calitate morală din acţiuni şi să le aprobăm sau să le dezaprobăm. O conştiinţă care a făcut ceea ce este drept ne permite să avem una dintre cele mai mari plăceri; iar chinul remuşcării pentru faptele rele este la fel de intolerabil ca orice suferinţă faţă de care este susceptibil inima omului. Conştiinţa noastră exercită o guvernare morală în interiorul nostru şi ne recompensează sau ne pedepseşte pentru acţiunile făcute conform caracterului lor moral. O mare parte a fericirii noastre depinde de aprobarea acelora cu care ne asociem noi. De aici, descoperim guvernarea morală atât în afară cât şi în interior; şi la fiecare punct din relaţiile noastre cu fiinţele inteligente, îi simţim restricţiile sale. Unde sunt marginile acestei guvernări morale? Trebuie ca aceasta să fie atât de extinsă pe cât sunt relaţiile noastre cu fiinţele morale şi atât de trainică pe cât este existenţa noastră.

Că oamenii sunt nemuritori şi sub o guvernare morală, prin care starea lor viitoare va fi făcută ori mizerabilă ori fericită, după comportamentul lor din viaţa prezentă, sunt adevăruri fundamentale ale religiei. Omul este un animal religios, pentru că o convingere a nemuririi sale şi o aşteptare a hotărârii judecătoreşti viitoare îşi găsesc aşa de repede loc în mintea sa. Nimeni nu îşi imaginează că astfel de gânduri nu au fost vreodată distrate pentru un moment, de oricare dintre nenumăratele animale brutale care au umblat pe pământ. Însă în rasa umană, astfel de gânduri au fost predominante în toate naţiunile şi erele; s-au amestecat cu cugetările celor învăţaţi şi ale celor neînvăţaţi, cei înţelepţi şi cei neînţelepţi; şi s-au amestecat complet cu istoria omenirii.

Consideraţiile care au fost prezentate stabilesc revendicarea adevărului religios pentru cel mai înalt respect şi cea mai profundă cercetare a noastră. Cel care neglijează pretenţiile sale acţionează contrar propriei sale naturi şi se degradează pe sine până la nivelul fiarei care piere. Că oamenii se degradează pe sine este un fapt pe care perspectivele corecte ale adevărului religios nu le poate trece cu vederea: „Boul îşi ştie stăpânul, şi asinul patul stăpânului său; dar Israel nu ştie, poporul meu nu îl ia în considerare”2. Aceasta este o slavă şi o excelenţă specifică revelaţiei creştine, ca aceasta să fie adaptată acestei condiţii decăzute a omenirii, şi că aceasta are puterea de a efectua o restaurare. Ea este medicament pentru cel bolnav, precum şi hrană pentru cei sănătoşi. Un apetit sănătos cere hrană, şi atunci când este primită hrana, ea administrează alimentaţia de care este nevoie; astfel că între stomacul sănătos şi mâncarea hrănitoare adaptarea este reciprocă. Însă în timpul bolii stomacul nu e dispus faţă de mâncare, şi respinge medicamentul de care este nevoie pentru a respinge remediul: totuşi rămâne adaptarea medicamentului pentru condiţia omului bolnav. La fel este şi cu evanghelia lui Hristos. Deşi este respinsă de oameni, ea este „vrednică de toată acceptarea”, deoarece ea este un remediu, adaptat precis pentru starea noastră decăzută. Mii şi mii de oameni au experimentat puterea sa restauratoare şi se unesc în a-i recomanda eficacitatea sa pentru mulţimile care nu doresc să o încerce.

În contemplarea asupra adevărurilor religiei, le-am putea observa în aspecte variate. Le putem considera ca provenind de la Dumnezeu, ca fiind demonstrate de abundenta dovadă, ca armonizându-se una cu alta, şi ca unele care conduc spre slava lui Dumnezeu. Este interesant şi instructiv să le vedem în contactul imediat cu inima umană, şi, asemenea, Duhului Sfânt, meditând asupra haosului original, aducând ordine din confuzie, insuflând lumină şi viaţă acolo unde întunericul şi moartea au domnit anterior. În exercitarea aceste noi-create puteri, apare divinitatea adevărului creştin; şi demonstrarea acestuia este cu mult mai satisfăcătoare, deoarece este practic şi nivelat cu capacitatea tuturor.

În calitate de fiinţe religioase, să căutăm să înţelegem adevărurile religiei. În calitate de fiinţe nemuritoare, să ne luptăm să ne obişnuim cu doctrina de care depinde fericirea noastră veşnică. Şi să fim atenţi să nu cumva să o primim cu răceală în înţelegerea noastră, ci ca puterea sa reînnoitoare să opereze întotdeauna în inimile noastre
____________________

1 Ioan 7:17
2 Isaia 1:3

CAPITOLUL II – Originea şi Autoritatea Bibliei

ANEXĂ
Originea şi Autoritatea Bibliei
I. ORIGINEA

Noi suntem fiinţe raţionale şi tot atât de natural este pentru noi şi dorinţa de cunoaştere. În copilăria timpurie, în timp ce fiecare obiect vine în atenţia noastră, ne întrebăm, cine l-a făcut; şi pe măsură ce avansăm în ani, aceeaşi curiozitate indiscretă ne însoţeşte, şi ne instigă la a cerceta sursele de cunoştinţă care ni se deschid înaintea noastră. Animalele pot privi cu indiferenţă la lucrările lui Dumnezeu şi să calce în picioare producţiile ingeniozităţii umane, fără a mai cerceta originea lor; însă omul raţional nu poate acţiona astfel fără a viola principiile primordiale ale naturii lor. Printre obiectele care au ocupat un spaţiu mare din cadrul gândirii umane, şi care revendică consideraţia noastră, BIBLIA iese în evidenţă. Antichitatea sa, veneraţia în care a fost ţinută ea şi continuă să fie astfel ţinută de către o mare parte a omenirii, şi influenţa pe care a manifestat-o aceasta a exercitat asupra comportamentului şi a fericirii lor, sunt suficiente, dacă nu chiar trezesc emoţii mai înalte, cel puţin să atragă curiozitatea noastră, şi să agite o dorinţă de a cunoaşte originea şi caracterul ei adevărat.

Noi suntem fiinţe morale. Biblia vine la noi ca regulă de conduită. Revendicarea care este ridicată pentru aceasta este, că ea are cele mai înalte standarde morale, care nu admite nici un apel aparte de deciziile sale. Suntem, prin urmare, sub cele mai puternice de a examina fundamentul acestei revendicări.

Suntem, dacă Biblia e adevărată, fiinţe nemuritoare. Filozofii păgâni au presupus că omul poate fi nemuritor, iar cei necredincioşi au pretins că cred aceasta; dar, dacă excludem Biblia, nu avem nici un mijloc de cunoaştere sigură despre acest punct. Cu toate acestea ea este ceva de ordinul importanţei celei mai mari. Dacă suntem nemuritori, avem interese dincolo de mormântul care transcende în mod infinit toate interesele noastre din viaţa prezentă. Ce prostie, deci, este aceasta, să respingem singura sursă de informaţie despre acest subiect de moment! Pe lângă toate acestea dacă avem astfel de interese într-o lume viitoare, nu avem nici un mijloc de cunoaştere cum să le asigurăm, decât din Biblie. Să aruncăm de la noi această carte, şi să ne încredem în presupunerile deşarte, pe întrebările în care suntem implicaţi cu toţi? Aceasta ar fi o nebunie şi o prostie.

Să ne interesăm deci de unde a venit Biblia? Vine din cer, sau de la oameni? Dacă este de la oameni, este ea lucrarea unor oameni buni, sau a unor oameni răi?

Dacă oamenii rai au fost autorii Bibliei, atunci ei ar fi făcut-o după asemănarea lor. Dacă a fost făcută să le fie lor pe plac, i-ar fi încântat şi pe alţi oameni de caracter asemănător. Însă aceasta nu este o carte în care oamenii răi să se delecteze. Preceptele sale sunt prea sfinte, doctrinele sale prea curate, condamnările sale împotriva oricărui fel de fărădelege sunt prea teribile. Ea nu este deloc scrisă pentru gustul unor astfel de oameni. Există oameni care apreciază Biblia, unii care meditează asupra paginilor ei cu încântare, care fac recurs la ea în toate nedumeririle şi durerile lor, care caută sfatul ei pentru a-i călăuzi şi instrucţiunile sale pentru a-i face înţelepţi, care stimează cuvintele sale mai mult decât aurul, şi se hrănesc din ele ca şi când ar fi cea mai dulce hrană a lor. Dar cine sunt aceşti oameni? Ei sunt cei care detestă toată înşelătoria şi falsitatea, şi pe care această carte i-a transformat, din oameni ai nelegiuirii şi ai viciilor în oameni ai sfinţeniei şi purităţii. Este imposibil, deci, ca Bible să fi fost lucrarea oamenilor răi.

Mai rămâne că Biblia este ori din cer ori de la oameni buni. Un pârâu curat nu poate ieşi dintr-o fântână murdară. Dacă aceasta este de la oameni buni, ei nu ne-ar înşela în mod voit. Să privim, deci, la relatarea dată de ei despre originea ei: „Toată Scriptura este dată prin inspiraţie de la Dumnezeu.”1 „Lucrurile pe care vi le scriu sunt porunci din partea Domnului.”2 „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”3

Se poate obiecta, probabil, în ceea ce priveşte folosirea acestor citate, că noi permitem ca Biblia să vorbească pentru sine, însă aceasta nu este o procedură unică. Dacă un străin trecea prin vecinătatea noastră, şi dacă noi am fi dorit să aflăm de unde a venit aceste, nu ar fi ceva natural să propunem cercetarea acestui om. Dacă puteam observa din partea lui note de onestitate şi de simplicitate de caracter, şi dacă, după observarea noastră foarte atentă, ar fi apărut că el nu are nici un scop rău de realizat, şi nici un interes de promovat pentru a ne înşela, ar trebui să ne bazăm pe informaţia pe care o derivăm de la el. Ca acest străin este şi Biblia; şi de ce să nu ne bazăm pe mărturia ei referitoare la sine? Ba mai mult, ea nu este un străin. Deşi revendică originea cerească, aceasta a stat de mult timp pe pământ, a trecut printre noi, fiind o companie familiară. Am fost obişnuiţi să-i auzim cuvintele şi le cunoaştem că au fost încercate cu fiecare suspiciune şi cu fiecare cercetare atentă, şi nici o falsitate nu s-a detectat. Ba mai mult, ea a fost printre noi ca un învăţător al adevărului şi a sincerităţii; şi adevărul şi sinceritatea au fost din belşug la fel cum şi învăţăturile sale au fost ţinute în seamă. Bătrânii înşelători s-au zbârcit din sinceritatea ei şi au tremurat la ameninţările sale; tinerii au fost învăţaţi de ea să scoată afară toată minciuna şi ipocrizia. Oare poate fi Biblia un înşelător şi un impostor? Imposibil! Ea trebuie să fie ceea ce revendică a fi, o carte din cer – Cartea lui Dumnezeu.

Adevărul că Biblia este de la Dumnezeu nu este mărturisit de oamenii inspiraţi care au scris-o, ci este stabilit de multe alte dovezi decisive, pe unele dintre ele le vom lua în considerare după cum urmează.

Originea divină a Bibliei este dovedită de CARACTERUL REVELAŢIEI pe care îl conţine aceasta.

Caracterul lui Dumnezeu, aşa cum este acesta prezentat în Biblie, nu poate fi de origine umană. Ştim ce fel de dumnezei fac oamenii; căci ei i-au multiplicat fără număr. Ei sculptează zeităţi din blocuri de lemn şi stancă şi li se închină lor cu adorare stupidă; dar aceasta nu este cea mai înjositoare şi mai dezgustătoare idolatrie de care sunt ei vinovaţi. Imaginaţiile lor deşarte modelează dumnezei mult mai josnici decât aceştia. Bucăţile de lemn sau din piatră pot lua forma păsărilor, a fiarelor cu patru picioare şi a târâtoarelor; însă zeităţile care îşi derivă originea din imaginaţiile oamenilor care au pasiuni şi predilecţii care sunt animalice, şi chiar mai mult decât animalice. Astfel sunt obiectele la care se închină ei cu o devoţiune aşa de harnică şi de costisitoare. Să viziteze fiecare om templele păgânilor, să le observe ceremoniile lor dezgustătoare şi să studieze caracterul dumnezeilor lor; apoi să spună dacă aceşti dumnezei şi Dumnezeul Bibliei sunt de origine comună.

Unii oameni care fac obiecţii pot pretinde că zeităţile la care ne-am referit sunt cele ale triburilor necivilizate. Şi ce? Au fost zeii naţiunilor cele mai civilizate mai buni decât aceştia? Care au fost divinităţile la care se închinau grecii şi romanii antici, chiar şi filozofii şi înţelepţii lor, a căror talente şi genii au fost admirate în fiecare eră? Jupiter, Optimus Maximus al lor, cel mai bun şi cel mai mare, a fost un monstru al crimei; şi Venus, Bacchus, Mercur, Marte şi restul zeităţilor, au fost tovarăşii lui potriviţi. Ei erau protectori şi exemple de nărav. Infidelul Rousseau a descris corect caracterul lor. „Aruncă-ţi ochii asupra tuturor naţiunilor lumii şi asupra tuturor istoriilor naţiunilor. În mijlocul a atâtor superstiţii inumane şi absurde, în mijlocul acelei diversităţi prodigioase de maniere şi caractere, vei descoperi pretutindeni aceleaşi principii şi distincţii de morală de bine şi rău. Păgânismul lumii antice a produs, într-adevăr, zei dezgustători, care pe pământ ar fi fost evitaţi sau pedepsiţi ca monştri, care ofereau ca imagine a fericirii supreme doar crime de a fi comise şi pasiuni de a fi îmbuibate. Dar viciul, înarmat cu această autoritate sacră, a coborât în zadar din reşedinţa eternă; acesta a găsit, în inima omului, un instinct moral de a-l respinge. Stăpânirea lui Xenocrates a fost admirată de cei care au sărbătorit desfrâurile lui Jupiter – casta Lucreţia îl adora pe infidelul Venus – cel mai îndrăzneţ roman sacrificat Fricii. El a invocat zeul care l-a detronat pe tatăl lui, şi a murit fără nici un murmur din propria sa mână. Cele mai contemplative divinităţi au fost slujite de către cei mai mari oameni. Vocea sfântă a Naturii, mai puternică decât cea a zeilor, s-a făcut auzită pe sine, respectată şi ascultată pe pământ, şi se părea că izgoneşte, de parcă ar fi fost spre detenţia cerului, vina şi vinovăţia.”4

Mergi acum la Panteon, şi studiază caracterul şi faptele nenumăratelor zeităţi a Romei. După ce infidelitatea a recunoscut că ei sunt monştrii, mai vicioşi decât oamenii, emanând o influenţă coruptibilă în societatea umană, invit-o să studieze caracterul lui Iehova, Dumnezeul Bibliei, un Duh, a cărui formă nu poate fi reprezentată; o Fiinţă a cărei ochi nu poate privi nelegiuirea, care este glorioasă în sfinţenie, de temut în laude, care face minuni, şi care cere să i se aducă închinare în frumuseţea sfinţeniei. Las-o să stea cu Moise în despicătura stâncii, şi să-L audă pe Dumnezeu proclamându-şi numele Său: „DOMNUL, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.”5 Cu siguranţă că ea [Roma, n. tr.] îşi va pleca cu reverenţă capul, şi va mărturisi, aceasta este vocea lui Dumnezeu.

Descrierea vieţii şi a caracterului lui Hristos oferit în evanghelii nu este o ficţiune inventată de om. Introducerea Creştinismului, existenţa sa în lume, persecuţiile pe care le-a întâlnit, răspândirea sa în ciuda opoziţiei, şi influenţa pe care a exercitat-o asupra naţiunilor şi a guvernelor, sunt cu toate aşa de îmbinate cu istoria ultimilor 1800 de ani încât toată istoria s-ar îndoi dacă toate acestea ar fi fabule. Evidenţa că au existat oameni ca Alexandru şi Iulius Cezar, nu este aşa de abundentă şi de indiscutabilă ca acel Isus Hristos care a apărut în locul şi timpul specificat în evanghelii. Descrierile vieţii sale, a suferinţelor şi a morţii, prezentate de Matei, Marcu, Luca şi Ioan, ajung la noi cu toate notele istoriei autentice. Nu se poate detecta nici un semn de fraudă în naraţiunile acestea. Simplicitatea admirabilă a scriitorilor, ingeniozitatea lor în relatarea greşelilor şi a slăbiciunilor propriilor lor caractere, vioiciunea lor în descrierea virtuţilor Stăpânului lor, şi înregistrarea lucrărilor Lui formidabile, precum şi maniera nepasionată în care ei au descris tratamentul crud pe care l-a primit El din partea criminalilor şi a prigonitorilor Lui; toate acest consideraţii pun adevărul naraţiunilor lor dincolo de orice îndoială. Adăugaţi la toate acestea şi faptul că ei aveau suficiente mijloace de a cunoaşte adevărul faptelor pe care ei le-au înregistrat; că ei au atestat sinceritatea credinţei lor în ei prin a îndura torturi şi moarte, şi că cei care au primit mărturia lor, şi care ne-au transmis-o nouă, îşi mărturisesc credinţa lor în aceasta printr-o răbdare asemănătoare. Nu există alte fapte din istoria lumii care să aibă o evidenţă aşa de puternică. Însă dacă această evidenţă poate fi respinsă, mai rămâne încă o dificultate de neînvins. Este imposibil să justifici existenţa evangheliilor bazat pe orice altă presupunere, că ele sunt ceea ce declară deschis că sunt, descrieri adevărate ale unui caracter real. Autorii erau incapabili de a exprima o astfel de ficţiune. Chiar şi oamenii de genul lui Virgil şi Homer au fost incapabili de un astfel de efort. Ei puteau descrie astfel de caractere ca cele ale lui Eneas şi Ulises, însă nu şi caracterul lui Isus Hristos. În plus, învăţătura lumii era gătită împotriva Creştinismului; şi neînvăţatului şi umilului pescar din Galileea i s-a dat sarcina de înregistrare a vieţii şi a lucrărilor lui Isus din Nazaret. Ca aceşti oameni să fi transmis erelor ce au urmat o ficţiune ca aceasta, este ceva incredibil – imposibil. Un alt citat din Rousseau va arăta influenţa copleşitoare a acestor consideraţii în mintea unui infidel: „Voi continua să vă mărturisesc, că demnitatea Scripturii mă frapează cu admiraţie, în timp ce puritatea evangheliei îşi are influenţa ei asupra inimii mele. Verificarea cuvintelor filozofilor noştri, cu toată pompa lor de dicţie – cât de meschin – cât de dispreţuitori sunt ei, comparaţi cu Scriptura! Este oare posibil, ca o carte ce este aşa de simplă şi de sublimă să fie doar lucrarea omului? Este oare posibil ca personajul sacru a cărui istorie o conţine aceasta să fie chiar un simplu om? Descoperim oare că şi-a asumat aerul unui entuziast sau al unui sectant ambiţios? Ce dulceaţă, ce puritate în maniera sa! Ce graţiozitate în prezentarea sa! Ce sublimitate în maximele sale! Ce înţelepciune profundă în discursurile sale! Ce prezenţă a minţii! Ce mai subtilitate şi ce mai adevăr în replicile sale! Cât de măreţ a ordonat asupra pasiunilor sale! Unde este omul, unde este filozoful, care are putea să trăiască şi să moară astfel, fără de slăbiciune şi ostentaţie? Să presupunem oare că Istoria Evanghelică este doar o ficţiune? Într-adevăr, prietene, aceasta nu poartă însemnele ficţiunii. Din potrivă, istoria lui Socrate, de care nimeni nu-şi permite să se îndoiască, nu este aşa de bine atestată ca cea a lui Isus Hristos. Autorii evrei erau incapabili de stil şi erau străini de moralitatea conţinută în evanghelii; semne al cărui adevăr sunt aşa de extraordinare şi invincibile încât inventatorul ar avea un caracter mult mai surprinzător decât al eroului.”6

Dacă evangheliile oferă o relatare adevărată despre Isus Hristos, atunci El a fost un învăţător din cer; şi atât doctrina pe care a prezentat-o El cât şi Scripturile, la care a făcut apel adese ori ca fiind de natură autoritară divină, sunt de la Dumnezeu.

Metoda de mântuire descoperită în Biblie nu este un mecanism uman. Predicarea lui Hristos cel crucificat era pentru evrei o piatră de poticnire, şi pentru greci o nebunie, însă mântuirea prin Cruce este marea particularitate a evangheliei. Dacă Creştinismul era o fabulă isteţ deghizată atunci o doctrină aşa de ofensatoare pentru omenire nu ar fi devenit aşa de proeminentă în schemă. Până în această zi, oameni cu un intelect lăudabil şi cu inimă coruptă resping doctrina mântuirii prin ascultarea şi suferinţele altuia. Pentru cel smerit şi pocăit, oprimat cu un simţul al păcatului, care caută de la marginile disperări vreo metodă divină de scăpare de mânia viitoare, această doctrină este de mai multe ori bine venită; însă cei smeriţi şi umili nu sunt oamenii care să înşele lumea cu un sistem născocit de religie.

BINECUVÂNTĂRILE pe care Biblia le acordă omenirii îşi au originea în Binefacerea infinită.

Compară condiţia acelor naţiuni în care domneşte Păgânismul cu cea a naţiunilor în care există cele mai corupte forme de Creştinism, şi vei descoperi că cea din urmă este preferabilă. Instituie o altă comparaţie dintre acestea şi zonele în care predomină un Creştinism mai pur, şi în care Biblia, în loc să fie retrasă de la oamenii de rând, este deschisă spre citirea tuturor, şi vei distinge un stat mult mai bun de societate umană, acolo unde Volumul Sacru este cel mai bine cunoscut. Compară, din nou, în aceste cele mai favorizate ţări, familiile în care Biblia are cea mai mică atenţie, cu acelea în care doctrinele sale sunt respectate şi ascultate şi vei deveni sensibil în ceea ce priveşte influenţa divină care o invadează pe ultima. Dar chiar în astfel de familii ca acestea, membrii individuali diferă uneori destul de mult unul de altul. Deşi se pot închina cu toţii la acelaşi altar, şi să citească aceeaşi Biblie, unii au doar cuvântul adevărului pe buzele lor, în timp ce unii îl preţuiesc ca pe o comoară în inimile lor şi îl descoperă a fi mai dulce pentru gustul lor decât mierea şi fagurul de miere. Ce ridicare de caracter, de ce fericire pură şi neîntunecată se bucură aceştia din urmă! Luaţi, în fine, un individ din cea mai favorizată clasă şi comparaţi momentele diferite ale vieţii lui – acelea în care Biblia este cel mai puţin observata, în acelea în care el se ospătează cu adevărurile şi promisiunile ei, şi experimentează o bucurie de nedescris şi plină de slavă, în timp ce acesta primeşte cuvântul divin în inima sa; astfel vei acea o părere completă despre influenţa binecuvântată pe care o poate acorda Biblia. Ştim că soarele este o sură de lumină şi căldură, pentru că totul este întunecat şi rece atunci când razele sale sunt absente; şi lumina şi căldura se află într-o proporţie crescândă pe măsură ce ne apropiem mai mult de el. În mod precis că la fel este şi cu Biblia. De la Păgânism, rece şi întunecat, unde Biblia este necunoscută, spre sfântul din cele mai încântătoare devoţiuni ale sale, atunci când el are cea mai dulce predegustare a cerului în care se pot bucura muritorii de pe pământ; lumina adevărului care umple înţelegerea, şi căldura dragostei care străluceşte în inimă, aduc o proporţie exactă faţă de proximitatea Bibliei. Dacă soarele, care luminează lumea materială, este lucrarea unui Creator binefăcător, cu atât mai mult putem atribui aceleiaşi bunăvoinţe autoritatea Bibliei, sursa iluminării spirituale.

Prin compararea Bibliei cu soarele, aceasta poate fi o ocazie potrivită de a remarca faptul că ambele din aceste lumini au întunecimile lor – Biblia obscurităţile sale, şi soarele petele lui. Deistul se poate lega de una şi ateistul de alta, însă cicălelile lor sunt la fel de absurde pe cât de nefolositoare. Pentru că sunt pete în soare ar trebui oare să concludem că Dumnezeu nu l-a făcut, sau că acesta nu este o binecuvântare pentru omenire? În afară de aceasta, o astfel de concluzie nu ar fi mult mai iraţională decât aceea de a nega că Dumnezeu este autorul Bibliei, sau că Biblia este o binecuvântare lumii, doar pentru că sunt obscurităţi în paginile sale. Să presupunem că dacă se admite faptul că petele din soare cât şi obscurităţile din Biblie sunt imperfecte, atunci este oare Dumnezeu autorul a ceva în care nici o perfecţiune să nu existe? Dacă orice lucru material şi orice lucru uman ar fi marcat cu imperfecţiune, oare nu se poate glorifica Dumnezeu pe sine de lucrurile materiale şi umane? Noul Ierusalim nu are nevoie de un soare material de a-l lumina, deoarece slava lui Dumnezeu şi a Mielului este lumina sa; însă Dumnezeu a pus soarele pe cer pentru a lumina această lume de materie; şi soarele de pe firmament, cu toate că are petele sale, declară slava Stăpânului său. Aşa că Dumnezeu poate face o revelaţie despre Sine spre curatele inteligenţe ale cerului într-un limbaj lipsit de imperfecţiune umană; însă atunci când El le vorbeşte muritorilor de pe pământ, El foloseşte limbajul muritorilor; şi oricare ar fi imperfecţiunea mediului, această revelaţie a lui Dumnezeu expune slava Sa în cea mai strălucitoare lumină în care ochii umani o pot privi.

Pot fi socotite petele din soare şi obscurităţile din Biblie ca imperfecţiuni? Lumina soarelui este curată şi din abundenţă; şi dacă aceasta era insuficientă, deficienţa poate fi oferită atât prin lărgirea soarelui cât şi prin scoaterea petelor. Prin urmare, ar fi la fel de raţional de a ne plânge că soarele nu este mai larg precum şi că sunt pete pe discul său. În aceeaşi manieră, lumina cuvântului lui Dumnezeu este pură şi suficientă pentru a face pe oameni înţelepţi pentru mântuire; şi noi ne-am putea plânge că Biblia nu este mai largă precum şi că aceasta conţine obscurităţi. De altfel, obscurităţile Bibliei pot avea o folosinţă benefică. Dacă, aşa cum presupun unii astronauţi, petele solare sunt corpul soarelui, văzut prin despărţiturile atmosferei sale luminoase, acestea de abia pot fi considerate drept imperfecţiuni; cu atât mai mult pot fi privite în acest fel, dacă acestea sunt şuvoaie de gaz care apar în atmosfera soarelui, care se difuză pe sine pentru a deveni combustibil pentru lampa zilei. Potrivit ultimei ipoteze, petele sunt pe departe de a deveni imperfecţiuni pe cât sunt norii care întunecă uneori cerul nostru, dar care sunt bogate surse pentru fertilitatea pământului şi a grânarele pâinii noastre. Deci, unele din obscurităţile Bibliei sunt lucrurile adânci ale lui Dumnezeu văzute prin lumina revelaţiei – taina impenetrabilă a naturii divine care apare prin lumina cu care El s-a acoperit pe Sine. Alte taine sunt, în procesul timpului, disipate şi, la fel ca norii care izbucnesc, toarnă o binecuvântare. A fost un mister „ca neamurile să fie co-moştenitori şi părtaşi ai promisiunii lui Hristos prin evanghelie”; însă la vremea potrivită această taină a fost explicată, şi norul ce apărea a turnat cea mai bogată binecuvântare peste toate neamurile. Dispensaţia Vechiului Testament era întunecată, având din abundenţă umbre ale lucrurilor bune ce aveau să vină; însă din moment ce Soarele Neprihănirii a strălucit, locurile întunecate au fost iluminate şi sunt pline de învăţătură. Profeţiile au fost rostite într-un limbaj obscur, însă împlinirea lor le-a interpretat. Unele obscurităţi au dat ocazii celor necredincioşi de a schimba Biblia cu contradicţiile, însă o examinare atentă a cuvântului inspirat a slujit nu numai la respingerea schimbării prin reconcilierea discrepanţelor aparente, ci a mai şi adăugat o dovadă nouă că Scripturile au fost scrise de oameni neprefăcuţi şi sinceri, fără nici o complotare; şi există o armonie perfectă în afirmaţiile lor, chiar şi când acestea aparent sunt în dezacord. Oamenii cu intelect superior pot descoperi un exerciţiu plăcut şi profitabile al puterilor lor în investigarea acelor părţi ale Bibliei care sunt mai puţin clare, în timp ce adevărurile sale cele mai simple sunt adaptate oamenilor cu cea mai mică capacitate şi sunt suficiente pentru necesităţile lor. Aici sunt ape în care „un miel se poate bălăci”, şi în care „un elefant poate înota”. Mai există şi o altă folosinţă a obscurităţilor Bibliei. Atunci când Dumnezeu a dat o lege omenirii, El nu a dat una care să fi fost imposibil de a fi violată, cu una pe care oamenii, în calitate de agenţi liberi, să o poată încălca, şi prin aceasta să aducă ruină propriilor lor suflete. Deci, atunci când El a dat o revelaţie omenirii, El nu a dat una care nu putea fi cicălită, ci una pe care oamenii o putea cicăli, şi prin a face aceasta să atragă mânie asupra lor înşişi. Obscurităţile Bibliei slujesc pentru această folosinţă; căci însăşi Biblia declară că ea conţine „unele lucruri greu de înţeles, pe care cei ce sunt neînvăţaţi şi instabili se luptă spre propria lor distrugere”. Fie ca aceia care au ales mai degrabă să cicălească obscurităţile Bibliei, apoi să umble în lumina să, să citească această declaraţie şi să se teamă şi să tremure.

Revelaţiile conţinute în Biblie au atestarea MIRACOLELOR. Aceasta este o impunere simplă de bun simţ, ca Dumnezeul Atotputernic, care a creat şi guvernează lumea, să direcţioneze mişcările sale aşa cum doreşte El. El a aşezat legile Naturii şi El le poate suspenda oricând doreşte, şi să întoarcă cursul lucrurilor din canalul lor obişnuit. Este la fel de clar că nimeni în afară de Autorul Naturii nu poate efectua astfel de schimbări. Prin urmare, rezultă că miracolele, dacă sunt elaborate spre atestarea unei revelaţii care pretinde că este din Cer, pun asupra acesteia sigiliul Omnipotenţei. Persoanele care au văzut astfel de minuni făcute, s-au chibzuit bine când au spus: „Ştim că Tu eşti un învăţător venit de la Dumnezeu, căci nici un om nu poate face minunile pe care le faci Tu, decât dacă este Dumnezeu cu el”.

Deşi miracolele au fost oferite, pentru cei care le-au văzut cu proprii lor ochi, ca o evidenţă mai impresionantă decât pentru noi care le vedem prin lumina istoriei, cu toate acestea argumentul găsit în ele este perfect de conclusiv chiar şi în timpul prezent. Că Moise şi profeţii, Hristos şi apostolii au făcut lucrări într-adevăr miraculoase, este la fel de atestat ca oricare alt fapt antic. Caracterul lucrărilor atribuite lor, numărul lor, circumstanţele în care ele sunt făcute, absenţa oricărui lucru care să indice frauda sau escrocheria, suferinţele prin care martorii au demonstrat sinceritatea lor, crezul pe care l-a obţinut mărturia lor în mod rapid şi extensiv, în ciuda amarei persecuţii, cât şi absenţa mărturiei opuse, toate aceste consideraţii constrâng crezul că miracolele au fost înfăptuite, şi dacă au fost făcute, revelaţia pe care o atestă acestea trebuie să fie de la Dumnezeu. Evidenţa, deşi este mai puţin impresionantă, nu este mai puţin decisivă decât ar fi fost dacă noi personal am fi mărturisit miracolele.

Noi nu suntem îndatoraţi în întregime în ceea ce priveşte evidenţa miracolelor, în lumina istoriei. Aceasta nu are nevoie de dovadă istorică pentru a satisface minţile noastre că piramidele din Egipt au fost construite prin muncă şi îndemânare umană. Suntem de asemenea satisfăcuţi de aceasta, ca şi când le-am fi văzut ridicându-se sub mâinile muncitorilor. Ştim că ele sunt lucrarea omului pentru că se aseamănă, în felul lor, cu alte lucrări ale omului. Însă cel care se holbează la aceste structuri uimitoare, s-ar putea să-şi întoarcă ochii spre marele glob din spatele lor şi să se simtă în acelaşi fel asiguraţi că aceasta nu este lucrarea omului. Astfel, în contemplarea unui sistem de mitologie sau filozofie păgână, putem fi convinşi că aceasta este de origine umană deoarece poartă însemnele iscusinţei omului; însă în contemplarea Bibliei, şi a religiei pe care ea a introdus-o în lume, putem fi la fel de asiguraţi că şi originea acestora este super-umană. Un sistem aşa de destituit de toate, care se poate recomanda minţii carnale, revendicând a fi atestat „cu semne şi minuni, şi cu miracole diverse”, nu poate obţine, în absenţa unor astfel de minuni, conform cursului normal al lucrurilor, o propagare în astfel de circumstanţe, şi trebuie ca acesta să fi fost în sine miraculos. Nu are nici o importanţă pentru argumentul prezent, dacă miracolul a fost înfăptuit înaintea ochilor aceluia care a primit doctrina, sau în mintea sa, pentru a-l înclina pe cel ce a primit-o. În oricare caz, a existat un miracol, o interpunere a Puterii Divine, şi o astfel de interpunere a demonstrat că doctrina era de la Dumnezeu.

PROFEŢIILE pe care le conţine Biblia trebuie să fi purces din preştiinţa infailibilă. Aceasta este dovedită de împlinirea lor exactă.

Daniel a profeţit că Nebucadneţar, capul mândru al imperiului Babilonian, care pe atunci era în slava şi puterea sa, că acest imperiu va face loc la altele trei care aveau să se ridice după el7. Această succesiune de imperii, cel Babilonian, Medo-Persan, Grec, şi cel Roman, este descris mai detaliat după aceea în profeţiile lui Daniel, împreună cu o serie de evenimente care se extind până în prezent8. Cu mai mult de un secol înaintea timpului lui Daniel, profetul Isaia a prezis9 luarea Babilonului de către Persia, care era, la momentul prezicerii, o naţiune plăpândă şi obscură. El a prezis numele exact al liderului persan, şi maniera intrării sale în oraş, prin porţile care, prin ordinul special al Providenţei, erau lăsate deschise cu nepăsare de către babilonieni în cadrul festivităţilor lor de beţie. Alţi profeţi au prezis distrugerea şi devastarea finală a Babilonului10, şi a lui Ninive11, răsturnarea anticului Tir de către Nebucadneţar12, şi după aceea a izolatului Tir de către Alexandru13, şi declinul şi starea prezentă a Egiptului14, odinioară cea mai mandră dintre naţiuni. Toate aceste preziceri au fost făcute atunci când evenimentele prezise erau aşa de improbabile, încât ele nu puteau fi prezise de vreo perspicacitate umană; cu toate acestea istoria, cât şi rapoartele călătorilor, atestă împlinirea lor exactă. Multe alte exemple de profeţie împlinită pot fi citate cu entuziasm.

Profeţiile referitoare la evrei sunt remarcabile şi facem referire la acestea cu mai multă satisfacţie, pentru că cititorul are probabil, la o anumită extindere, cunoştinţe personale despre faptele prezise. Acestei oameni sunt răspândiţi prin naţiunea noastră şi prin majoritatea naţiunilor pământului. Sinagogile lor, în care ei se întâlnesc să se închine Dumnezeului părinţilor lor, sunt găsite în toate oraşele noastre principale. Scripturile Vechiului Testament sunt citite regulat în cadrul întâlnirilor lor de închinare publică, şi sunt privite cu veneraţie religioasă, ca cărţi sacre ale lor, primite de la Dumnezeu de către profeţii lor antici, oferite mai apoi lor de către strămoşii lor. Această carte descrie minuţios15, în limba prezicerii, suferinţele prin care ei au trecut, conservarea lor minunată ca popor distinct, în ciuda acelor suferinţe, cât şi condiţia lor dispersată printre toate naţiunile. Alte triburi antice, când au fost împrăştiate, au fost pierdute în masa generală a omenirii, însă aceşti oameni, după secole de risipire şi persecuţie, rămâne încă distinct şi stau drept mărturie pentru lume despre minunata împlinire a prezicerilor referitoare la ei, rostite de profeţii lor antici.

Scrierile sacre ale evreilor conţin nu doar preziceri ale dispersării, ale suferinţelor şi a conservării minunate a lor ca şi popor, ci mai oferă şi explicaţia acelor evenimente extraordinare. Cartea descrie un legământ dintre această naţiune şi Dumnezeul la care se închină ei, şi înregistrările ei arată că ei au violat în mod repetat acest legământ, suferind în consecinţă pedeapsa ameninţată. Întreaga istorie a naţiunii ilustrează afacerile lui Dumnezeu cu ei, în conformitate cu stipulaţiile legământului. Odinioară, ca pedeapsă pentru necredincioşia lor, ei erau duşi din ţara lor în captivitate pentru 70 de ani, însă ei au fost menţinuţi şi aduşi înapoi. Declaraţiile profetice ale volumului lor sacru explică faptul că dispersarea şi suferinţele lor prezente sunt, în aceeaşi manieră, o consecinţă a crimelor lor, iar conservarea lor ca popor este în prospectul unei alte restaurări. Prin urmare, condiţia lor se aseamănă cu aceea a unui criminal ţintuit pe cruce, cu acuzaţiile sale scrise deasupra capului său, o pedeapsă potrivită pentru naţiunea care a crucificat pe Domnul slavei. Ei ţin în mâinile lor cartea care specifică crimele lor şi prezice suferinţele lor, iar ei oferă, în persoanele lor, spectacolul împlinirii acestor preziceri. Ei nu numai că revendică faptul că această carte a lor este divină, ci ei înşişi sunt dovada divinităţii sale.

Evreii pot fi făcuţi martori şi pentru Noul Testament, pe care ei îl resping, dar şi pentru Creştinism, pe care ei îl urăsc. Ce fel de crimă atât de mare a generat dispersarea şi suferinţele lor prin lunga perioadă a 18 secole? Noul Testament dă doar acel răspuns satisfăcător la această interogare, răspunzând într-o perfectă conformitate cu propriile lor Scripturi. Ei au respins şi au crucificat pe Regele lor, de mult aşteptatul lor Mesia, pe care l-au prezis profeţii lor. S-a prezis că el avea să apară înainte ca tribul lui Iuda să se stingă, sau să înceteze să mai menţină o guvernare distinctă a sa16; înainte ca al doilea templu să fie distrus17; şi în 490 de ani de la decretul lui Cirus de construire a Ierusalimului18. În acest timp a apărut Isus Hristos, revendicând că este Mesia al lor, oferind cele mai abundente dovezi că El a venit de la Dumnezeu; totuşi, aşa cum au şi prezis profeţii lor, ei L-au respins19; şi s-au unit cu conducătorii neamurilor pentru a-L distruge20. Propriile lor Scripturi, şi mărturisita lor ură faţă de Isus Hristos, alcătuiesc în totalitate crima pentru care suferă ei, şi acestea se unesc cu faptul cunoscut a suferinţelor lor de a demonstra calitatea de Mesia a lui Isus şi originea divină a Creştinismului.

Noul Testament conţine preziceri variate21 care au fost în exactitate împlinite în ceea ce priveşte distrugerea Ierusalimului, calamităţile evreilor, dispensarea şi conservarea lor ca popor, precum şi referitoare la persecuţiile Creştinismului, răspândirea sa prin lume cât şi Apostazia Papală22. În plus, aceasta conţine prezicerile, deşi nu sunt încă împlinite, ale convertirii neamurilor, a restaurării evreilor şi a stării milenare a Bisericii. Când se vor împlini acestea, evidenţa profetică care se acumulează acum în mod constant se va completa.

În concluzionarea acestei scurte investigaţii în ceea ce priveşte originea Bibliei, putem admira şi adora providenţa minunată a lui Dumnezeu, care a făcut din duşmanii Săi drept conservatori şi martori ai revelaţiei Sale. Evreii, care au ucis pe profeţi şi au crucificat pe însăşi Fiul lui Dumnezeu, au păstrat şi au transmis Scripturile Vechiului Testament, şi mărturisesc acum lumii despre originea ei divină şi despre adevărul profeţiilor sale. Biserica Romano-Catolică, marele Antihrist, sau omul păcatului, îmbătaţi de sângele sfinţilor, ne-au transmis Scripturile Noului Testament, şi ne oferă acum, în aceeaşi dublă-manieră, mărturia sa faţă de această parte a Volumului Sacru. Chiar şi batjocoritorul necredincios este făcut un martor inconştient. În paginile sale, sunt prezise batjocurile şi inima lui coruptă, din care, mai degrabă decât din sobra judecată, purced aceste derâderi, este înfăţişat cu o acurateţe şi îndemânare care vădeşte Autorul divin, Cercetătorul inimilor. Cuvântul care „este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii”, trebuie să fie „cuvântul lui Dumnezeu”. Chiar şi limba şovăitoare a necredinciosului, ca şi în cazul lui Rousseau, este uneori constrânsă să-şi rostească mărturia tare; şi alteori, atunci când vine pericolul sau ameninţă moartea, alarma şi teroarea lui divulgă adevărul, că stânca lui nu este ca stânca noastră, el însuşi fiind judecătorul. Nefericitul necredincios! Există oare un Dumnezeu? Ai tu un suflet nemuritor? Până ce poţi, cu soliditate neclătinată, răspunde cu un Nu la aceste două interogări, nu alunga de la tine Biblia, Cartea lui Dumnezeu, Lumina nemuririi.

II. AUTORITATEA

DEŞI Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi, ei trebuie priviţi doar ca instrumente alese, potrivite şi folosite de Dumnezeu, pentru producerea acestei lucrări. Dumnezeu Însuşi este autorul Bibliei. Când îi citim paginile sale sacre, ar trebui să realizăm că Dumnezeu ne vorbeşte, şi atunci când dăm voie ca ea să stea neglijată undeva, ar trebui să ne reamintim că noi de fapt refuzăm să ascultăm de Dumnezeu, atunci când El ne propune să ne instruiască în domeniul subiectelor momentului infinit.

Biblia conţine mărturia lui Dumnezeu şi este prin urmare o Regulă a Credinţei. Declaraţiile unui om cinstit ar trebui să fie crezute, cu mult mai mult acelea care sunt făcute de Dumnezeul adevărului; „dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare”. A respinge mărturia lui Dumnezeu înseamnă a-L face pe El un mincinos. A numi pe un oarecare om un mincinos înseamnă a oferi o insultă de cel mai grosolan caracter. Această insultă noi o oferim marelui Dumnezeu atunci când refuzăm să primim mărturia Lui, dată nouă în sfântul Său Cuvânt.

Biblia conţine preceptele lui Dumnezeu şi este prin urmare o Regulă a Datoriei. Noi suntem legaţi să ascultăm poruncile părinţilor şi ale conducătorilor civili, însă Dumnezeu are o revendicare mai mare asupra supunerii noastre. El este Tatăl nostru din ceruri, şi Legiuitorul Suprem al universului. Împotriva acestei mari autorităţi noi ne revoltăm atunci când refuzăm să ascultăm preceptele Bibliei.

Biblia conţine promisiunile lui Dumnezeu şi este prin urmare o Regulă a Speranţei. Aceasta determină nu numai ceea ce să credem şi să facem, ci şi ceea ce trebuie să aşteptăm. Ea prezintă, ca fundament al speranţei noastre, promisiunea şi jurământul lui Dumnezeu, două lucruri imuabile, în care este imposibil pentru Dumnezeu ca El să mintă. Noi privim la El în calitate de răsplătitor al acelora care Îl caută cu sinceritate, şi toată confidenţa noastră referitoare la natura şi extinderea acestei răsplăţi, cât şi certitudinea primirii acesteia de către noi, este descoperită în cuvântul sigur al profeţiei, Biblia.

Fie că este în calitate de regulă de credinţă, de datorie sau de speranţă, autoritatea Bibliei este supremă. Ne putem baza pe mărturia oamenilor, însă ei ne înşeală uneori. Ne putem regulariza comportamentul prin ordinul acelora care sunt deasupra noastră, sau prin dictatele propriei noastre conştiinţe, dar conducători pot porunci ceva greşit şi conştiinţa nu este infailibilă. Am putea nutri speranţe fondate pe promisiuni umane, sau pe tendinţele naturale ale lucrurilor, dar promisiunile umane sunt adesea iluzorii şi promisiunile Naturii sunt muguri care, deşi sunt frumoşi şi înmiresmaţi, sunt adeseori distruse înainte ca ele să producă roadă. Dumnezeu nu înşeală niciodată. „Iarba se vestejeşte şi floarea ei piere, dar cuvântul Domnului rămâne în veci.” Atunci când Biblia vorbeşte, orice altceva poate fi tăcut, şi deciziile sale nu lasă loc pentru îndoială şi nu admite nici un apel.

Autoritatea Bibliei este independentă. Aceasta nu s-a conferit asupra ei de către oamenii inspiraţi care au scris-o şi nici nu şi-o derivă de la persoanele care nea-au transmis-o nouă. Cea mai pură biserică nu o poate investi cu autoritate, cu atât mai puţin Biserica coruptă a Romei. Scriitorii inspiraţi au atribuit autoritatea celor scrise lui Dumnezeu şi acolo trebuie să stea. Cei care au transcris manuscrisele, care au fost agenţii Providenţei în păstrarea şi transmiterea către noi a Volumului Sacru, şi tipografiile şi legătoriile de cărţi prin ca căror muncă acest volum este aşa de răspândit, nu i-au conferit acesteia nici o autoritate şi a primit din partea Bisericii din Roma tot atât cât a primit de la ele. Ea posedă autoritate simplu pentru că ea este cuvântul lui Dumnezeu.

Autoritatea Bibliei este urgentă. Adresa ei este direct de la Dumnezeu şi direcţionată minţii şi inimii fiecărui cititor individual. Noi nu avem alt mijlocitor decât Hristos, şi nici un alt traducător infailibil decât Duhul Sfânt. Putem deriva asistenţa de la oameni în a înţelege Biblia, dar ei nu au nici un drept de a o înţelege pentru noi. Noi ar trebui să ne folosim propriile noastre minţi în cadrul studiului Cuvântului lui Dumnezeu şi să nu permitem nici unui traducător să intervină între Dumnezeu şi conştiinţa noastră. Ar trebui să spunem, fiecare pentru sine, „Vorbeşte, Doamne, căci robul tău ascultă”.

Ce dar preţios este Biblia! Cine nu o va preţui? Cine nu o va pune la inima sa? Ne aflăm pe istmul îngust al vieţii, între două oceane, nemărginitul trecut şi nemărginitul viitor. Înregistrările eternităţii trecute sunt dincolo de realizările noastre, însă Cel Bătrân de Zile le-a deschis şi ne-a descoperit în Biblie dacă este necesar sau nu să le cunoaştem. Prezentul care dispare este important pentru noi deoarece pe acesta depinde toată veşnicia noastră, însă cine ne va instrui despre cum să folosim aşa cum trebuie grabnica trecere dintre momente? Singurul Dumnezeu înţelept a binevoit să ne vorbească în Biblie şi să ne înveţe cum să ne îndreptăm paşii în calea scurtă a vieţii, aşa încât să ne garanteze viaţa veşnică. Lumea viitoare se află înaintea noastră. Pentru mine însumi, îmi dau seama că stau pe malul oceanului nemărginit, cu doar un inch de nisip care se destramă. Alături de mine aud ţipetele celui necredincios ce moare, a cărui privire este acoperită de un întuneric impenetrabil. Şi el a ajuns la margine şi ar refuza cu plăcere să purceadă, dar nu poate. Perplex, îngrozit, tremurând, el plonjează şi se îneacă, şi nu ştie încotro. Cât de preţios este în astfel de momente de încercare Cartea lui Dumnezeu! Cât de voioasă este această lumină din cer! Înaintea ei văd umbrele retrăgându-se Biblia îşi ridică torţa – ba mai mult, nu o torţă plăpândă, aşa cum raţiunea poate ridica, pentru a străluci în întuneric şi de a-l face vizibil; Biblia îşi coboară lumina soarelui de la prânz pe vastul prospect dinaintea mea, şi îmi permite, în linişte şi bucurie, să mă arunc în eternitate cu asigurarea deplină a credinţei. Muritori, care vă grăbiţi spre retribuţiile veşniciei, fiţi înţelepţi; primiţi revelaţia din cer prezentată vouă în Biblie; acordaţi mare atenţie instrucţiunilor sale, reverenţă autorităţii sale, în calitate de cuvânt al Judecăţii finale înaintea căreia va trebui să te înfăţişezi.
____________________

1 2 Timotei 3:16
2 1 Corinteni 14:37
3 2 Petru 1:19, 20, 21
4 Brown’s Philosophy of the Human Mind [Filozofia lui Brown despre la mintea umană], vol. 3, p. 138
5 Exod 34:6, 7
6 Fuller’s Works [Lucrările lui Fuller], vol. 2, p. 69
7 Daniel 2:39, 45
8 Daniel 7:12
9 Isaia 21:9; 45:1, 3
10 Ieremia 51
11 Naum 1, 3
12 Ezechiel 26:7, 11
13 Idem, 27:32
14 Idem, 29
15 Levitic 26; Deuteronom 27:30
16 Geneza 49:10
17 Hagai 2:7, 9
18 Daniel 9:24, 27
19 Isaia 53:3
20 Psalmul 2:1, 2
21 Matei 24; Marcu 13; Luca 21
22 2 Tesaloniceni 2:3-12; 1 Ioan 2:18; 1 Timotei 4:1-3

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~
CARTEA A DOUA – DOCTRINA DESPRE DUMNEZEU

INTRODUCERE

DATORIA DE A IUBI PE DUMNEZEU

„Să iubeşti de Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată tăria ta.”1 În acest fel Biblia ne porunceşte una din cele mai mari îndatoriri. Nu sunt atribuite acesteia nici un fel de argumentări. Nu se citează nimic ca dovadă că Dumnezeu există, sau că El deţine astfel de perfecţiuni încât să se poată justifica pentru Sine dragoste supremă din partea creaturilor Sale. Iehova iese înaintea subiectelor guvernării Sale şi declară această poruncă. El nu aşteaptă nici un fel de introducere formală. El îşi înalţă vocea cu maiestate. Fără nici promisiune şi fără de ameninţare, El îşi proclamă legea Sa şi lasă în responsabilitatea supuşilor Săi.

Din maniera acestei enunţări, putem deriva o instrucţiune. Nu este necesar să intram într-o demonstrare formală că există Dumnezeu, sau într-o investigare formală a atributelor Sale înainte de a începe sarcina de a-L iubi. Ştim deja destule lucruri despre El în această privinţă; şi pentru a amâna îndeplinirea acestei sarcini până ce ne vom completa investigaţiile, înseamnă a le începe cu inimi nesfinţite şi în rebeliune faţă de Dumnezeu. De la începutul fiinţei noastre am demonstrat existenţa şi caracterul lui Dumnezeu, strălucind în jurul nostru ca lumina în amiaza mare. Cerurile şi pământul au declarat slava Sa; lucrătorii şi oamenii Săi au proclamat numele Lui; pentru noi El nu este un Dumnezeu necunoscut, doar dacă minţile noastre sunt de bună voie orbite spre arătările slavei Sale. Dacă, deci, ne reţinem afecţiunile inimilor noastre, nu putem avea nici o scuză faţă de pretextul că ar fi nevoie de mai multă dovadă. Şi cu inimi aşa de înstrăinate de Dumnezeu de la început, toate investigaţiile noastre religioase sunt în mod probabil neprofitabile. Ce probabilitate există că dovada în plus va produce propria sa impresie şi efect asupra minţilor noastre, dacă cea care este deja în posesia noastră este nebăgată în seamă sau abuzată? Dacă, din ceea ce ştim deja despre Dumnezeu, Îl admitem şi Îl iubim, vom dori să cunoaştem mai mult din El şi vom continua studiul cu profit şi încântare; dar, dacă l-am eliminat deja din inimile noastre, toate investigaţiile noastre intelectuale despre El se poate să ne lase într-o orbire spirituală.

Datoria cerută corespunde, în caracter, religiei, din care ea este o parte esenţială. Zeii păgâni nu au putut revendica dragostea supremă din partea închinătorilor lor şi minţile păgâne nu aveau nici o idee despre o religie fondată pe dragostea supremă faţă de zeităţile lor. Într-o anumită măsură, ei erau obiecte ale fricii şi o mare parte din ceea ce le aparţineau caracterului şi istoriei lor presupuse, slujeau drept amuzament, sau spre stârnirea imaginaţiei; însă comportamentul atribuit lor era unul care adesea chiar şi mintea păgână îl dezaproba. Astfel, ei nu puteau fi obiecte ale dragostei supreme şi nimeni nu o revendica pentru ei. Cerinţa dragostei supreme demonstrează faptul că religia Bibliei este de la adevăratul Dumnezeu; şi atunci când ne începem investigaţiile religioase cu admiterea acestei obligaţii, precum şi deplina ei recunoaştere în inimile noastre, putem fi asiguraţi că purcedem pe calea cea bună.
Simplicitatea cerinţei este admirabilă. Nu mai este nevoie de explicarea datoriei. Formele de închinare pot fi numeroase şi variate, şi poate apărea întrebarea referitoare la formele ce vor fi cele mai acceptabile. Multe datori exterioare de moralitate sunt frecvent determinate cu multă dificultate. Întrebările greu de înţeles se ridică în ceea ce priveşte natura pocăinţei şi a credinţei, precum şi nevoia neinformată a instrucţiunii referitoare la acestea. Nimeni nu are nevoie să i se spună ce este dragostea; cea mai umilă inimă poate înţelege cererea, şi poate simţi plăcere în conştiinţa acordării de ascultare faţă de aceasta; chiar şi filozoful învăţat stă în prezenţa acestui precept ca un copilaş şi îi simte puterea ei ce leagă fiecare aptitudine pe care o deţine. Acest simplu principiu invadează întreaga religie şi leagă toate inteligenţele, mici şi mare, de Dumnezeu, centrul marelui sistem. Între aceasta şi puterea gravitaţiei din lumea naturală, care leagă atomii şi masele, pietricele şi vastele planete, se poate trasa o frumoasă analogie.

Calitatea comprehensivă a acestui precept nu este mai puţin admirabilă. Din ea reiese şi preceptul de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine; şi pe acestea două se bazează legea. Noi ne iubim aproapele pentru că el este creatura lui Dumnezeu şi obiect al guvernării Sale, şi pentru că aşa ne-a poruncit El. Noi Îl iubim pe Dumnezeu într-un mod suprem pentru că El este cel mai mare şi cel mai bun dintre fiinţe; şi iubim alte fiinţe, conform importanţei fiecăreia din sistemul universal de fiinţe. Un principiu pătrunde ambele precepte, la fel cum un singur principiu al gravitaţiei leagă pământul de soare, şi părţile pământului una de alta. Această lege îi leagă pe îngeri de tronul lui Dumnezeu, şi unul faţă de celălalt; şi îi leagă pe oameni şi pe îngeri laolaltă în calitate de obiecte asemenea ale aceluiaşi suveran. Decalogul este această lege extinsă şi adaptată condiţiei şi relaţiilor omenirii. Dragostea nu este doar împlinirea legii, ci este şi esenţa moralităţii evangheliei. Toată ascultarea creştină izvorăşte din aceasta şi fără de ea nu este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu nici o formă de ascultare. Cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu într-un mod suprem nu poate fi vinovat de acea necredinţă care Îl face pe Dumnezeu un mincinos, şi acesta nu poate reflecta păcatele pe care le-a comis împotriva lui Dumnezeu, fără o pocăinţă sinceră.

Noi nu trebuie să trecem cu vederea tendinţa acestui precept de a produce binele universal. Fiecare ştie cât de mult depind de dragoste ordinea şi fericirea găsită în societatea umană. Dacă toate afecţiunile bune ar fi alungate din inimile oamenilor, pământul ar fi dintr-o dată convertit într-un pandemoniu. Felul de dragoste lăsat pe pământ îl face să fie tolerabil şi dragostea care domneşte în ceruri îl face să fie un loc de fericire. Ascultarea perfectă de marea legii a dragostei este suficientă pentru a face toate creaturile fericite. Aceasta deschide, în piept, o sursă perpetuă de mulţumire; iar în exterior aceasta întâlneşte zâmbetul şi binecuvântarea unui Dumnezeu aprobator.

Deşi religia dragostei este clar declarată doar în cartea lui Dumnezeu, în plus, atunci când am învăţat-o de acolo, putem descoperi asentimentul ei cu religia naturală. Ar fi folositor să observăm felul cum tendinţele morale ale naturii noastre, din acest punct, sunt în acord cu învăţăturile despre revelaţie.

Răutatea omului a fost un subiect de plângere în toate erele. Păgânii antici s-au plâns de degenerarea vremurilor lor şi vorbeau de o eră de aur, de mult trecută, în care a predominat virtutea. În naţiunile păgâne moderne, alături de depravarea care predomină, există un simţ al acestei depravări, şi există oriunde este admisă necesitatea sau oportunitatea unei stări mai virtuoase a societăţii. În ţările creştine, chiar necredincioşii, care iau în derâdere religia dintr-o suflare, vor satiriza răutatea omenirii. Datorită judecăţii unite a fiecărei naţiuni şi a fiecărei ere cea din pricina căreia practica oamenilor ajunge sub propriul lor standard de virtute. Prin urmare, este necesar, pentru a putea deţine cele mai bune noţiuni ale virtuţii pe care ni le poate oferi natura, să ne întoarcem de la practica oamenilor la acele sentimente morale implantate în pieptul uman, care condamnă această practică şi ne îndeamnă la o virtute mai înaltă.

Este bine cunoscut faptul că oamenii judecă acţiunile altora cu o mai mare severitate decât cele proprii. Apetitele şi pasiunile noastre se interferează cu deciziile de conştiinţă, în timp ce propriul nostru comportament este subiectul examinării. De aici, sensul moral al omenirii este un standard mai bun de virtute decât conştiinţa individuală. Privind la judecarea altora, cu o perspectivă de a determina moralitatea acţiunilor noastre, judecata acestora trebuie să fie privită în mod special pentru cei care sunt răniţi sau de care s-a profitat prin faptele noastre. Astfel, religia naturală aprobă regula – Fă altora aşa cum ai vrea, în asemenea circumstanţe, să ti se facă şi ţie. Atunci când viciul altora se interferează cu fericirea noastră, atunci noi suntem cel mai ascuţit de sensibili faţă de existenţa şi atrocitatea acestuia. Oricât de vagi ar fi noţiunile noastre despre virtute, noi ne referim întotdeauna la aceasta ca fiind ceea ce tinde să promoveze fericirea altora. În plus, nu este în cadrul fiecărei tendinţe acţiunea de a promova fericirea pe care o concepem a fi drept virtuoasă. Hrana pe care o mâncam şi canapeaua pe care ne aşezam, tind să promoveze fericirea noastră; însă nu le atribuim virtute acestor lucruri neînsufleţite. Virtutea aparţine doar agenţilor raţionali şi morali, iar promovarea fericirii trebuie să fie intenţionată pentru a putea fi socotită drept virtuoasă. Există încă o altă limitare. Oamenii conferă uneori beneficii asupra altora cu aşteptarea de a primii în răspuns beneficii mai mare. În timp ce motivul pentru această acţiune este doar beneficiul ce se aşteaptă ca răspuns, judecata comună a omenirii refuză să caracterizeze acţiunea ca fiind virtuoasă. Pentru a constitui virtutea, trebuie să existe o promovare intenţionată a fericirii în alţii, şi această intenţie trebuie să fie dezinteresată. Religia naturală nu neagă faptul că un standard de moralitate mai ridicat poate exista, ci susţine că bunăvoinţa dezinteresată este virtute, şi că aceasta determină acea moralitate de acţiuni prin bunăvoinţa dezinteresată pe care pe care o expune.

Unii au susţinut că dragostea de sine este primul principiu de virtute, afecţiunea sa centrală, care se răspândeşte mai întâi la cei mai apropiaţi nouă, se extinde în mod gradat faţă de alţii mai îndepărtaţi şi se lărgeşte în lungime în bunăvoinţă universală. Acest sistem de moralitate se contrazice pe sine. În timp ce revendică faptul că ar atinge fericirea universală, acesta face din ea datoria de atins a fiecărui individ, nu pentru bunul public, ci pentru propriul său beneficiu. Ori de câte ori interesul altuia vine în conflictul cu cel propriu, aceasta o face în datoria sa de a o atinge pe cea din urmă, şi de a o promova pe cea de aproapele sau doar atâta timp cât va contribui la cel propriu. Este adevărat că apărătorii acestui sistem aduc raţiunea ca influenţă împiedicătoare, şi presupun că aceasta va regulariza astfel exerciţiul dragostei de sine încât să rezulte într-un bun general. Conform acestui sistem, dacă noi, în atingerea propriei noastre fericiri, practicăm frauda şi falsitatea cu ideea de a o promova, ca mai apoi să ne găsim înfrânţi în realizarea obiectului nostru, ne putem provoca falimentul, nu pe baza principiului de virtute pe care se presupune că ne-ar fi motivat, ci pe baza eşecului raţiunii noastre de a o restrânge şi a o regulariza pentru a atinge finalul ei. Dacă s-ar spunea că conştiinţa nu ne va permite să fim fericiţi în practicare fraudei şi a falsului, şi că dragostea de sine, conştientă fiind de aceasta evită acele practici aşa de inconsistente cu pacea noastră interioară, s-ar admite în mod clar faptul că conştiinţa este un principiu mai înalt al naturii noastre, faţă de deciziile faţă de care dragostea noastră de sine este constrânsă ca să cedeze.

La fel cum virtutea are ca scop binele general, aceasta ar trebui să favorizeze mijloacele necesare pentru atingerea acestui final. Guvernul şi legile civile, legiferate şi executate cu înţelepciune şi dreptate, sunt foarte favorabile pentru bunăstarea generală şi acestea primesc aprobarea şi sprijinul celor virtuoşi. Dacă un individ al rasei noastre s-ar fi născut, printr-o fericită excepţie de la regula generală, cu o înclinare virtuoasă a minţii, în locul unei predilecţii egoiste obişnuite a omenirii, şi dacă această înclinaţie virtuoasă ar fi fost nutrită şi dezvoltată în educaţia sa, el ar fi găsit a fi căutând binele tuturor. Primele sale beneficiu conferite ar fi fost peste cei mai apropiaţi de el, însă bunăvoinţa dezinteresată nu s-ar fi oprit aici. Pe măsură ce rudele sale se extindeau în ramificaţiile societăţii, dorinţa şi efortul său pentru binele general s-ar fi extinsă odată cu aceasta, iar guvernarea civilă, legile sănătoase şi orice instituţie cu tendinţe de beneficiu public ar fi primit aprobarea şi sprijinul său cordial; şi fiecare guvernator înţelept şi cinstit, fiecare individ subordonat, care au ca scop binele public, ar fi un obiect al favorii sale. Dacă presupunem că nivelul său de cunoaştere ar creşte, iar principiile sale virtuoase s-ar extinde, lărgind exerciţiul bunăvoinţei universale; şi dacă, la o anumită lungime, ideea despre Dumnezeu, o fiinţă cu toată excelenţa morală posibilă, înţeleptul şi dreptul guvernator al universului, ar fi prezentată, oare cum va fi afectată inima acestuia? Aici principiile sale de virtute şi-ar găsi ocazia celui mai înalt exerciţiu şi ar avea cel mai mare loc în admiraţia şi dragostea sa, iar descoperirea dominaţiei sale universale ar produce o bucurie inefabilă. Printre acestea sunt şi afecţiunile inimii pe care le învaţă chiar şi religia naturală, că cunoaşterea despre existenţa şi perfecţiunile lui Dumnezeu ar trebui să se arate.

În cadrul Cuvântului scris al lui Dumnezeu noi ne descoperim datoria noastră printr-o metodă inversă. Noi nu suntem lăsaţi să o trasăm printr-un proces încet, începând cu primul exerciţiu de principiu de morală în inimă şi ajungând la Dumnezeul infinit; în schimb, existenţa şi caracterul lui Dumnezeu sunt imediat prezentate şi prima şi cea mai pare dintre datori este anunţată deodată: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta”. Cât e de sublim! Cât e de corespunzător! Mintea virtuoasă este deschisă pentru a primi o astfel de revelaţie; conformitatea sa perfectă cu cele mai bune învăţături ale religiei naturale o recomandă înţelegerii şi inimilor noastre. A doua poruncă, „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, este introdusă, nu ca fiind călăuză spre prima, ci ca subordonată a acesteia. Ea îşi ia locul care îi aparţine de fapt într-o revelaţie din parte autorităţii supreme.

Dragostea a fost împărţită în binefacere, milostenie şi satisfacţie. Această împărţeală poate părea la început inconsistentă cu simplicitatea care a fost atribuită dragostei. Binefacerea este dispoziţia de a face bine unui obiect, iar milostenia (sau caritatea, n. tr.) este conferirea acelui bun. Ultima nu este pe bună dreptate dragoste, ci efectul sau manifestarea acesteia. Pe de altă parte, satisfacţia (sau auto-mulţumirea, n. tr.) include cauza dragostei împreună cu afecţiunea în sine. Dragostea poate fi exercitată faţă de un obiect nevrednic, la fel cum Dumnezeu iubeşte pe aceia care sunt morţi în păcatele şi fărădelegile lor. Dar ea poate fi exercitată faţă de aceia al căror caracter moral le oferă acestora obiecte potrivite. În acest caz, dragostea ce este legată cu aprobarea caracterului celui iubit, este numită auto-mulţumire. Atunci când dragostea are drept obiect un lucru neînsufleţit, aşa cum Isaac iubea carnea savuroasă, termenul se referă la derivarea satisfacţiei; dar atunci când obiectul dragostei este o fiinţă simţitoare, termenul implică întotdeauna conferirea mulţumirii chiar şi atunci când o anumită plăcere a fost primită, sau când se aşteaptă ca răspuns o satisfacere.

Dragostea faţă de Dumnezeu implică aprobarea cordială a caracterului Său moral. Atributele Sale naturale, eternitatea, imensitatea, omnipotenţa Sa, etc., ne pot umple cu admiraţie, însă acestea nu sunt obiectele adecvate ale dragostei. Dacă noi ne închinăm Lui în splendoarea sfinţeniei, aceasta ar trebui să emoţioneze dragostea inimilor noastre. Pe măsură ce cunoaşterea noastră despre aceste perfecţiuni morale creste, va trebui să crească şi încântarea noastră în ele, iar această încântare ne va duce la o studiere mai aprofundată a acestora şi spre o observare mai sârguincioasă a variatelor metode în care acestea sunt manifestate. Expunerea acestora, chiar şi în mijlocul celor mai teribile expoziţii ale dreptăţii Sale, vor fi contemplate cu reverenţă, însă care aprobă veneraţia; şi slava lor unită, aşa cum este ea văzută în marea schemă de răscumpărare prin Hristos, va fi privită cu încântare neamestecată şi care nu încetează niciodată.

Dragostea faţă de Dumnezeu include bucuria în fericirea Sa. El nu este doar perfect de sfânt, ci şi perfect de fericit, şi este datoria noastră de a ne bucura în fericirea Sa. În iubirea aproapelui nostru, noi ne bucurăm în fericirea lui prezentă şi dorim ca aceasta să crească. Noi nu putem creste deja perfecta fericire a lui Dumnezeu, însă ne putem bucura în ceea ce deţine El. Dacă ne încântăm în fericirea lui Dumnezeu, ar trebui să ne străduim să-I fim pe plac în toate lucrurile, să facem orice ne porunceşte El, şi să progresăm toate planurile, a căror realizare o are El aşa de mult la inimă. Prin urmare, dragostea include ascultarea de poruncile Sale, de demisionare şi supunere faţă de voia Sa.
Dragostea faţă de Dumnezeu îi va oferi acesteia o sarcină plăcută pentru a examina dovezile existenţei Sale, şi de a studia acele atribute glorioase care îi conferă Lui obiectul vrednic al afecţiunii supreme. Să intrăm în acest studiu, provocaţi de dragoste sfântă şi de o dorinţă puternică ca dragostea noastră să poată fi sporită.
____________________
1 Deuteronom 6:5

CAPITOLUL I – EXISTENŢA LUI DUMNEZEU

EXISTĂ UN DUMNEZEU1

Doctrina că există Dumnezeu nu trebuie a fi demonstrată acum ca un nou adevăr. Aceasta s-a presupus în toate paginile precedente şi dovezile acesteia au fost aduse la suprafaţă, în diferite feluri. Dar, de dragul aranjamentului sistematic, ar fi potrivit să colectăm aceste adevăruri sub un singur cap; o clară afirmaţie despre ele va tinde spre confirmarea credinţei noastre.

1. Natura noastră morală demonstrează existenţa lui Dumnezeu.

Natura noastră morală este adaptată guvernării morale. Noi descoperim această guvernare în noi fiind administrată de conştiinţă şi are impact cu noi din afară în cadrul influenţei pe care o experimentăm din judecăţile şi sentimentele morale ale altora. Aceasta ne restrânge apetitele şi pasiunile noastre, şi oricine respinge această restrângere poate fi spre predilecţia noastră vicioasă, fiecare ştiind că aceasta conduce le bunăstarea sa.

Suntem atât fiinţe sociale cât şi morale. Circumstanţele prin care noi venim pe lume, cât şi predilecţiile pe care le aducem cu noi, se unesc pentru a remite stabilirea necesarului social. Păsările se adună în stoluri, şi albinele în roiuri, şi instinctele lor sunt adaptate relaţiilor sociale pe care le formează acestea. Pentru omul din societate, principiile morale sunt indispensabile. Izgoneşte de la orice membru al societăţii umane restricţiile pe care conştiinţa şi simţul său moral le impun asupra sa şi vei dizolva pământul sau îl vei converti într-un iad. Forţa brutală şi viclenia diabolică, aflate sub dominaţia pasiunilor nelegiuite, vor prelua conducerea lumii şi o vor umple cu nenorocire.

Din influenţa combinată a principiilor noastre sociale şi morale, îşi au originea guvernările civile, iar existenţa lor a fost descoperită prin experienţa indispensabilă bunăstării societăţii. Aceste guvernări au diferit destul de mult în gradele lor de excelenţă, unele dintre ele au fost chiar cele mai nedrept şi mai crud administrate; cu toate acestea cele mai rele dintre ele au fost considerate a fi preferabile pentru sălbatica anarhie.

Noţiunea de guvernare morală, şi sentimentul necesităţii acesteia, ţâşneşte în mod natural în mintea umană; însă nici o formă pământească a acesteia nu ne satisface dorinţele noastre sau să ne împlinească necesităţile noastre. Conştiinţa ne reţine de la aceasta, şi atunci când trecem cu vederea prevenirile acesteia, ea ne împunge cu remuşcare; dar oamenii continuă să fie răi. Sentimentul public marchează viciul cu mişelie, însă în ciuda sentimentului public, oamenii sunt vicioşi. Guvernarea civilă îşi retine pedepsele sale, iar conducătorul ameninţă cu sabia sa, însă oamenii perseverează în răutate şi adesea şi în impunitate. Vocea naturii din noi cere o guvernare liberă de astfel de imperfecţiuni. Dacă, de la ideea unui conducător meschin care domneşte peste un singur trib sau naţiune, ne urcăm la aceia a unui guvernator moral peste toate creaturile inteligente; dacă în schimbul judecăţilor şi a sentimentelor morale imperfecte pe care le descoperim în oameni, îi atribuim acestui conducător universal toate perfecţiunile morale posibile, dacă îi conferim cunoaştere suficientă pentru a detecta fiecare crimă şi putere suficientă pentru a-şi manifesta dezaprobarea sa faţă de aceasta în felul cel mai potrivit şi mai eficient; şi dacă acest suveran înălţat, în loc să fie departe de noi, este adus într-o astfel de relaţie cu noi, că în el noi trăim, ne mişcăm şi avem fiinţa, vom avea prin urmare cel mai sublim concept al guvernării morale, de care este capabil minţile noastre. Această concepţie este prezentată în propoziţia, EXISTĂ UN DUMNEZEU. Ideea existenţei lui Dumnezeu, în calitate de conducător moral al universului, este într-un acord precis cu tendinţele şi cererile naturii noastre morale; şi, fără a admite aceasta, facultăţile noastre morale precum şi fenomenul pe care acestea le expun, sunt total inexplicabile.

Principiile morale ale naturii noastre îşi găsesc ocazia pentru dezvoltare şi exerciţiu în relaţiile pe care le susţinem noi cu creaturile tovarăşe nouă. Dar, pentru deplina lor dezvoltare şi exercitare nimic nu oferă vreo oportunitate, doar relaţia pe care o avem faţă de Dumnezeu şi domnia Sa universală. Acest exerciţiu universal al lor constituie religia. Religia este, prin urmare, perfecţiunea moralităţii, iar doctrina fundamentală a religiei este existenţa lui Dumnezeu.

2. Existenţa lumii şi mecanismele pe care le conţine aceasta, demonstrează existenţa lui Dumnezeu.

În timp ce natura noastră morală ne duce la concepţia despre Dumnezeu, în calitate de guvernator moral al universului, şi la crezul existenţei Sale, natura noastră intelectuală se apropie de El, în calitate de Marea Cauză Primordială. Raţiunea trasează lanţul cauzei şi a efectului în toate legăturile sale. Aceasta descoperă că fiecare legătură depinde de cea care o precede, şi în solicită pe ce se bizuie întregul lanţ? Aceasta nu obţine nici un răspuns satisfăcător la această întrebare, până ce nu a admis existenţa unei fiinţe eterne, auto-existente şi independentă, în calitate de cauză a tuturor lucrurilor. Aici, şi doar aici, mintea găseşte odihnă.

Argumentul pe care s-a avut cel mai mult încredere în cadrul religiei naturale, pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu, este derivat din indicaţiile de mecanism, pe care Natura le are din abundenţă. Adaptarea mijloacelor faţă de limite, cât şi realizarea scopurilor prin mecanisme de îndemânare complete, sunt pretutindeni vizibile. Invenţiile implică un inventator. Inteligenţa expusă este adesea descoperită în creaturile care nu au inteligenţă, şi în alte cazuri, atunci când este descoperită în creaturile inteligente, aceasta nu este manifestată de le ele însele, deoarece ea există fără cunoaşterea lor, şi operează fără de controlul lor. Mecanismul acesta face referire la o Primă Cauză inteligentă. Acest argument în favoarea existenţei lui Dumnezeu este de o mare valoare practică deoarece el este prezentat zilnic minţilor noastre, în toate lucrările Naturii. Îl descoperim în razele de soare, care împarte plantelor şi animalelor, căldura necesară vieţii; şi fiecărui ochi, lumina fără de care ochii ar fi nefolositori. Acesta se prezintă pe sine în ochii fiecărui om, fiară, pasăre, peste, insectă şi reptilă, şi este cel mai convingător prezentat în aranjamentele de primire şi de reflectare ale luminii, folosind-o pentru scopurile vederii; un dispozitiv atât de mecanic, şi conformat cu legile opticii, ca ceea ce este văzut în structura telescopului. Îl privim în coborârea averselor de ploaie care fertilizează pământul şi face iarba să crească, şi în germinarea ce izbucneşte, în răspândirea firului de iarbă, în ridicare lujerului şi a coacerii cerealelor, în toate în care un mecanism îndemânatic este prezentat, care transcende în mod infinit toată arta umană. Îl descoperim în instinctele prin care găina îşi cloceşte ouăle, şi îşi îngrijeşte apoi puii săi; şi în adaptarea oricărei specii de animale pe pământ, în aer, sau în apă, la modul şi condiţia vieţii lor. Acest argument este descoperit în reîntoarcerea zilei şi a nopţii, în revoluţia anotimpurilor, în vântul ce mătură cerul, şi în anurii ce se ridică din ocean şi plutesc prin atmosferă. Îl găsim în oasele trupului, fixate pentru mişcările lor respective şi în muşchii care îi mişcă; în pulsarea inimii, circulaţia sângelui, digerarea stomacului, şi în înălţarea plămânilor. În fiecare lucru în care priveşte ochiul, sau la care contemplează mintea, descoperim manifestările înţelepciunii ci puterii Creatorului. Inima plină de devoţiune este lovită cu evidenţa existenţei lui Dumnezeu, atât de abundent arătată în toate lucrările mâinilor Sale, şi este stârnită spre admirare şi adorare. Întregul univers devine un măreţ templu, invadat cu prezenţa şi gloria divinităţii, şi fiecare loc devine un altare, pe care se poate oferi Lui sacrificiul laudei şi al recunoştinţei.

3. Doctrina că există un Dumnezeu este confirmată de consimţământul comun al omenirii.

Au existat triburi de oameni needucaţi şi care au fost lipsiţi de arte şi de ştiinţe, însă noţiunea unei puteri invizibile, care stăpâneşte cu o putere absolută, asociată cu vreo formă de închinare religioasă, a fost aproape sau chiar universală. În acest lucru particular, omul este deosebit de alte animale care locuiesc pe glob; şi dacă a existat vreo porţiune din rasa noastră în care să nu fi apărut ideea de Dumnezeu şi religie, se poate spune despre aceştia că s-au brutalizat pe sine, ca şi când s-ar ascunde de la a vedea distincţia caracteristică a naturii umane. Totuşi, se poate spune că un crez în existenţa lui Dumnezeu a predominat în modul cel mai general în cadrul omenirii; faptul predominării sale este un argument pentru adevărul opiniei. Dacă aceasta este o revelaţie antică transmisă mai departe prin intermediul tradiţiei, această revelaţie a purces de la Dumnezeu, şi prin urmare îşi dovedeşte existenţa Sa; şi dacă aceasta se naşte în mod natural în mintea umană, în circumstanţele în care suntem puşi noi, ceea ce învaţă Natura în mod universal poate fi primit ca fiind adevărat.

4. Revelaţia divină risipeşte toată îndoiala referitoare la existenţa lui Dumnezeu.

În cadrul Bibliei, existenţa lui Dumnezeu este însuşită chiar de la început. „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”2 Doctrina, deşi declarată în mod formal în doar un singur pasaj, este reprezentată ca fiind fundamentală în cadrul religiei. „Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este;”3 iar negarea acesteia este atribuită nebunului; „nebunul zice în inima lui, nu este Dumnezeu.”4 Volumul de revelaţie este o lumină ce emană din Tatăl luminilor, şi este, din ea însăşi, o dovadă independentă a existenţei Sale. Pe măsură ce îi studiem paginile sale, în lumina Sa vom vedea lumina; şi o realizare şi convingere statornică că El există, marea Sursă a luminii, ne va ocupa minţile noastre.

Armonia perfectă dintre religia naturală şi cea revelată, referitor la această doctrină, confirmă învăţătura amândoura. „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el.”5 În timp ce cerul şi pământul, ziua şi noaptea, vorbesc despre Dumnezeu, El vorbeşte pentru Sine în cuvântul Său inspirat, confirmând mărturia pe care o dau acestea, şi completând instrucţiunea pe care o exprimă ele. Revelaţia nu contrazice şi nici nu pune niciodată deoparte învăţăturile religiei naturale. Dumnezeu afirmă faptul că „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui”6. Nu este nici o derogare de la autoritatea sau perfecţiunea Scripturilor faptul că noi studiem religia naturală. Însăşi Scripturile ne direcţionează la acest studiu. „Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune.”7 Acelaşi Dumnezeu care ne vorbeşte în cuvântul Său, ne vorbeşte de asemenea şi în aceste lucrări, şi în oricare altă manieră vorbeşte El, noi ar trebui să auzim şi să primim învăţătura.

Aceasta este o dovadă lamentabilă a depravării umane ca oamenii să nege sau să dispreţuiască existenţa lui Dumnezeu. Citim despre nebunul care spune în inima lui că nu este Dumnezeu; despre naţiunile care îl uită pe Dumnezeu şi despre indivizii care nu îl au deloc pe Dumnezeu în toate gândurile lor. Astfel de persoane nu se desfată în Dumnezeu, prin urmare ei spun, „Depărtaţi-vă de la noi; noi nu dorim cunoaşterea căilor Tale”. Despre un astfel de ateism, singura cură eficace este o inimă nouă. Pentru sugestia ocazională a îndoielilor ateiste, cu care un om pios poate fi hărţuit, remediul este un studiu aprofundat al cuvântului şi a faptelor lui Dumnezeu, o marcare atentă a mâinii Sale în Providenţă, şi o încrezătoare şi rugativă recunoaştere a Lui în toate căile noastre. Dacă ne obişnuim să mergem cu Dumnezeu, nu ne vom îndoi de existenţa Sa.

Invizibilitatea lui Dumnezeu este unul dintre obstacolele din calea exercitării credinţei vii în existenţa Sa. Aceasta poate ajuta la eliminarea acestui obstacol, pentru a reflecta faptul că şi mintea umană este invizibilă, cu toate acestea nu ne-am îndoit niciodată că ea există. Noi auzim cuvintele şi vedem acţiunile omului asemenea nouă, şi acestea ne indică caracterul şi sarea minţii sale, aşa încât să determine în noi admirarea sau contemplarea, dragostea sau ura. Dacă, în timp ce îi ascultăm cuvintele şi îi observăm faptele sale, percepem cu claritate inteligenţa din care purced aceste cuvinte şi fapte, de ce nu am putea oare, cu o aceeaşi claritate, percepe inteligenţa din care provin mişcările naturii? Dacă putem cunoaşte, admira şi iubi o minte umană nevăzută, este la fel de posibil să ştim, să admirăm şi să iubim un Dumnezeu nevăzut.

____________________
1 Geneza 1:1; Psalmul 14:1; Marcu 12:32; 1 Corinteni 8:6; Evrei 3:4
2 Geneza 1:1
3 Evrei 11:6
4 Psalmul 14:1
5 Psalmul 19:1, 2
6 Romani 1:20
7 Iov 12:7

CAPITOLUL II – ATRIBUTELE LUI DUMNEZEU

În timp ce câştigăm cunoaştere despre alte fiinţe, şi despre relaţiile pe care le au acestea cu noi, se oferă oportunitatea pentru dezvoltare a principiilor noastre morale şi a exercitării sentimentelor noastre morale. Aceasta este în acord cu dictatele conştiinţei individuale, cu judecăţile morale comune omenirii, şi cu învăţăturile Cuvântului lui Dumnezeu, că sentimentele pe care le exercităm cât şi acţiunile pe care le facem faţă de alţii ar trebui să aibă în vedere caracterele şi relaţiile lor faţă de noi. Pentru a înţelege datoria noastră faţă de Dumnezeu, noi trebuie să-I cunoaştem caracterul. Nu este de ajuns să credem că El există, ci ar trebui să ne străduim să căpătăm o cunoaştere despre El. Să ne întrebăm, deci, în mod reverenţios, Cine este Domnul?

SECŢIUNEA I – UNITATEA

EXISTĂ UN SINGUR DUMNEZEU1

Naţiunile păgâne s-au închinat la mulţi dumnezei, dar volumul inspirat imprimă în toate privinţele doctrina că există doar un singur Dumnezeu. Moise a spus, „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este un singur Domn”2; şi în Noul Testament, acelaşi adevăr este învăţat, „Există un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor”3; „Pentru noi este doar un singur Dumnezeu”4. Nu este un lucru clar ca unitatea lui Dumnezeu să poată fi dovedită de religia naturală. În unele din raţionamentele în care se are încredere, lucrul ce trebuieşte dovedit este presupus. Cel mai satisfăcător argument este derivat din uniformitatea avizului, care apare în lucrările creaţiei şi ale providenţei. Aceleaşi legi ale Naturii predomină pretutindeni, astfel că, trecând dintr-o regiune în alta, noi nu simţim niciodată că am fi intrat sub dominaţia unui alt Domn. Lumina care emană de la îndepărtatele stele fixe, posedă aceleaşi proprietăţi, şi se supune aceloraşi legi, la fel cum este cu lumina ce provine de la soarele sistemului nostru.

Dovada din revelaţie este clară şi decisivă. Este adevărat că se folosesc în mod frecvent în Vechiul Testament formele de plural ale numelor divinităţii, însă acestea nu au fost desemnate pentru a învăţa doctrina politeismului. În Deuteronom 6:4, cuvântul „Dumnezeu” este la plural, în originalul din limba ebraică, însă întregul pasaj conţine cea mai precisă declaraţie despre unitatea lui Dumnezeu. În Geneza 1:1, numele „Dumnezeu” este la plural, însă verbul „creat” este la singular, ceea ce elimină toată deducţia în favoarea politeismului. În câteva pasaje, sunt folosite pronumele la plural atunci când Dumnezeu vorbeşte despre Sine. „Să facem om”5; „Să coborâm”6; „Omul ar deveni ca unul dintre noi”7; aceste pasaje, în special cel din urmă, nu pot fi reconciliate cu doctrina unităţii lui Dumnezeu, atât de abundent învăţată pretutindeni, fără a presupune o referinţă la doctrina trinităţii, care va fi luată în considerare ulterior.

Unitatea lui Dumnezeu face din guvernarea Sa morală una, unind subiectele acesteia într-un singur imperiu. Aceasta nu ne lasă în nici o îndoială referitor la cine datorăm noi alianţa noastră; şi totodată fixează un centru din univers faţă de care afecţiunile tuturor inimilor ar trebui să fie direcţionate. Aceasta tinde să unească pe oamenii lui Dumnezeu: după cum noi avem „un singur Dumnezeu”, aşa avem şi „un singur trup şi un singur duh”8.

SECŢIUNEA II – SPIRITUALITATEA

DUMNEZEU ESTE UN DUH9

Prin intermediul simţurilor noastre exterioare noi obţinem cunoaşterea despre proprietăţile care aparţin unei clase de substanţe numită materie, cum este extensia, soliditatea sau impenetrabilitatea, divizibilitatea, figura, culoarea. Prin conştiinţă, avem cunoaşterea propriilor noastre gânduri şi sentimente, pe care le atribuim unei substanţe, numită minte, care este capabilă de percepţie, amintire, comparare, judecare, raţiune şi voinţă. Distincţia dintre acest două clase de substanţe este recunoscută în judecăţile tuturor oamenilor. Noi nu atribuim niciodată gândirea focului, aerului, pământului, sau apei; şi nu ne imaginăm despre minte că ar fi rotundă sau pătrată, neagră sau albă. Proprietăţile pe care le descoperim în propriile noastre minţi, noi le atribuim minţilor altora, şi în modul cel mai prompt concepem existenţa acestor proprietăţi în fiinţe din ordin diferit. Termenul spirit (sau duh, n. tr.) este folosit pentru a denota o substanţă inteligentă şi imaterială, sau o fiinţă, una cere este lipsită de proprietăţile caracteristice materiei, şi care posedă proprietăţi analoage cu cele ale minţii umane. În acest sens, Dumnezeu este un duh. El nu este extins, solid şi divizibil, ca o stâncă, un pom, sau un corp uman, ci gândeşte şi voieşte, într-o manieră lipsită de toată imperfecţiunea.

Textele din Scriptură care învaţă direct despre spiritualitatea lui Dumnezeu sunt puţine. Aceasta poate fi dedusă din Isaia 31:3: „Căci Egipteanul este om nu Dumnezeu, şi caii lui sunt carne nu duh.” Fundamentul paralelismului din acest pasaj este că Dumnezeu este un duh. Se mai poate deduce aceasta din limbajul Scripturii, în care Dumnezeu este numit Tatăl duhurilor: „Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?”10 Un tată şi copiii săi posedă o natură comună, şi la fel cum părinţii noştri trupeşti sunt din carne, la fel şi Tatăl duhurilor este duh. Există doar un singur pasaj care învaţă în mod expres această doctrină, „Dumnezeu este duh”11, şi acesta ar fi destul de suficient pentru a o dovedii, dacă aceasta nu ar fi fost predată nicăieri în altă parte.

Aceasta nu este nici o obiecţie faţă de doctrina spiritualităţii lui Dumnezeu, că părţile trupeşti ca mâinile, picioarele, ochii, etc., îi sunt atribuite Lui. Acestea sunt în modul cel mai clar simple adaptări de limbaj deoarece noi nu avem cuvinte mai adecvate pentru a exprima operaţiunile minţii divine. Dacă nu ar fi fost inadmisibil să vorbim despre ochii lui Dumnezeu, deoarece El nu are organe materiale de vedere la fel ca noi, ar fi la fel de inadmisibil să vorbim despre vederea lui Dumnezeu, pentru că El nu vede prin intermediul luminii materiale, aşa cum este la noi; sau să vorbim despre gândirea lui Dumnezeu, pentru că gândurile Sale nu sunt ca gândurile noastre.

Folosinţa practică a acestei doctrine este învăţată de Hristos: „Dumnezeu este duh, şi cei care se închină Lui trebuie să I se închine în duh şi adevăr”12. Prin a-I oferi omagiu, nu este suficient să venim înaintea Lui cu un genunchi aplecat, sau cu un trup prosternat, ci minţile noastre, natura noastră spirituală trebuie să aducă omagiul, altfel acesta va fi inacceptabil înaintea Lui.

Spiritualitatea lui Dumnezeu este fundamentul celei de-a doua porunci din decalog: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti”13. Motivul atribuit acestei porunci este datorită faptului că israeliţii nu au văzut nici o formă atunci când Dumnezeu şi-a manifestat prezenţa Sa lor pe muntele Sinai14. El li s-a arătat sub forma unui nor şi a unui foc. Un stâlp de nor şi foc mergea înaintea israeliţilor în cadrul călătoriei lor prin desert, ca semn al prezenţei divine. Acest semn apărea la cortul întâlnirii, iar mai apoi în templul construit şi dedicat de Solomon. Dumnezeu i s-a arătat lui Moise în cadrul unui rug aprins. Noi nu trebuie să înţelegem din aceste lucruri că Dumnezeu ar fi ori nor ori foc. Acestea sunt substanţe materiale şi nu spirituale. La fel cum cele pur spirituale nu pot fi percepute de simţurile noastre trupeşti, în acelaşi fel Dumnezeu a fost mulţumit să folosească aceste simboluri materiale pentru a oferi o demonstrare sensibilă a prezenţei Sale. Pentru acelaşi motiv, El s-a arătat de câteva ori pe Sine însuşi în formă umană. Din toate aceste manifestări materiale ale Sale, care sunt înregistrate în cadrul Vechiului Testament, există motivul de a crede că aceasta a fost a doua persoană din Dumnezeire, care s-a arătat astfel pe Sine însuşi, acelaşi care a apărut mai apoi în corp uman, în persoana lui Isus Hristos. El este numit Îngerul Domnului, Îngerul prezenţei Domnului, şi cu toate acestea el este numit Iehova, iar reverenţa care se datora lui Iehova este revendicată şi pentru El. Un înger creat nu este justificat pentru acest nume, sau această cinste, ci ambele aparţin Fiului lui Dumnezeu, Îngerului Legământului, care, după întruparea Sa, a fost Dumnezeu manifestat în trup. Această opinie este confirmată de învăţăturile Noului Testament: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”15. Despre Tatăl, Isus spune: „Voi nici nu i-aţi auzit vocea vreodată, nici nu i-aţi văzut forma”16; şi le-a spus ucenicilor Săi, „Cine m-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl”17. O comparaţie a acestor pasaje ne-ar putea satisface, faptul că toate aceste manifestări ale divinităţii în simţuri umane, ori în mod vizibil ori audibil, care au fost de fapt făcute în persoana Fiului, sau Cuvântul lui Dumnezeu.

Spiritualitatea lui Dumnezeu contrazice noţiunea panteistă care susţine că universul este Dumnezeu. Universul nu este spirit. În materialul său fabricat, se arată inteligenţa, însă aceasta nu aparţine materialului fabricat în sine, căci materia nu se poate gândi sau să ştie ceva. A ne prezenta devoţiunea noastră religioasă universului este o idolatrie cu nu mai puţin dezintegrabilă decât cea a celei mai idiote naţiuni păgâne. Ei se închină la paie şi la pietre; însă această filozofie acoperă fiecare bulgăre al pământului cu divinitate şi o justifică pentru închinarea noastră. Păgânii acordă onoruri divine la puţini oameni, care, pentru meritul extraordinar ei se înrolează printre zei; dar această noţiune direcţionează închinarea noastră către fiecare om, şi către fiecare fiară a câmpului. Aceasta este o noţiune perfect adaptată pentru a zdrobi orice cursurile inimii devotate, pe măsură ce aceste se îndreaptă spre acela, invizibil, inteligenţa spirituală, căruia numai Lui i se datorează închinarea divină.

Noţiunea că Dumnezeu este Sufletul universului, nu se poate să fie răspunzătoare în mod precis de aceeaşi obiecţie. Ce înseamnă aceasta? Singurul sens posibil în care putem înţelege că Dumnezeu este Sufletul universului este că El susţine o relaţie cu universul care este analoagă cu cea pe care o susţine sufletul uman în relaţie cu trupul cu care este conectat. Cât de extensivă este această analogie? Sufletul nu a creat materia din care este făcut trupul, acesta nu a format părţile minunate ale măreţei maşinării, său să inventeze mişcările ei miraculoase, pe care le studiază cu admiraţie şi pe care le pricepe doar într-o mică parte. Sufletul exercită doar un control foarte limitat asupra trupului. Muşchii mişcării voluntare se află sub comanda sa, şi mişcă tot ceea ce voieşte; şi, de fapt, putem descoperi o vagă analogie faţă de operarea Aceluia, care lucrează toate lucrurile după sfatul voii Sale, şi în care fiecare creatură trăieşte, se mişcă şi îşi are fiinţa. O analogie aşa de slabă ca aceasta nu este suficientă pentru a justifica limbajul metaforic în care este afirmată propoziţia. Totuşi, în timp ce o respingem, am putea deriva din ea o sugestie profitabilă. În cadrul amestecului nostru cu miriadele minţii, percepem şi recunoaştem, în cadrul mişcărilor fiecărui mădular uman, în schimbările fiecărei faţade umane, şi în cadrul cuvintelor care ies de pe fiecare limbă umană, puterea şi inteligenţa unui suflet uman care funcţionează. La fel de evident şi nemărginit de extensiv este controlul pe care îl exercită Dumnezeu, în fiecare moment, peste fiecare parte a universului. Cu o perspectivă corespunzătoare a spiritualităţii lui Dumnezeu, şi a controlului Său operativ asupra lumii şi a toate din ea, mintea noastră ar avea o întrepătrundere cu mintea Sa, la fel de direct şi de neîndoielnic ca cea pe care o avea cu minţile altor tovarăşi de-ai noştri, însă una mai constantă şi mai elevată şi încântătoare.

SECŢIUNEA III – IMENSITATEA, OMNIPREZENŢA

DUMNEZEU ESTE PRETUTINDENI18

Fiecare lucru material din univers se află undeva. Soarele are locul său, pământul de asemenea, şi fiecare bob de nisip, fiecare picătură de apă. Picăturile de apă îşi pot schimba locul lor în mod perpetuu, însă fiecare picătură are pentru fiecare moment propriul ei loc, în afara tuturor celorlalte lucruri materiale din univers.

În concepţiile noastre despre mintea umană noi îi desemnăm şi acesteia un loc, deşi într-o manieră diferită. Nu îi atribuim acesteia lungime, adâncime, grosime, la fel ca unui bloc de marmură, care poate fi măsurat prin unităţile de măsură; noi însă o concepem că ea face parte din trupul uman, cu care este conectat, şi este absent faţă de altul cu care nu este conectat. Fiecare minte este operată de impresiile făcute asupra organelor de simţ care aparţin propriului ei trup; aceasta operează prin voliţiunile sale asupra muşchilor de mişcare, care aparţin trupului. În această părere, percepem din fiecare minte că este prezentă în trupul ei propriu şi nu în altă parte; de asemenea, concepem faptul schimbării locului minţii, în timp ce conexiunea sa cu trupul continuă, doar prin schimbarea locului trupului.

Atunci când ne imaginăm fiinţele spirituale infinite ca fiind îngeri, le alocăm fiecăreia unui anume loc; datorită acestei operaţii, deşi nu este limitată ca cea a minţii umane faţă de un anumit trup material, este cu toate acestea limitată. O astfel de concepţie este în acord cu învăţătura Scripturii, în care îngerii sunt prezentaţi ca mişcându-se dintr-un loc în altul, pentru a executa voia Suveranului lor. Aşa a venit îngerul la Daniel19, şi la Petru20, şi tot aşa este reprezentat unul care zboară prin mijlocul cerului21.

Nu trebuie să concepem omniprezenţa lui Dumnezeu ca fiind materială. Noi spunem că atmosfera este prezentă în fiecare parte a suprafeţei pământului, însă aceasta nu este exact de adevărat. Nu este întregul, ci o mică parte a atmosferei, cea care este prezentă în fiecare loc; Dumnezeu este indivizibil. Noi nu putem spune că o parte a esenţei Sale este aici şi o alta dincolo. Dacă acesta ar fi fost modul omniprezenţei lui Dumnezeu în spaţiul universal, El ar fi fost împărţit în mod infinit şi doar o mică parte infinită din El ar fi prezentă în fiecare loc. Nu ar fi fost întreaga divinitate cea care ia la cunoştinţă acţiunile noastre şi ascultă la petiţiile noastre. Această noţiune este nefavorabilă evlaviei, şi este opusă adevăratului sens al Scripturii: „Ochii Domnului sunt peste tot, privind răul şi binele”22. „Ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Sale sunt deschise la rugăciunile lor.”23

Există pasaje în Scriptură care vorbesc de Dumnezeu că s-a dus dintr-un loc în altul, despre apropierea şi depărtarea Sa, despre locuirea Lui în ceruri şi despre venirea Sa aproape de poporul Său, locuind în mijlocul lor. Acestea sunt în mod clar acomodări de limbaj; la fel cum ochii sau mâinile îi sunt atribuite Lui. Acestea se referă la manifestările prezenţei Sale în variatele Lui lucrări şi dispensaţii, în cadrul cărora astfel de schimbări au loc, aşa cum sunt exprimate acestea în mod corespunzător şi impresionant de acest limbaj.

Atunci când negăm o omniprezenţă materială a lui Dumnezeu, de parcă esenţa Sa ar fi divizată şi difuză, şi atunci când susţinem că întreaga divinitate este prezentă pretutindeni prin energia şi acţiunea Sa, nu trebuie să se înţeleagă faptul că noi negăm omniprezenţa esenţială a lui Dumnezeu. În oricare manieră ar fi prezentă undeva esenţa Sa, aceasta este prezentă pretutindeni. Care ar fi modul acestei prezenţe noi nu ştim. Noi nu cunoaştem esenţa minţii umane şi nici de modul prezenţei sale în trup; cu atât mai puţin am putea noi înţelege esenţa Dumnezeului infinit, sau modul omniprezenţei Sale. Faţă de această proprietate incomprehensibilă a naturii Sale, prin care El este capabil de a fi prezent în întregime în acelaşi moment cu fiecare dintre creaturile sale, fără o divizare a esenţei Sale şi fără a se muta din loc în loc, s-a acordat numele de imensitate. Esenţa lui Dumnezeu este imensă sau nemăsurată, pentru că este nemăsurabilă. Aceasta este nemăsurabilă deoarece este spirituală şi, prin urmare, nu are astfel de dimensiuni ca cele ce pot fi măsurate prin unităţi de măsură; şi pentru că, în oricare sens s-ar atribui acesteia anumite dimensiuni, aceste dimensiuni sunt nemărginite. Timpul are o dimensiune care nu se poate măsura cu metrul: şi putem spune despre timp că ar fi omniprezent. Acelaşi moment există în Europa şi America, pe Saturn şi în centrul pământului. Omniprezenţa timpului nu explică omniprezenţa lui Dumnezeu, însă ne poate ajuta să admitem posibilitatea omniprezenţei fără divizarea esenţei, sau mutarea din loc în loc. Însă omniprezenţa timpului nu este imensitate, căci timpul are măsura lui, şi un moment nu este eternitate.

Acesta nu este derogatoriu faţă de demnitatea şi slava lui Dumnezeu, a faptului că El este prezent pretutindeni. Există locuri murdare în care fiinţele umane ar prefera să nu se afle acolo, însă acesta nu afectează Divinitatea aşa cum îi afectează pe oameni. Razele de soare cad asupra lor fără a fi poluate, şi sfântul Dumnezeu nu poate fi contaminat de ele. Există scene de răutate de la care un om bun s-ar întoarce cu oroare, şi, în limbajul figurativ al Scripturii, Dumnezeu „are ochii mai curaţi încât nu pot să privească răul”24; totuşi, în alte locuri din Scriptură, limbajul care nu este mai puţin figurativ ne învaţă faptul că Dumnezeu îi priveşte atât pe cei răi cât şi pe cei buni25. El mărturiseşte în timp ce şi detestă.

Un om care crede cu sinceritate omniprezenţa lui Dumnezeu nu poate fi indiferent faţă de religie. A realiza faptul că Guvernatorul moral al universului este întotdeauna aproape, în toată sfinţenia şi puterea Sa, la fel de prezent cât nu ar mai fi în vreo altă parte, trebuie să trezească atenţia. Atunci când un simţ al vinei oprimă, prezenţa unei astfel de companii devine intolerabilă. Omul vinovat se zbate să fugă de prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Iona; dar doctrina omniprezenţei lui Dumnezeu îl învaţă că încercare sa este fără de folos. Puterea cu care conştiinţa îl torturează pe omul vinovat, oriunde s-ar duce acesta, este teribilă; însă prezenţa lui Dumnezeu împotriva acelora care au păcătuit, şi peste care se îndreaptă mânia Sa, este totuşi mai tolerabilă. Pentru sufletul care este reconciliat cu Dumnezeu, doctrina este plină de consolidare. În fiecare loc, în fiecare condiţie, a avea cu noi un prieten atotputernic, un tată bun, este o sursă de confort şi de bucurie de nedescris. Nu trebuie să ne temem, deşi am trece prin foc sau ape, dacă Dumnezeu este cu noi. Chiar şi în vale umbrei morţii, nu ar trebui să ne temem de rău. În fiecare circumstanţă şi încercare, contribuie la sfinţenie a ştii că Dumnezeu este prezent.

Secțiunea IV – ETERNITATEA ŞI IMUABILITATEA

DUMNEZEU ESTE VESNIC26

În cunoaşterea noastră despre obiectele care ne înconjoară, noi le includem nu numai starea lor prezentă, ci şi existenţa lor continuată şi schimbările prin care trec acestea. Unele lucruri trec prin faţa ochilor noştri, cum sunt viziunile de moment; altele, ca stâncile, soarele, stelele, durează mai multe generaţii de oameni. Câteva creaturi vii rămân în viaţă atâta cât trăieşte şi omul, însă scurtimea vieţii lui este un subiect de remarcă zilnică şi de reprezentări scripturale impresionante27. Durata divinităţii este arătată în contrast astfel: „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt. Iată că zilele mele sunt cât un lat de mână, şi viaţa mea este ca o nimica ÎNAINTEA TA.”28 O mie de ani includ multe din generaţiile normale de oameni; totuşi, în comparaţie cu durata lui Dumnezeu, despre ei se spune că sunt „ca ziua de ieri care a trecut, şi ca straja de noapte”29. Ziua de mâine, în timp ce reprezintă viitorul, poate apărea înaintea noastră ca o durată de lungime considerabilă; dar ziua de ieri, atunci când a trecut, cât de scurtă este! O oră din zi, umplută cu o mare varietate de incidente, care poate ar necesita multe ore pentru a putea fi descrisă, este măsurată în viziunea noastră; însă cât de scurt, cât de contractat este un ceas din noapte, în care noi dormim şi ne trezim şi nu ştim că timpul a trecut! Aşa este pentru Dumnezeu şi lunga perioadă de o mie de ani. Pentru a identifica concepţia noastră despre eternitatea lui Dumnezeu, aceasta este contrastată cu durata acelor lucruri naturale care par a poseda cea mai mare stabilitate: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaş; şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”30 Dar atunci când ne-am lărgit concepţiile noastre la maxim, ele tot vor eşua să priceapă vastul subiect. Noi ne întindem gândurile înainte şi înapoi, însă nu apare nici un început sau un sfârşit al existenţei lui Dumnezeu. Pentru a ne uşura imaginaţia noastră întinsă, şi a opri efortul fără de folos de a înţelege ceea ce este incomprehensibil, noi aducem în discuţie ideea negativă – nu-i început, nu-i nici sfârşit. Durata fără început şi fără de sfârşit devine expresia eternităţii lui Dumnezeu.

Că fiecare lucru, în afară de Dumnezeu, are un început, este o doctrină a revelaţiei: „La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pamantul”31. Filozofia nu o poate contrazice această doctrină şi poate că nici să o demonstreze în întregime. Există însă manifestări de design, chiar şi în cadrul materiei neorganizate, în tipurile şi cantităţile care există, spre a căror folosinţă sunt acestea adaptate. Dacă materia este veşnică, sau un produs al şansei, de ce nu este aceasta produsul unui singur fel; şi de ce sunt tipurile de aceasta şi cantităţile proporţionale ale fiecăreia aşa de aparent un rezultat al designului? Revelaţia răspunde la aceasta prin declaraţia: „În înţelepciune Le-ai făcut pe toate”32.

În contemplarea lui Dumnezeu în calitate de Cauză Primară, noi considerăm existenţa Sa ca fiind necauzată. La fel cum privim înapoi prin trecutul duratei, până ce vom descoperi o existenţă care este fără de început, în acelaşi fel privim înapoi prin lungul lanţ al cauzei şi efectului până ce vom găsi vreo existenţă care este fără cauză. Cu toate acestea, uneori acest concept este îmbrăcat în limbaj care nu are nici o însemnătate negativă. Nefiind satisfăcuţi cu simpla idee negativă, fără cauză, oamenii învăţaţi se străduiesc să atribuie o cauză existenţei lui Dumnezeu şi să o reprezinte ca fiind în sine o cauză, sau că include în sine cauza sa. Ei exprimă acest lucru prin a spune că Dumnezeu este auto-existent. Acest mod de exprimare acomodează tendinţa noastră spre filozofare; dare se poate să nu transmită nici o altă idee inteligibilă decât aceea că existenţa lui Dumnezeu este fără nici o cauză.

O altă expresie filozofică, Dumnezeu există în mod necesar, pare a deţine un înţeles profund; dar atunci când ne străduim să-i explorăm adâncimile sale, se prea poate să descoperim în ea nici o idee inteligibilă decât aceea că Dumnezeu există şi că a existat din totdeauna. Existenţa Sa a lăsat ca întotdeauna non-existenţa Sa să fie imposibilă, deoarece este imposibil ca ceva să existe şi să nu fie, în acelaşi timp. Dacă filozofia merge dincolo de existenţa lui Dumnezeu, în căutarea unei cauze pe care ar necesita-o fiinţa Sa, aceasta se rătăceşte de la propria sa provincie. I-am putea permite acesteia să traseze relaţia dintre cauză şi efect atâta timp cât această relaţie este de găsit, însă atunci când aceasta a ajuns la existenţa necauzată a Celui veşnic, ar trebui să-i spunem, până aici şi nimic mai mult.

Eternitatea lui Dumnezeu a fost definită, existenţă fără de început, fără de sfârşit şi fără succesiune. Timpul este cu noi trecut, prezent şi viitor, însă existenţa lui Dumnezeu se crede a fi un acum perpetuu. Subiectul este dincolo de priceperea noastră, însă este cel mai raţional să concludem faptul că modul de existenţă a lui Dumnezeu diferă de cel al nostru, în ceea ce priveşte timpul, precum şi spaţiu; în plus, în timp ce El există în mod egal în fiecare punct din spaţiu, fără divizarea imensităţii Sale, în acelaşi fel egal există în fiecare moment din timp, fără o divizare a eternităţii Sale. Aceasta poate fi posibil relatată cu expresia Scripturii „locuieşte eternitatea”33. Noi trăim în timp, o aşezare cu apartamentele sale variate, şi trecem de la unul la altul în ordine, însă aşezarea lui Dumnezeu este o eternitate nedivizată. Durata vieţii noastre are părţile ei, pruncia, copilăria, vârsta de maturitate şi bătrâneţea, însă viaţa lui Dumnezeu este atât de indivizibilă ca şi esenţa Sa.

DUMNEZEU ESTE NESCHIMBABIL34

Doctrina eternităţii lui Dumnezeu şi aceea a imuabilităţii Sale, sunt aproape una de alta; şi dacă eternitatea Sa exclude succesiunea, aceasta ar trebui să excludă posibilitatea schimbării. Imuabilitatea se aplică nu numai la esenţa Sa, ci şi la atributele Sale. Spiritualitatea sa este întotdeauna aceeaşi, omniprezenţa Sa aceeaşi, şi la fel este şi cu celelalte. Scopul Său, de asemenea, este neschimbabil; acesta este numit „scopul Său vesnic”35. El spune: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare”36. Despre El se spune în Scriptură că i-a părut rău, însă în acelaşi capitol37 în care se spune că lui Dumnezeu i-a părut rău de două ori, se mai afirmă că „El nu este un om ca să se căiască şi să-i pară rău”. Nu putem presupune că scriitorul sacru a intenţionat să se contrazică pe sine palpabil în limita a câtorva versete. În acomodarea cu felurile noastre de vorbire, despre Dumnezeu se spune că se căieşte atunci când El efectuează o astfel de schimbare în lucrarea Sa aşa cum ar trebui de fapt, ca în acţiunile umane, să purceadă în urma pocăinţei. Pocăinţa, în oameni, implică întristarea minţii şi schimbarea faptelor. Cea dintâi este inconsistentă cu perfecţiunea lui Dumnezeu, însă ultima nu este. A distruge lumea prin potop nu a mai implicat deloc o schimbare în Dumnezeu decât aceea de a o crea mai întâi. Fiecare set a rezultat într-o mare schimbare, însă în ambele cazuri Dumnezeu a rămas neschimbabil. Nici un alt limbaj nu ar putea reprezenta aşa de impresionant oroarea lui Dumnezeu faţă de răutatea omului pentru a putea fi cauza potopului, ca cea folosită de istoricul sacru: „Domnului I-a părut rău că a făcut pe om pe pământ şi s-a mâhnit în inima Lui”38.

Atunci când contemplăm la scurtimea vieţii umane şi la schimbarea continuă a tot ceea tot ceea ce avem de a face pe pământ, precum şi a altora, în timp ce trecem de la leagăn la mormânt, am putea foarte bine exclama, în timp ce vom privi la Dumnezeul cel veşnic şi neschimbător, „Doamne, ce este omul ca să te gândeşti la el”. Un sens al nimicniciei noastre comparative este în mod eminent favorabilă omenirii. Este nevoie de o perspectivă a eternităţii şi a imuabilităţii lui Dumnezeu datorită exerciţiului de încredere în El. Este o nebunie să te încrezi în bogăţii nesigure şi în lucrurile care pier în urma folosirii lor; dar noi ne punem cu înţelepciune încrederea în Dumnezeul cel viu. Oamenii cu care conversăm sunt trecători; condiţia vieţii este într-o schimbare perpetuă; noi suntem în toate relaţiile noastre faţă de lucrurile pământeşti ca şi cum ne-am afla pe suprafaţa unui ocean neliniştit; însă Dumnezeu este ca o stancă în mijlocul apelor care fluctuează; şi, în timp ce ne încredem fără şovăire în El, picioarele noastre stau ferme, şi nu putem privi fără descurajare la scena tulburătoare din jurul nostru. Oamenii în vârstă primesc reverenţa noastră, iar sfaturile lungii lor experienţe sunt foarte preţuite. Cine nu va venera pe Bătrânul de Zile, Dumnezeul veşnic, şi cine va respinge sfatul Lui „a cărui origine este din timpuri străvechi, din zilele veşniciei”?39

Imuabilitatea lui Dumnezeu a fost făcută drept pretext pentru a restrânge rugăciunea înaintea Lui, însă aceasta este greşit. Chiar şi dacă dăruirea sau reţinerea binecuvântărilor dorite ar fi fost neafectate de rugăciune, mai rămân destule motive pentru perseverenţă în oferirea petiţiei. Sentimentul devoţional este acceptat de Dumnezeu şi profitabil sufletului. Dacă rugăciunea nu l-ar aduce pe Dumnezeu sufletului, acesta va aduce, cel puţin, sufletul la Dumnezeu. Un om dintr-o corabie, aflat pe o apă periculoasă, poate fi salvat prin intermediul unei frânghii aruncate spre el de la ţărm. Atunci când el o trage, deşi stanca de care este ancorată celălalt capăt al frânghiei nu vine înspre barcă, corabia vine înspre stancă. La fel şi rugăciunile aduc sufletul către Dumnezeu.

Dar nu este adevărat faptul că dăruirea sau reţinerea binecuvântării dorite să nu fie afectată de petiţia prezentată. Deşi Dumnezeu este neschimbabil, operaţia Sa se schimbă în efectul ei asupra creaturilor Sale, conform caracterului şi a circumstanţelor lor schimbătoare. Acelaşi soare întăreşte lutul şi topeşte ceara. Adam se afla în favoarea lui Dumnezeu înainte ca el să fi păcătuit, însă mai apoi era sub neplăcerea Sa. Atunci când un om se converteşte, el este scos de sub mânia lui Dumnezeu şi dus în starea de favoare cu El, şi acum toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui. În toate aceste lucruri Dumnezeu nu se schimbă. În trecut, Dumnezeu a acordat binecuvântări ca răspuns la rugăciune, şi imuabilitatea Sa încurajează speranţa că El va face la fel şi în vremea viitoare. Întregul Său plan a fost astfel conceput, în infinita Sa înţelepciune, încât multe din binecuvântările Sale sunt acordate doar ca răspuns la rugăciune. Legătura dintre rugăciune şi acordarea binecuvântării este aşa de fixată de programarea divină ca ceea dintre cauza şi efectul din cadrul lucrurilor naturale. Imuabilitatea lui Dumnezeu, prin urmare, în loc să fie un motiv pentru restrângerea rugăciunii, lasă rugăciunea într-o stare indispensabilă; pentru ca slabele noastre petiţii să aibă efectul lor înaintea lui Dumnezeu, conform scopului Său imuabil; şi a nega posibilitatea acestui lucru ar fi ca şi când am nega eficacitatea mijlocirii lui Hristos.

Secțiunea V – OMNISCIENŢA

DUMNEZEU CUNOAŞTE TOATE LUCRURILE40

În stupiditatea lor, oamenii s-au închinat la zei făcuţi din lemn şi piatră, care deşi aveau ochi nu văd, urechi, dar nu aud; însă divinitatea pe care o face cunoscută Biblia este un Dumnezeu al cunoştinţei41. Chiar şi religia naturală învaţă că făcătorul şi guvernatorul lumii trebuie să deţină inteligenţă; iar degradanta idolatrie care venera păsările, fiarele cu patru picioare, şi târâtoarele, era contrar raţiunii, precum şi revelaţiei.

MODUL de cunoaştere a lui Dumnezeu nu poate fi înţeles. Scriptura şi raţiunea unesc în învăţătură faptul că gândurile Sale nu sunt ca gândurile noastre. Noi ne derivăm cea mai bună concepţie a cunoaşterii Sale din propriile noastre operaţiuni mintale; însă trebuie să fim atenţi a nu crede despre El ca fiind unul dintre noi. Aşa cum El diferă de toate creaturile, în modul de prezenţă şi de durată, la fel El diferă în modul de cunoaştere de toate celelalte fiinţe inteligente.

Dumnezeu nu capătă cunoaştere după modul nostru. Noi primim o cunoaştere despre obiectele externe prin intermediul simţurilor noastre trupeşti; însă Dumnezeu nu are trup şi nici organe de simţ ca ale noastre. Noi învăţăm cele mai puţin evidente relaţii dintre lucruri prin procesele raţiunii, care uneori sunt incomode şi laborioase, însă Dumnezeu nu se trudeşte să capete cunoştinţă, şi nu suferă de nici o întârziere în obţinerea ei. Toate lucrurile sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Lui42. Noi învăţăm mult prin mărturia altora, însă Dumnezeu nu depinde pentru cunoaştere de informaţia primită de la oricare din creaturile Sale. Noi obţinem cunoaştere a propriilor noastre operaţiuni mintale prin intermediul conştiinţei; şi, din moment ce acest nu necesită vreun proces de raţiune, şi nici de simţurile noastre trupeşti, sau de mărturia altora, aceasta ne poate da cea mai posibilă concepţie despre modul de cunoaştere al lui Dumnezeu. Toate lucrurile pe care El le cunoaşte sunt înaintea minţii Sale atât de imediate şi de complete cum sunt operaţiile minţilor noaste înaintea conştiinţei noastre; însă cele mai bune concepţii ale noastre sunt lipsite în mod infinit de subiectul incomprehensibil. Aşa cum sunt cerurile departe de pământ, atât de înalte sunt gândurile Lui de gândurile noastre43.

Dumnezeu nu îşi ţine cunoaşterea Sa în posesiune, după modul nostru. Cea mai mare magazie a cunoştinţei noastre este memoria, o facultate minunată cu care este înzestrată mintea umană. Fără de ea, toată cunoaşterea s-ar scurge din mine, aşa cum imaginea se duce dintr-o oglindă, atunci când cel ce a privit-o s-a depărtat de ea. Însă dacă durata lui Dumnezeu este fără succesiune, nu există, în Sine, nici un trecut de care să-şi amintească, şi prin urmare, memoria pentru El este ceva total diferit de ceea ce este ea pentru noi. Întregul Său mod de viaţă diferă aşa de mult de al nostru încât nu I-am putea atribui facultăţi umane fără a-I degrada divinitatea.

În cadrul studiului nostru despre atributele lui Dumnezeu, este important să ne reamintim, la fiecare pas al progresului nostru, că toate acestea sunt incomprehensibile pentru noi. Ar trebui să facem aceasta, nu doar de dragul omenirii, ci şi pentru a ne păzi de inferenţele eronate, care sunt pasibile să fie deduse din concepţiile noastre imperfecte despre natura divină. Este instructiv să notăm cât de departe elementele acestor concepţii sunt derivate din ceea ce ştim din propriile noastre minţi. Nici o combinaţie de astfel de elemente nu ne-ar putea oferi concepţii adecvate despre eterna şi infinita Minte. Chiar şi Sfintele Scripturi, care ni-L descoperă pe Dumnezeu, nu ne oferă concepţiile elementare necesare pentru o perfectă cunoaştere a lui Dumnezeu. Ele vorbesc fiinţelor umane în limbaj uman, iar cunoaşterea ce o împart este suficientă pentru necesităţile noastre prezente, şi capabile să ne înţelepţească înspre mântuire; însă ar trebui să ne reamintim că limbajul uman nu ne poate exprima ceea ce nu poate concepe mintea umană, şi, prin urmare, nu poate transmite o cunoaştere deplină a divinităţii.

O mare partea a cunoaşterii umane constă din simple negaţii. Exemplificări frecvente ale acesteia au loc în cadrul studiului nostru al atributelor divine. Noi nu putem ştii în mod pozitiv ceea ce este spiritualitatea lui Dumnezeu, însă ştim că aceasta nu este materie. Nu putem înţelege eternitatea lui Dumnezeu, însă în truda noastră de a o pricepe, noi ne întindem concepţia noastră pozitivă de durată la cea mai posibilă extindere, şi la această distanţă căutăm ajutor în ideile negative – fără de început, fără de sfârşit, fără succesiune. Aceste negaţii marchează imperfecţiunea cunoaşterii noastre. Cunoştinţa lui Dumnezeu este directă şi pozitivă şi El nu caută ajutor în negaţiile pe care noi le găsim a fi aşa de convenabile.

Dumnezeu nu-şi foloseşte cunoştinţa Sa după modul nostru. Pentru o corespunzătoare direcţionare a acţiunilor, cunoaşterea este necesară, ambele lucruri existând de fapt din lucruri din a căror existenţă este doar posibilă. Minţile noastre posedă ambele din aceste feluri de cunoaştere la un extindere limitată şi le folosim într-o manieră imperfectă. În cadrul studiului istoriei şi al geografiei noi căpătăm cunoaştere despre lucrurile care sunt, sau care au fost, în existenţa actuală. Aritmetica tratează numărul şi geometria magnitudinea, însă aceste două ştiinţe nu învaţă existenţa actuală a oricărui lucru. Prin a raţionamentul de la relaţiile abstracte şi proprietăţile lucrurilor, minţile noastre sunt capabile de a determina ceea ce ar exista sau ar trebui să existe în cazurile presupuse; şi prin acest proces, cunoştinţa noastră se extinde în departamentul lucrurilor posibile. Această cunoaştere este necesară pentru a alege şi, prin urmare, pentru acţiunea voluntară. Dacă ar fi posibil doar un singur lucru, atunci nu ar mai fi loc pentru a alege; iar noi trebuie să ştim lucrurile posibile înainte ca să le putem alege. Dumnezeu are o cunoaştere perfectă cu privire la lucrurile posibile, şi acestea depind de puterea Sa. El are, de asemenea, o perfectă cunoştinţă despre lucrurile actuale şi acestea depind de voia Sa. El a ştiut câte lumi avea să creeze şi câte feluri de plante şi animale, însă din toate acestea el a ales care dintre lumi, plante şi animale să existe. Conform modului nostru de concepţie, cunoştinţa lucrurilor posibile precede voia sau scopul lui Dumnezeu, iar cunoaşterea lucrurilor actuale o urmează pe aceasta. Noi însă nu îndrăznim să afirmăm că ar exista vreo succesiune de gândire în cadrul minţii divine. Despre felul cum Dumnezeu îşi foloseşte cunoaşterea, în sfat sau în acţiune, noi nu putem să înţelegem.

MĂSURA cunoştinţei lui Dumnezeu este nelimitată. El ştie toate lucrurile, toate lucrurile posibile şi toate lucrurile actuale. El se cunoaşte pe Sine în mod perfect, deşi este necunoscut de orice altă fiinţă. Atributele pe care ne străduim să le pricepem în zadar, El le înţelege în întregime. Căile Sale, pentru noi de necăutat, sunt toate cunoscute Lui de la începutul lucrărilor Lui. Toate creaturile sunt cunoscute Lui şi tot ceea ce aparţine de ele: îngerii cerului, oamenii care locuiesc pe pământ, şi orice lucru viu, chiar şi vrabia, sau tinerii corbi, El îi cunoaşte şi are grijă de ei cu atenţie. El înţelege gândurile minţii şi cercetează în întregime secretele fiecărei inimi.

Toate evenimentele, trecut, prezent şi viitor sunt cunoscute lui Dumnezeu. Despre lucrurile trecute se spune că El îşi aminteşte de ele; tot El revendică faptul preştiinţei evenimentelor viitoare, provocându-i pe falşii dumnezei de a se compara cu El în această privinţă44. Preştiinţa Sa despre evenimentele viitoare este dovedită de numeroasele preziceri conţinute în Biblie, care au purces de la El. Aceasta a fost dată israeliţilor45, ca regulă de distingere a unui adevărat profet al Domnului prin faptul că prezicerile Lui aveau să se împlinească; însă lor nu putea să li se acorde o preştiinţă din Dumnezeu, dacă Însuşi Dumnezeu nu o poseda.

Modul preştiinţei lui Dumnezeu noi nu îl putem înţelege. El vede lucrurile prezente nu aşa cum le vede omul, şi îşi aminteşte de trecut nu în maniera memoriei umane. Nu este, prin urmare, o surprindere faptul că noi nu putem pricepe modul Lui de cunoaştere, în special cel al preştiinţei Sale, în care noi, cel puţin, ne asemănăm cu El. noi avem ceva cunoştinţă despre prezent şi trecut, însă despre viitor nu avem nici o cunoştinţă absolută. Noi ştim cauzele existenţei prezente, din care noi deducem faptul că evenimente viitoare vor avea loc, însă o preştiinţă absolută a acestor evenimente viitoare noi nu o deţinem. Vreo cauză, de care poate că nu suntem conştienţi acum, s-ar putea să intervină şi să ne dezamăgească aşteptarea noastră. Fenomenul naturii, pe care noi îl aşteptăm cu cea mai mare încredere, cum este răsăritul soarelui, apariţia eclipsei, sunt cunoscute dinainte doar cu condiţia ca legile prezente ale naturii să continue să opereze, fără schimbare sau suspendare. Însă Autorul Naturii se poate interpune şi poate schimba ordinea prezentă a lucrurilor. Pe presupunerea că Dumnezeu are o cunoaştere perfectă a tuturor cauzelor ce operează acum, faptul că există legi fixate care determină succesiunea evenimentelor şi că Dumnezeu înţelege în mod perfect aceste legi, noi am putea pricepe faptul că Dumnezeu poate prezice în mod infailibil lucrurile ce o să vină. Nici o altă fiinţă decât Sine nu poate interveni în ordinea lucrurilor pe care El a stabilit-o. Acest mod de preştiinţă îl putem concepe, într-o anumită măsură, însă presupunerea pe care aceasta o implică, că toate lucrurile au loc conform unei ordini stabilite de secvenţă, mulţi nu sunt gata să îl admită. Ei susţin că evenimentele dependente de actul de voinţă al agenţilor liberi nu au loc şi, prin urmare, nu pot fi cunoscute mai dinainte după această manieră.

Unii, care adoptă perspectiva menţionată anterior, neagă faptul că Dumnezeu ştie mai dinainte evenimentele viitoare, depinzând pe voliţiunile umane. Ei îi atribuie cu toate aceste omniscienţă Lui, şi o înţeleg că aceasta este puterea de cunoaştere a tuturor lucrurilor. Ei spun că la fel cum omnipotenţa înseamnă puterea de a face toate lucrurile, fără facerea lor, la fel şi omniscienţa înseamnă puterea de a cunoaşte toate lucrurile, fără cunoaşterea lor. Există cu siguranţă o greşeală în limbaj. Aşa cum omnipotenţa semnifică întreaga putere, aşa omniscienţa semnifică întreaga cunoştinţă, şi Dumnezeu nu posedă omniscienţa, dacă El posedă doar puterea de a cunoaşte fără cunoaşterea în sine. Se poate pune întrebarea dacă, conform acestei teorii, Dumnezeu are de fapt puterea de a cunoaşte. Puterea lui Dumnezeu poate că a exclus astfel de evenimente neprevăzute din existenţă; dar, după deschiderea uşii, este dificil să înţelegem cum ar putea vreo putere să ştie mai dinainte ce lucruri vor intra, dacă ele sunt în natura lor de necunoscut mai dinainte. Însă cea mai puternic posibilă obiecţie minte împotriva acestei teorii, în aceea că ea este opusă întâmplării. Dumnezeu a prezis foarte multe evenimente dependente de voliţiunile agenţilor liberi imuabili şi, prin urmare, trebuie să le fi cunoscut mai dinainte. Aceia care au apărat această teorie, în legătură cu opinia că durata lui Dumnezeu este un acum veşnic, şi că aceasta nu vorbeşte strict nici de preştiinţa şi nici de post-ştiinţa din El, ceea ce fixează limite înguste omniscienţei divine. Dacă cunoaşterea lui Dumnezeu este de neschimbat, şi dacă El nu are nici o preştiinţă a evenimentelor neprevăzute, El nu poate avea o post-cunoaştere despre ele. Însă întreaga istorie a omenirii depinde de aceste evenimente neprevăzute, fiind plină de ele, evenimentele în sine depinzând de ele. Toată această teorie trebuie să fie un gol faţă de perspectiva lui Dumnezeu. Oamenii pot cunoaşte această teorie şi poate fi scrisă în zece mii de volume, însă Dumnezeu nu o cunoaşte, deşi El deţine puterea de a cunoaşte, El s-a determinat să nu o exercite. Oare cum va judeca atunci Dumnezeu lumea?

Fiinţele umane au două moduri de cunoaştere a evenimentelor trecute: unul prin memorie, iar celălalt prin deducerea existenţei lor din efectele care au urmat. Un om îşi aminteşte că o casă a ars, văzând flăcările arderii sale; un altul ştie că a ars pentru că îi vede scrumul. Într-un mod, memoria merge alături de linia timpului; într-altul, raţiunea merge alături de linia cauzei şi efectului. Singurul mod pe care îl avem pentru cunoaşterea evenimentelor viitoare este prin raţionamentul asupra unui proces. Fie că Dumnezeu are sau nu o metodă, mai degrabă analoagă pentru memoria sau percepţia noastră decât pentru raţiunea noastră; este imposibil pentru noi să determinăm acest lucru. Dacă El are, noi nu putem concepe aceasta deoarece nu există nimic asemănător acesteia în noi, însă absenţa unei astfel de puteri din noi nu oferă prin nici un fel de mijloc non-existenţa sa în Dumnezeu. Unii şi-au imaginat că Dumnezeu se uită prin panorama timpului şi vede evenimentele viitoare, aşa cum noi vedem un călător care se apropie atunci când el încă se mai află la o distantă oarecare de noi. Dar cazurile nu sunt analoge. Îl vedem pe călător venind, nu că va veni, ceea ce este prezent, în legătură cu timpul, şi nu ceea ce este viitor. Despre sosirea sa, un eveniment viitor, noi putem ştii doar printr-un proces de raţiune. Presupunerea este că Dumnezeu are o percepţie imediată a evenimentului viitor, fără ca vreun proces de raţiune să intervină. A spune că El vede acest lucru este exprimat în mod figurativ, însă aceasta nu îl explică.

Doctrina care susţine că nu există succesiune în eternitatea lui Dumnezeu, nici nu explică şi nici nu neagă preştiinţa Sa. 1. Aceasta nu o neagă. Unii au susţinut că nu există, vorbind cu stricteţe, nici preştiinţă şi nici post-cunoaştere cu Dumnezeu; aceasta poate fi de admirat, în special dacă preştiinţa implică în mod necesar succesiunea gândului. Însă preştiinţa pe care noi o atribuim lui Dumnezeu nu este cunoaştere antecedentă la altceva din mintea divină, ci cunoaştere antecedentă evenimentului preştiut. Din cunoştinţa lui Dumnezeu prezicerile despre evenimentele viitoare au purces. O astfel de cunoştinţă, într-o minte umană ar fi preştiinţă, iar în limbajul uman acesta i-ar fi numele corespunzător. 2. Aceasta nu o explică. Doctrina învaţă că toate timpurile şi evenimentele, din trecut, prezent şi viitor sunt ca şi prezente înaintea lui Dumnezeu. Răsturnarea Babilonului de către Cirus şi prezicerea lui Isaia despre aceasta, sunt ambele evenimente istorice; şi, tot asemenea acestuia este presupus a fi fost ca şi lucruri prezente pentru mintea lui Dumnezeu de la începutul lumii. Acum, faptul că răsturnarea a fost prezentă în mintea lui Dumnezeu, nu ar putea fi cauza revelaţiei date profetului precum şi a prezicerii care a urmat; căci conform doctrinei, prezicerea era deja mult mai prezentă în mintea lui Dumnezeu precum era şi evenimentul prezis şi, prin urmare, existenţa sa trebuie să fi fost cu atât mai mult presupusă în ordinea cauzei şi efectului. De aici, pentru a da socoteală de aceasta, sau oricare altă prezicere, noi suntem constrânşi să admitem că Dumnezeu are un mod de pre-cunoaştere, în a cărei natură doctrina acelui acum perpetuu nu ne oferă nici un înţeles.

Dar de ce să ne consolăm pe noi înşine în speculaţii zadarnice, sau să ne obosim cu eforturi nedorite? Suntem ca nişte copii care ne facem drum prin ocean, ca să învăţăm adâncimile sale prin măsura micii lor staturi, şi care exclamăm, aproape la primul pas, O! Ce adânc este! Chiar şi Pavel, când se lupta să adâncească acest subiect a exclamat: „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”46

În comparaţie cu inteligenţa infinită a lui Dumnezeu, cât de mică este toată cunoştinţa umană! Noi îl cinstim pe Newton şi pe alţi giganţi ai intelectului care au apărut în cadrul progresului rasei noastre, însă cea mai înaltă slavă a lor a fost aceea de a cunoaşte aşa de puţin de căile lui Dumnezeu. Fie ca fiecare putere a minţilor noastre să se plece înaintea infinitei Sale cunoaşteri, cu adâncă umilinţă şi adorare devotată. Noi ne studiem propriile noastre minţi şi descoperim în ele multe lucruri pe care nu le putem explica; iar atunci când folosim puţina lor cunoaştere faţă de ceea ce putem realiza, în cadrul eforturilor noastre laborioase de a înţelege ceva despre Dumnezeu, o importată parte a folosirii ei constă în a ne convinge că noi nu-l putem găsi pe Dumnezeu, şi că gândurile Lui nu sunt ca şi ale noastre.

În calitate de fiinţe inteligente, putem contempla omniscienţa lui Dumnezeu cu o admiraţie devotată; în calitate, însă, de fiinţe vinovate ar trebui să ne temem şi să ne cutremurăm înaintea acesteia. El vede locurile cele mai ascunse ale inimii. Gândurile de ură pe care nu le dorim ca un tovarăş-vierme să le ştie, sunt toate cunoscute Lui, şi fiecare gând, cuvânt şi faptă El şi-o aminteşte şi o va aduce la judecată. Cât de teribilă este acest atribut al Marelui Judecător, care va expune secretele fiecărei inimi, şi va răsplătii pe fiecare om conform faptelor sale, deşi neobservate sau uitate de oameni!

Însă cu toată veneraţia pe care o investim în ea, acest atribut al Naturii Divine, este încântător pentru omul pios. El se bucură în a spune, Tu, Dumnezeule, mă vezi. El se roagă, Încearcă-mă şi vezi dacă sunt pe vreo cale greşită şi du-mă pe cale veşniciei. Încântat el se dedică pe sine ghidării Aceluia care are toată cunoştinţa. Conştient fiind de propria orbire şi întunecare, el nu ştie pe care cale să apuce, sau ce este cel mai bun pentru el, dar el se pune pe sine, fără vreo încredere neclintită, în mâinile Dumnezeului omniscient.

Secțiunea VI – OMNIPOTENŢA

DUMNEZEU ESTE CAPABIL DE A FACE TOT CEEA CE-I PLACE47

Prima noastră idee despre putere probabil că este derivată din controlul pe care îl deţinem asupra muşchilor, şi de folosirea de ei, pentru a produce efecte asupra lucrurilor despre noi. Mădularele şi vocea noastră devin instrumentele puterii noastre şi, în folosirea lor pentru atingerea scopului nostru, apare noţiunea de putere. Noi transferăm această noţiune şi o încadrăm în concepţia pe care o formăm despre alte fiinţe inteligente ca noi; şi aceasta devine astfel un element din concepţia noastră despre divinitate. În lumea materială, cauzele sunt urmate de efectele lor într-o manieră similară cu cea în care efectele sunt produse de mişcarea mădularelor noastre, iar despre cauzele materiale se spune că deţin putere. Astfel vorbim despre puterea aburului, sau al unui motor.

Cu bine ştim că puterea noastră este limitată. Multe lucruri pe care le încercăm noi eşuăm în a le realiza. A concepe omnipotenţa, noi introducem, ca şi în alte cauze, ideea negativă, fără cădere. Totuşi, aceasta nu exclude ideea de încercare, dorinţă, sau voinţă. Aceasta nu derogă nimic din omnipotenţa lui Dumnezeu, a faptului că El nu realizează ceea ce nu doreşte sau nu voieşte să realizeze. Este imposibil pentru Dumnezeu ca să mintă, sau să se nege pe Sine, însă acestea sunt lucruri pe care El nu le place să le facă, deoarece sunt inconsistente cu perfecţiunile Sale morale. Nici înfăptuirea acestor lucruri nu ar fi o indicaţie a puterii supreme. Este de asemenea adevărat că Dumnezeu nu poate face lucrurile care implică contrazicere în ele insele; de exemplu, a face un lucru să fie şi a nu fi, în acelaşi timp, să facă un cerc care să fie în acelaşi timp şi pătrat, etc. Dacă puterea infinită eşuează în realizarea acestor lucruri, eşuează nu datorită faptului că ea este finită, ci datorită faptului că lucrurile sunt imposibile. Nici o măsură a puteri nu ar putea veni mai aproape de succes. Impotenţa este la fel de bună ca şi omnipotenţa pentru realizarea imposibilităţilor.

Suntem umpluţi de veneraţie în contemplarea omnipotenţei lui Dumnezeu. Atunci când auzim vocea tunetului Său în ceruri, sau simţim cutremurul de pământ sub locaşul picioarelor Lui, ce multe gânduri solemne despre lucrurile divine ne umplu minţile noastre! De la ruperea de nori, şi de la cutremurul de pământ, să privim înapoi spre puterea care a adus creaţia la fiinţă, şi înaintea la acea arătare a puterii Sale pe care o vom mărturisi în ziua de pe urmă. Oare cine nu se va teme de o astfel de fiinţă? Minţile noastre îşi exercită puterea lor prin trupurile noastre, faţă de care, prin urmare, exerciţiul ei imediat este limitat; căci noi nu putem adăuga o palmă la statura noastră sau să facem un fir de păr alb sau negru. Însă Dumnezeu are totul din univers sub controlul Său imediat şi perfect. El nu are nevoie de instrumente, de nici un ajutor mecanic, de nici o serie de dispozitive, ci la voia Sa lucrul se face, fie că este vorba de producerea unui microorganism, sau de crearea unei lumi. În voia noastră, se mişcă un deget, însă la voia lui Dumnezeu, o planetă este aruncată în orbita sa, cu o forţă pe care bomba de artilerie ar produce doar o vagă concepţie. Uraganele, care mătură pământul şi care ridică locuinţele şi chiar şi trupurile oamenilor în aer, au puterea lor. Oceanul, care se distrează cu marile vapoare, are puterea ei. Vulcanul, care izbucneşte cu o aşa de mare grandoare, are propria sa putere. Însă atunci când am combinat forţa aerului, a oceanului şi a focului subteran, ar trebui să o înmulţim cu numărul de astfel de agenţi care operează în întreaga lume din vastul imperiu al lui Dumnezeu, înainte ca să putem începe să concepem în mod adecvat omnipotenţa Sa. Şi acestea sunt doar marginile căilor Sale; dar tunetul lucrării Lui puternice cine-l poate înţelege?48

Secțiunea VII – BUNĂTATEA

DUMNEZEU ESTE INFINIT DE BUN49

Bunătatea lui Dumnezeu, aşa cum este exercitată ea faţă de creaturile Sale, este adesea exprimată în Scripturi prin termenul dragoste. Dragostea este distinsă ca bunăvoinţă, milostenie, sau satisfacţie. Bunăvoinţa este dragostea în intenţie sau dispoziţie; milostenia este dragostea în acţiune, sau conferirea beneficiilor sale; şi satisfacţia este aprobarea de acţiuni bune sau dispoziţii. Bunătatea, exercitată faţă de cei nevrednici, este numită har; faţă de cei în suferinţă, este numită milă sau compătimire. Ultimul termen asociază ideea că suferinţa, sau răspunderea de a suferi, apare din dreapta neplăcere a lui Dumnezeu.

Bunătatea implică o dispoziţie de a produce fericire. Noi suntem conştienţi de durerea şi de plăcerea din noi, şi ştim, la un anumit nivel, că putem produce plăcere sau durere şi altora. Plăcerea continuată este fericire, durerea continuată, mizerie. Dumnezeu este capabil să producă fericire sau mizerie, când şi la ce extindere îi place Lui. Care dintre acestea sunt dispoziţia naturii Sale infinite de a le produce?

Bunătatea lui Dumnezeu poate fi argumentată din manifestările acesteia în lucrările creaţiei. Lumea este populată cu fiinţe simţitoare, capabile de plăcere, iar sursele de plăcere sunt oferite pretutindeni pentru ei. Fiecare simţ al fiecărui animal este un orificiu de plăcere, şi pentru fiecare simţ sunt oferite mijloacele de plăcere. Ce le dă Dumnezeu ele adună, mâna Sa deschisă revarsă mulţumire în existenţa lor în fiecare moment. Când luam în considerare creaturile vii de nenumărat care, în acest moment, primesc plăcere din diferite şi abundente magazii pe care le-a oferit puterea Sa creatoare, şi când reflectăm asupra faptului că acest pârâu de mărinimie a curs continuu de la crearea lumii, am putea cu siguranţă lua în considerare fântâna din care acesta a izvorât ca fiind infinitul.

Aceasta demonstrează bunătatea lui Dumnezeu prin faptul că plăcerile de care se bucură creaturile Sale nu vin în mod întâmplător, ci sunt în mod manifestat rezultatul unui mecanism. Alimentele ar hrăni fără plăcerea experimentată în mâncare. Noi am fi putut fi astfel constituiţi încât să fim călăuziţi să o luăm din foame, şi să o primim cu durere, însă cu mult mai puţin ar fi produs dorinţa după ea. Dar Dumnezeu a supra-adăugat plăcerea acolo unde aceasta nu era absolut necesară, şi a făcut din însăşi sursa de existenţa a animalelor o sursă de gratificare perpetuă.

Aceasta adaugă greutate forţei acestui argument, a faptului că indicaţiile designului rău-voit nu se găsesc în lucrările lui Dumnezeu. Durerea este, într-adevăr, adesea experimentată, însă nu pare a rezulta din argumentul special făcut pentru primirea acesteia. Nu există nici un organ al trupului nostru spre care să arătăm şi să putem spune că acesta ar fi fost proiectat special pentru a ne oferi durere.

Simpla satisfacţie animală nu este cel mai mare lucru pe care îl acordă Dumnezeu. Pentru creaturile Sale inteligente El le-a deschis o altă sură în cadrul alergării şi achiziţiei de cunoştinţă. Noi avem nevoie de cunoştinţă aşa cum avem nevoie de hrană, şi am putea fi conduşi să o căutăm de o necesitate dureroasă, fără a deriva vreo plăcere din ea. Dar aici, din nou, bunăvoinţa Creatorului este manifestată. Plăcerea este supra-adăugată atunci când câştigăm cunoştinţa necesară; iar atunci când progresul a atins limita necesităţilor noastre, plăcerea nu încetează. Apetitul intelectual nu este niciodată suprasaturat spre aversiune.

Însă Dumnezeu ne-a făcut să fim susceptibili de o plăcerea mai înaltă şi mai nobilă în cadrul exerciţiului de virtute şi religie. Acestuia El i-a adaptat natura noastră morală, făcându-ne astfel capabili atât de exerciţiu cât şi de încântare. Pentru exerciţiul virtuţii şi al religiei, constituţia societăţii umane, şi relaţiile variate pe care le susţinem în cadrul organizării ei oferă ocazii abundente; iar în sensul moral al omenirii, şi a aprobării pe care o extrage virtutea, chiar şi atunci când nu i se atribuie în mod spontan vreun tribut, se deschide o sursă de mulţumire. În exerciţiul adecvat al puterilor noastre morale, noi suntem capabili de a iubi şi de a ne bucura de Dumnezeu şi, prin urmare, de experimentarea fericirii care transcende în mod infinit toate celelalte plăceri. Acest ocean de plinătate infinită, această sursă de fericire externă şi fără de sfârşit, prezintă o demonstrare deplină a bunătăţii infinite a lui Dumnezeu. Şi această mulţumire, de asemenea, nu dezgustă niciodată ci, odată cu progresul ei, creşte şi încântarea.

Doctrina bunătăţii lui Dumnezeu, în pofida abundentelor ei dovezi, este însoţită cu dificultăţi. Deşi fiinţele conştiente nu sunt aprovizionate cu organe pregătite special pentru a primi durerea, ele au organe pentru producerea ei, ceea ce este fără îndoială rezultatul unui mecanism. Colţii şerpilor şi acele insectelor sunt instanţe de acest fel; la acestea se poate adăuga ghearele şi colţii, sau ciocurile, cu care animalele carnivore îşi sfâşie prada. Cu ar trebui să fie reconciliată existenţa unor astfel de mecanisme producătoare de durere cu bunătatea infinită a lui Dumnezeu? Cum am putea explica, în armonie cu această doctrină, suferinţa pe care o indură animalele din cadrul violenţei altora, din foame, răceală şi boală? Mai presus de toate, cum am putea reconcilia nenumăratele mizerii cu care este umplută societatea umană, în fiecare rang şi condiţie a vieţii? Dacă Dumnezeu este infinit de bun, de ce începe viaţa umană în durere şi se încheie în durere, şi este supusă durerii în întregul ei curs?

Aceste dificultăţi sunt de o magnitudinea prea mare pentru a putea fi trecute cu vederea. Ele îngreunează înţelegerea şi tulbură inima şi, prin urmare, necesită o atentă şi sinceră considerare. Următoarele observaţii sunt oferite pentru a proteja inima împotriva influenţei lor.

1. Admite existenţa dificultăţilor în întreaga lor forţă şi apoi ce? Ar rezulta faptul că Dumnezeu este o fiinţă rău-voitoare? Dacă ar fi fost aşa, dovezile rău-voinţei Sale ar fi abundente, aşa cum sunt cele ale bunătăţii Sale. Ar trebui să găsim pretutindeni simţuri animalice adaptate spre a fi orificii de mizerie, iar obiectele acestor simţuri fiind toate adaptate pentru a da durere. Ar rezulta din aceasta că Dumnezeu este indiferent de faptul dacă creaturile Sale sunt sau nu fericite sau mizerabile? Numeroasele clauze care sunt întocmite cu o referinţă manifestată faţă de plăcerea animală interzic această presupunere. Este oare Dumnezeu un capricios atunci? Această concluzie este înlăturată de faptul că acea suferinţă care există în lume merge cot la cot cu plăcerile ei; fericirea şi mizeria sunt împletite una cu alta şi formează părţi ale aceluiaşi sistem. Prin rezumarea întregului, descoperim că viaţa animală are mai multă plăcere decât suferinţă, şi că durerile ei sunt, în majoritatea cazurilor, incidentale. În experienţa noastră de zi cu zi, binecuvântările sunt revărsate peste noi în mod continuu, iar atunci când vine suferinţa, suntem adesea conştienţi că aceasta apare în urma abuzului nostru de bunătatea lui Dumnezeu, şi nu există, prin urmare, nici un argument împotriva sa. În multe alte cazuri, descoperim suferinţa prezentă favorabilă binelui viitor; şi avem motiv să credem că întotdeauna va fi aşa, dacă am indurat-o cu un spirit adecvat, şi am fi făcut o ameliorarea înţeleaptă a acesteia. Prin urmare, atunci când are loc suferinţa, tendinţa benefică pe care nu o putem descoperii, aceasta ne îndeamnă să ne amintim că noi înţelegem doar o mică parte din calea lui Dumnezeu. Am descoperit că oricare alt atribut al naturii Sale este incomprehensibil pentru noi, şi nu ar trebui să ne surprindă faptul că şi bunătatea Lui este la fel.

Suferinţele pe care le experimentăm în noi înşine, sau le vedem în alţii, devin o ocazie de încercare a credinţei noastre. Pentru înţelegerea unui copil, disciplina tatălui său poate apărea a fi nici înţeleaptă şi nici bună. Indulgenţele care sunt solicitate pot fi respinse; în acelaşi fel trudele şi privaţiunile, extrem de mult de nedorite, pot fi impuse. În aceste circumstanţe, este datoria copilului să destăinuiască acolo unde nu înţelege. Aşa că noi ar trebui să exercităm credinţa în înţelepciunea şi bunătatea Tatălui nostru ceresc, şi să credem că ale Sale căi sunt pline de bunătate, chiar şi atunci când ele sunt enigmatice. Se vede destul din bunătatea Sa oriunde altundeva pentru a ne satisface de existenţa sa atunci când misterul o ascunde din vedere.

2. Nu se poate dovedi că un amestec adăugat de durere cu marea măsură a plăcerii pe care Dumnezeu o acordă peste creaturile Sale să fie consistent cu bunătatea Sa. Insecta din timpul zilei şi nemuritorul din apropierea tronului lui Dumnezeu, ambele îşi derivă mulţumirea din aceeaşi bunătate infinită. Dacă insecta care trăieşte aşa puţin îşi petrece puţinele ei ore în razele de soare fără durere, şi mai apoi să fie anihilată fără durere, dificultatea care ne incomodează acum pe noi nu s-ar putea aplica cazului ei. Existenţa sa, umplută de plăcere, ar corespunde cu noţiunile noastre despre bunătatea Creatorului, iar limitarea, sau fiecare mică măsură a plăcerii sale, nu ar combate faptul că sursa din care purcede este infinită. Acum, dacă o creatură de orice al tip ar avea plăceri de sute de ori mai mari, cu o domolire de o măsură de durere, existenţa sa, ca întreg, este cu 99 de ori mai de dorit decât cea a unei insecte. Ar trebui oare să negăm atunci că această existenţă purcede din bunătatea divinităţii? Dacă durerea formează o parte a aceluiaşi sistem ca şi plăcerea, noi ar trebui să le atribuim acestea aceluiaşi autor; şi animalul care mai are 99 de măsuri de plăcere nu are un drept mai mult de a se plânge de o singură domolire prin indurarea durerii, atunci insecta presupusă ar trebui să se plângă de absenţa celor 99 de măsuri de care cea mai favorizată creatură se bucură. Această considerare ne-ar putea satisface faptul că prezenţa unei anumite dureri, conectată cu un amănunt mult mai mare de plăcere, nu este consistentă că doctrina că Dumnezeu este infinit de bun. În plus, este perfect de imaginabil faptul că durerea poate, în anumite cazuri, să sporească plăcerile noastre, aşa cum alinarea din suferinţă ne oferă mulţumire ulterioară mult mai excelentă: şi în alte feluri, pe care nu suntem capabili să le înţelegem, durerea poate produce un rezultat folositor. În această privinţă, existenţa durerii nu poate fi inconsistentă cu bunătatea lui Dumnezeu.

3. O mare parte a suferinţei din lume este în mod clar efectul păcatului, şi trebuieşte considerată ca o pricinuire a justiţiei divine. Judecata lui Dumnezeu revendică scop pentru exerciţiul său, la fel cum o face şi bunătatea. Bunătatea lui Dumnezeu este infinită, dacă aceasta conferă fericire atâta cât ea este consistentă cu alte perfecţiuni ale naturii Sale. Aceasta este o teorie favorită pentru unii, faptul că Dumnezeu ţinteşte spre cea mai mare cantitate posibilă de fericire din univers; faptul că El îngăduie răul este doar pentru că recunoaşterea răului produce în final o mai mare cantitate de fericire decât ar face-o excluderea acestuia. Conform acestei teorii, judecata în sine este o modificare a bunăvoinţei, iar durerea indurată de o fiinţă este produsă din dragoste ca întreg. Fie că judecata ar fi o modificare a bunăvoinţei, sau un atribut distinct, revendicările sale trebuiesc să fie luate în considerare; iar bunătatea nu încetează să fie bunătate, deoarece aceasta nu răstoarnă guvernarea lui Dumnezeu sau să se opună la alte perfecţiuni ale Lui.

Unele persoane atribuie suferinţele animalelor brutale păcatului omului, însă Scripturile nu învaţă în mod clar această doctrină, şi am arătat că durerea pe care o îndură brutele, poate fi altfel reconciliată cu bunătatea lui Dumnezeu. Că animalele ar suferi datorită păcatului omului este cu claritate descoperit din cadrul cruzimii pe care o experimentează acestea adesea din partea mâinilor umane, însă a afirma că toate suferinţele lor au purces din această cauză nu este aşa de clar. Doar dacă nu s-ar fi schimbat cumva ordinea lucrurilor în momentul căderi omului, ulii aveau ghearele şi ciocurile lor din ziua când au fost creaţi, şi le-au folosit înainte ca omul să păcătuiască, atunci când luau şi devorau alte păsări pentru hrana lor; deci, prin urmare, durerea şi moartea din animalele brutale nu a intrat în lume prin păcatul omului. Animalele au, ca întreg, o existenţă fericită. Lipsite de anxietate, remuşcări, şi de frica de moarte, ele se bucură, cu mare savoare, de plăcerile pe care Creatorul lor le-a oferit lor; şi aceste nu este cu mai puţin un dar al bunătăţii Sale infinite, deoarece el este limitat în cantitate, sau potolit de vreun amestec de durere.

4. Poate fi că bunătatea lui Dumnezeu nu este doar simpla iubire a fericirii. În această perspectivă, fericirea nu poate fi singurul bine, sau chiar marele bine. El Însuşi este perfect de fericit; totuşi această perfecţiune a naturii Sale nu ne este prezentată nouă, în cuvântul Său, ca fiind singura bază, sau temelia principală, pe care şade revendicare Sa la cinste şi închinare divină. Oştirile cerului Îi atribuie sfinţenie şi I se închină datorită acesteia, nu datorită fericirii Sale. Dacă am putea contempla faptul că El este un suprem fericit, însă a cărui fericire să derive din cruzime, falsitate şi nedreptate, noi am avea nevoie de o natură diferită decât cea pe care El ne-a acordat-o, şi o Biblie diferită pentru a ne direcţiona de la ceea ce ne-a dat El, înaintea ca noi să îi putem oferi Lui adorarea sinceră şi din toată inima. În cadrul reglării comportamentului nostru, atunci când plăcerea şi datoria sunt în conflict reciproc, ni se cerem să o alegem pe a doua, şi aceasta a făcut adesea testul ascultării noastre. Pe acelaşi principiu, dacă ar fi puse înaintea noastră o viaţă întreagă de datorie şi una de plăcere, ca să alegem dintre ele, am fi solicitaţi să preferăm sfinţenia în ciuda fericirii. Aceasta se acordă prin urmare cu judecata lui Dumnezeu de a nu privi fericirea ca fiind cel mai mare bine; iar producerea celei mai mari posibile cantităţi de fericire nu ar fi trebuit să fie obiectul Său primar în cadrul creării lumii. Am putea conclude faptul că bunătatea Sa nu este o duioşie slabă care consolează creaturile Sale, şi administrează spre plăcerea lor, neluând în seamă conduita şi caracterul lor moral. Aceasta ţinteşte în fericirea lor, însă într-o subordonare cu un scop mai înalt şi mai nobil. Conform ordinii lucrurilor pe care El le-a stabilit, este ceva imposibil pentru o fiinţă nesfântă să fie fericită, şi această ordine este în acord cu bunătatea lui Dumnezeu, care are ca scop, nu doar simpla fericire a universului Său, ci bunăstarea sa, în cel mai bun posibil sens.

Dacă aceste perspective sunt corecte, mizeriile pe care păcatul le-a introdus în lume, în loc să dezaprobe bunătatea lui Dumnezeu, ar fi purces din aceasta şi o demonstrează. Acestea sunt mijloace folosite de Tatăl tuturor, în cadrul disciplinării marii Sale familii, pentru a o împiedica de la cel mai mare dintre toate relele. În mod precis această folosinţă a înţelepciunii din lucrurile de mai sus ne învaţă ce să facem cu judecăţile şi ameninţările Sale; iar atunci când aceste mijloace îngrozitoare ne-au învăţat răul păcatului, şi au fost binecuvântate pentru noi ca mijloace de sfinţire, am putea percepe în ele că sunt o manifestare a bunătăţii lui Dumnezeu.

5. A deduce infinitatea bunătăţii lui Dumnezeu din efectele sale, trebuie să le privim în totalitate. Perfecţiunea judecăţii Sale apare în adaptarea sa minuţioasă şi precisă faţă de fiecare caz în particular. Fiecare parte a administrării Sale trebuie să fie găsită, atunci când este dusă la linia de corectitudine pentru comparare, a fi în acord cu aceasta în exactitate. Dar aşa cum se întâmplă în cadrul estimării lungimii unei linii, noi nu îi examinăm părţile sale, aşa că infinitatea bunătăţii lui Dumnezeu trebuieşte apreciată din totalitatea efectelor sale, în acelaşi fel cum ne dăm seama de puterea lui Dumnezeu, nu dintr-un bob de nisip, ci din întreaga întindere a creaţiei.

Pentru a pricepe acest subiect vast avem nevoie de însăşi mintea infinită a lui Dumnezeu. În cadrul evenimentelor care acum par a fi pentru noi întunecate şi misterioase, seminţele beneficiilor viitoare faţă de creaturile Sale pot fi ascunse, ceea ce va produce mai apoi roada lor aferentă, pentru folosinţa inteligenţelor de admirare şi de adorare. Părţile marelui Sistem sunt aşa de minunat ajustate una faţă de alta încât nici o fiinţă finită nu poate îndrăzni să spună că aceasta este inutilă, sau aşa de dăunătoare sau dureroasă. De ce a făcut Dumnezeu o astfel de ordine precisă a creaturilor Sale care locuiesc împreună cu noi în lume, şi de ce El le-a rânduit acestora variate moduri de viaţă, cu avantajele şi inconvenienţele specifice fiecăreia, despre aceste lucruri nu suntem capabili a spune ceva; şi chiar dacă ne-am asuma să spunem motivul pentru care El a făcut toate creaturile, noi am putea atribui un motiv pe care credem că îl înţelegem, dar despre care, în realitate, nu ştim decât puţin. Dacă inteligenţa unită a universului şi-ar putea ridica vocea spre Dumnezeu, ca vocea unei creaturi, şi să spună, „De ce m-ai creat aşa?” aceasta ar îndrăzni cu lipsă de pietate. Cât de nepotrivit este prin urmare pentru om, care este un vierme, să acuze înţelepciunea şi bunătatea Făcătorului său!

Bunătatea lui Dumnezeu este atributul naturii Sale, care, mai presus de toate celelalte, atrage afecţiunea inimilor noastre. Suntem umpluţi cu veneraţie faţă de eternitatea, omniprezenţa, omniscienţa şi omnipotenţa Sa; însă ne putem imagina toate aceste atribute dacă sunt conectate cu acele calităţi morale care le-ar face antipatice. Dar bunătatea lui Dumnezeu, în timp ce este îngrozitoare şi mare, este în acelaşi timp şi puternic de atrăgătoare. Atunci când acest lucru este înţeles în sensul ei adecvat, nu doar ca iubire a fericirii, îl lasă pe Iehova să fie centrul propriu al universului moral. Aceasta este ceea ce atrage acum inimile tuturor sfintelor inteligenţe în ceruri, şi aceasta atinge acel loc înalt şi sfânt chiar dacă pe pământ este sau nu cel mai frumos şi mai excelent; şi dacă inimile cuiva resping acest centru, şi se retrage mai apoi din el, ele sunt „stele rătăcitoare, pentru care este rezervată negreala întunericului veşnic”.

Secțiunea VIII – ADEVĂRUL

DUMNEZEU ESTE O FIINŢĂ DE ADEVĂR INVIOLABIL50

Adevărul lui Dumnezeu include veridicitate şi credincioşie: – veridicitatea este declaraţia Sa a lucrurilor aşa cum sunt ele, iar credincioşia este împlinirea exactă a promisiunilor şi a ameninţărilor Sale. Oamenii greşesc adesea în cadrul mărturiei lor despre greşeala faptelor şi eşuează prin inabilitatea de a împlini promisiunile pe care le-au făcut cu intenţii cinstite. Omniscienţa lui Dumnezeu face ca greşeala pentru El să fie imposibilă, iar omnipotenţa şi imuabilitatea Sa fac din împlinirea intenţiilor Sale ceva sigur. Adevărul, în calitate de atribut moral, este acordul dintre ceea ce este rostit cu mintea vorbitorului. Noi nu acuzăm niciodată pe oameni de dorinţa de veridicitate, mai ales atunci când ei greşesc în cadrul unei mărturii printr-o simplă greşeală; sau de dorinţa de credincioşie, atunci când ei eşuează în a-şi împlini promisiunile lor datorită totalei inabilităţi. Mărturia lui Dumnezeu este adevărată deoarece aceasta est într-un acord perfect cu perspectiva Sa despre lucruri, şi că această perspectivă este în acord cu starea actuală a lucrurilor rezultă nu din adevărul Său, ci din omniscienţa Sa. Promisiunile Sale sunt adevărate deoarece ele sunt într-un acord precis cu intenţiile Sale; că aceste intenţii sunt împlinite cu exactitate rezultă din alte atribute, aşa cum a fost explicat. Adevărul este înţeles pentru cea mai mare parte ca referindu-se la ceva vorbit sau scris, însă adevărul lui Dumnezeu poate fi înţeles într-un sens mai larg, pentru a indica acordul tuturor revelaţiilor sau manifestărilor pe care El le-a făcut despre Sine, cu mintea şi caracterul Său.

Deoarece manifestările despre Sine ale lui Dumnezeu sunt adevărate, aceasta nu duce la faptul că ele sunt complete şi perfecte. El şi-a arătat slava Sa lui Moise, însă a fost doar o parte a slavei Sale ceea ce a arătat deoarece Moise nu putea suporta întreaga arătare. Toate manifestările către creaturile Sale sunt în mod necesar limitate şi acestea sunt făcute aşa cum s-au părut a fi bune în vederea Sa. Cunoştinţa noastră despre Dumnezeu, care este în mod necesar imperfectă datorită slăbiciunii noastre, este adesea eronată prin intermediul folosirii noastre greşite a manifestărilor pe care El le-a făcut. La fel şi lumea păgână, atunci când ei l-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu l-au glorificat ca Dumnezeu, ci au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună.

Când oamenii fac abuz de cunoaşterea despre Dumnezeu pe care ei o posedă, precum şi de mijloacele de cunoaştere pe care El le-a acordat lor, nu este inconsistent cu caracterul Său să renunţe la ei, printr-o judecată dreaptă, în ciuda poftei inimilor lor. Deoarece ei nu primesc iubirea de adevăr, Dumnezeu le va trimite amăgiri puternice51, ca ei să creadă o minciună. Aşa a dorit Ahab o profeţie falsă, şi profeţii săi au vrut să îl satisfacă, şi Dumnezeu a lăsat ca el să fie înşelat52. Aceasta este exprimată în cadrul imaginii profetice a Scripturii, prin faptul că L-ea trimis un duh de minciună în profeţii aceia. Ahab a fost înşelat, însă aceasta a fost în ciuda adevăratului cuvânt al lui Dumnezeu, prin profetul pe care el l-a respins. Ieremia se plânge că Dumnezeu l-a înşelat; aceasta însă, în cea mai nefavorabilă construcţie ce poate fi pusă în limbajul nostru, nu se compară cu nimic mai mult decât cu o exclamaţie neliniştită a profetului, aflat într-o încercare severă.

Noi nu putem avea nici o cunoaştere despre Dumnezeu decât prin manifestările pe care El le-a făcut despre Sine. Atunci când le primim, oricum ar fi făcute, reprezentând pentru noi mintea şi caracterul lui Dumnezeu, noi ne exercităm credinţa în Dumnezeu. Însă atunci când ne închidem înţelegerile şi inimile noastre împotriva acestor manifestări sau, prin dezgustarea lor, le interpretăm în mod greşit în orice manieră posibilă, noi suntem vinovaţi de cel mai mare păcat de necredinţă, care respinge mărturia lui Dumnezeu şi Îl face un mincinos.

Secțiunea IX – DREPTATEA

DUMNEZEU ESTE PERFECT DE DREPT53

Judecata constă din a da fiecăruia ceea ce îi este cuvenit. Aceasta a fost distinsă în Comutativă şi Distributivă. Judecata Comutativă este o distribuire corectă în cadrul schimbării produselor, şi aparţine de comerţ. Judecata Distributivă răsplăteşte sau pedepseşte pe oameni conform acţiunilor lor, şi aparţine de guvernare. În oricare dintre perspective, judecata se relatează cu distribuirea fericirii, sau a mijloacelor de procurare a acesteia, şi presupune un principiu sau o regulă faţă de care această împărţire ar trebui să se conformeze, şi, conform căreia, ceva se cuvine părţilor. Judecata Comutativă regulează oferirea mijloacelor cuiva de bucurie în schimbul altuia, aşa încât să nu se deranjeze proporţia de fericire atribuită fiecăruia; dar Judecata Distributivă se ridică mai sus şi respectă atribuirea sau împărţeala de fericire, oferindu-i-o unuia şi reţinându-i-o altuia, conform regulii. Doar în ultimul sens este această judecata atribuită lui Dumnezeu. Aceasta implică faptul exercitării guvernării morale şi aceasta este atributul care asigură o administrare credincioasă şi perfectă a acestei guvernări.

Unii au admis o altă distincţie, căreia i s-a acordat numele de Judecată Publică. Aceasta determină caracterul guvernării morale a lui Dumnezeu, şi regulile conform căreia aceasta purcede. Aceasta poate fi privită ca o întrebare a definiţiei, dacă existenţa şi caracterul guvernării morale a lui Dumnezeu ar trebui să fie atribuite judecăţii sau bunătăţii Sale. În timp ce această guvernare tinde spre cel mai mare bine al universului, nu pare a exista nici un motiv de a nega faptul că aceasta îşi are originea în bunătatea lui Dumnezeu; şi dacă aceasta este atribuită Judecăţii Sale Publice, această judecată poate fi considerată ca modificare a bunătăţii Sale.

În cadrul guvernării morale a lui Dumnezeu, oamenii sunt priviţi ca fiinţe morale şi conştiente, iar cantitatea lor de plăcere este regularizată în ceea ce priveşte caracterul lor moral. Adaptarea precisă a acestui lucru este provincia judecăţii. În orbirea depravării umane, oamenii revendică plăcerile ca drept natural, făcând abstracţie de caracterul şi conduita lor morală. Ei resping guvernarea morală a lui Dumnezeu şi îşi caută fericirea în propria lor cale. Aceasta este rebeliunea lor, şi în aceasta se opune judecata lui Dumnezeu faţă de ei. Acesta este atributul care îi umple de teroare şi pune omnipotenţa împotriva lor. Guvernarea morală a lui Dumnezeu trebuie răsturnată, iar monarhul universului trebuie alungat din locul său de autoritate înaltă, altfel nu va fi speranţă de scăpare pentru păcătos. El s-ar grăbi mai degrabă în vasta magazie de plăceri pe care bunătatea infinită le-a oferit şi le va revendica ca şi când ar fi ale sale, şi s-ar răscoli peste ele în plăcere, însă sabia judecăţii păzeşte intrarea. Opus dorinţelor sale, guvernarea lui Dumnezeu este ferm stabilită, iar dreptatea şi judecata sunt locuinţa tronului Său. Chiar şi în cadrul lumii prezente, manifestările acestei guvernări sunt pretutindeni vizibile; şi este aparent că există un Dumnezeu, un Dumnezeu al dreptăţii, care judecă pe pământ; însă marea expoziţie este rezervată pentru judecata măreţei zi. Acum conştiinţa, în locul lui Dumnezeu, pronunţă adesea sentinţa, deşi vocea sa nu este băgată în seamă; dar propoziţia de pe buzele Judecătorului Suprem nu poate fi dispreţuită, şi va fixa destinul tragic final al păcătosului.

Deşi sunt inimi care sunt aşa de împietrite încât să nu mai fie afectate de simţul de dreptate al lui Dumnezeu, o perspectivă corectă a acestui atribut grozav şi glorios inspiră acea frică de Domnul care este începutul înţelepciunii. O asigurarea temeinică a faptului că un Dumnezeu drept stă pe tronul universului este indispensabilă pentru o exercitarea adecvată a pietăţii.

Secțiunea X – SFINŢENIA

DUMNEZEU ESTE IMACULAT DE SFÂNT54

Bunătatea, adevărul şi judecata, sunt atribute morale ale lui Dumnezeu. Sfinţenia nu este un atribut deosebit de acestea, ci un nume pe care le include pe toate acestea, în perspectiva opoziţiei lor faţă de calităţile contrare. Aceasta implică perfecţiunea asamblării – absenţa a tot ceea ce este contrar oricăreia dintre proprietăţile incluse.

Oamenii sunt profani. Chiar şi cel mai curat dintre oameni are petele lui. Acest lucru este folositor în contrast cu caracterul lui Dumnezeu, în privinţa aceasta, cu acela al oamenilor. Acesta ne creşte admiraţia şi dragostea noastră, adaugă înflăcărare devoţiunii noastre, ne incită să ne închinăm Lui în splendoarea sfinţeniei şi să-L imităm în caracterul şi vieţile noastre. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”

Secțiunea XI – ÎNŢELEPCIUNEA

DUMNEZEU ESTE INFINIT DE ÎNŢELEPT55

Cunoştinţa şi înţelepciunea, deşi uneori sunt confundate de gânditorii nepăsători, sunt diferite. Înţelepciunea se referă întotdeauna la acţiune. Simţurile noastre sunt afectate de obiectele externe, iar percepţiile lor apar în minte, ceea ce constituie o mare parte a cunoaşterii noastre. Noi le învăţăm proprietăţile şi relaţiile lor, şi această cunoştinţă, aşezată în memorie, devine o magazie valoroasă, din care am putea lua ceea ce ar fi necesar folosirii. Însă în folosirea acestei magazii se arată înţelepciunea. Atunci când impresiile din exterior ne-au stârnit maşinăria mintală din interior, acea maşinărie, la rândul ei, operează asupra lucrurilor din afară. În cadrul acestor exercitări ale minţii îşi are locul înţelepciunea, şi este preocupată în formarea planurilor şi a scopurilor noastre de acţiune. Cunoştinţa şi principiile noastre morale au o mare influenţă asupra direcţionării comportamentului nostru, şi este considerat a fi un înţelept acea persoană a cărei cunoştinţă şi principii morale îi direcţionează bine comportamentul. Înţelepciunea este privită prin urmare ca fiind cea care constă din selectarea celui mai bun sfârşit al acţiunii, şi de adaptarea celor mai bune mijloace pentru realizarea acelui lucru final.

Dumnezeu este infinit de înţelept deoarece EL selectează cele mai bun final posibil de acţiune. Despre care ar fi finalul pe care Iehova îl are în vedere în cadrul tuturor lucrărilor Sale, nu putem revendica să-l înţelegem. Scripturile vorbesc despre slava lui Dumnezeu ca sfârşit al creaţiei şi al răscumpărării, şi am părea autorizaţi să vorbim despre aceasta ca fiind sfârşitul tuturor lucrărilor Sale; dar care este însemnătatea deplină a acestei expresii „slava lui Dumnezeu”? Noi presupunem că semnifică o astfel de manifestare a perfecţiunilor Sale, în special al perfecţiunilor Sale morale, aşa cum este suprem de plăcut pentru Sine, şi prin urmare pentru toate fiinţele inteligente care sunt cu aceleaşi idei ca ale Lui. Dar noi suntem pierduţi în contemplare.

Dumnezeu este infinit de înţelept, deoarece El adoptă cele mai bune mijloace posibile pentru realizarea sfârşitului pe care El îl are în vedere. În cadrul creaţiei înţelepciunea Sa le-a făcut pe toate56; iar în răscumpărare El ne-a arătat din belşug toată înţelepciunea57. El face toate lucrurile după sfatul voii Sale58; şi El este plin de înţelepciune în sfaturi.

Înţelepciunea lui Dumnezeu este o adâncime de necuprins. Calea Sa este în mare, şi cărarea Sa în apele măreţe. O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!59 Un copil nu poate pricepe planurile unui politician înţelept; cu atât mai puţin cel mai înţelept dintre oameni să poată înţelege planurile singurului Dumnezeu înţelept. Ar trebui să ţinem acest lucru mereu în minte atunci când ne avântăm să cercetăm motivele procedurii divine.
Întrebarea, de ce a permis Dumnezeu intrarea păcatului în lume, a zădărnicit înţelepciunea celor înţelepţi. Ca fiinţă a perfectei sfinţenii, EL urăşte păcatul cu o ură perfectă. Dacă are puterea infinită de a-l exclude din dominaţiile Sale, de ce i-a permis intrarea acestuia? În calitate de Tată binevoitor al marii Lui familii, de ce a permis ca un rău aşa de nimicitor să o invadeze? A existat vreo nebăgare de seamă în cadrul planului Său, vreun eşec în înţelepciunea aranjamentelor Sale, încât să facă posibil dezastrul acestei cruzimi? În timp ce credinţa noastră este adesea nedumerită cu aceste întrebări, următoarele observaţii vor fi de folos pentru a asista slăbiciunea acesteia.

1. Păcatul este în lume, iar Dumnezeu este infinit de bun şi înţelept. Prima dintre aceste propoziţii exprimă un fapt despre care noi avem o dovadă zilnică, înaintea ochilor şi a inimilor noastre; cea de-a doua este un adevăr incontestabil al religiei naturale şi revelate. Deşi nu suntem capabili de a reconcilia aceste propoziţii, ambele sunt vrednice de a fi primite cu credinţă neclintită. Nici un om, în cadrul minţii sale drepte, nu se poate îndoi de acestea.

2. Existenţa păcatului nu trebuie atribuită slăbiciunii lui Dumnezeu. El ar fi putut cu uşurinţă să-l fi îngrădit în afara dominaţiilor Sale. El ar fi refuzat să facă agenţii morale şi ar fi umplut lumea cu creaturi care nu posedă facultăţi morale, prin urmare nefiind capabile de a păcătui. Sau, din contră, era în puterea Sa să creeze agenţii morali, şi astfel să-i confirme în sfinţenie din prima, încât să facă din căderea lor ceva imposibil. Sau, la prima apariţie a păcatului în oricare dintre creaturile Sale, El ar fi putut să anihileze deodată încălcătorul şi ar fi prevenit răspândirea răului, la ruinarea subiectelor sale, sau chiar la rămânerea în dominaţiile Sale. Dacă putem, pentru un moment, să ne îndoim de acest punct, controlul Său perfect asupra răului, acum ce deja acesta şi-a obţinut intrarea în dominaţia Sa, este suficient pentru a ne confirma credinţa. Acesta a intrat într-adevăr. Şi prinţul puterii văzduhului este combinat cu numeroasele sale legiuni, pentru a-i da acestuia preponderenţă şi triumf. Dar pentru a distruge lucrările diavolului, Fiul lui Dumnezeu a apărut în natură umană. El a ales slăbiciunea acelei naturi pentru arătarea puterii Sale, în zdrobirea capului vechiului şarpe. De aici Hristos este puterea lui Dumnezeu. În cea mai adâncă smerenie a Sa, în ceasul în care atârna pe cruce, El a triumfat peste duşmanul Său, şi a oferit dovada puterii Sale triumfătoare prin a-l smulge pe tâlharul, care se tânguia lângă el, din ghearele nimicirii. Crucea arată cea mai strălucitoare arătare a omnipotenţei.

3. Existenţa păcatului nu este inconsistentă cu dreptatea lui Dumnezeu. Aceasta este providenţa dreptăţii de a pedepsi păcătosul, nu de a anihila păcatul său. Judecata, în largul sens în care ea este numită Judecata Publică, şi care coincide cu Bunătatea, va fi luată în considerare, în legătura sa cu acest subiect, în următoarea observaţie; însă în sensul ei obişnuit, aceasta presupune existenţa unei guvernări morale şi a agenţilor morali şi, prin urmare, posibilitatea transgresiunii. Legile sunt făcute pentru cei nelegiuiţi şi neascultători; domnitorul civil ar fi în zadar înarmat cu sabia dacă nu ar fi făcători de rele pentru care acesta să fie o teroare. Judecata nu previne intrarea păcatului, ci găseşte în aceasta o ocazie pentru cel mai înalt exerciţiu al său. Acest atribut este arătat în mod înfiorator şi glorios în cadrul pedepsirii contravenienţilor. La vederea distrugerii lui Antihrist, şi la fumul de tortură care se ridică din veci în veci, locuitorii cerului sunt reprezentaţi prin spusele: „Aleluia, căci Domnul Dumnezeul atotputernic domneşte”60. În cadrul exerciţiului judecăţii Sale severe ei îi înţeleg guvernarea Sa, şi prin urmare El este aşezat pe tron. Dreptatea şi judecata sunt locuinţa tronului său.

4. Existenţa păcatului nu este inconsistentă cu bunătatea lui Dumnezeu. Chiar şi aceia care explică bunătatea ca fiind iubirea de fericire de dragul ei, şi înţeleg utilitatea sau producerea fericirii ca fiind o temelie a virtuţii, nu concluzionează faptul că bunătatea lui Dumnezeu trebuie în mod necesar să excludă răul moral din lume. Din contră, ei presupun că El va înlătura răul ca în cele din urmă să producă o cantitate mai mare de fericire în univers, care dacă exista atunci răul moral nu l-ar mai fi invadat. Dacă aceasta se consideră a fi drept o simplă ipoteză, până ce nu este dezaprobată, ea va fi suficientă pentru a răspunde la obiecţii; şi ipoteza nu poate fi dezaprobată de o minte incapabilă de a înţelege subiectul infinit. Dacă bunătatea lui Dumnezeu are ca scop bunăstarea universului, mai degrabă decât fericirea din el, se poate face o altă ipoteză, imposibil de a fi dezaprobată, că Dumnezeu înlătură existenţa păcatului aşa încât să producă cele mai importante beneficii morale. Ce poate fi aceasta noi nu putem să înţelegem, însă cel puţin dintr-un singur beneficiu putem forma o presupunere. În timp ce perfecţiunile morale ale lui Dumnezeu sunt slava caracterului Său, în acelaşi fel guvernarea Sa morală este slava schemei Sale universale; şi se prea poate, deci, ca aceasta să fi fost plăcut minţii Sale infinite de a permite intrarea păcatului, deoarece acesta a dat ocazia arătării dreptăţii şi a guvernării Sale morale. Aceasta se poate acorda cel mai bine cu înţelepciunea Sa infinită, pentru a confirma subiectele Sale supuse în sfinţenie, nu dintr-o necesitate fizică, ci prin influenţa morală; şi arătarea dreptăţii şi a guvernării Sale morale trebuie să fie cele mai importante mijloace de realizare ale acestui sfârşit. Cum s-ar putea ca inteligenţele, care se vor extinde pentru totdeauna în prezenţa tronului Său, să aibă acele impresii morale care sunt necesare pentru perfectarea sfinţeniei lor, dacă acestea ar trebui să rămână pentru totdeauna ignorante de dreptatea şi ura Sa faţă de păcat?

În contemplarea asupra acestui subiect este important să ţinem în vedere faptul că bunătatea lui Dumnezeu trebuie să fie estimată prin efectul ei în totalitate. În timp ce se include dragostea de fericire, aceasta oferă satisfacţii pentru creaturile Sale: în această viaţă nenumărate şi întotdeauna prezente, deşi nu sunt infinite sau neamestecate; iar în viaţa viitoare, ceea ce ochii n-au văzut, urechea n-a auzit, său inima omului să fi conceput. El nu a aruncat înaintea creaturilor Sale această masă de satisfacţie, pentru ca fiecare să fie sigur că El poate să o facă, ci dreptatea infinită protejează distribuţia acesteia. Regula distribuţiei este aceea pe care Judecata Publică, sau bunătatea lui Dumnezeu, a considerat-o ca fiind iubirea de bunăstare, şi a prescris înfiinţarea guvernării Sale morale. Bunătatea infinită asigură cel mai mare bun posibil din cadrul administrării Sale universale, în timp ce judecata perfectă regularizează toate detaliile administraţiei, într-o armonie minunată cu marele design.

5. Deşi a face rău din acel bine ce poate veni este condamnat în cuvântul lui Dumnezeu, însă a permite răul, pe care El îl respinge în ciuda binelui, este în acord cu metoda Sa de procedură. Este spus că „Mânia omului Te va lăuda, cu amintirea mâniei Tale Te vei incinge”61. În aceasta se implică în mod clar faptul că o porţiune a mâniei este nerestrânsă, sau permisă, şi este respinsă în favoarea binelui. Pavel întreabă, „Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire?”62 Suferirea şi răbdarea sunt permisiunea de continuare a răului; iar arătarea dreptăţii şi a puterii lui Dumnezeu în consecinţă, este în mod manifestat presupus în cadrul întrebării apostolului. Crucificarea lui Hristos, o faptă săvârşită de mâini rele, a fost permisă de Dumnezeu. El a fost chiar eliberat prin sfatul determinant şi de preştiinţa lui Dumnezeu. Acest eveniment a fost o stăpânire absolută în favoarea marelui bine de neînţeles. De ce nu am putea presupune că era în acord cu înţelepciunea infinită de a permite intrarea păcatului, cu o perspectivă spre glorioasă schemă a răscumpărării prin sângele lui Hristos? Hristosul crucificat este înţelepciunea lui Dumnezeu. Pe crucea Sa, puterea, bunătatea, dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu sunt în mod armonios şi glorios expuse. În timp ce noi ne lăudăm în crucea lui Hristos, nu uităm faptul că duşmanii crucii trebuie să piară. Pe cât de jalnic este faptul, inimile noastre vor aproba pe deplin propoziţia care se va rosti peste ei atunci când o vom auzi pronunţată de buzele judecătorului neprihănit. Aceasta era bunăvoinţa inimii lui Pavel, că el era gata să-şi dea viaţa pentru salvarea sufletelor; cu toate acestea, a fost atât de copleşitor simţul său despre revendicarea lui Hristos de a iubi fiecare inimă umană, încât el nu a ezitat să exclame: „Dacă cineva nu iubeşte pe Isus Hristos, să fie anatema. Maranata!”63 Dacă aceasta era în acord cu dragostea sa faţă de suflete să pronunţe acest blestem, acesta ar fi în acord cu bunăvoinţa lui Dumnezeu de a pedepsi pe duşmanii lui Hristos prin distrugere veşnică dinaintea prezenţei Domnului, şi din slava puterii Sale. Dacă minţile noastre dau greş acum în a aproba groaznica propoziţie, aceasta este datorită faptului că noi concepem în mod necorespunzător slava şi farmecul lui Hristos.

Ar trebui să ne umple de bucurie faptul că înţelepciunea infinită conduce treburile lumii. Multe din evenimentele sale sunt învăluite în întuneric şi mister, iar uneori se pare că o confuzie încâlcită domneşte. Adesea răutatea predomină, şi Dumnezeu se pare că a uitat de creaturile pe care Le-a făcut. Propria noastră cale prin viaţă este întunecată şi întortocheată, şi blocată cu dificultăţi şi pericole. Cât de plin de consolidare este doctrina că înţelepciunea infinită direcţionează fiecare eveniment, aduce ordine din confuzie, şi lumină din întuneric, iar pentru cei care îl iubesc pe Dumnezeu, face ca toate lucrurile, fie că acestea sunt aspectul lor prezent şi tendinţa lor aparentă, să lucreze spre binele lor.

Note de subsol:
____________________
1 Deuteronom 6:4; Psalmul 86:10; Marcu 12:29, 32; Ioan 17:3; Galateni 3:20; Efeseni 4:6; 1Timotei 2:5; Iacov 2:19.
2 Deuteronom 6:4.
3 1 Timotei 2:5.
4 1 Corinteni 8:6.
5 Geneza 1:26.
6 Geneza 11:7.
7 Geneza 3:22.
8 Efeseni 4:4, 6.
9 Ioan 4:24; Isaia 31:3; Evrei 12:9.
10 Evrei 12:9.
11 Ioan 4:24.
12 Ioan 4:24.
13 Exod 20:4, 5.
14 Deuteronom 4:12-18.
15 Ioan 1:18.
16 Ioan 5:37.
17 Ioan 14:9.
18 1 Împăraţi 8:27; Psalmul 89:7: Ieremia 23:23.
19 Daniel 9:23.
20 Faptele Apostolilor 12:7.
21 Apocalipsa 14:6.
22 Proverbe 15:3.
23 1 Petru 3:12.
24 Habacuc 1:13.
25 Proverbe 15:3.
26 Deuteronom 32:40; 33:27; Psalmul 9:7; 90:2; 102:27; 146:10; Isaia 57:15; 63:16; Ieremia 10:10; Plângeri 5:19; 1 Timotei 1:17.
27 1 Cronici 29:15; Iov 7:6: Iov 9:25, 26.
28 Psalmul 39:4, 5.
29 Psalmul 90:4.
30 Evrei 1:10, 11, 12.
31 Geneza 1:1.
32 Psalmul 104:24.
33 Isaia 57:15.
34 Numeri 23:19. Psalmul 102:27; Maleahi 3:6; Evrei 1:12; 13:8; Iacov 1:17.
35 Efeseni 3:11.
36 Isaia 46:10.
37 1 Samuel 15.
38 Geneza 6:6.
39 Mica 5:2.
40 Iov 37:16; Psalmul 147:5; Isaia 42:9; 46:9, 10; Faptele Apostolilor 1:24; Romani 11:33; Evrei 4:13; 1 Ioan 3:20.
41 1 Samuel 2:3.
42 Evrei 4:13.
43 Isaia 55:9.
44 Isaia 41:22.
45 Deuteronom 18:22.
46 Romani 11:33.
47 Geneza 17:1; Iov 5:9; Ieremia 32:17; Matei 19:26; Apocalipsa 1:8; 19:6.
48 Iov 26:14.
49 Exod 34:6; Psalmul 103:2-8; Zaharia 9:17; Matei 7:11; Luca 2:14; 12:32; Romani 5:8; 1Ioan 4:8.
50 Deuteronom 32:4; Psalmul 119:142; Ioan 8:26; Romani 3:4; Tit 1:2; Evrei 6:18; Apocalipsa 3:7.
51 2 Tesaloniceni 2:11.
52 1 Împăraţi 22.
53 Iov 34:12; Psalmul 9:4: 92:15; Isaia 28:17; Romani 2:6
54 Exod 15:11; Levitic 11:44; 1 Samuel 2:2; Iov 4:18; Psalmul 5:4, 5; 22:3: Isaia 6:3; Habacuc 1:13; Matei 5:48; 1 Ioan 1:5; Apocalipsa 4:8.
55 Iov 4:18; 36:5; Psalmul 104:24; Proverbe 21:30; Romani 11:33; 1 Corinteni 1:25; 1Timotei 1:17.
56 Psalmul 104:24.
57 Efeseni 1:8.
58 Efeseni 1:11.
59 Romani 11:33.
60 Apocalipsa 19:6.
61 Psalmul 76:10.
62 Romani 9:22.
63 1 Corinteni 16:22.

CONCLUZIE

Doctrina referitoare la Dumnezeu se armonizează cu afecţiunile inimii pioase şi tinde să le nutrească. Natura morală a acelora care nu îl iubesc pe Dumnezeu demonstrează existenţa Sa şi obligaţia lor de a-L iubi şi prin consecvenţă, natura lor este în război cu ea însăşi. Există un conflict intern, între conştiinţă şi afecţiunile pervertite. Principiul moral se află în inima nereînnoită, plină de pasiuni profane; aceasta nu poate fi dezvoltată la timp până ce aceste afecţiuni nu sunt sfinţite. Prin cadrul acestei schimbări, atunci când armonia s-a produs în omul din interior, tot ceea ce este în interior se va armoniza cu doctrina despre Dumnezeu. Mintea, în cadrul acţiunii sale proprii şi sănătoase, primeşte cu bucurie doctrina şi descoperă în Dumnezeu obiectul dragostei sale cele mai înalte. Omul pios se bucură că există Dumnezeu şi că atributele Sale sunt ceea ce natura şi revelaţia proclamă a fi. „Pe cine am eu în ceruri în afară de Tine? Şi nu e nimeni pe pământ pe care să-l doresc alături de Tine.”1

Doctrina referitoare la Dumnezeu nu se armonizează doar cu evlavia interioară, ci tinde să o şi însufleţească. Dacă există dragostea în Dumnezeu atunci când El este doar parţial cunoscut, aceasta va creşte pe măsură ce va creşte şi cunoaşterea noastră despre El. Pe măsură ce omul evlavios studiază caracterul lui Dumnezeu, frumuseţea şi slava acelui caracter deschis perspectivei Sale, precum şi inima sa sunt atrase spre acesta cu o afecţiune mai intensă. Cu astfel de perspective ce răpesc sufletul, Psalmistul a fost favorizat atunci când a exclamat, „Dumnezeule, Tu eşti Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjeşte trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat şi fără apă. Aşa Te privesc eu în locaşul cel sfânt, ca să-Ţi văd puterea şi slava.”2

Dragostea lui Dumnezeu, care creste printr-o adevărată cunoaştere a Lui, nu este doar un simplu sentiment de gratificare pentru binecuvântările primite. Multe persoane vorbesc despre bunătatea lui Dumnezeu şi declară deschis că Îl iubesc, ei care nu au nici o plăcere în a contempla la sfinţenia şi dreptatea Sa, şi pentru care acestea sunt atribute nebinevenite. Când astfel de persoane stau înaintea Sa la ultima judecată, există un motiv de teamă că ei Îl vor descoperi ca fiind un Dumnezeu diferit de ceea ce au iubit şi au lăudat ei pe pământ. Dragostea faţă de adevăratul Dumnezeu este dragostea faţă de Dumnezeul sfinţeniei şi a dreptăţii, Dumnezeul în care fiecare perfecţiune morală este unită; dacă dragostea noastră este de acest fel, ne vom încânta în a studia gloriile caracterului divin şi, aparte de toate perspectivele beneficiilor primite de la El, vom fi îndrăgostiţi de farmecul Său esenţial.

Dragostea faţă de Dumnezeu care creşte printr-o adevărată cunoaştere a Lui, este invadată cu profunda reverenţă pentru caracterul Lui. Frivolitatea familiară cu care este El abordat uneori şi adresat, nu se comportă deloc cu groaznicele Lui arătări de Sine pe care El le-a făcut în cadrul lucrărilor şi a cuvântului Său. Aceia care, în timp ce declară pe faţă că l-ar iubi pe Dumnezeu, nu au nici un simţ solemn al grandorii şi a sfinţeniei Sale infinite, mai au încă de învăţat frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu va rectifica acest rău din inimă.

Adevărata dragoste de Dumnezeu este însoţită de umilinţă. Atunci când suntem absorbiţi în contemplarea minţii umane, am putea în acelaşi timp să fim umpluţi de admiraţia puterilor şi a capacităţilor ei. De curând, însă, ea a venit la fiinţă, din întunericul nefiinţei, o scânteie ce sclipeşte aşa de plăpând, încât doar un ochi omniscient i-ar putea percepe lumina sa. În scurta perioadă care a survenit, aceasta a crescut gradat în splendoare şi probabil că a uimit lumea cu splendoarea sa. Ceea ce a fost odinioară o raţă slabă de intelect a devenit mai apoi un Newton, un Locke, un Howard, sau un Napoleon. Atunci când descriem această minte nemuritoare, ca una care continuă să-şi extindă puterile prin nemărginitul viitor, suntem gata să formăm o estimare înaltă despre măreţia umană. Însă atunci când ne amintim că omul, oricine ar fi el, sau de orice ar fi el capabil, este o creatură formată de mâna lui Dumnezeu, şi înzestrată de El cu toate aceste facultăţi nobile; când luăm în considerare aceasta, cu tot avansul lui prin erele eterne, el va fi pentru totdeauna ca un nimic, comparat cu infinitatea lui Dumnezeu; iar atunci când privim înapoi la eternitatea trecută, şi îl contemplăm pe Dumnezeu ca existând cu toată această nemărginire de perfecţiune, cu ani şi ani înainte ca plăpânda noastră existenţă să înceapă, ne-am putea foarte bine întoarce de la toată admirarea măreţiei umane, şi să exclamăm: „Doamne, ce este omul ca să te gândeşti la el?”

Dar cel mai mare stimulent pentru umilinţă este găsit în contrastarea depravării noastre cu sfinţenia lui Dumnezeu. Pe cât este de nobil intelectul uman, acesta este ruinat de apostazia sa de Dumnezeu. Fiecare fiu depravat al lui Adam, care a studiat atributele lui Dumnezeu şi a ajuns la o anumită cunoaştere a sfinţeniei sale imaculate, ar putea foarte bine să exclame cu adâncă umilinţă, „Vai de mine! Sunt un om cu buze necurate, căci ochii mei l-au văzut pe Regele, Domnul ostirilor.”3

Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu oferă încredere în El. în cadrul perspectivei adevărului Său, învăţăm să ne punem încrederea neclintită în manifestările de Sine pe care El le-a făcut, şi în promisiunile pe care Le-a dat, pentru fundamentarea speranţei noastre. Există momente când omul bun îşi pierde bucuria sensibilă a favorii divine, iar atunci când sabia dreptăţii apare îndreptată spre pieptul lui, dar chiar şi atunci, cu adevărata cunoaştere şi dragostea lui Dumnezeu în inima sa, el poate afirme, „Chiar de m-ar ucide, tot mă voi încrede în El”.

Doctrina despre Dumnezeu pe care o învaţă Biblia confirmă revendicările ei fiind privite drept cuvântul lui Dumnezeu.

Această doctrină, aşa cum am văzut, este în mod precis adaptată naturii morale a omului, şi face apel la principiile morale şi religioase cu care l-a înzestrat Creatorul lui, spre exerciţiul lor cel mai bun şi mai nobil. Dacă este văzut aparte de relaţia sa cu Dumnezeu, omul, creatura aşa de minunat înzestrată, este o enigmă în univers, însă doctrina despre Dumnezeu rezolvă misterul. Tendinţa acestei doctrine de a exercita o influenţă satisfăcătoare, chiar în cadrul originii tuturor sentimentelor şi acţiunilor umane, demonstrează că aceasta vine de la Dumnezeu. Cel care experimentează puterea sa satisfăcătoare în inima sa, are o dovadă a adevărului ei pe care nimic altceva nu îl poate oferi. Pentru această doctrină suntem datori în principal Bibliei. Aici Dumnezeu, care s-a descoperit vag pe Sine în cadrul lucrărilor Sale, apare într-o comunicare directă, şi la fel cum este soarele pe ceruri, se face vizibil prin propria Sa lumină. Dacă principiul religios din noi acţiona aşa cum trebuia, doctrina Bibliei ar fi fost atât de precis adaptată nouă precum este lumina soarelui pentru ochi; şi am avea convingeri aşa de minuţioase că Dumnezeul Bibliei există, aşa cum avem convingerea că soarele există, atunci când îl vedem strălucind în toată splendoarea în mijlocul cerurilor.

Dovada că Biblia este cuvântul lui Dumnezeu se va acumula pe măsură ce vom face progrese în investigarea noastră a adevărului religios. Am avansat un pas, prin cercetările noastre în cadrul existenţei şi a atributelor lui Dumnezeu; iar slava doctrinei biblice despre Dumnezeu a strălucit pe cărarea noastră cu o strălucire orbitoare. Să continuăm în a ne îndeplini studiile, fiind călăuziţi de această carte sfântă; şi dacă ne deschidem inimile spre puterea sfinţitoare a adevărului ei, vom avea dovada crescândă, în influenţa sa asupra sufletelor noastre, că ea provine de la Dumnezeul sfinţeniei.
____________________
1 Psalmul 73:25
2 Psalmul 63:1, 2
3 Isaia 6:5

Partea a doua – Tratat despre ordinea bisericească

“ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, şi să aşezi prezbiteri (Sau: bătrâni) în fiecare cetate,” – Tit i. 5.

“Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni.” – 1 Cor. xi. 34.

Prefață
Introducere
Cap. 1 – botezul
Cap. 2 – bisericile locale
Cap. 3 – biserica universală
Cap. 4 – membrii minori
Cap. 5 – cina
Cap. 6 – spălarea picioarelor
Cap. 7 – închinarea publică
Cap. 8 – slujirea
Cap. 9 – disciplina
Cap. 10 – subiecte diverse
Cap. 11 – datoria baptiștilor
Apendix

Prefață

În prefața Manualului de Teologie publicat anul trecut s-a spus: acest volum nu conține nimic cu privire la partea externă a religiei. Forma dumnezeirii este importantă, ca și puterea și doctrina cu privire la ea este o parte componentă a sistemului creștin; dar nu am putut include aceasta în lucrarea prezentă. Lipsa citată mai sus este suplinită parțial de tratatul următor despre ordinea bisericească, inclusiv ceremoniile creștine.

În toate investigațiile religioase, Sfintele Scripturi sunt sursa principală de cunoștințe. Mai ales este adevărat cu privire la instituțiile religioase care își derivă toate obligațiile din voința legiuitorului. Lucrarea de față se bazează în întregime pe Biblie pentru dovedirea poziției sale, până acolo că se relaționează la subiecte despre care Biblia oferă instrucțiuni. Dar volumul de inspirație nu a fost dat pentru a ne învăța sensul cuvintelor sau al faptelor cu istorie ecleziastică de după vremea apostolilor. Când aceste subiecte sunt cercetate, am făcut referire la autoritatea umană cum cerea cazul. Scopul meu a fost să așez faptele înaintea minții cititorului, pentru judecata privată și conștiența că nu se pleacă înaintea deciziilor altcuiva.

În investigațiile încercate în aceste pagini, volumul aruncă lumină pe calea noastră și ne permite să găsim calea cu încredere, dar în unele locuri, lumina pare mai puțină. Aici, întrebările sunt potrivite, dacă tăcerea Scripturii nu este instructivă. Ceea ce nu este clar revelat, nu este așa de important; și diferența de judecată cu privire la aceasta nu trebuie să dividă oamenii lui Dumnezeu.
Obiecțiile și argumentele opuse întâlnite în această lucrare sunt așa cum apar, jenante pentru cel ce întreabă. Sunt exprimate în limbajul meu, dar în discuțiile despre botez, sunt îndatorat limbajului și gândurilor și Lecturilor Dr. Woods. Controversa cu privire la aceste opinii ale autorilor baptiști, am prezentat-o în forma citatelor.

Pregătirea acestui tratat a adus mai puțină bucurie religioasă autorului, față de scrierea Manualului. Subiectul are mai puțin de-a face cu inima și oferă mai puține ocazii pentru acele emoții în care constă bucuria religioasă. Dar lucrarea a fost supusă unei convingeri calme a datoriei, și dacă tinde să producă în cei care o citesc o aderență la preceptele lui Hristos, cu o dragoste expansivă față de toți care îi poartă chipul, atunci munca autorului nu va fi în zadar. Cu speranța că va contribui la acest rezultat, este recomandată binecuvântarea celui care va încerca descoperirea.

Recunoștința necesită recunoașterea obligațiilor față de Rev. G. W. Samson, din Washington City, și Rev. A. M. Poindexter, din Richmond, Va. Acești frați au sugerat cu bunătate, și au îmbunătățit lucrarea, iar dl. Samson a contribuit direct la articolul principal din Apendix

31 iulie 1858.

INTRODUCERE

SUPUNEREA FAȚĂ DE HRISTOS

a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima este suma datoriilor. Dragostea trebuie exercitată conform cu relația. Când un părinte iubește un copil, se simte obligat să exercite autoritatea parentală pentru binele acestuia, dar dragostea copilului față de părinte necesită supunere. Dragostea pentru Dumnezeu produce supunere; este imposibil să iubești pe Dumnezeu fără dorința supremă de a-i face plăcere în toate lucrurile. Acest principiu conține deci, supunerea perfectă față de cerințele divine.

Dragostea față de caracterul divin nu se abate prin expunerea ei în natura umană, în persoana lui Isus Hristos. În El apare slava Tatălui, cerând afecțiunea supremă; și este investit cu autoritatea Tatălui, căreia i se datorează supunerea perfectă. Perfecțiunile divine primesc limpezime pentru noi, prin mijlocire și în funcție de claritatea descoperirii, obligația de a iubi și de a se supune crește.

Un motiv puternic de a-L iubi și de a se supune lui Hristos este extras din dragostea manifestată de El prin moartea Sa pentru noi. Pavel a simțit din plin aceasta când a spus sunt răstignit cu Hristos, dar nu mai trăiesc eu ci Hristos trăiește în mine și viața pe care o trăiesc în trup, o trăiesc în credința față de Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit și s-a dat pentru mine. 1 același impuls puternic de a iubi și a se supune este în altă declarație a apostolului Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi, deci, au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. 2 Când dragostea noastră pentru Salvator scade, trebuie să mergem la cruce și să ne axăm gândurile pe dragostea prezentată acolo. Când ni se topesc inimile, amintirea că Salvatorul care a suferit este Dumnezeul tuturor trebuie să producă supunerea față de El în timpul existenței noastre. De la cruce venim ai lui Hristos, glorificându-L cu trupurile și duhurile.

Isus a spus ucenicilor: dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele. Această chemare la supunere este admisă de ucenici. Când prima dragoste față de Hristos a bătut în inima persecutorului Saul, el a întrebat: Doamne ce vrei să fac?

Primilor ucenici li s-a cerut să slujească Domnului prin eforturi mari, să răspândească religia în lume, aceeași obligație o avem și noi. El a venit să fie Salvatorul lumii, smerindu-se, alegând un instrument slab, religia disprețuită a nazarineanului trebuie să cucerească lumea și să binecuvânteze națiunile omenirii. Cucerirea nu a avut loc încă, dar lucrarea ne stă înainte și dacă suntem slujitori loiali ai Regelui Sionului, trebuie să o împlinim.

Mijloacele folosite de Regele nostru pentru răspândirea binecuvântării domniei Lui nu sunt înțelepciunea omenească. Domnul a ales nebunia lumii prin care să salveze pe cei ce cred. A fost bun pentru înțelepciunea infinită, ca religia prin care va binecuvânta omenirea să fie propagată prin misiunea creștină și bisericile creștine. Dacă vom căuta forța militară, sau legea pentru a face această lucrare, ne întoarcem de la simplicitatea lui Hristos și facem Împărăția Lui ca una din această lume și când înțelepciunea omenească a încercat să îmbunătățească mijloacele simple poruncite de Hristos, progresul adevărului a fost încetinit.

Multe din cele ce au existat și există între urmașii lui Hristos nu pot fi contemplate de cineva care-L iubește sincer. Crezuri diferite, organizații ecleziastice diferite au divizat pe cei care poartă numele Lui și creștinismul a fost disprețuit și progresul lui încetinit. Lumea a văzut ura și persecuția unde trebuia să fie dragostea frățească și Hristos a fost crucificat din nou și făcut de rușine de cei ce zic că-i sunt ucenici.

Care este remediul pentru aceste rele?
Să căutăm la înțelepciunea lumii tratamentul? Înțelepciunea lumii nu a inițiat instituțiile creștinismului și nu poate fi eficientă. Trebuie să ne întoarcem la picioarele Stăpânului să primim instrucțiunile. Duhul nostru de ucenici supuși să caute căile vechi și bune, pe care au umblat mulți. nimeni nu poate realiza totul, dar trebuie să facă ce poate. Să arate fiecare că are DS al lui Hristos și să se supună poruncilor lui Hristos. Dacă nu poate vindeca răul existent, măcar să nu îl crească, iar influența exemplului lui să producă efecte salutare dincolo de speranțele lui.

Adevăratul spirit al supunerii primește voința divină. Toate adevărurile din Apocalipsa nu sunt la fel de clare, dar nici unul din ele nu poate fi lăsat deoparte datorită dificultății investigării lor. Dacă unele care trebuie cunoscute sunt prezentate proeminent pe paginile inspirate și scrise cu caractere mari ca să poată fi citite, sunt altele care sunt descoperite doar dacă sunt căutate diligent. Adevărurile descoperite astfel sunt pietre prețioase săpate dintr-o mină unde chiar munca de căutare are răsplata ei în disciplina mentală și spirituală furnizată. Studentul diligent al Scripturii derivă o recompensă bogată din munca lui, nu doar din vederile largi și clare despre adevărurile divine obținute, ci și din exercitarea smereniei și credinței, pe care le întâlnește la fiecare pas al progresului.

Adevărurile revelației diferă în claritatea prezentării, la fel credința noastră are diferite grade de putere. Un om care nu cercetează pentru sine poate primi și menține pertinent fiecare dogmă a părții sale, dar cel ce folosește propriile puteri în căutarea adevărului, va găsi unele lucruri văzute ca articole de credință, alții ca pe opinii ce trebuie menținute cu diferite grade de confidență, conform cu puterea dovezii cu care au fost prezentate minții. Prin nefurnizarea dovezilor puternice cu privire la credință și practică, înțelepciunea divină are ca scop dispoziția morală a oamenilor de a-și exercita influența. o întrebare atentă cu privire la cele mai minore părți ale datoriei și o determinare fixă de a observa voia Domnului în toate situațiile, poate arăta dovezi ale supunerii mai puternice și decisive decât ar fi posibil dacă tot adevărul și datoria ar fi descoperite de intuiție.

Supunerea noastră față de Hristos ar trebui să fie universală. Chestiunea zeciuielii este mai puțin importantă de cât legea, judecata, mila și credința, dar nu trebuie lăsată deoparte. Hristos a spus că ambele trebuie observate “şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. 3 ordinea bisericească și ceremonialele religioase sunt mai puțin importante ca o inimă nouă, în vederea unora, orice investigație laborioasă de întrebări pare nenecesară și neprofitabilă. știm din Scriptură că Hristos a poruncit cu privire la acestea și nu putem refuza să ne supunem. Dragostea aduce supunerea și căutarea voii Lui. Să căutăm deci, cu rugăciune, ca DS care călăuzește în tot adevărul să ne asiste în aflarea voii Celui pe care îl iubim și adorăm.

1 Gal. ii. 20
2 2 Cor. v. 14, 15.
3 Mat. xxiii. 23.

CAPITOLUL I – BOTEZUL

Secțiunea I. – PERPETUITATEA BOTEZULUI

BOTEZUL ÎN APĂ ESTE O PORUNCĂ CREȘTINĂ A OBLIGAȚIEI PERPETUE.

Trimiterea lui Hristos pentru apostoli spune: mergeți în toată lumea, faceți ucenici și botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al DS, și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit, și iată că Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului. 1 nu se afirmă expres în aceste cuvinte că apa trebuie folosită la botez, dar folosirea apei este așa de comună, încât porunca de a scufunda , spăla sau stropi implică folosirea ei, doar dacă circumstanțele cazului sugerează folosirea altui lichid. Termenul de botez este folosit adesea în Scriptură unde este implicată și apa, fără a fi menționat expres. Apostolii erau obișnuiți cu administrarea apei la botez. Fuseseră aleși ca slujitori ai lui Hristos și martori, de la botezul lui Ioan 2 și probabil că mulți dintre ei au văzut pe Stăpânul botezat în Iordan. Au văzut botezuri al lui Ioan în multe cazuri și poate toți fuseseră botezați de el. După ce Isus a intrat în lucrare s-a spus că făcea și boteza mai mulți ucenici decât Ioan. 3 se referă deci la botezul în apă și Isus și ucenicii îl administrau. Aceasta o făceau sub directa călăuzire a Stăpânului și ei erau ucenicii Lui personali. Lucrarea Lui și botezurile lor se limitau la Israel. Trimiterea de mai sus lărgea câmpul de operații. Prezența Stăpânului era promisă , deși trupul Lui nu mai era cu ei și porunca de a face ucenici și de a-i învăța și boteza era interpretată cu termenii cu care erau obișnuiți. în lucrarea lor subsecventă, predicau și botezau și cartea Faptelor Apostolilor conține mențiuni frecvente la botezuri. În acestea nu există dubii rezonabile că ar fi folosit altceva decât apa, uneori fiind exprimată expres.

Trimiterea a fost făcută, chiar înainte de înălțarea lui Hristos la cer și a fost pentru dispensația ce urma. Apostolii, înainte de a o executa, au primit porunca de a rămâne în Ierusalim până vor primi puterea de sus. Puterea promisă a fost dată când DS a fost turnat peste ei în ziua cincizecimii. Este clar că în vederea lui Isus, botezul în apă nu era consistent cu dispensația spirituală introdusă de ziua cincizecimii.

Pe lângă folosirea literală, termenul botez este folosit uneori figurativ, când influența spirituală sau suferințele sunt intenționate. În astfel de cazuri, este ceva în context, sau circumstanțele cazului, ce duce la interpretarea potrivită. Când nu este nimic care să direcționeze spre o interpretare figurativă, ni se cere de către o lege cunoscută a criticii să luăm cuvântul în sens literal. Conform cu această lege, trebuie să interpretăm literal limbajul poruncii simple folosit în trimitere; și dacă „botezul” trebuie luat ad literam, fără îndoială folosirea apei este în poruncă.

De la înălțarea lui Hristos, nu a apărut nici o schimbare de dispensație nu a apărut, prin care trimiterea să fie revocată. Promisiunea conținută, despre prezența lui Hristos până la sfârșitul lumii, implică perpetuitatea. Sub această trimitere, lucrătorii lui Hristos acționează și prin ea sunt legați, conform cu intenția manifestă a cuvintelor lui, de a administra botezul cu apă.

În ere diferite ale creștinismului, unele persoane au negat obligația botezului în apă. Secta modernă Quakeri face parte din aceștia. Obiecțiile lor merită atenția noastră.

Obiecția 1 – trimiterea este „botezați-i în numele”. Numele lui Dumnezeu semnifică puterea Lui, influența de la El. Botezul în influența spirituală nu poate fi botezul în apă.

Admitem corectarea traducerii, dar nu amestecul extras din ea. Aceeași prepoziție greacă este folosită în alte pasaje ce interzic concluzia trasă. Ioan a spus „te botez spre pocăință”. Pocăința este o îndatorire spirituală, dar botezul spre pocăință nu este un botez spiritual ; deoarece cuvintele lui Ioan citate complet sunt „te botez cu apă spre pocăință”. în alt pasaj spune „Ioan predica botezul pocăinței pentru iertarea păcatelor” și Petru a poruncit în ziua cincizecimii „pocăiți-vă și fiți botezați pentru iertarea păcatelor.” Iertarea păcatelor este o binecuvântare spirituală, dar botezul pentru iertarea păcatelor nu reiese a fi botez spiritual. Botezul lui Ioan știm că este cu apă, și când cei care au primit porunca lui Petru s-au botezat, istoricul folosește limbajul simplu al istoriei: „au primit cuvântul cu bucurie și au fost botezați” 4 Aceste exemple dovedesc că folosirea prepoziției nu este inconsistentă cu interpretarea literală a trimiterii.

Obiecția 2.-botezul lui Ioan este distinct în Scriptură de botezul lui Hristos; primul fiind cu apă, ultimul cu DS. Apostolii acționau pentru Hristos și trimiterea îi autoriza să administreze botezul. Texte paralele se găsesc, în care apostolii oferă daruri spirituale.

Ioan a spus că Hristos va boteza cu DS, ucenicii făcuți de Hristos în timpul lucrării Lui personale erau botezați cu apă. Acesta era administrat de discipolii Lui, cu acordul Lui. Menționarea atentă a evanghelistului că Isus nu boteza, arată că botezul cu DS nu este menționat aici. Cuvintele lui Ioan „vă va boteza cu DS” descriu un botez spiritual ca lucrare personală a lui Hristos și nu găsim nici un pasaj din Scriptură care vorbește despre apostoli sau alți lucrători ai lui Hristos, care botează cu DS. Un astfel de botez cu care erau obișnuiți în prezența și prin autoritatea lui Hristos, le cerea trimiterea să-l administreze.

Este adevărat că Pavel a fost trimis la neamuri să le deschidă ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, de sub puterea lui satan, la Dumnezeu; dar aceste lucruri sunt menționate ca efecte ale misiunii lui și nu ca lucruri poruncite direct. Datoria poruncită era de a predica evanghelia. Binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrarea Lui a dat putere misiunii de a deschide ochii neamurilor și de a da beneficii spirituale menționate în trimiterea primită. Dar botezul menționat în trimitere dat celorlalți apostoli, este o datorie poruncită și porunca trebuie să fie înțeleasă conform cu importul literal al cuvintelor.

Obiecția 3.-Pavel învață că este un singur botez. Este un botez cu Duhul și dacă botezul cu apă este o poruncă perpetuă a creștinismului, sunt două botezuri, nu unul.

Pavel spune „un Domn, o credință, un botez”. El folosește cuvintele Dom,n, credință, în sens literal, deci și sensul botezului este literal. Este doar un botez în acest sens. Ioan Botezătorul a spus că Hristos va boteza cu DS, și Isus a spus ucenicilor: „veți fi botezați cu un botez cu care sunt eu botezat”. Ambele botezuri erau cunoscute lui Pavel. Aceste botezuri figurative sunt două ca număr; dar botezul literal este unul. Trebuie că s-a referit la ultimul.

Obiecția 4.-Petru a definit botezul adevărat creștin și negativ și pozitiv. Nu este îndepărtarea trupului, ci răspunsul unei conștiințe bune față de Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.5 Prima neagă că este vorba de botez în apă, a doua afirmă că este botez spiritual. Aceasta este confirmat de faptul că se spune a salva, ceea ce botezul în apă nu poate face. Cuvintele „figură asemănătoare” înseamnă anti-tip. Când lucrurile spirituale sunt comparate cu cele literale, literalul este tipul și spiritualul este anti-tipul. Botezul este numit deci anti-tip, botezul spiritual fiind intenționat

Botezul, ca și rit creștin nu este administrat pentru a curăța carnea, nici literal, nici ceremonial. Acesta reprezintă figurativ îngroparea și învierea lui Hristos, pe care se bazează credinciosul pentru salvare. Răspunsul unei conștiințe bune este obținut prin credința în lucrarea terminată a lui Hristos, reprezentată în rit. În limbajul scripturii, un lucru este numit a reprezenta ceea ce spune: câmpul este lumea. Acesta este trupul meu. Paharul acesta este noul legământ. Pavel și-a spălat păcatele în botez, pentru că reprezenta spălarea lor, deci în acest pasaj, botezul se spune că salvează, deorece reprezintă salvarea noastră, efectuată de învierea lui Hristos; nu de îndepărtarea întinării trupești.

Critica cuvântului anti-tip nu este acurată. Anti-tipul corespunde tipului, dar nu este neapărat spiritual. Sanctuarul pământesc este numit într-un loc anti-tipul cerescului, care sunt imagini ale adevărului. 6 În acest pasaj, locurile sfinte făcute cu mâinile sunt anti-tipul și cerul este tipul la care corespunde anti-tipul. Relația dintre ele inversează ordinea presupus universală.

Obiecția 5.-evreii aveau botezuri diverse, numite de Pavel porunci omenești impuse lor până la vremea reformării. 7 O poruncă nu este lumească când este observată, ci prin natura sa. Botezurile evreiești erau poruncite de Dumnezeu și semnificau lucruri spirituale. Botezul în apă nu poate avea o autoritate mai mare sau să fie mai semnificativ, este deci o poruncă omenească în natura sa și nu este potrivit cu dispensația spirituală a lui Hristos. Aparține de drept dispensației lui Ioan și a fost desemnat să fie întrecut de botezul spiritual al lui Hristos, conform cuvintelor lui Ioan, El trebuie să crească, eu să descresc. 8

Vorbind despre ceremoniile evreiești, Pavel spune „care stau în mâncare și băutură și botezuri și porunci omenești”. Acest pasaj nu confundă botezurile cu poruncile omenești, ci distinge între ele. Botezurile evreiești sfințeau și curățeau carnea, este deci un sens în a le numi omenești. Botezul creștin nu este administrat pentru acest scop și deci nu este carnal în același sens. Dacă Hristos l-a instituit, indiferent de numele pe care îl poartă, nu îndrăznim să îl numim nepotrivit dispensației lui.

Dispensația evreiască abunda de ceremonii, dar în mijlocul lor, era necesar un serviciu spiritual, deoarece chiar și atunci jertfele lui Dumnezeu erau un duh zdrobit. Ceremoniile au fost adaptate cu înțelepciune pentru a promova spiritualitatea. Dispensația noastră mai spirituală necesită ajutor mai puțin, dar suntem încă în trup și Dumnezeu a considerat potrivit să ne asiste credința cu reprezentări vizibile. A respinge folosirea lor nu este înțelept.

Botezul în apă nu a fost întrecut de botezul spiritual. În timp ce Petru predica lui Cornelius, și celor care erau în casă,DS i-a umplut. Apostolul nu a considerat acesta un motiv pentru a omite botezul în apă, ci dimpotrivă l-a administrat:„ poate un om interzice apa, ca aceștia să nu fie botezați, care au primit DS, ca noi?” 9 Contrar vederilor sale anterioare, DS a călăuzit pe apostol să predice evanghelia celor necircumciși, dintre neamuri, și să le dea botezul creștin. Dacă acest ritual era numai pentru evrei, sau numai condiționat de botezul cu DS, Petru a făcut o greșeală în a porunci neamurilor convertite să se boteze în apă. Este adevărat că mai greșise înainte, în limitarea lucrării la evrei și se poate susține că a greșit din nou în a porunci botezul în apă necircumcișilor. Dar DS corecta acum prima eroare și sigur nu l-a condus spre a oua eroare. Admiterea neamurilor convertite nu fusese determinată de un conciliu de apostoli, ca ulterior. Petruiu a urmat învățătura DS și conciliul a justificat actul său. Dacă ar fi greșit din nou în porunca DS de a folosi botezul cu apă, nu ar fi consistent cu perfecțiunea scripturilor, că nici el, nici conciliul nu au descoperit greșeala în actul de sub călăuzirea DS și nici o corectare a vreunei erori nu se găsește în scrierile inspirate.

Când Ioan a spus cuvintele „El trebuie să crească și eu să descresc”, evreii i-au spus „rabbi, cel care era cu tine dincolo de Iordan botează cu același botez și toți oamenii vin la el”. botezul raportat de ei era botezul cu apă, ceea ce înseamnă, prin aplicarea cuvintelor lui Ioan, că în loc să înceteze sub dispensația lui Hristos, a crescut.

Obiecția 6.-Pavel afirmă în prima epistolă către corinteni „Hristos m-a trimis nu să botez, ci să predic evanghelia” și a mulțumit lui Dumnezeu că a botezat așa de puțini dintre ei. El nu era departe de poziția de lider între apostoli, botezul cu apă nu ar fi fost omis în trimiterea lui, dacă era o poruncă perpetuă, și dacă era datoria lui să boteze ca și predicarea, nu i-ar fi mulțumit lui Dumnezeu că a botezat puțini. Mai repede ar fi mulțumit lui Dumnezeu că predică așa de puțin. A botezat câțiva, l-a circumcis pe Timotei, acomodându-se la slăbiciunile oamenilor dar era mulțumit că astfel de acte de acomodare erau rar necesare. Era oponentul principal la tendința de iudaicizare și era mulțumit că în chestiunea botezului a cedat în câteva cazuri.

În citarea lui Pavel, termenul botez stă singur, fără menționarea apei. Obiecția presupune că se referă la botezul în apă, dar de fapt confirmă regula noastră , că termenul botez, când este singur, implică folosire apei. Dacă ar însemna botezul cu DS când este singur și dacă Pavel și ceilalți apostoli ar fi fost trimiși să boteze acest botez, atunci nu ar fi spus adevărul „Hristos m-a trimis nu să botez.”

Pavel susținea că este nu un apostol al oamenilor, ci al lui Isus Hristos. Apostolul este unul trimis de Isus, care a spus „la care te trimit acum”. Susținea că este un apostol în sensul înalt, deoarece a primit trimiterea direct de la Hristos: „nu sunt apostol? Nu L-am văzut pe Isus Hristos? 10 În trimiterea primită direct de la Hristos, nu i s-a poruncit să se boteze sau să boteze pe alții. A primit evanghelia pe care o predica fără ajutorul vreunui om, dar nu așa a primit botezul. S-a supus, la porunca lui Anania, care nu era unul dintre cei trimiși să facă aceasta. În acest act, Pavel a recunoscut obligația de a perpetua porunca și dreptul lui Anania de a-l administra prin autoritatea derivată de la ceilalți apostoli. La Antiohia a fost pus deoparte cu post, rugăciune și punerea mâinilor, pentru lucrare și dacă aceasta s-a făcut cu referire la slujirea misionară în care a intrat imediat, sau dacă a fost prima lui investitură ceremonială cu slujba ministerială, aflăm din ce s-a făcut, că trimiterea lui directă a fost din partea lui Hristos, și nu a fost desemnată pentru a da deoparte ordinea bisericească stabilită anterior de apostoli. În primirea propriului botez și în punerea deoparte pentru lucrarea la care l-a chemat DS, Pavel a acționat ca un creștin obișnuit. Apostolatul lui pentru predicarea evangheliei a fost direct de la Hristos și nu de la oameni, dar botezul lui și autoritatea de a boteza a primit-o de la oameni, într-un mod care respecta și onora ordinea stabilită a lucrurilor între ucenicii lui Hristos. În timp ce spunea „Hristos nu m-a trimis să botez” era adevărat și că botezurile administrate de el nu erau neautorizate. El considera administrarea poruncii nu ca lucrarea sa proprie, și deoarece corintenii se împărțiseră în partide, susținând că Pavel, Apolo, Chifa sunt liderii lor, era mulțumit că puțini puteau susține că au fost botezați de el, deci nu îl pot considera lider de grup.

Pavel nu boteza din acomodare la slăbiciunile altora. Datorită evreilor l-a circumcis pe Timotei, a cărui mamă era evreică, dar când iudaizatorii au dorit ca Tit să fie circumcis, s-a opus și a reușit. Ca lucrător al ne-circumciderii apăra plin de zel convertiții dintre neamuri să se bucure de libertatea jugului evreiesc. Dar nu se găsește nici un cuvânt în tot ce a spus sau scris, care să susțină libertatea lor de a nu se boteza cu botezul creștin. Din contră, folosește considerații derivate din botezul lor, pentru a-i îndemna să umble în viața cea nouă. Această regulă de interpretare, confirmată de obiecția pe care o considerăm, necesită ca noi să înțelegem botezul literal menționat când se spune „mulți din noi au fost botezați în Isus Hristos, în moartea lui” 11 și „câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos” 12. O mărturie publică a lui Hristos era în ochii lui Pavel modelul acestei ceremonii, implicând recunoașterea obligației lui și umblarea în viața nouă. Tot ce învăța Pavel, ca și exemplul lui, tinde să stabilească perpetuitatea botezului creștin.

Secțiunea II – SENSUL BOTEZULUI

A boteza înseamnă a scufunda

Am văzut că însărcinarea pe care le-a dat-o Hristos apostolilor săi, a creat botezul ca un decret ce trebuie observat de către discipolii săi până la sfârşitul lumii. Devine important, astfel, să stabilim sensul cuvântului “botez”, prin a cărui datorie este impus.

Însărcinarea a ajuns la noi din limba Greacă; cuvântul tradus “a boteza” este o particulă a verbului Grecesc baptizo. Cercetarea noastră curentă este, ce înseamnă acest verb Grecesc?

În procesul normal de a traduce scrierile unui autor Grec, când vrem să găsim un anumit sens al unui cuvânt pe care îl foloseşte, ne satisfacem curiozitatea, în mare parte, prin consultarea unui lexicon Grecesc.(13)

Legile interpretării necesită ca noi să luăm semnificaţia primară a cuvintelor, doar dacă nu există ceva în context sau în natura subiectului, nepotrivit cu semnificaţia aceasta. După cum nu există astfel de dificultate în exemplul curent, prima noastră decizie, dacă urmăm lexiconurile, este legată de sensul a scufunda.

Atunci când, din orice cauză, decizia lexiconului nu este satisfăcătoare, ultima şansă este la autorii Greci ce au folosit cuvântul cu pricina. Căutăm diverse exemple ale folosirii sale; şi, prin examinarea lor, învăţăm în ce sens au folosit autorii cuvântul. Întrucât folosirea este legea limbii, sensul pe care autorii Greci l-au atribuit cuvântului este adevăratul său sens. Lexiconurile însăşi oferă respect faţă de această lege, citând exemple de la autori drept dovadă a semnificaţiei pe care ei le-a atribuit-o cuvintelor.

Căutarea noastră a autorilor Greci, pentru utilizarea cuvântului baptizo, este uşurată de lucrările oamenilor învăţaţi ce ne-au precedat în investigaţie.

Profesorul Stuart(14) a adunat, de la diferiţi scriitori Greci, un număr de exemple în care baptizo, şi primitivul său, bapto, apar, împreună cu o opinie ce determină sensul acestor cuvinte. Colecţiei sale, pe care el a considerat-o suficient de copioasă pentru acest scop, am adăugat multe alte exemple, din colecţii similare ale Dr. Carson, şi alţi câţiva, de la o colecţie mai mică a Dr. Ryland. Toate acestea sunt incluse în următoarele tabele, care ar putea fi, astfel, văzute ca o expoziţie rezonabilă a folosirii acestor cuvinte în literatura Grecească. Exemplele sunt clasificate în aşa fel încât examinarea lor să fie uşoară. În interpretarea cuvintelor cu pricina, nu i-am urmat îndeaproape pe oamenii învăţaţi ale căror lucrări le-am folosit şi eu, însă am ţintit la o traducere mai literară şi uniformă. Aceasta este mereu pusă în italice; iar cititorul ar putea considera spaţiile, ocupate de către cuvintele puse în italic, ca pe multe goluri pe care le-ar putea umple cu orice altă interpretare pe care o va crede mai potrivită de a exprima sensul autorului. Să fie observată ca o problemă ce trebuie rezolvată, aşa cum aceste câteva goluri trebuie umplute, astfel furnizarea să se potrivească fiecărui exemplu, şi, în acelaşi timp, să fie consistentă, pe parcursul tabelului, ca şi sensul aceluiaşi cuvânt.

În câteva din exemple, cuvintele puse în italic sunt marcate cu un asterisk. În aceste cazuri ele sunt intepretări, nu ale verbelor, ce sunt plasate la începutul tabelelor, ci a substantivelor sau ajectivelor derivate din ele, implicând aceeaşi semnificaţie. În cazul prepoziţiilor din Engleză ce sunt interpretate cu verbe, l-am urmat câteodată pe Profesorul Stuart, atunci când, fără autorizaţia sa, ar fi trebuit să încerc să admit alte interpretări. Această remarcă se aplică în special folosirii cuvântului “cu”, în Clasa III a Tabelului II. O interpretare diferită ar corespunde mai exact cu ideea de scufundare; însă a fost dorinţa mea de a nu-i da scufundării nici un avantaj la care nu este îndreptăţită.

Tabele de exemple

TABELUL I – EXEMPLE ALE CUVÂNTULUI BAPTO

CLASA I
A scufunda la modul literar şi strict

1. Cu scopul îmbibării sau acoperirii. – 1. A luat o bucată groasă de pânză şi a scufund-o în apă.(15) 2. Scufundatul absoarbe apa caldă.(16) 3. O persoană curată va lua isop şi îl va scufunda în apă şi va stropi casa cu el.(17) 4. Trimite-l pe Lazăr, iar el va scufunda vârful degetului în apă.(18) 5. Se întăreşte scufundat în vin acru.(19) 6. Scufundă bucata în oţet.(20) 7. Una din cele doisprezece ce au fost scufundate cu mine în blid.(21) 8. Cine şi-a scufundat mâna în blid.(22) 9. Iar când a scufundat bucata.(23) 10. Scufundă fânului în miere şi le dă să-l mănânce.(24) 11. Venus şi-a scufundat săgeţile în miere dulce.(25) 12. A scos la iveală capătul toiagului pe care îl avea în mână şi l-a scufundat în fagurele de miere.(26) 13. Trebuie să iei o bucată de isop şi să-l scufunzi în sângele din bazin.(27) 14. Preotul trebuie să-şi scufunde degetul în sânge şi să stropească cu el.(28) 15. Preotul trebuie să-şi scufunde degetul în sângele de taur şi să stropească cu el.(29) 16. Şi-a scufundat degetul în sânge.(30) 17. Şi le scufundă pe ele şi pe pasărea vie în sânge.(31) 18. Şi o va scufunda în sânge.(32) 19. Grecii scufundă sabia, iar Barbarii capul de sulită în sânge.(33) 20. Scufundarea unei coroane în unguent.(34) 21. Preotul îşi va scufunda degetul drept în uleiul ce se află în mâna sa stângă.(35) 22. Scufundă sondele în emolient.(36) 23. Scufundarea cârpei în unguent Egiptean dulce-mirositor.(37) 24. Scufundarea cârpelor în unguent.(38) 25. Din cauza jarului şi a umezelii, culorile intră în porii lucrurilor ce sunt scufundate în ele.(39) 26. Ei o scufundă în chestia colorată.(40)

2. Cu scopul umplerii sau a scoaterii, verbele iau câteodată sensul de a înmuia înafară. – 27. Tinerii ţin urna voluminoasă deasupra apei, oprindu-se să o scufunde.(41) 28. Ia un recipient, vechi servitor, şi după ce îl scufunzi în mare, adul înapoi.(42) 29. Găleata trebuie mai întâi scufundată şi apoi scoasă afară din nou.(43) 30. Flăcăul şi-a îndreptat marele ulcior către apă, grăbindu-se să-l scufunde.(44) 31. El a scufundat ulciorul său în apă.(45) 32. În loc de apă, lasă-o pe servitoarea mea să-şi înmoaie ulciorul în fagure de miere.(46) 33. Bulele de apă scufundate odată cu ulcioarele.(47) 34. Astăzi, voi ce purtaţi apa, să nu scufundaţi în râul Inachis.(48) 35. Scufundă apa mării însăşi.(49)

3. Cu scopul purificării. – 36. Egiptenii consideră că porcul este o bestie atât de poluată încât oricine atinge un porc în trecere, el va merge departe şi se va scufunda împreună cu hainele sale, mergând la râu.(50) 37. Va fi scufundat în apă: astfel va fi purificat.(51) 38. Mai întâi ei scufundă lâna în apă caldă, conform obiceiurilor străvechi.(52)

4. Cu scopul întăririi. – 39. Fierarul scufundă un topor în apă rece.(53) 40. Fierul scufundat.(54)

5. Cu alte scopuri. – 41. Adu torţa, astfel o voi lua şi o voi scufunda.(55) 42. Nu pot îndura schimbări majore, cum ar fi în timpul verii; trebuie să înmoaie în apă rece.(56) 43. Dacă corbul şi-a scufundat capul în râu.(57) 44. Picioarele preoţilor ce cară arca au fost scufundate în marginea apei.(58) 45. Din care se zice că remediul ar fi cu siguranţă piatra pe care o iau ei de la mormântul unui rege din vechime, şi o scunfundă în vin, bea.(59) 46. Dacă cineva înmoaie orice în ceară, este mutat atât cât scufundă.(60) 47. Topind ceara, el a luat purici şi şi-a scufundat picioarele în ceară.(61) 48. Cu propria mână, el îşi va scufunda sabia sa în intestinele viperei.(62) 49. El şi-a scufundat toată bărbia în burta unui berbec.(63) 50. Cel ce şi-a scufundat suliţa între coastele altuia, care în acelaşi moment şi-a scufundat-o pe a lui în burta sa.(64) 51. Luând sabia sa de la mort, el a scufundat-o în carne.(65)

CLASA II
A scufunda într-un sens mai puţin strict

1. În aparenţă – 52.Dacă soarele s-a scufundat fără nori în fluxul de vest.(66) 53. Cepheus îşi scufundă capul sau partea de sus în mare.(67)

2. În efect. – 54. Din roua Raiului, trupul său a fost scufundat (la fel de ud ca şi când ar fi fost scufundat).(68) 55. Scufundând (udând sau umplând ca şi când a fost scufundat) golul mâinii sale, stropeşte tribunalul.(69) 56. El a fost îmbrăcat cu o haină scufundată (colorată ca şi cum ar fi fost scufundată) în sânge.(70)

CLASA III
Pentru Culoare

1. Prin scufundare. – 57. Culoarea lucrurilor colorate este schimbată prin cauze menţionate anterior.(71) 58. Coloratorii,* când sunt dornici să coloreze lâna ca să o facă mov;… şi orice ar fi colorat în acest fel, lucrul colorat devine puternic colorat. Dacă cineva colorează cu alte culori. Astfel ei vor primi legile în cea mai bună manieră, ca o culoare,* astfel opinia lor este durabilă. Iar acele fluxuri ce nu pot spăla culoarea,* deşi sunt foarte eficiente în spălare.(72) 59. Unii colorează cu zambilă, iar alţii cu mov.(73) 60. Deşi a colorat bine sabia împotriva (în conflict apropiat cu) armata Grecească.(74) 61. Deoarece nevasta l-a privat pe fiecare soţ de viaţă, colorând sabia prin măcel.(75)

2. Fără a băga în seamă moda. – 62. Când picură pe haine, ele se colorează.(76) 63. Nearchus relatează cum că Indienii îşi colorau bărbile.(77) 64. El încearcă să ascundă bătrâneţea părului său colorându-l*. 65. Bătrânul cu părul colorat.(78) 66. Poate un patron să fie mai tânăr decât este? Sau îşi colorează până şi părul?(79) 67. Această îmbrăcăminte, colorată de sabia lui Aegisthus, este un martor pentru mine.(80) 68. El a căzut, fără să se uite în sus, iar lacul era colorat de sânge.(81) 69. Îmbrăcămintele pestriţe, colorate* scump. 70. O pasăre colorată.(82) 71. Ca nu cumva să te colorez cu nuanţa Sardinelor.(83) 72. Atunci înţelegând că barba sa este colorată, la fel şi capul.(84) 73. Psihologii, argumentând aceste lucruri, arată că căldura nativă a colorat varietăţile de creştere a lucrurilor mai sus menţionate.(85) 74. Folosind muzica sau măsura Lydiană, şi făcând piese, şi colorându-se cu culorile broaştei.(86)

CLASA IV
Utilizarea Metaforică

1. Aluzie la scufundare. – 75. Lasă-l să-şi scufunde piciorul în ulei.(87) 76. Piciorul tău poate fi scufundat în sângele inamicilor.(88) 77. Tu m-ai scufundat adânc în mizerie.(89) 78. Ei sunt toţi scufundaţi în foc.(90) 79. Scufundarea plăcerii cu găleţi străine.(91)

2. Aluzie la colorat. – 80. Coloratorul, ce colorează toate lucrurile, şi le schimbă prin culori; tu ai colorat şi sărăcia, iar acum pari a fi bogat.(92) 81. Deoarece sufletul este colorat de gând: colorează-l şi apoi obişnuieşte-te cu astfel de gânduri.(93)

TABELUL II – EXEMPLE ALE CUVÂNTULUI BAPTIZO

CLASA I
A scufunda la modul literar şi strict

1. Scufundarea corăbiilor. – 1. Nu ar trebui să râd la omul ce îşi scufundă corăbiile după ce le încarcă excesiv?(94) 2. Asemenea furtună a pătruns dintr-o dată în toată ţara, iar corăbiile care erau pe Tibru au fost scufundate.(95) 3. Când corabia era pe punctul de a fi scufundată.(96) 4. Corăbiile noastre au fost scufundate în mijlocul Mării Adriatice.(97) 5. Valul cel înalt le-a scufundat.(98) 6. Ei au fost scufundaţi împreună cu corăbiile. 7. Cum poate corabia sa să nu fie scufundată de către numărul mare de vâslaşi ai noştri.(99) 8. Ei au fost scufundaţi, corăbiile lor fiind găurite.(100) 9. Cei menţionaţi mai sus le-au scufundat (corăbiile) cu pietre şi maşinării.(101) 10. Ei au scufundat multe dintre corăbiile Romanilor.(102) 11. Corăbiile au fost în pericol de scufundare.(103) 12. Mulţi dintre Evreii importanţi au părăsit oraşul, în timp ce oamenii înotau cât mai departe de corabia ce se scufunda.(104) 13. A cui corabie a fost scufundat.(105) 14. După cum nu ai dori, navigatul într-o corabie mare plină cu aur, a fi scufundată.(106)

2. Înecul. – 15. El îl va arunca de pe mal, scufundându-l cu capul înainte, astfel nu îşi va putea ridica capul deasupra apei.(107) 16. El ar putea salva în călătorie pe cineva care s-ar fi putut scufunda în mare.(108) 17. Băiatul a fost trimis la Jerricho pe timpul nopţii, iar acolo conform poruncii, fiind scufundat într-o baltă de către Galatieni, el a pierit.(109) 18. Împingându-l în jos în timp ce înota, şi scufundându-l în joacă, nu s-au lăsat până nu l-au înecat.(110) 19. Râul având un curent mult mai puternic, i-a scufundat pe mulţi.(111) 20. Ucigându-i pe unii pe pământ şi scufundându-i pe alţii în lac împreună cu celelalte bărci şi colibele lor mici.(112) 21. Delfinul, contrariat de asemenea eroare, l-a ucis scufundânu-l.(113) 22. Multe dintre animalele de pe uscat s-au scufundat în râu şi au pierit.(114)

3. Pentru purificare. – 23. Naaman s-a scufundat de şapte ori în Iordan.(115) 24. Cel ce s-a scufundat din cauza unui cadavru.(116) 25. El a făcut un miracol că nu s-a scufundat înainte de cină.(117) 26. Ei nu mănâncă fără să se scufunde mai întâi.(118) 27. Scufundarea scafandrilor.(119) 28. Ea a ieşit într-o seară în valea din Bethulia şi s-a scufundat în fântâna cu apă.(120) 29. Cel ce este scufundat din cauza unui cadavru şi îl atinge iar, care a fost scopul spălării sale?(121) 30. Scufundarea* a cupelor şi pocalelor, etc.(122)

4. Alte cazuri. – 31. Persoana care a fost păcătoasă şi a intrat puţin în el (râul Styx), este scufundată până la cap.(123) 32. El a respirat ca orice persoană ce a fost scufundată.(124) 33. Apoi s-a scufundat în Lacul Copais.(125) 34. Scufundă-te în mare.(126) 35. Ei au mărşălui o zi întreagă prin apă, scufundându-se până la brâu.(127) 36. Asfaltul pluteşte deasupra, din cauza naturii apei, ce nu admite scufundarea; şi oricine încercă să se scufunde este ridicat la suprafaţă.(128) 37. Însă lacurile de lângă Agrigentum au întradevăr gustul apei mării, însă au natură diferită, deoarece nu loveşte lucrurile ce nu pot înota pentru a fi scufundate, ci înoată la suprafaţă precum lemnul.(129) 38. Dacă o săgeată este aruncată înăuntru, se scufundă foarte rar.(130) 39. La fel ca atunci când o plasă este aruncată în mare, pluta pluteşte deasupra, aşa sunt şi eu de nescufundat.(131)* 40. Atunci când o bucată de fier fierbinte este scoasă din foc şi scufundată în apă, căldura este respinsă.(132) 41. Tu ai putea fi scufundat, însă nu îţi este sortit să te îneci.(133) 42. După ce au scufundat cenuşă într-un izvor de apă, ei au stropit.(134) 43. Am găsit un Cupidon printre trandafiri; luându-l de aripi, l-am scufundat în vin.(135) 44. Sabia a fost atât de mult scufundată în sânge încât s-a încălzit de la el.(136) 45. El şi-a făcut un trofeu, pe care, scufundându-şi mâna în sânge, a scris această inscripţie.(137) 46. Cei ce s-au scufundaţi şi înecat în mlaştini.(138) 47. El şi-a scufundat sabia până la plăsele în proprile măruntaie.(139)

CLASA II
A scufunda într-un mod mai puţin strict

1. În aparenţă. – 48. Atunci când soarele s-a scufundat în apa oceanului.(140)

2. În efect. – 49. Anumite ţinuturi nelocuite care la reflux nu sunt scufundate (acoperite ca şi cum ar fi fost scufundate), însă atunci când curentul este la maxim, coasta este destul de inundată.(141) 50. Şi au fost toţi scufundaţi (înconjuraţi din toate părţile ca şi cum ar fi fost scufundaţi) de către Moise în nori şi în mare.(142)

CLASA III
Utilizarea Metaforică

1. Pentru beţie. – 51. Eu sunt unul dintre cei ce s-au scufundat ieri (ce a băut vin fără oprire).(143) 52. Scufundarea lui Alexander cu prea mult vin.(144) 53. Văzându-l în acestă condiţie, scufundat prin băut excesiv în neruşinare şi somn.(145) 54. Ei se intoxicau rapid înainte să fie scufundaţi în totalitate.(146) 55. Sufundat cu vin.(147) 56. Scufundat de beţie.(148) 57. El este un ameţit şi scufundat.(149)

2. Pentru boli. – 58. Percepând că era abandonat durerii şi scufundării în calamitate.(150) 59. Întrucât lucrurile cu care te-ai întâlnit te-au scufundat.(151) 60. Nedreptatea mă scufundă.(152) 61. Am o scufundare* de a fi scufundat.(153) 62. Scufundat de ghinion.(154) 63. Altceva ce să facă cei ce sunt scufundaţi printre morţi?(155) 64. Vei putea fi scufundat de scufundarea¬* prin care am fost eu scufundat?(156)

3. Cu alte scopuri. – 65. Mintea este scufundată (înecată ca plantele de către apa în exces) de munca excesivă.(157) 66. Scufundat de treburi.(158) 67. Scufundat de multe griji – având mintea scufundată în toate părţile de multe valuri de treburi, scufundat în răutate.(159) 68. Scufundat în somn.(160) 69. El (Bacchus) se scufundă într-un somn aproape de moarte.(161) 70. Atunci când miezul nopţii a scufundat oraşul în somn.(162) 71. Scufundat în păcate.(163) 72. Însă oamenii normali nu se scufundă cu taxe.(164) 73. Ei au scufundat (scufundat ca pe o corabie) oraşul.(165) 74. Aceasta ca şi ultima fortună i-a scufundat (ca scufundarea unei corăbii) pe răzvrătiţii tineri.(166) 75. A fi scufundat în datorii de cincizeci de milioane de drachmae.(167) 76. El te va scufundat în Duhul Sfânt.(168) 77. Printr-un singur spirit am fost scufundaţi într-un singur corp.(169)

Observaţii la TABELUL I

Dificultatea principală de a clasifica Tabelul I, respectă Clasa III. Sub ea am plasat toate exemplele în care sensul a colora este dat de cuvânt, ori de către Profesorul Stuart, ori de Dr. Carson. Multe din aceste exemple ar putea fi puse în Clasa I, 1; iar altele în Clasa II, 2.

A colora. – Unii oameni învăţaţi au susţinut că verbul nu semnifică a colora, fără a băga în seamă modul. Este posibil ca exemplele, în care apare această semnificaţie, să fie explicate, ca Ex. 56. Aici translatorii Bibliei Engleze au presupus că cuvântul, deşi denota culoarea, este folosit cu o referinţă la semnificaţia sa primară. Însă atunci când considerăm cum multe cuvinte de la rădăcina BAP au fost folosite pentru lucruri ce aparţineau artei vopsirii; şi cât de frecvent verbul bapto a fost folosit pentru a denota culoarea; pare foarte probabil că atunci când folosit cu acest scop, sugerează minţilor Grecilor prin modul lor familiar de a-l folosi, ideea directă a culorii, fără procesul gândirii ce era necesar pentru a deduce acest înţeles de la sensul primar al verbului a scufunda.

A unge. – Profesorul Stuart a atribuit unge, ca un al doilea sens al verbului, citând în dovezile scriitorilor clasici Greci, Ex. 60, 61, 74. Primelor două dintre acete interpretări, cuvântul a unge nu este potrivit. Războinicul în bătălie nu îşi înroşeşte sabia ungând-o cu sângele duşmanilor săi, ci afundând-o în corpurile lor. În celălalt exemplu, interpretarea este mai puţin obiectivă; însă chiar şi aici este nevoie de prudenţă ori vom fi ghidaţi greşit. Verbele a scufunda, a afunda, a spăla, a uda, a stropi, a unge sunt interpretate cu referinţă la cele două substanţe: una solidă şi cealaltă lichidă. Primele cinci au solidul ca principal obiect: a picura are lichidul drept obiect principal. Noi spunem a scufunda mâna în apă şi a picura apă pe mână; însă nu a scufunda apa pe mână sau a picura mâna cu apă. Ultimele două verbe, a stropi şi a unge, admit amândouă contrucţiile. Spunem, a stropi podeaua cu apă şi a stropi apă pe podea; a unge corpul cu vopsea şi a unge vopsea pe corp. În amândouă construcţiile, ele denotă mereu aplicarea lichidului pe solid, acceptând în acest caz verbul a picura. Verbul bapto este mereu interpretat prin solid ca obiect direct. Pe parcursul tabelului de exemple, poate fi găsită doar o excepţie, ce va fi observată mai târziu. Chiar dacă semnifică a colora, verbul ia drept obiect solidul şi nu semnifică că culoarea este produsă prin aplicarea materii colorante, precum este făcut în procesul ungerii. Prin urmare, interpretarea cuvântului a unge este predispusă să ne ducă în eroare, să ne facă să credem că bapto asemeni lui a unge, ar putea semnifica o aplicare a lichidului pe solid. Verbul nu înseamnă niciodată acest procedeu. El ar putea însemna efectul său, însă niciodată procesul însuşi.

A scufunda înafară. – Exepţia de mai sus este Ex. 35. Aici, ce este defapt comentariul lui Nicander despre exemplu, verbul ia lichidul drept obiect principal şi îşi asumă sensul a scufunda înafară. În utilizarea metaforică a cuvântului, Ex. 79 conformează această construcţie. Este demn de a remarca că în Engleză verbul a scufunda este folosit la fel, luând lichidul drept obiect principal, contrar construcţiei sale normale; astfel: El scufundă apa din iaz. Nu spunem niciodată, El afundă sau cufundă apa din iaz. În acest sens al abstractizării unei părţi a lichidului de restul său, verbul bapto atunci când ia solidul drept obiect principal, ar putea fi interpretat cu genitivalul lichidului, ori cu sau fără prepoziţia apo. Acestă remarcă va explica Ex. 13, 15, 21; cărora Profesorul Stuart le-a dat sensul de a unge, deoarece verbul este interpretat cu APO. Ele nu semnifică a unge cu sânge sau ulei, prin aplicarea acestora; însă a-l scufunda astfel încât să aducă o parte departe de restul.

Relaţia între Bapto şi Baptizo

Căutarea noastră este pentru sensul cuvântului baptizo. Acesta este un derivat de la bapto; şi deoarece puţin ajutor în stabilirea sensului său a fost aşteptat de la cuvântul primitiv, exemple în care acesta apare au fost introduse selecţia precedentă.

Unii lexicografi au privit cuvântul baptizo ca fiind frecvent şi l-au interpretat prin a scufunda repetat. Robinson spune că “este frecvent în formă, dar nu şi în adevăr.” Profesorul Stuart a exeminat această dilemă îndelung şi a decis “că opinia opusă, ce face cuvântul baptizo unul frecvent (dacă prin asta este făcut pentru a implica că este necesar prin legile formării sau chiar şi prin folosire), este destituit dintr-o fundaţie solidă, astfel mă simt constrâns, asupra la tot, să cred. Lexicografii ce i-au atribuit acest sens, aparent au făcut-o pe temeiul unor principii teoretice asupra modului de formare. Ei nu au dat niciun exemplu din acest punct de vedere. Iar până când acestea sunt făcute, trebuie să rămân la poziţia mea cum că sensul frecventiv nu este neapărat ataşat cuvântului baptizo; şi că, dacă ar avea vreodată un sens, ar fi prin particularitatea folosirii, căreia nu i-am găsit nici un exemplu.” Terminaţia izo, este, foarte probabil, să fie presupusă de alţii că adaugă cuvântului primitiv sensul de a cauza sau a face, la fel ca terminaţia ize în legalize, a face legal; fertilize, a face fertil. Conform acestor ipoteze, dacă bapto înseamnă a scufunda, baptizo înseamnă a cauza scufundarea. Acest lucru face cele două cuvinte aproape sau chiar sinonime. Însă, oricât de apropiate ar fi două cuvinte unul de altul în structura lor originală, rareori se întâmplă ca ele să continuie să fie folosite cu acelaşi sens pentru fiecare loc pe care-l ocupă fiecare. Trebuie, deci, să examinăm forma de vorbire, să stabilim formele deosebite ale înţelesului pe care îl au. Studiind tabelele de exemple precedente, putem observa următoarele lucruri:

1. bapto denotă mult mai frecvent o mică sau temporară scufundare, decât baptizo. Deci, cuvântul a scufunda din Engleză, ce în mod corespunzător denotă o mică sau temporară scufundare, este mai frecvent interpretat adecvat. În cel puţin jumătate din exemplele în care baptizo apare în sensul literar, el semnifică scufundarea ce înseamnă înecarea sau scufundarea corăbiilor.

2. bapto apare, în unele cazuri, folosit cu un sens secundar al cuvântului a colora, fără să includă semnificaţia sa primară, a scufunda. Nici un exemplu nu apare în care baptizo îşi pierde sensul primar. Un fapt asemănător ar putea fi observat în folosirea cuvintelor din Engleză mai bătrân şi bătrân. Cuvintele au acelaşi înţeles primar; sau, mai degrabă, ele au forme diferite ale aceluiaşi cuvânt: însă, în timp de mai bătrân are o inflexibilitate reţinută de sensul său primar, bătrân a adoptat o semnificaţie secundară, prin care denotă un ofiţer fără a arăta vârsta.

3. Bapto câteodată însemnă a scufunda înafară, iar baptizo nu ia niciodată acest sens.

Deducţie de la TABELUL II

Deşi lexicografii atribuie în mod frecvent numeroase semnificaţii unui cuvânt, pe care îl văd drept unul cu înţeles primar sau radical de la care derivă restul. Dacă înţelesurile nu au legătură între ele, ele nu aparţin aceluiaşi cuvânt: deci a şede, înseamnă a fi pasiv; iar a minţi, a vorbi lucruri false, deci fiind la fel în ortografie şi pronuţare, sunt cuvinte total diferite, deoarece semnificările lor sunt independente una de alta. Nimeni nu-şi imaginează că există două verbe Greceşti, baptizo. Trebuie, aşadar, să căutăm unul sens primar sau radical şi să încercăm să luăm în considerare de la el toate folosirile cărora cuvântul le este aplicat.

O distincţie importantă trebuie să fie făcută între sensul propriu-zis al cuvântului şi semnificaţia accidentală pe care ar putea-o obţine din contextul în care este folosit. Această distincţie ar putea fi ilustrată de următorul pasaj: “Dacă mă spăl cu apa de la zăpadă şi nu îmi fac mâinile prea curate; deşi mă vei cufunda în şanţ, iar hainele mele mă detestă.”(170) În această propoziţie, cvuântul a cufunda, pe lângă sensul său propriu-zis, primeşte semnificaţia de a pângări, prin conecţiunea în care este folosit. Această semnificaţie accidentală este cea mai proeminentă şi importantă idee exprimată de cuvânt; deişi nu este, la modul strict, vreo parte a sensului său. Am putea substitui pângări cu el, iar sensul general al pasajului va fi exprimat; şi totuţi a cufunda şi a pângări sunt două lucruri diferite. Nu trebuie să concludem că am stabilit sensul unui cuvânt atunci când am găsit alt cuvânt cu care poate fi substituit într-o propoziţie particulară.

Întrucât lexiconurile dau cuvântul a scufunda ca sens primar al cuvântului baptizo, hai să încercăm sensul în exemple în care cuvântul apare, astfel am putea stabili dacă această semnificaţie va fi suficientă să justifica toate utilizările unde cuvântul este aplicat.

În câteva exemple, în care cuvântul este aplicat scufundării corăbiilor, obţine semnificaţia accidentală de a cauza scufundarea până la fund. Astfel a fost explicat, prin astfel de conecţiuni, prin cuvântul buthizo, a arunca în adâncuri. Însă faptul că corăbiile scufundate se duc la fund nu este afirmat prin cuvântul baptizo. Este defapt o consecinţă naturaţă a scufundării lor. Nu este necesar presupunerea că ar fi inclus în sensul cuvântului. Aceeaşi distincţie trebuie făcută în exemplele ce relatează înecul. Înecul este o consecinţă a scufundării şi nu este inclus în sensul cuvântului baptizo. În câteva exemple, scufundarea denotată de cuvânt este clar observată prin efectul produs de acesta. Aşadar în 3, trebuie să facem deosebirea între scufundarea şi purificarea ce rezultă din acesta. Simpla scufundare este denotată cum se cuvine prin cuvânt. Toate celelalte exemple din Clasa I acceptă în totalitate sensul de a scufunda; iar unele dintre ele par să aibă nevoie de el. Din Ex. 36, 37, 38, 39, se pare că substanţele ce plutesc ăe apă nu sunt botezate. Acest lucru furnizează concludent că simpla aplicare a apei unei părţi a suprafeţei nu satisface sensul cuvântului. Ex. 41 dovedeşte că scufundarea până la fund nu are neapărat acelaşi înţeles; însă alte exemple doar se referă la asta, dovedind că coborârea sub suprafaţa este indispensabilă.

Exemplele din Clasa II au nevoie de sensul a scufunda. Acelaşi lucru e valabil şi pentru exemplele din Clasa III. Conformitatea şi forţa aluziilor metaforice nu pot fi înţelese, dacă cuvântul nu semnifică a scufunda.

După o examinare amănunţită a colecţiei de exemple, descoperim că ele stabilesc în totalitate sensul de a scufunda. Hristos, dând însărcinarea, a folosit cuvântul cu sensul lui normal. Însărcinarea este dată în limba poruncii simple, fiecare alt cuvânt din ea fiind folosit cu sensul lui normal. Nu ne permitem să căutăm înţelesuri ieşite din comun, însă suntem îndatoraţi să luăm cuvintele conform înţelesurilor lor, acolo unde nu există niciun motiv contrar. Ce vor iei să spună, conform regulilor normale de interpretare, este sensul poruncii lui Hristos; şi, dacă nu o primim şi observăm în acest sens, nu ne supunem autorităţii sale.

Să re-examinăm colecţia de exemple, încercând orice altă semnificaţie care a fost propusă, ca, a spăla, a purifica, a uda, a stropi, a picura. Experimentul ne va convinge în curând că nici una dintre aceste sensuri nu este adevăratul sens al cuvântului. Scufundarea şi nimic altceva decât aceasta, nu va satisface cerinţele.

Confirmarea rezultatelor

Corectitudinea deducţiei noastre este confirmată prin circumstanţele ce însoţesc unele însemnări baptiste din Biblie. Precursorul lui Hristos este numit “Botezătorul”, deoarece el a administrat ritualul. El a fost trimis să boteze şi asta presupune că el a înţeles sensul cuvântului. Acum, dacă o contitate mică de apă va fi de ajuns, de ce a recurs Ioan la Iordan pentru administrare? Motivul trebuia să fie acelaşi care istoricul inspirat l-a atribuit în mod expresiv pentru botezarea lui Enon, lângă Salim; şi anume, “deoarece era multă apă acolo”. Oamenii au fost botezaţi de Ioan în Iordan. În acest râu, Domnul nostru a fost botezat, exemplul său explicând sensul poruncii sale.

Botezul eunucilor Ethiopieni este descris în detaliu. Stilul în care el călătoreşte interzice presupunerea că el a avut un recipient de bău, în care o cantitate suficientă de apă ar fi putut fi adusă în trăsură pentru a uda mâna administratorului. Însp, dacă ei nu alegeau să săvârşească ritualul în trăsură, atunci categoric nu era nevoie ca amândoi să intre în apă, dacă simpla udarea a mâinii lui Philip era suficientă. De ce au intrat amândoi în apă? Şi de ce istoricul sacru a susţinut acest lucrur în mod particular? “Amândoi au intrat în apă, atât Philip cât şi eunucul, amândoi venind afară din apă.” Aceste fapte circumstanţiale sunt descrise în limba pe care nimeni nu trebuie să o înţeleagă greşit, şi care nimeni nu trebuie să o treacă cu vederea, dacă doreşte să-şi cunoască datoria.

Limbajul Grecesc a continuat să fie vorbit mulţi ani după vremea apostolilor. În timpul acestei perioadei, cei cărora cuvântul baptizo le era uzual, îl înţelegeau drept a scufunda; iar scufundarea a fost mereu o practică a bisericii Greceşti până în prezent. Grecii trebuie să fi înţeles sensul propriului lor cuvânt. Părinţii Latini au înţeles deasemenea cuvântul în acelaşi fel; iar scufundarea a reuşit în bisericile din vest la fel ca şi în cele din est, până aproape de vremea reformei. Aspersiunea a fost permisă în loc de scufundare, în cazul unei boli; însă a fost socotită drept un botez incomplet. Mărturia acestor câteva fapte, prefer să o redau prin cuvintele Profesorului Stuart:

“În scrierile părinţilor apostolici, aşa numitul, i.e., scriitorii primului secol, sau cel puţin cei ce au trăit o parte din acest secol, abia dacă apare ceva de o natură definită ce respectă botezul, fie într-o doctrină sau un ritual. Este, întradevăr, făcută aluzie frecvent; însă în mare parte acest lucru este doar la modul general. Putem cu uşurinţă să adunăm din aceste aluzii că ritualul a fost practicat în biserică; însă nu putem determina, cu precizie, maniera ritualului sau efortul depus pentru acesta.

“În Pastorul din Hermas,totuşi, apare un pasaj (Coteler. Patr. Apostol. I., p. 119, sq.), ce spune astfel: “Însă acest sigiliu (al fiilor lui Dumnezeu) este apa, in quam descendunt homines morti obligati, în care oamenii care sunt legaţi prin moarte coboară, însă cei ce trebuie să trăiască urcă.” Pentru ei acest sigiliu este divulgat, iar ei îl folosesc pentru a intra în regatul lui Dumnezeu.

“Nu văd cum poate rămâne vreun dubiu cp pe vremea lui Tertullian, practica bisericii Africa, cel puţin spus, ca şi mod de botez, trebuie să fi fost una de scufundare trigonală.

“Ulterior anii fac încă clară practica generală a bisericii, dacă, întradevăr, acest lucru poate fi făcut. Cuvintele Greceşti kataduo şi katadusis erau folosite pentru a exprima botezarea şi botezul, iar aceste cuvinte înseamnă a merge jos în apă sau scufundare.

“Pasajele ce se referă la scufundare sunt atât de numeroase prin părinţi, încât ar trebui un volum doar pentru a fi recitate.

“Destul însă. ‘Este’, spune Augusti (Denkw. VII., p.216), ‘un lucru inventat’, viz., străvechea practică a scufundării. Deci, întradevăr, toţi scriitorii ce au investigat amănunţit acest subiect ajung la concluzie. Nu cunosc nicio utilizare în timpurile străvechi ce pare a fi clar inventată. Nu văd cum este posibil ca orice om sincer ce studiază acest subiect să îl nege.

“Că au existat cazuri cu execepţii ce au fost permise, din când în când, fără nici un dubiu, este adevărat. Persoanele extrem de bolnave sau în pericol erau botezate prin efuziune, etc. Însă toate aceste cazuri au fost evident văzute ca excepţii ale unei utilizări obişnuite a bisericii.”

Înmormântarea prin botez

Importanţa botezului constă în scufundare. Pavel explică astfel: “Să ştii că nu mulţi dintre noi ce au fost botezaţi prin Isus Hristos, au fost botezaţi prin moartea sa? Aşadar suntem îngropaţi cu el în moarte prin botez; astfel, la fel cu Hristos a fost ridicat din morţi prin slava Tatălui, aşa vom merge şi noi într-o viaţă nouă.”(171) Şi din nou: “Îngropat cu el prin botez, de unde la fel vei fi ridicat cu el prin credinţă în lucrarea lui Dumnezeu, ce l-a ridicat din morţi.”(172) Petru face aluzie la aceeaşi importanţă a ritualului atunci când spune: “Forma asemănătoare prin care şi botezul ne va salva acum (nu punerea deoparte a mizeriei trupeşti, ci răspunsul unei bune conştiinţe faţă de Dumnezeu) prin învierea lui Isus Hristos.”

Credinţa ce este practicată prin botez este credinţa în Hristos; iar ceremonia reprezintă semnificativ mare lucrarea a lui Hristos, prin care credinţa noastră se bazează pe salvare. Îl recunoaştem verbal pe Domnul Isus şi credem din inimă că Dumnezeu l-a ridicat din morţi.(174) Înmormântarea şi învierea sa sunt expuse prin botez, iar trupul său frânt şi sângele vărsat sunt exprimate prin Împărtăşanie. În amândouă din aceste decrete, credinţa noastră este direcţionată sacrificiului lui Hristos. Sub numele de jurăminte ele au fost considerate semne exterioare a bunăvoinţei interioare; iar, prin această perspectivă a lor, ele semnifică lucrarea Duhului Sfânt în noi. Însă credinţa se bazează pe acceptarea lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos. Este o Evanghelie coruptă ce substituie lucrarea Duhului pentru lucrarea lui Hristos ca obiect aş credinţei noastre; şi este un botez corupt ce prezintă crediţa că noi practicăm, după cum suntem instruiţi, nu lucrarea lui Hristos, obiectul potrivit al credinţei, ci lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre.

Obiecţia 1. – Este o antiteză între înmormântarea şi învierea ce sunt menţionate. Învierea este morală, fiind înoirea vieţii; acelaşi lucru apare într-un pasaj paralel din Colossians, unde se zice că este “prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu.” Dacă învierea este morală, în contradictoriu, înmormântarea nu poate fi fizică.

Dacă consistenţa interpretării are nevoie de înmormântare pentru a fi morală, botezul trebuie să fie la rândul său moral. Quakers au presupus că botezul ce a fost pentru prima dată menţionat în pasaj este moral: “Atât de mulţi dintre noi au fost botezaţi ca Hristos.” Însă Bedobaptiţtii admit că botezul fizic este intenţionat astfel. Acum, în trecerea de la botezul fizic de la începutul pasajului, la o înviere morală cel puţin, trebuie să fie un punct în acest proces în care să trecem de la ce este fizic la ce este moral. Care este acest punct? Uunii şi-au imaginat că stă între clauza mai sus menţionată şi cea ce urmează: “au fost botezaţi prin moartea sa;” ce presupune că “să fie botezaţi prin Hristos”, ce este fizic; însă a fi botezat prin moartea sa este moral. Pasajul din Galatians a fost citat în felul următor: “Pentru cei ce aţi fost botezaţi prin Hristos, l-aţi acceptat pe Hristos.” Prima clauză din acest verset, ei zic că se referă la botezul fizic; iar ultima la cel moral. Însă această interpretare este greşită. A-l accepta pe Hristos înseamnă a-i accepta religia prin practică exterioară, practica ce este făcută prin botez. Boztezul şi practica sunt asemănătoare, amândouă implicând o schimbare morală a subiectului, atâta timp cât este sinceră. Unii sunt botezaţi fizic, şi nu îl acceptă moral pe Hristos; însă acest lucru, deşi fără îndoială adevărat, este în mod direct contrazis de pasaj, dacă interpretarea propusă este corectă. Astfel în pasajul cu pricina, este afirmat faptul că aceleaşi persoane şi acelaşi număr de persoane care sunt botezate prin Hristos, sunt botezate şi prin moartea sa. Acest lucru ar putea să nu fie adevărat, dacă primul botez este fizic, iar al doilea moral. Între aceste două clauze, aşadar, nu este loc de diviziune între ce este fizic şi ce este moral.

Ne-am exitins examinarea mai departe pentru a găsi un loc al diviziunii, găsindu-l pur şi simplu marcat de cuvântul “ar trebui”; chiar şi aşa ar trebui să urmăm reînoirea în viaţă. Aici obligaţia moralelor adecvate este dedusă de ce urmează. Această obligaţie este dedusă de la botezul fizic cu care începe pasajul, şi orice din pasaj, până când ajungem la cuvântul “ar trebui”, fiind strâns legată cu botezul frizic şi explicaţia sa. Aceste legături intermediare ale explicaţiei sunt necesare pentru a conecta obligaţia morală cel puţin, cu botezul fizic la începutul pasajului. Dacă aceste legături intermediare ar fi morale, poziţia curespunzătoare a cuvântului “ar trebui”, ar fi în prima propoziţie – astfel, mulţi dintre noi care suntem botezaţi prin Hristos, ar trebui să fim botezaţi şi prin moartea sa.

În pasajul analog ce se referă la asta în Colossians, expresia este: “Îngropat cu el prin botez.” Cuvântul botez este fără atribut. Nu este botez prin moarte; ci doar botez. Dacă cuvântul botez, stând astfel singur, poate însemna ceva pe de-a întregul moral, va fi dificil să respingem interpretarea Quaker a acestor pasaje, şi de “a boteza” autorizat. În versetul precedent, este menţionată circumcizia; însă neştiind dacă circumcizia fizică este intenţionată, este în mod expresiv numit “circumcizia făcută fără mâini” şi “circumcizia lui Hristos”. Niciun un astfel de apărare ce susţine menţiunea de botez, nu există împotriva intrepretării greşite; iar atunci când este amintit că Creştinii nu sunt legaţi să primească circumcizie fizică, însă sunt legaţi să primească botezul fizic, trebuie să concludem că botezul fizic este intenţionat aici. Completarea Creştinilor necesită schimbarea morală denotată de circumcizie şi deasemea de ascultarea interpretată prin botezul fizic. În toţi cei ce sunt astfel completaţi, acest act fizic este efectuat “cu credinţă în lucrarea lui Dumnezeu.” Acest pasaj nu deduce, ca cel din Romane, obligaţia morală de la botez; astfel, cuvântul ar trebui nu este introdus; însă el afirmă completarea adevăraţilor credincioşi prin schimbarea lor internă şi prin simpla practicare a acesteia în exterior.

Obiecţia 2. – Oriunde altundeva în Scriptură, apa este o emblemă a purificării şi violează toate analogiile ce presupun că botezul este o emblemă a mormântului, ce este un loc al putrezirii şi dezgustării.

Apa de la botez este o emblemă a purificării, acest lucru fiind clar din următoarele cuvinte: “Ridică-te şi fi botezat, şi spală-ţi păcatele.” Însă faptul că apa este o emblemă doar a purificării nu poate fi confirmat. În numeroase pasaje este o emblemă a bolilor, a bolilor grave, fără nicio referire la purificare. Atunci când Mântuitorul a spus: “Am un botez prin care să mă botez”, o scufundare a fost intenţionată, nu în sensul purificării, ci prin suferinţă şi moarte.

Mormântul este un loc al putrezirii şi al dezgustului, însă nu până când corpul corupt este pus în el; iar atunci când părăseşte mormântul, corupţia se va schimba cu incoruptibilitatea. Chiar şi mormântul, prin urmare, este un loc al regenerării şi pirificării; iar, în loc să nu aibă nicio analogie către apa purificatoare a botezului, analogia există.

Unele aluzii Scripturale referitoare la botez îl reprezintă ca pe un ritual putred, însă nu toate. O excepţie se găseşte în 1 Cor.x.2. Despre acest lucru, Profesorul Stuart spune: “Aici, atunci, a fost primul nor ce a stat înaintea lor, iar apoi în spatele lor; iar aici au fost apele Mării Roşii, ca un zid de partea dreaptă şi de partea stângă. Şi totuşi nici norul şi nici apa nu i-au atins. ‘Ei au trecut prin mijlocul mării spre pământ uscat.’ Şi totuşi au fost botezaţi în nor şi în mare. Motivul şi baza unei astfel de expresii trebuie să fie, din câte îmi dau seama, o înconjurătoare a Israeliţilor pe diferite părţi ale norului şi ale mării, deşi nici norul, nici marea nu i-a atins. Este, aşadar, un fel de mod figurativ al expresiei, derivat din ideea că botezul este înconjurarea cu fluid. Însă dacă asta este prin scufundare, efuziune, sufuziune sau spălare, nu pare a fi decis încă. Sugestia a fost uneori făcută, însă Israeliţii au fost stropiţi de nor şi mare, iar acesta a fost botezul pe care Pavel a vrut să-l investigheze. Însă norul cu pricina nu era un nor de ploaie; nu am găsit nici vreo sesizare cum că apele Mării Roşii i-au stropit pe copiii Israelului. Măcar atât este adevărat, adică cum că ei nu au fost scufundaţi. Şi totuşi, la fel cum limba trebuie să fie evident figurativă până la un anumit nivel, nu literar, nu văd cum, per total, am putea înţelege mai puţin din ea, decât să presupunem că are o referire tacită la ideea înconjurării într-un fel sau altul.” Acest autor îndeamnă obiecţia pe care noi o considerăm ca “principala sa dificultate respectând explicaţiile obişnuite”; şi totuşi avem aici, conform intrpretării sale, o aluzie asupra botezului, fără vreo referinţă pentru purificare. Altă referire asemănătoare este găsită în 1 Peter iii.21, şi din nou în cuvintele citate de Hristos înainte: “Am un botez prin care voi fi botezat.”

Obiecţia 3. – Poate fi găsită o asemănare foarte mică între omul scufundat în apă şi Hristos fiind aşezat într-un mormânt de piatră. Aluzia presupusă are nevoie de asemănare.

Dovada pozitivă a aluziei trebuie să fie greu de studiat; deoarece, dacă ar fi doar o simplă aluzie, este mereu făcută fără a exprima afirmarea. Dovada aluziei trebuie astfel să fie amănunţită; şi totuşi ar putea fi circumstanţe ce exclud ori ce îndoială raţională a existenţei sale.

Dacă nu există nicio asemănare între scufundare şi înmormântarea lui Hristos, pasajul dinaintea noastră nu conţine nicio aluzie. Dacă asemănarea este mică, doar puţine persoane fiind capabile să o observe, probabilitatea este, că aluzia presupusă există doar în imaginaţia celor care vor să o vadă. Însă dacă oamenii ar fi crezut în general că aluzia există în pasaj, faptul este aprobat, cum că există o asemănare.

Au crezut oamenii în general în existenţa unei aluzii presupuse? Nu este necesară examinarea scrierilor autorilor ataşaţi fiecărui crez, ce diferă unii de alţii prin viziunile lor asupra botezului. Profesorul Stuart ne spune opinia lor în câteva cuvinte: “Majoritatea comentatorilor au susţinut că cuvântul sunetaphemen are aici o referinţă necesară modului literal al botezului, despre care se zice că a fost prin scufundare; iar asta, ei cred, că oferă o bază pentru folosirea unei imagini folosite de apostoli, deoarece scufundarea (sub apă) ar putea fi comparată cu îngroparea (sub pamânt). Este dificil, probabil, să facem rost de o reexaminare amănunţită a subiectului, atât de mult privit de unii ca fiind înafara unei combateri normale.” Acum această înţelegere generală a comantatorilor, răspunde obiecţiei pe care o luăm în considerare, cu mai mult succes decât oricare alt efort de-al nostru de a scoate în evidenţă asemănprile, pe care aceşti comentatori le interpretează. Faptul că este văzut este cea mai bună dovadă că există. Scriptura nu afirmă nicăieri că Pavel, în acest pasaj, a făcut aluzie la o asemănare între scufundare şi înmormântarea lui Hristos; prin urmare, “explicaţia obişnuită” nu poate fi susţinută prin dovezi pozitive din Scriptură; însă se găseşte dovadă, cea mai bună dovadă că natura cazului admite, că oamenii au văzut şi au simţit aluzia în general.

Deşi dovada pozitivă a explicaţiei obişnuite nu poate fi găsită în Scriptură, o dovadă circumstanţială poate fi trasă din pasajul însuşi, valorând mai puţin decât o demonstraţie completă. După menţionarea botezului prin moartea lui Hristos, Pavel, înainte să vorbească despre învierea lui Hristos, iese din cursul normal şi vorbeşte despre înmormântarea lui Hristos. Acest lucrur nu era necesar pentru învăţătura morală ce avea ca scop transmiterea, chiar dacă era intenţionată doar o conformitate morală a morţii lui Hristos. Nu era necesar scopului de a găsi o antiteză a învierii lui Hristos. Scripturile vorbesc deobicei despre ridicarea din morţi a lui Hristos, nu din mormânt: iar moartea sa este o antiteză obişnuită pentru învierea sa. Un exemplu apare în capitolul curent: “Dacă a fost plănuit să facem parte împreună din moartea sa, la fel va fi şi în cazul învierii sale.” În Colossians, după pasajul: “Înmormântat cu el prin botez”, antiteza este făcută iar, între moartea (nu înmormântarea) lui Hristos şi învierea sa: “Motiv pentru care dacă eşti mort cu Hristos, în măruntaiele lumii, de ce, este ca şi cum ai trăi în lume, etc.”(175) “Dacă eşti ridicat împreună cu Hristos, caută lucrurile spuse mai sus.” “Deoarece tu eşti mort, iar viaţa ta este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.”(176) De ce au ieşit apostolii de pe cursul curent, în două pasaje diferite, doar pentru a menţiona înmormântarea lui Hristos? şi să o menţioneze în legătură cu botezul? Nu poate fi socotită dacă explicaţia obişnuită este negată.

Obiecţia susţine că o mică asemănare poate fi găsită între scufundare şi înmormântarea lui Hristos: acelaşi lucru ar putea fi spus cu respect faţă de asemănarea dintre o bucată de pâine şi trupul lui Hristos. O imagine bine făcută a crucificării, la fel cu poate fi observat în capelele Catolice, are o asemănare mai mare cu trupul lui Hristos decât este furnizat de către o bucată de pâine; şi totuşi, luând în considerare toate lucrurile ce trebuie explicate de către Eucharist, înţelepciunea divină a determinat că trebuie să păstrăm în memorie moartea lui Hristos, nu prin faptul că ne uităm la crucifix, ci prin mâncarea pâinii. La fel, unele mijloace ar fi putut fi concepute pentru a reprezenta înmormântarea şi învierea lui Hristos, alimentând o asemănare mai apropiată decât este furnizată de scufundarea în apă. Însă atunci când considerăm că botezul nu doar reprezintă înmormântarea şi învierea lui Hristos, ci deasemenea frăţia noastră cu el în amândouă, iar consecvenţa înlăturării sau spălării păcatului nostru, nimic nu poate realiza toate acestea mai convenabil, mai apt şi mai instructiv în acelaşi timp.

Argumente pentru alt sens

Argumentul 1. – Există multe motive ce presupun că baptizo, fiind un derivate al lui bapto, are un sens mai puţin definit şi mai puţin puternic decât originalul. Şi totuşi până şi bapto nu semnifică mereu scufundarea totală. Acest lucru este perfect evident în Mat. Xxvi.23: “Cel ce şi-a scufundat mâna cu mine în blid.” Observaţi că are o embaptomenos, cel ce s-a scufundat. Acum, orice lichid ar fi fost în blid, nu poate fi presuspus, că Iuda şi-a cufundat mâna în tot lichidul; cu atât mai puţin că s-a scufundat cu totul.

Despre “multele motive” existente, ce presupun că baptizo are o semnificaţie mai puţin definită şi mai puţin puternică decât bapto, argumentul nu ne spune nimic. Simplul fapt că este un derivat, nu furnizează nicio dovadă; deoarece derivatele pot fi amplificative sau intensive. A presupune că ele trebuie să fie diminutive, ar fi complet greşit. Terminaţia izo, fie că este frecventată, sau cauzală, nu este diminutivă. Examinarea noastră a tabelelor precedente a arătat că, în general, primitivele denotă o mică şi temporară scufundare; însă derivatul, în aproape jumătate din exemplele în care este folosit, semnifică o scufundare permanentă şi totală. Acest fapt este decisiv împotriva presupunerii că baptizo este mai puţin definit şi puternic.

Însă dacă primitivul mai puţin puternic baptizo ar fi fost folosit în poruncă, nu ar fi existat destul motiv, pentru a interpreta nimic altceva decât scufundarea ce a fost intenţionată. Până şi sensul acestui cuvânt este clar de a scufunda. Numeroasele exemple ale utilizării sale ce au fost aduse, stabilesc acest punct de vedere; până şi exemplul scos la iveală în argument, dovedeşte asta. Iuda şi-a scufundat mâinile în blid. El nu şi-a spălat, purificat, udat, stropit sau turnat mâna; ci şi-a scufundat-o. A scufunda, aşadar, conform acestui exemplu, are sensul cuvântului bapto; iar dacă acest cuvânt a fost folosit în poruncă, aceasta ar fi fost astfel: “Mergţi să învăţaţi toate naţiunile, scufundându-le.” Scufundarea a fost porunca în multe dintre ceremoniile descrise în Vechiul Testament, iar cuvântul bapto exprimă datoria impusă. Nimeni nu îşi imaginează că ar semnifica, în aceste cazuri, a stropi sau a turna. Dacă acest cuvânt ar fi fost folosit în poruncă, credincioşii Creştini ar fost mai puţin ascultători decât Israeliţii, dacă s-ar fi mulţumit cu ceva mai puţin decât scufundatul.

Însă este susţinut faptul că cuvntul nu denotă mereu scufundarea. După o reexaminare a Tabelului de Exemple, găsim frecvent că, prin folosirea lui bapto, mai puţin frecvent în folosirea lui baptizo, scufundarea nu este totală; însă, în niciun caz, acest lucru nu reiese din nicio eroare a sensului oricărui verb. Atunci când un învăţător îi spune elevului să-şi înmoaie stiloul în cerneală pentru a scrie, nimeni nu înţelege că scufundarea totală a stiloului este intenţionată. Când cititm: “Trimite-l pe Lazăr să-şi scufunde vărful degetului în apă şi să-mi răcorească limba”;(177) toată lumea înţelege că scopul pentru vărful degetului este de a fi scufundat. Diferenţa în cele două cazuri nu reiese din nicio diferenţă din sensul verbului a scufunda. Este acelaşi cuvânt în amândouă cazurile şi are acelaşi sens; însă scopul pentru care acţiunea este îndeplinită determină gradul la care scufundarea este efectuată. Dacă elevul ar greşi în mod stupid modelul învăţătorului, porunca ar fi explicată astfel: “Scufundă peniţa stiloului în cerneală”; acest lucru fiind tot la ce se referă prima poruncă. Precizia mai mare a ultimei porunci, nu reiese din nicio altă precizie mai mare dată verbului a scufunda. Este clar în ultimul caz şi a fost definit în mod egal în primul; însp în primul, printr-o figură de vorbire obişnuită, tot stiloul a avut un rol. Învăţătorul s-a bazat pe natura cazului pentru a limita sensul poruncii sale, iar limbajul este mereu suficient deifinit, atâta timp cât nu există pericolul de a fi interpretat greşit. Spunem că stiloul este scufundat atunci când în mod strict doar peniţa este scufundată; însă peniţa este în totalitate scufundată, prin urmare, în sensul său propriu, scufundarea înseamnă scufundare totală. În toate cazurile unde porunca este de a scufunda, atâta timp cât depinde de sensul cuvântului, scufundarea totală trebuie înţeleasă; iar dacă am fi primit comanda în Engleză, Du-te şi învaţă toate naţiunile, scufundându-le, ar fi putut fi lăsată în siguranţă la bunul simţ al omenirii de a determina dacă a fost intenţionată scufundarea parţială sau totală.

Opinia de mijloc a verbelor Greceşti este folosită atunci când un agent acţionează pentru propriul său profit. Acest lucru explică suficient de ce Marcu a folosit embaptomenos în exemplul citat în argument. Matei spune că ceea ce Iuda a scufundat în blid a fost mâna sa. O mână ar putea fi în totalitate scufundată în cavitate unui blid gol sau a unui blid ce conţine solide; însă sensul probabil în cazul curent este că un lucru ce se afla în mână a fost scufundat în lichidul din vas. Mâna, printr-o figură de a vorbi, semnifică ce ţinea; iar vasul, printr-un figură asemănptoare, semnifică ce conţinea; Însă printre aceste figuri, cuvântul a scufunda îşi reţine sensul literar şi propriu; iar nimic nu era scufundat literar şi propriu, cu excepţia a ce era în totalitate scufundat.

Dacă cititorul va privi din nou exemplele în care apare baptizo, ar putea observa că, cu fiecare excepţie, toate sunt cazuri ale scufundării totale. Printre puţinele excepţii sunt trei (Ex. 31, 35, 49) în care scufundarea este parţială prin limitări exprimate: “până la cap”; “până la brâu”; “până la plăsele”. Faptul că aceste limităro sunt folosite, demostrează că fără ele, cuvântul ar fi semnificat scufundare totală. Acesta este cuvântul folosit în poruncă, fără nicio limitare şi fără nimic în plus în context sau natura subiectului, ce sugerează că scufundarea parţială ar fi fost intenţionată. Deoarece un exemplu ar putea fi găsit, în care, din cauza naturii cazului, scufundarea denotată este parţială, nu suntem îndreptăţiţi să deducem că scufundarea parţială este inteţionată aici. Umilul şi docilul elev doreşte să cunoască şi să facă ce ar fi vrut Stăpânul său divin; iar limbajul poruncii este la fel de clar ca şi cum ar fost exprimat în Engleză: “Du-te şi învaţă toate naţiunile, scufundându-le.” Nu interpretează scufundare totală; însă dacă cineva va refuza scufundarea totală până când găseşte acest lucru scris, trebuie să-l lăsăm în propria lui conştiinţă şi la judecata celui ce a dat porunca.

Argumentul 2. – Baptizo semnifică întradevăr a scufunda, însă deasemenea înseamnă şi a spăla, şi conform ultimului sens, ceremonia de purificare este inclusă. Leprosului Syrian i-a fost poruncit să se spele în Iordan; acţiunea ascultării sale faţă de această poruncă este exprimată prin cuvântul baptizo. O dispută între Evrei şi discipolii lui Ioan, despre acest botez, este numită “o problemă a purificării.”(178) Purificările Evreieşti au fost efectuate prin diferite căi: în mare parte prin stropirea cu apă sfinţită. Printre ritualurile lor, “scufundătorii botezului” sunt menţionaţi.(179) Cuvântul scufundători este la fel cu cel atribuit darurilor spirituale în Rom. Xii. 6, semnificând, de diferite tipuri. Acum, botezul nu poate fi de multe feluri, dacă toate sunt îndeplinite prin scufundare. Mai mult de atât, unul dintre aceste tipuri este susţinut limpede în context ca fiind “a stropi”. Mai mult, se spune că Phariseii s-au botezat, după întoarcerea de la piaţă, atunci când nu este necesară decât spălarea mâinilor. Se spune deasemenea că ei au practicat botezul cupelor, pocalelor, vaselor de alamă şi a meselor; sau, după cum ultimul cuvânt ar fi trebuit să fie tradus, a paturilor, sau a divanelor pe care se întindeau când mâncau. Este incredibil că toate aceste purificări, în special cea a paturilor, erau îndeplinite prin scufundare.

Dacă a scufunda şi a spăla sunt două sensuri diferite ale cuvântului baptizo, întrebarea este următoarea: în care din aceste sensuri a folosit Hristos termenul din poruncă? Nu suntem liberi să alegem după bunul plac. Atunci când un învăţător îi porunceşte elevului său să “scufunde stiloul în cerneală”, elevul va găsi, întorcându-ne la Dicţionarul lui Johnson, că cuvântul a scufunda are patru sensuri; iar unul dintre acestea este a uda, a umezi. Acest sens este exemplificat într-un citat de-al lui Milton:

“O rouă rece tremurătoare mă cuprinde peste tot.”

Cu o asemenea imprtanţă pentru interpretarea cuvântului a scufunda, elevul ar putea până la urmă să ude sau să umezească stiloul, punând cerneala pe el într-un anumit mod: şi ar putea adopa această concluzie cu mai puţină ezitare, deoarece tot scopul pentru care el înţelege de ce a fost dată porunca, îl va face să o şi îndeplinească. Însă atunci când îşi umple stiloul într-un anumit fel, a ascultat el porunca învăţătorului? Toată lumea ştie că nu. Dar de ce? Semnificaţia cuvântului a scufunda nu este a uda sau a umezi? Răspundem că nu semnifică tocmai acest lucru; sensul obişnuit este acela în care a folosit învăţătorul termenul. Aşadar Hristos a folosit cuvântul baptizo cu sensul lui obişnuit; iar noi nu îi respectăm porunca, dacă nu o ascultăm în sensul în care a fost intenţionată, ca şi cum am substitui altă poruncă în locul ei. Sensul obişnuit al cuvântului a fost exprimat prin exemplele ce au fost furnizate.

Însă cuvântul baptizo semnifică a spăla? Lexicografii spun că da, la fel cum Johnson spune că a scufunda înseamnă a uda sau a umezi. Cuvintele obţin semnificaţii secundare sau accidentale, de la conecţiuni ciudate sau utilizări metaforice; iar acestea sunt enumerate de către lexicografi cu sensuri distincte. Şi nu ar trebui cenzurate pentru asta. Scopul lor este de a da o opinie despre limbă, şi nu doar o simplă colecţie de sensuri primare. Grija noastră, totuşi, ar trebui să fie, atunci când precizia strictă este necesară, pentru a deosebi ce este un simplu accident în semnificaţia unui cuvânt, de ce este adevăratul şi adecvatul său sens. A scufunda şi a spăla, nu pot amândouă să fie sensul primar al cuvântului baptizo. Ultimul sens nu poate fi băgat în seamă pentru folosirea acestui cuvânt, în diferitele exemple în care apare; iar celălalt sens, a scufunda nu poate deriva din el. Pe de altă parte, a scufunda, evidenţiază pe deplin şi satisfăcător pentru fiecare utilizare a cuvântului. Trebuie astfel să fie sensul primar; astfel au decis lexicografii. Sensul secundar, care este necunoscut unui număr mare de exemple, este, prin criticism strict, un simplu motiv prin care scufundarea se întâmplă să fie efectuată. Atunci când scufundarea este plănuită cu scopul spălării sau a purificării ceremoniale, semnificarea accidentală de a spăla sau purifica este atribuită cuvântului: însă sensul său propriu rămâne neschimbat, la fel ca sensul propriu al cuvântului bapto, în Job ix. 30, rămâne neschimbat, prin semnificarea accidentală, a profana, ce şi-o însuşeşte. Prin criticism răsunător, asemenea semnificaţii accidentale ale cuvintelor nu sunt, strict vorbind, o parte a semnificaţiei lor, după cum este declarat la p. 34. Ele sunt idei, neexprimate prin cuvinte, ci sugerate prin conecţiunea prin care sunt folosite.

O altă dovadă că baptizo nu înseamnă a spăla, a purifica, a uda, a stropi sau a turna, ar putea fi scoasă din faptul că bogăţia limbajului Grecesc furnizează cuvinte distincte pentru a exprima toate aceste idei. Dacă Isus a plănuit să poruncească oricare dintre aceste acţiuni, de ce nu a folosit cuvântul potrivit ce denotă asta? De ce a folosit un cuvânt ce denotă o acţiune diferită, şi care, astfel, nu poate exprima sensul său sau care îl exprimă cu mult dubiu?

Leprosului Syrian i-a fost poruncit să se spele în Iordan, şi, cu acest scop, el s-a scufundat în râu. Cuvântul baptizo denotă scufundarea şi ne informează, nu doar că el a ascultat porunca, ci deasemenea şi cum a ascultat-o. Nu s-a spălat, doar stropind puţini stopi pe faţă.

Suntem informaţi că “a apărut o dispută între discipolii lui Ioan şi Evrei, despre purificare.”(180) Care a fost întrebarea clară, nu ni s-a spus; şi nu este posibil să determinăm care a fost relaţia sa referitor la botezul lui Ioan. Însă pasajul nu conţine nicio dovadă cum că a boteza şi a purifica sunt identice.

Pavel spune astfel despre credinţa Evreilor: “Ce consta în carne, băuturi, scufundători ai botezului şi decrete carnale.” Este adevărat, conform argumentului, că acelaşi cuvânt “scufundători” este aplicat darurilor menţionate în Rom. Xii. 6; însă aceste “daruri” erau toate daruri. Erau daruri de diferite tipuri; însă varietatea nu le-a făcut pe niciuna să nu mai fie daruri. Asemănptor, scufundătorii botezului sau scufundării, menţionaţi în acest pasaj, sunt toţi scufundări. Scufundarea persoanelor şi a lucrurilor, pe vremea scufundătorilor, prin circumstanţele scufundătorilor şi pentru tipurile de impurităţi ale scufundătorilor, constituie scufundarea scufundătorilor, fără a presupune că unele dintre ele erau îndeplinite prin stropire. Dacă fraza ar fi fost, stropirea scufundătorilor, în loc de scufundarea scufundătorilor, nimeni nu ar fi dedus că unele dintre aceste stropiri au fost îndeplinite prin scufundare.

Este susţinut faptul că Pavel ne-a informat în context cum că unii dintre botezele scufundate au fost împlinite prin stropire. Acest lucru este o greşeală. Pavel menţionează în context: “stropirea cenuşii vitei, sfinţind trupul.” El clasifică diferitele ritualuri în patru categorii: 1. Carne. 2. Băuturi. 3. Botezuri scufundate. 4. Decrete carnale, sau decrete legate de trup. La ultima dintre aceste categorii, stropirea ce sfinţea prin purificarea trupului, era inclusă. Presupunerea cum că ar fi fost unul dintre botezurile scufundate, este neautorizată şi eronată.

Susţinând că stropitul şi scufundatul sunt botezuri scufundate, argumentul se opune poziţiei luat deobicei de către adepţii stropitului. Botezurile evreieşti erau scufundate; însă despre botezurile Creştine Pavel declară: “Un singur Dumnezeu, o singură credinţă, un singur botez.” Explicând acest pasaj, adepţii stropitului susţin că stropitul şi scufundatul sunt doar moduri diferite ale aceluiaşi ritual; însă moduri diferite ale aceluiaşi botez nu constituie botezurile scufundate. Dacă stropirea este întradevăr un botez diferit, cum poate utilizarea sa să fie potrivită cu unitatea ritualului Creştin?

Cuvântul baptizo din Mark vii. 4, nu înseamnă doar simpla spălare a mâinilor. Această acţiune este exprimată în versetul precedent, prin nipto, cuvântul corect ce-l denotă. În loc să confunde sensul celor două cuvinte, sensul pasajului necesită ca ele să fie distinse cu atenţie. Acţiunea denotată de unul era îndeplinită în situaţii normale; însă acţiunea denotată de celălalt era îndeplinită în situaţii excepţionale: “atunci când veneau de la piaţă.” Unii înţeleg o scufundarea a lucrurilor aduse de la piaţă; unii, o scufundare a mâinii până la cot; iar alţii, o scufundare a întregului trup. Presupun că ultimul este adevăratul sens; însă, pentru scopul nostru curent, nu este necesar să decidem între interpretările acestea. Conform oricăreia dintre ele, cuvântul reţine semnificaţia sa normală de a scufunda.

Ceea ce a fost spus în aces pasaj, va ajuta în explicarea unui lucru similar scris de Luca: “Atunci când Phariseul au văzut aceasta, s-a minunat că nu s-a spălat (botezat) înainte de cină.”(181) Isus s-a amestecat într-o mulţime de oameni ce “devenea tot mai consistentă”(182) în jurul său; iar pericolil unei pângăriri a ceremoniei era ca şi când ar fi venit de la piaţă. Prin urmare, Phariseul a presupus ca el să folosească scufundarea înainte de cină, după cum era necesar sfinţeniei propriu-zise a unui învăţător religios.

Scufundarea paturilor este un argument nesăbuit, dar incredibil. Dr. Gill a dovedit, în comentariile sale legate de pasaj, că asemenea scufundări erau practicate, citând regulile respectate de Rabini. A pronunţa declaraţiile incredibile din Biblie, doar dacă cuvintele nu erau luat cu un sens deosebit, nu este onorabil către inspiraţia divină.

Argumentul 3. – Ritualurile Evreieşti erau de două feluri; unele ispăşite; altele, purificate. Jurămintele Creştine sunt un rezumat al ritualurilor Evreieşti: eucaristul se potrivea celor ce erau ispăşiţi, iar botezul celor ce erau purificaţi. Dacă amândouă ar fi luat locul drepturilor ispăşirii, referindu-se la lucrarea lui Hristos, sistemul Creştin ar ar fi imperfect, neavând vreo ceremonie să reprezinte purificarea lucrării Sfântului Duh. Însă dacă botezul reprezintă asta, este suficient să fie îndeplinit în orice fel ce reprezintă purificarea; în special prin stropire, ce este modul cel mai des întâlnit în acest scop.

Este mai bine să învăţăm planul ritualurilor Creştine din Sfintele Scripturi, decât din raţionamentele noastre, lucru ce este necesar pentru interpretarea în toatlitate a sistemului Creştin. Împărtăşania reprezintă ispăşirea lucrării lui Hristos, iar aceasta, la rândul ei reprezintă speranţa noastră pusă în Hristos prin credinţă, ce este produsă de influenţa Duhul Sfânt. Deoarece împărtăşania reprezintă ispăşirea lucrării lui Hristos, nu avem niciun drep de a o limita la un singur scop şi să refuzăm să mâncăm şi să bem, deoarece aceste acţiuni nu reprezintă lucrarea lui Hristos. Botezul reprezintă purificarea noastră de păcat; însă acest lucru, la rândul său, reprezintă tovărăşia noastră cu Hristos prin moartea şi învierea sa; iar dacă îndeplinim aceasta ca să servească unul dintre aceste scopuri, facem ceea ce nimeni nu pretinde a fi corect respectând altă ceremonie Creştină. Deformăm un decret de-al lui Hristos şi îl interpretăm ca nefiind bun de a îndeplini scopurile pe care înţelepciunea sa le-a avut.

Argumentul 4. – Limbajul Noului Testament, deşi scris cu litere Greceşti, nu este Greaca autorilor clasici; ci este modificată prin deosebiri ale originii Evreieşti. În acest fel, oferă doar puţin, pentru determinarea sensului cuvântului baptizo în Noul Testament, colectării exemplelor folosirii sale de către autori laici. Exemplele în care cuvântul se referă la purificare, CI. I. 3., sunt numeroare în Scripturile Greceşti. La fel cum primitivul bapto îşi pierde sensul original de a scufunda, atunci când ia sensul secundar de a colora, aşa şi baptizo era folosit de către Evrei cu sensul de a purifica, fără a băga în seamă sensul primar de a scufunda. Cuvântul era deobicei contruit de către scriitorii laici cu prepoziţia eis; însă, în Scripturi, este deobicei construit cu prepoziţia en, iar câteaodată cu dativul fără prepoziţie. Această particularitate a construcţiei ar putea fi luată ca drept dovadă că sensul cuvântului nu este identic cu cel în care este folosit de către autorii clasici Greci.

Admitem plini de încurajare că Greaca din Vechiul Testament conţinea multe dialecte Evreieşti. Este deasemenea advărat, că unele cuvinte sunt folosite pentru a denota lucruri ce erau necunoscute scriitorilor ce nu cunosşteau religia Evreilor; iar aceste cuvinte trebuie aşadar să fie folosite într-un sens aparte. Dar în ciuda acestui lucru; limbajul Noului Testament este Greaca. Această limbă, deoarece este predominantă în general, a fost selectată cu grijă să fie mijlocul descoperirii Noului Testament. Sfântul Duh a făcut descoperirea pentru a ajuta omenirea, şi nu doar pentru Evrei. Selectarea limbii ce era în general înţeleasă printre naţiuni, era în conformitate cu scopul acesta; ţinând cont că cuvintele erau în general folosite fiecare cu semnificaţia sa cunoscută. Însă dacă cuvintele erau folosite cu sensuri necunoscute de oameni, răspândirea limbajului era un lucru necesar. Oamenii ar fi fost duşi în eroare de cuvintele ce le erau familiare.

Cuvântul baptizo nu a denotat ceva special pentru obiceiurile religiei Evreieşti, ci o acţiune ce nu avea nici o legătură necesară cu religia, şi care era cunoscută în fiecare ţinut păgân la fel cum era cunoscută în Iudea. Dacă o utilizare aparte a ei ar fi putut fi dovedit că ar fi reuşit în Iudea, tot ne-am fi întrebat, dacă într-o descoperire proiectată pentru toate naţiunile, Duhul Sfânt s-ar fi conformat pentru această utilizare specială. Însă nu există nicio dovadă de acest gen. Niciun pasaj nu poate fi găsit, ori în Septuagint, ori în Noul Testament, în care cuvântul se depărtează de semnificaţia sa obişnuită. Atunci când denotă scufundarea, îndeplinită cu scopul de purificare ceremonială, scopul cuvântului era exact acelaşi, ca şi când scufundarea ar fi fost îndeplinită cu alt scop. Cuvântul bapto apare frecvent în Vechiul Testament, în porunci ce impun respectarea religiei. Şi totuşi nimeni nu conclude că acest cuvânt a avut un sens Evreiesc diferit de cel pe care l-a obţinut la alte neamuri; iar presupunerea că cuvântul baptizo a avut un sens Evreiesc aparte, este destituită din temelie.

Limbajul lui Hristos, “Am un botez prin care să mă botezŢ, nu poate fi explicat, prin presupunerea că mintea Evreiască a atribuit sensul a purifica la cuvântul a boteza. Pentru a interpreta cum trebuie fraza, trebuie să admitem sensul clasic de a scufunda.

Josephus a fost Evreu, şi a scris imediat după vremea lui Hristos. Din folosirea lui a cuvântului, putem înţelege ce însemna pentru Evrei. Tabelul II conţine câteva exemple de la acest autor, iar în niciunul nu apare sensul Evreiesc presupus al cuvântului a purifica; însă sensul este exact acelaşi ca şi în Greaca autorilor ce nu erau evrei.

Faptul că Evrei au adăugat un sens obişnuit cuvântului, poate fi observat din botezul Evreiesc prozelit. Toată lumea admite că a fost scufundare. Mulţi au susţinut că acest botez a fost practicat încă de pe vremea lui Hristos. Dacă a fost, fapta decide ce a însemnat cuvântul în acele vremuri şi în acea ţară. Însă dacă, după cum ar fi mai probabil, practica nu a luat naştere decât prin al doilea secol, dovada fiind încă decisivă, cum că Evreii nu erau obişnuiţi cu un alt sens al cuvântului.

Folosirea scufundării cu scopul de a purifica nu era confirmată naţiunii Evreieşti. Un scop al îmbăierii, un proces pe care Greaca clasică îl exprimă prin cuvântul baptizo, este curăţarea trupului. Scufundarea denotată de bapto, în Ex. 36 şi 38, este clar cu scopul de a curăţa. Deosebirea în utilizarea Evreiască a acestui cuvânt, cum că scufundarea pe care o semnifică, era îndeplinită cu scopul purificării religioase. Acest lucru a rezultat de la caracterul religios al naţiunii şi nu de la un sens deosebit al termenilor. Scufundarea, atunci când este îndeplinită pentru purificare religioasă, nu încetează să mai fie scufundare.

Admitem că bapto are un sens secundar: a colora, la fel şi un sens primar: a scufunda; însă amândouă sensurile sunt întâlnite în clasic, la fel şi în luiteratura sacră. Cazul, astfel, nu furnizează nicio analogie ce poate sprijini presupunerea că a purifica este un sens secundar, prin care sensul primar a lui baptizo este pierdut. Nimeni nu pretinde că acest sens secundar este găsit în Greaca clasică.

Deosebirea aleasă pentru construcţie în Noul Testament nu dovedeşte că cuvântul are un sens diferit în Scriptură, decât cel ce reiese din scrierile neinspirate. La fel cum în Engleză spunem a scufunda spre sau a scufunda în, aşa şi în Greacă, baptizo este interpretat prin eis sau en. Amândouă dintre aceste propoziţii sunt pe deplin de acord cu sensul de a scufunda. Dacă vreuna ar fi fost folosită invariabil în Scripturi pentru construcţia unui verb, circumstanţa nu ar furniza niciun argument valid pentru un sens deosebit din scrierea sacră. Deşi en este în mod normal folosit, şi eis este deasemenea găsit;(183) iar exemplul în care apare, Mar i. 8, face legăturaa dintre utilizarea sacră a cuvântului şi cea clasică, ca să priveze argumentul de un sens deosebit, de plauzibilitatea că o utilizare invariabilă a unei construcţii se presupune că ar putea-o da. Faptul că amândouă construcţiile apar în scrieri inspirate, furnizează motive în plus că sensul verbului nu este deosebit. Credem că limbajul Grecesc este la fel, chiar dacă o citim din pagina sacră sau clasică. Dr. Campbell spune în notiţele sale despre Matt. Iii. 11: “În apă – în Sfântul Duh… Vulgate in aqua in Spiritu Sancto. Astfel şi Syr., şi celelalte versiuni antice… Regret să observ că translaţiile Papale din Vul. Au arătat veneraţie deosebită pentru stilul versiunii pe care în general traducerile Protestante le-au arătat pentru original. Deoarece în asta, Latina nu este mai explicită decât Greaca. Şi totuşi interpreţii menţionaţi sunt atât de nepotriviţi, încât niciunul dintre ei nu a interpretat en to Iordane din versetul al şaselea, în Iordan, deşi nimic nu este mai simplu ca faptul că dacă ar exista vreo nepotrivire în expresia în apă, acest în Iordan ar fi la fel de nepotrivit. Însă ei au observat că prepoziţia în nu putea fi evitată fără a adopta o circumscrirere, şi zicând, cu apa Iordanului, ar fi făcut deviaţia lor de la text prea bătătoare la ochi. Cuvântul baptizein, atât de la autorii sacrii, cât şi de la cei clasici, înseamnă a înmuia, a scufunda, a cufunda şi a fost interpretat de Tertullian, cel mai bătrân părinte Latin, ca tingere, termenul folosit pentru colorarea moliei ce era prin scufundare. Este mereu interpretat portivit acestui sens.”

Argumentul 5. – Dacă era cazul ca baptizo să semnifice clar a înmuia sau a scufunda peste tot în apă, atunci când era aplicat altor obiecte, nu ar fi avut deloc această semnificaţie, ca atunci când este aplicat ritualului Creştin al botezului. Cuvântul Împărtăşanie în Engleză şi deipnon în Greacă, au sensuri foarte diferite, atunci când sunt aplicate eucharistului, decât sensurile pe care le au în mod normal. A mânca o bucată de pâine nu contituie împărtăşania, în sensul obişnuit; însă este numită împărtăşanie în acest ritual religios. Acum, dacă cuvântul ce denotă ritualul Creştin ar un sens atât de diferit de cel obişnuit; de ce nu ar fi posibil acelaşi lucru şi cu cuvântul ce denotă celălalt ritual Creştin? De ce nu semnifică, în loc de o scufundare completă sau spălare, aplicarea apei într-o cantitate mică?

Acest argument pretinde că cuvintele ar putea avea un sens deosebit în ritualurile religioase. Nu pretinde acest lucru doar în cazul cuvintelor Greceşti; deoarece nu ia împărtăşania ca fiind interpretarea corectă a cuvântului deipnon. Pretinde că aceste cuvinte, atât în Greacă cât şi în Engleză, au undeva un sens necunoscut, atunci când sunt folosite pentru eucharist. Nu există astfel nicio necesitatea în controversarea argumentului, pentru a ne duce pe teritoriul străin al limbii Greceşti; însă suntem liberi să o acceptăm, şi să-i testăm valabilitatea prin termeni Englezeşti. Nu există obiecţia că a scufunda este o interpretare proastă a lui baptizo; însă pertinde că aceste cuvinte, atunci când sunt folosite pentru un ritual religios, ar putea avea sensul pe care nu îl posedă în alte cazuri. Nu suntem liberi să testăm validitatea argumentului pentru a folosit cuvântul ca pe o traducere corectă.

Întregul argument constă în ceea ce se presupune că ar fi o utilizare deosebită a unui singur cuvânt, deipnon; iar acesta necesită o atenţie specială, deoarece există un singur caz al acestei semnificaţii deosebite, respectând acest cuvânt. Cazurile în care alte cuvinte sunt folosite cu referire la ritualuri religioase sunt foarte numeroase; până şi deipnon este utilizat frecvent cu referire la împărtăşania pascală. În toate aceste cazuri fără excepţie adevărat că cuvintele, atunci când sunt aplicate ritualurilor religioase, au aceeaşi semnificaţie ca în alte cazuri şi sunt supuse aceloraşi relguli de interpretare. Dacă deipnon în 1 Cor. Xi. 20, este o excepţie, este doar o simplă excepţie. Este cu siguranţă o parte din adevăratul criticism, determinarea sensului cuvântului baptizo ce urmează regula generală decât o simplă excepţie. De altfel, am folosit frecvent bapto cu referire la ritualurile religioase. Preoţii evrei aparent nu s-au gândit niciodată că atunci când Moise a impus scufundarea în ritualurile religioase, el a vrut un diminutiv al scufundării sau unul ce ar putea fi îndeplinit prin stropire; şi nimeni nu a sugerat că aceşti preoţi au interpretat greşit sensul făcătorului de legi. Nu este mai probabil ca baptizo să urmărească înruditul său bapto, respectând regula generală, decât să urmărească un cuvânt total diferit într-o deviere simplă de la toate regulile şi analogiile?

Dacă reuşim să stabilim o regulă printr-un singur exemplu, cum că cuvintele atunci când sunt aplicate unui ritual religios, ar putea avea un sens pe care nu l-au obţinut nicăieri altundeva; ce va limita aplicarea acestei reguli şi ne va spune cât de multe dintre cuvintele ce aplică ritualuri religioase obţin un sens ieşit din comun sau cât de mult diferă sensul lor de acela pe care îl primesc de altundeva? Probabil cuvintele ce în instituierea împărtăşaniei, sunt interpretate ca a mânca şi a bea, deşi au aces sens peste tot, semnifică, atunci când sunt aplicate unui ritual religios, nimic mai mult decât a manipula şi a supraveghea. Cine le va determina pentru noi? A săvârşit legislatorul Bisericii pentru cineva vreun lexicon al termenilor ritualului, prin care discipolii săi buni la suflet ar putea afla la ce se referea? Sau a dat el vreunei persoane de pe pământ autoritatea de a decreta ce ceremonii ar crede că sunt necesare, atribuind tuturor ritualurilor termenii din Scriptură după bunul plac?

Faptul că termenii folosiţi referitor la ritualurile religioase ar putea avea câteodată un sens figurat decât cel literar, un sens secundar decât unul primar, ar putea fi admis. Însă acest lucru se întâmplă în orice vorbire sau scriere, aceleaşi reguli ale criticismului fiind aplicate aici ca şi în alte cazuri. Trebuie să preferăm semnificarea literară şi primară, dacă nimic nu interzice acest lucru. Înţelegem cuvântul a fi din fraza: “Acesta este trupul meu”, ce semnifică reprezintă; deoarece semnificaţia primară literară ar face sensul absurd şi fals. Însă acest cuvânt are aceeaşi semnificaţie atunci când nu este aplicat unui ritual religios, în fraza: “Câmpul este lumea.” Din acelaşi motiv, fraza: “La fel de des cât bei această cupă”, trebuie interpretată conform unei formule de vorbire, la fel de des cât bei acest lichid din această cupă. Acelaşi sens literar al termenilor şi aceleaşi reguli de interpretare figurativă sunt găsite aici, la fel ca în toate celelalte cazuri.

Premisele declarate în argument, nu pot justifica concluzia conform căreia, botezul ar putea fi administrat prin folosirea unei cantităţi mici de apă. Concluzia adecvată ar fi mai degrabă că noi trebuie să ne schimbăm modul de administrare a eucharistului. Dacă nu respectăm pe deplin porunca divină atunci când ne restricţionăm prin acest decret la o bucată de pâine şi câteva picături de vin, greşim că ne restricţionăm; şi mai degrabă trebuie să corectăm greşeala decât să o stabilim ca pe un precedent.

Trebuie apreciat, mai departe, că baptizo şi deipnon nu sunt aplicate la fel celor două ritualuri religioase.Unul dintre ele este găsit în porunca lui Hristos; celălalt nu este, însă este cel mult un simplu nume pe care l-a primit ritualul. Comportamentul nostru în ascultarea poruncilor lui Hristos trebuie să fie la fel, nu prin numele ce le primesc instituţile sale, ci prin cuvintele poruncilor. Se spune în Scriptură despre Credincioşii că sunt înmormântaţi cu Hristos prin botez, cel puţin de două ori mai des decât este Eucharistul numit împărtăşanie. Botezul ar putea fi numit, astfel, o înmormântare; însă nimeni nu ar putea deduce prin urmare că trupul ar trebui lăsat sub apă multă vreme, ca printr-o înhumare. Botezul reprezintă adevărata înmormântare, prin care trupul lui Hristos a stat în mormânt timp de trei zile. Eucharistul reprezintă legătura liberă şi abundentă prin care Dumnezeu cinează cu poprul Său,(184) Însă Hristos nu a spus: “Duceţi-vă, învăţaţi toate naţiunile, îngropându-le”;nici: “Luaţi împărtăşania în memoria mea.” Porunca lui în cazul din urmă a fost: “Mâncaţi această pâine şi beţi din această cupă”; el nu a instituit acest decret ca pe o cină, ci ca ceva “după cină”. Acum, dacă porunca este mănâncă, beau, ar putea acestă poruncă să fie ascultată altcumva decât mâncând şi bând? Ar fi de ajuns simpla aducere a pâinii şi băuturii la gură? În acelaşi fel, atunci când Hristos a spus: “Duceţi-vă, învăţaţi toate naţiunile, scufundându-le”, ar putea fi porunca ascultată în orice alt fel decât îndeplinind o scufundare reală? În eucharist, el a poruncit să mâncăm pâine şi să bem vin, însă nu să luăm o masă completă; iar noi ştin, din circumstanţă că acest decret a fost instituit imediat după ce discipolii săi au luat o masă completă, o masă completă nefiind intenţionată. Corinthinienii, atunci când au schimbat acest decret într-o masă completă, au mâncat şi băut cu adevărat, deşi ei nu au îndeplinit porunca mai strict şi literar decât am făcut-o noi; cât timp, pe altă parte, ei s-au îndepărtat de la exemplu şi intenţia manifestată a lui Hristos, astfel fiind cenzuraţi din această pricină de către Apostolul Pavel.

Am sugerat că eucharistul ar putea fi numit cină, din pricina ospăţului spiritual pe care îl reprezintă. Astfel unul dintre ospeţele Evreieşti era numit Paştele Evreiesc, din pricina a ceea ce comemora. Însă, cu toate acestea, nu este clar dacă eucharistul este, în Scriptură, numit cină. Eucharistul este menţionat de câteva ori în Noul Testament, însă nu este niciodată numit Împărtăşanie, decât în acest caz; mulţi oameni învăţaţi sunt de părere că, ceea ce aici este numit cu acest nume, nu este eucharistul, ci Ospăţul Dragostei ce era sărbătorit în vremuri străvechi în legătură cu acesta. Poate că denotă perversiunea în care Corinthinienii au transformat eucharistul. Fraza este fără un articol definit din textul original, şi ar putea fi interpretată ca “o cină a Domnului”. Pavel nu neagă faptul că Corinthinienii au făcut o cină de asta, însă ineagă faptul că ar fi o cină a Domnului – o cină pe care Domnul a instituit-o sau pe care ar fi aprobat-o. Ce dovadă este atunci că Duhul Sfânt ar fi numit eucharistul Împărtăşanie? Nu avem nicio obiecţie împotriva numelui; însă, atunci când atât de mult depinde de el, autoritatea sa trebuie să fie examinată. Dacă o lege universală a interpretării Biblice, respectând cuvintele ritualului, ar fi stabilită printr-un simplu fapt, faptul ar trebui de asemenea să fie determinat.

Oriunde în Noul Testament, cuvintele a boteza şi botez sunt aplicate unuia dintre ritualurile Creştine; dacă cuvântul cină ar fi vreodată aplicat altuia, este doar un caz aparte şi ar putea aplicat astfel prin abuzul unui ospăţ complet. Cuvântul a boteza a fost folosit în porunca lui Hristos şi exprimă în mod direct acţiunea poruncită. Cuvântul cină nu a fost folosit în poruncă; dacă ar fi folosit ca nume pentru instituire, nu o descrie direct. Cele două cazuti nu au nicio analogie între ele care să susţină argumentul.

Argumentul 6. – Circumstanţele asistării la botezurile din Noul Testament, în niciun caz, nu dovedesc că au fost administrate prin scufundare.

Cei ce doresc acest argument au pretins că, în scopul botezului lui Hristos, fraza: “s-a ridicat direct afară din apă”, trebuie să fi fost tradusă astfel: “s-a ridicat direct din apă.”(187) Amendamentul traducerii ne lasă fără dovezi, ei spunând că el a intrat în apă pentru a fi botezat. Admitem, în acest caz, corectarea traducerii. Această clauză, admitem că nu dovedeşte că Hristos a fost în apă. Însă avem dovadă despre asta, în alt verset din acelaşi capitol: “Şi au fost botezaţi prin el în Iordan.”(188) Mărturia lui Marcu asupra aceluiaşi aspect este foarte decisivă. Însemnarea sa asupra tranzacţiei ar putea fi tradusă cum trebuie astfel: “Şi a fost scufundat de Ioan în Iordan.”(189)

Luând în cosiderare botezul eunucilor, frazele: “au intrat în apă” şi “au ieşit din apă” au fost subiectul unui criticism asemănător. A fost pretins faptul că acestea ar putea fi traduse cu aceeaşi decenţă, “ei s-au dus la apă” şi “au ieşit de la apă”. Acest lucru îl negăm. Prepoziţia apo folosită în cazul predecent, nu este găsită aici, iar traducătorii au interpretat, în cazul de faţă, prepoziţiile eis şi ek conform înţelesului lor obişnuit. Adversarii scufundării nu neagă acest lucru, şi nici nu susţin că trebuie traduse altfel; însă i îndepărtare de la semnificaţia lor obişnuită nu trebuie să fie presupusă fără necesitate. Faptul că aceste prepoziţii semnifică în şi înafară, în utilizarea obişnuită a lor de către autorii Greci, ar putea fi dovedite prin multe citate; însă, în schimbul lor, următoarele fragmente din Lexiconul lui Robinson trebuie să fie de ajuns:

“Apo este folosit de asemenea obiecte ca şi atunci când erau pe sau cu altul, însă acum sunt separate de el (no în el, deoarece acestuia îi corespunde ek).” “Ek (este) folosit pentru asemenea obiecte ca şi până acum, însă acum sunt separate de el.”

Acest lucru decide că versiunea noastră obişnuită dă un sens adevărat pasajului, în interpretarea: “ei s-au ridicat afară din apă.” Urmăreşte faptul că ei trebuie să fi fost în apă atunci când botezul a fost îndeplinit; şi că ei ar fi coborât în apă pentru îndeplinirea sa.

A fost argumentat că, dacă coborând în apă dovedeşte scufundarea, Philip a fost scufundat la ca şi eunucul; deoarece amândoi au coborât în apă. Dacă susţinem că coborârea în apă semnifică a merge sub suprafaţa acesteia, acest argument ar putea fi aplicat; şi ar putea deasemenea să fie argumentat împotriva noastră că clauza ce i-a inspirat pe istorici, “l-a botezat”, este de prisos. Însă noi înţelegem că scufundarea este denotată prin această frază; contextul arătând clar care din cele două persoane a fost scufundată. Niciun alt motiv satisfăcător, pentru a merge în apă, nu poate fi atribuit. Însă adevărat vorbind, această dovadă circumstanţială nu este necesară. Fraza: “l-a botezat”, declară în mod expresiv ce a fost înfăptuit.

În pasajul: “Ioan boteza în Enon, lângă Salim, deoarece acolo era multă apă”(190), a fost pretins faptul că traducerea adecvată este multe ape; şi este argumentat că apele erau multe izvoare sau pârâie, nefiind bune pentru scufundare, însă necesare pentru existenţa şi comfortul mulţimilor ce asistau la slujba lui Ioan.

Cuvântul interpretat ca apă denotă elementul, ci nu un izvor sau pârâu. Era folosit la plural, la fel cum folosim cuvântul cenuşă pentru a denota un element, nu a-l separa. În fraza: “de multe ori duhul l-a aruncat în foc şi în apă”(191), foc fiind singularul, iar apa pluralul în textul original. Dacă cuvântul din urmă ar fi pus la plural, pentru a denota o colecţie diferită de elemente în care tinerii afectaţi cad în diferite momente, cuvântul foc ar avea nevoie, pentru acelaşi motiv, de plural. Prin urmare fraza multe ape nu semnifică multe izvoare mici sau fluxuri. Atunci când Isaiah a spus: “Naţiunile se vor grăbi la fel ca graba multor ape”(192); atunci când David a spus: “Domnul deasupra etse mai măreţ decât sunetul multor ape, şi decât puterea valurilor mării”(193); şi din nou: “M-a scos din multe ape”(194); atunci când Ioan a spus: “Vocea sa era ca sunetul multor ape”(195); presupunerea că multe izvoare mici şi pârâiaşe era intenţionată, este inadmisibilă. Aceeaşi frază, multe ape, este folosită pentru râul Eufrat.(196) Urmăreşte, astfel, faptul că schimbarea propusă a traducerii nu poate fi de niciun folos pentru a reduce evidenţa în favoarea scufundării. Cât despre susţinerea cum că apa era necesară pentru traiul şi comfortul oamenilor; răspundem că acest lucru, fie că este adevărat sau nu, nu este ceea ce istoricul a declarat. “Ioan boteza deoarece era multă apă.” Apa era necesară pentru botez; iar legătura clauzelor arată că locul a fost ales ţinând cont de administrarea ritualului.

Argumentul 7. – În câteva cazuri, circumstanţele ce asistă botezul interzic convingerea că era administrat prin scufundare.

Acest argument este periculos. Dacă Sfântul Duh afirmă că persoanele erau botezate, şi dacă a boteza înseamnă a scufunda, noi trebuie să-i primim mărturia; iar dacă există vreo dificultate în a respecta probabilitatea faptului prezentat în imaginaţia noastră, ar trebuie să-o atribuim ignoranţei noastre. Dacă un istoric obişnuit relatează ce nu poate fi crezut, atunci când e înţeles conform legilor stabilite ale limbii, nu putem inventa noi legi pentru a uşura veridicitatea sa; însă îi acceptăm declaraţia ca fiind incredibilă. Cei ce cer acest argument ar trebui să se păzească dacă contestă veridicitatea Sfântului Duh.

S-a crezut că nu se putea obţine suficientă apă în Ierusalim pentru scufundarea a trei mii de oameni în ziua Pentecostului. Ierusalimul era capitala religioasă a unei naţiuni religioase, ale cărui forme de slăvire necesitau ceremonii frecvente de purificare. Aceste purificări nu erau îndeplinite exclusiv prin stropirea apei sfinţite; însă în diferite cazuri, persoana murdară trebuia să-şi spele hainele şi să se îmbăieze în apă.(197) Proviziile pentru asemenea îmbăiere erau necesare peste tot în ţară. La Cana, un oraş obscur din Galileea, o familie săracă ce nu putea face rost de vin suficient pentru ospăţul unei nunţi, avea şase vase de piatră pentru apă ce conţineau două sau trei putinei fiecare, folosite pentru purificare.(198) Asemenea provizii erau în mod special necesare în Ierusalim, centrul de venerare. Aici sacrificile lor trebuiau oferite, iar aici întreaga naţiune trebuia să se adune pentru ospeţele lor; iar acestea erau interzise să fie sărbătorite într-o stare de murdărie. Pregătind aceste ospeţe, ştim din mărturia exprimată a lui Ioan că oamenii mergeau la Ierusalim “pentru a se purifica”.(199) Astfel, unele provizii trebuie să fi existat, şi trebuie să fi fost accesibile oamenilor şi suficiente pentru necesitatea acestora, la aceste mari adunări. Privilegiul ce era pentru toată lumea din fiecare naţiune sub ceruri la acest ospăţ al pentecostului, aparţinea în mod egal apostolilor şi celor trei mii care erau botezaţi; deoarece toţi aceştia erau Evrei, pe deplin îndreptăţiţi să intre în templu şi să îndeplineasă orice serviciu public al naţiunii. Dacă oricare dintre conducători ar fi vrut să-i împiedice, încă se temea te popor; deoarece atunci când aceste boteze erau îndeplinite, administratorii şi supuşii “aveau favoruri cu toţi oamenii.” Dacă, prin urmare, cineva ar fi persistat cu întrebarea unde se găsea apa pentru a scufunda atât de mulţi, noi întrebăm în schimb unde se găsea apa necesară pentru purificarea întregii naţiuni?

În Ierusalim, după cum este şi acum, sunt cisterne mari cu apă pe pământ, ataşate la locuinţe private; am putea presupune că, atunci când oraşul era în vechea prosperitate, asemenea rezervoare erau mai numeroase. Este probabil ca accesul la acestea, la fel şi la camerele unde se ţinea Paştele Evreiesc, era des obţinut de adunarea veneratori. Dintre cei convertiţi ce erau botezaţi în ziua Pentecostului, este probabil ca mulţi să fi locuit în oraş, iar dacă utilizarea rezervoarelor private era necesară pentru botez, rezervoarele lor erau fără îndoială în slujba apostolilor. Existau deasemenea iazuri publice, despre care Chateaubriand, ce a vizitat Palestina pe la începutul secolului actual, spune următoarele lucruri:

După ce am coborât muntele Zion pe partea estică, am ajuns, la baza sa, la fântâna şi iazul de la Siloe, acolo unde Hristos i-a redat vederea orbului. Izvorul izvorăşte dintr-o piatră şi curge într-un curent liniştit. Iazul sau mai bine spus cele două iazuri cu acelaşi nume, sunt foarte apropiate de izvor. Aici se află deasemenea şi un sat numit Siloan. La baza acestui sat este altă fântână, numită Rogel în Scriptură. Opus acestei fântâni este o a treia, ce îşi are numele după Maica Sfântă. Fântâna Maicii îşi amestecă curentul cu fântâna de la Siloe.

Acum nu mai avem nimic din arhitectura primitivă a Evreilor din Ierusalim, cu excepţia Iazului de la Bethesda. Acesta încă se vede lângă poarta Sfântului Ştefan, legând templul la nord. Este un rezervor de o sută cincizeci de picioare lungime şi patruzeci lăţime; Iazul este acum uscat şi pe jumătate umplut. Pe partea vestică pot fi deasemenea văzute două bolte, ce probabil că făceau legătura cu vreun apeduct ce purta apa în interiorul templului.

Dimensiunea Iazului de la Bethesda, după cum a fost descris de Maundrell, are o sută douăzeci de picioare lungime, patruzeci lăţime şi opt adâncime. Până şi cele mai mic dimensiuni date de Chateaubriand indică o rezervă suficientă de apă în acest iaz pentru tot botezul pentecostului. O îndoială a fost ridicată recent dacă excavările măsurate de aceşti călători sunt identice cu vechea Bethesda: atenţia fiind îndreptată spre o fântână vecină, apa căreia, în loc să curgă regulat, câteodată se ridică printr-o mişcare bruscă şi după o vreme revine la nivelul său normal. Acest lucru acceptă relatarea lui Ioan legat de străvechiul iaz: “Un înger a coborât la un moment dat în iaz şi a tulburat apa.”(200) Ipoteza este predispusă la obiecţii puternice, de care scopul nostru nu are nevoie pentru a fi prezentate. Nici nu este necesar pentru noi să apărăm corectitudinea tradiţiei, ce consideră excavaţia ca fiind străvechea Bethesda. Multă apă a fost necesară pentru oraş; iar, atunci când multe rezervoare au fost săpate prin multă trudă şi cheltuială, este probabil ca o cavitate ce poate conţine o rezervă mare din elementul dorit, nu a fost lăsată să zacă fără a fi folosită. Dacă a conţinut apă, iazul, orice nume ar fi avut, ar putea să fi fost locul de botezare din acea zi memorabilă.

Însă Iazul de la Bethesda nu era singurul rezervor suficient de spaţios pentru scufundarea a trei mii de oameni. Facilităţile pentru călătorie din timpurile noastre au interpretat vizite frecvente la lumea străveche; iar oamenii ce trăiesc acum ne-au dat multe cunoştiinţe legate de geografia sa şi antichităţi prin investigaţile lor. Învăţatul Dr. Robinson a explorat de două ori Palestina cu o ilustraţie specială a Bibliei; rezultatul cercetărilor sale a fost dat lumii într-o lucrare mare ce abunda în informaţii. Rev. George W. Samson a vizitat deasemenea aceiaşi ţară pe parcursul anilor şi a arătat o atenţie particulară către întrebarea noastră, printr-o lucrare scurtă dar excelentă numită: “The Sufficiencz of Water for Baptizing Jerusalem, and elsewhere in Palestine, as recorded in the New Testament.” În această lucrare, condiţia prezentă a iazurilor de la Ierusalim, şase la număr, este descrisă; iar dimensiunile a cinci, conform măsurătorilor Dr. Robinson, sunt după cum urmează:

	Lungime	Lăţime	Adâncime
Iazul de la Bethesda	360	130	75
Iazul de la Siloam	53	18	19
Vechiul sau Superiorul Iaz din drumul de la Câmpul lui Fuller	316	200 218	18
Iazul de la Hezekiah	240	140
Iazul Inferior de la Gihon	595	245 275	35 42

Adâncimea Iazului de la Hezekiah variază, fundul său fiind un plan înclinat, iar marginile Iazului Inferior de la Gihon, ce acoperă mai mult de patru acrii de teren, sunt noroioase. În acestea orice adâncime convenabilă pentru botez ar putea fi obţinută cu uşurinţă. Atunci când facilităţile scufundării erau abundente, nu avem niciun motiv pentru a inventa noi sensuri ale cuvântului pe care istoricul sfânt l-a folosit în timp ce înregistra botezul de la Ierusalim. Dacă nu putem oferi vreo ipoteză probabilă respectând rezerva de apă, trebuie totuţi să primim mărturia Duhului Sfânt conform înţelesului adecvat al cuvintelor sale şi să credem declaraţia sa ca fiind adevărată; însă investigaţiile ce au fost făcute, înlătură toate dificultăţile.

A fost presupus mai departe că nu a fost destul timp pentru a scufunda atât de mulţi; însă această dificultate nu este una ce trebuie să deterioreze credibilitatea relatării. Mulţi, dacă nu toţi cei şaptezeci cărora Hristos le-a poruncit, erau probabil prezenţi la această ocazie; iar apostolii au avut autoritatea de netăgăduit de a controla administrarea ritualului. Cu atât de mulţi agenţi, munca a necesitat muţin timp. În renaşterile moderne, numerele persoanelor scufundate prin practicarea credinţei este câteodată mare; iar, după observarea timpului necesar, unii au susţinut că apostolii înşişi i-au botezat pe convertiţi în ziua Pentecostului. Stropirea, dacă era îndeplinită cu solemnitate conform ritualului religios, ar necesita la fel de mult timp ca şi scufundarea. Putem astfel crede relatarea sacră, fără a inventa noi sunsuri ale cuvântului a boteza.

S-a presupus că botezul temnicierului Philippinez şi a casei sale nu a fost prin scufundare; deoarece a luat loc noaptea, în închisoare. Cât despre timp; persecuţia ce era ridicată împotriva lui Pavel şi a lui Silas, şi relaţi pe care temnicierul o avea cu guvernul oraşului, făcea mai convenabil de a administra scufundarea noaptea decât să o amâne pentru a doua zi. Cât despre loc; nu există nicio dovadă că ar fi fost administrat în închisoare. Pavel şi Silas au fost aduşi afară şi au predicat Cuvântul temnicierului şi “tuturor celor din casa sa.” După predică, trebuie să fi părăsit caasa pentru administrarea botezului; deoarece este în mod special declarat că temnicierul, după aceea, “i-a adus în casa sa şi le-a dat să mănânce.”(201) Nu se spune unde a fost îndeplinit ritualul. Ar fi putut fi, după cum este obişnuit în Est, un rezervor de apă în incinta închisorii; ştim asta deoarece istoricul inspirat ne-a informat astfel, că exista un râu(202) lângă. Nu era nevoie, astfel, de apă.

Argumentul 9. – Isus le-a spus discipolilor săi: “Ioan a botezat întradevăr cu apă; însă voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt în scurt timp.”(203) Această promisiune a fost îndeplinită în ziua Pentecostului. Duhul s-a revărsat atunci asupra lor; şi întrucât Hristos a numit acest lucru botez, avem dovada că revărsarea este botezul.

Sfântul Duh nu este un factor material; iar toate reprezentaţiile operaţilor sale ce reies din lucrurile materiale sunt necesar imperfecte. A scufunda prin Duh, şi a revărsa Duhul, sunt expresii figurative, iar lucrurile pe care le semnifică ascund unele asemănări cu scufundarea în apă şi revărsarea apei. Însă asemănarea este în opinia noastră, şi nu în lucrurile însele; deoarece între ce este spiritual şi ce este material, nu poate fi vreo asemănare, strict vorbind. Diferitele figuri ar putea fi folosite pentru a reprezenta acelaşi lucru, iar dacă expresiile figurative a revărsa Duhul şi a boteza prin Duh, se referă exact la acelaşi lucru, nu ar însemna că figurile prin care ele sunt reprezentate sunt identice. Însă dacă figurile nu sunt identice, ele nu pot furniza nicio dovadă că a revărsa înseamnă a boteza.

Dumnezeu a promis prin profetul Joel: “Îmi voir revărsa Duhul.”(204); iar Hristos a promis discipolilor săi astfel: “Veţi fi scufundatţi în Duhul Sfânt.”(205) Amândouă premisele au fost îndeplinite în ziua Pentecostului; însă cele două premise arată influenţa Duhului comunicată prin diferite aspecte. În unul este văzut ca revărsându-se din Dumnezeu, şi este asemenea apei revărsate; iar în celălalt este văzut ca afectând toate puterile apostolilor, încercuindu-le şi umplându-le, după cum apa înconjoară şi îmbibă substanţele ce sunt scufundate în ea. Figurile, aşadar, nu doar că diferă una de cealaltă, ci sunt şi folosite pentru a reprezenta lucruri diferite. Prin urmare, ele nu pot furniza nicio dovadă că a revărsa înseamnă a boteza.

Argumente împotriva obligaţiei literare

Argumentul 1. – Botezul este o implă ceremonie, iar, în ochii lui Dumnezeu, are o importanţă mult mai mică decât datoriile morale. Instituind-o, Hristos nu a planificat să-i lege pe discipolii săi de fiecare literă din porunca sa; însă a intenţionat ca ei să-şi acomodeze modul de ascultare circumstanţelor ce ar putea apărea, dacă îndeplineau ce a plănuit el. El le-a porunci discipolilor săi să-şi spele picioarele unul altuia. Această poruncă a fost dată într-un timp în care spălarea picioarelor era o acţiune obişnuită de ospitalitate; iar noi judecăm acum pe bună dreptate că de când această utilizare a dispărut, trebuie să îndeplinim porunca altfel. Astfel el a poruncit scufundarea, atunci când scufundare cu scopul purificării era folosită în fiecare zi; însă pentru noi cărora spălarea obişnuită este parţială, alt mod de a reprezenta purificarea este mai bine adaptat. Aceasta a fost judecata evlavioşilor; iar binecuvântarea abundentă a lui Dumnezeu asupra lor arată că ei se bucură de aprobarea sa.

Botezul este întradevăr o ceremonie; însă este o ceremonie dată de Dumnezeu. În datoriile morale ce apar din relaţiile pe care le avem, şi fondată pe motivele pe care le putem înţelege, datoria trebuie să varieze conform diferitelor relţii, existând un scop pentru exercitarea motivului luminat; Însă instituirile pozitive se bazează pe simpla voinţă a făcătorului de legi, şi prin respect faţă de ele, a asculta sau a nu asculta este singura problemă şi singura diversitate. O ceremonie a instituirii pozitive este posibil să fie ea însăşi scurtă; însă ascultarea în timpul îndeplinirii ei, este foarte bine văzută în ochii lui Dumnezeu; iar neascultarea simplelor necesităţi ceremoniale, el a pedepsit-o în unele cazuri printr-o manieră exemplară. Dacă binecuvântează în abundenţă pe mulţi ce neglijează porunca botezului, asta dovedeşte măreaţa sa bunătate şi nu inocenţa lor.

Cei ce recunosc o îndepărtare de la porunca lui Hristos, se mulţumesc cu credinţa că obţin botezul, chiar dacă nu sunt scufundaţi, crezând că înţeleg pe deplin subiectul şi toate lucrurile pe care le-a vrut făcătorul de legi. Nu este acest lucru destul de arogant? Este în mod cert mai sigur să credem că Hristos este mai înţelept decât noi şi să arătăm ascultare faţă de învăţăturile sale. Dacă botezul reprezintă înmormântarea şi învierea lui Hristos, la fel şi spălarea păcatelor, cei ce neglijează scufundare nu obţin botezul. Avem motive să credem că instituirile pozitive erau parţial date pentru a testa şi a promova ascultarea. Cei ce eşuează să asculte strict învăţăturile divine, nu doar eşuează să îndeplinească voinţa înţelepciunii infinite, ci lucrează împotriva planurilor făcătorului de legi.

Porunca de a spăla picioarele unul altuia nu se compară cu cea ce impune botezul. Pe cea din urmă, adepţii stropitului o recunosc ca fiind o obligaţie permanentă, o ceremonie Creştină a instituirii pozitive; însă pe cea dinainte nu o văd astfel. Acesta nu este locul potrivit pentru a investiga dacă spălarea picioarelor trebuia să fie o ceremonie obligatorie. În opinia noastră nu a fost. Dacă poate fi făcut astfel încât să pară că am judecat greşit, va fi datoria noastră, să nu facem ca greşeala noastră să fie un argument al nesupunerii, ci să modificăm practica noastră şi să ne conformăm strict asupra fiecărei cerinţe divine.

Argumentul 2. – Atunci când Hristos a instituit eucharistul, el a poruncit: “faceţi asta.”(206) Şi totuşi nimeni nu îşi imaginează că suntem legaţi să facem tot ce a făcut el cu acea ocazie. El s-a întâlnit într-o cameră superioară, noaptea; şi s-a sprijinit în timp ce mânca. Nu presupunem că suntem obligaţi să îl imităm; ci doar să facem ce este necesar pentru a îndeplini scopurile morale ale instituirii. Prin aceeaşi regulă a interpretării, nu suntem legaţi să ne conformăm literar cu porunca botezului.

Nu există niciun motiv pentru a preuspune că pronumele “asta”, din comanda “faceţi asta”, se referă la locul, timpul sau maniera în care Hristos a luat cina. Se referă evident la acţiunile de a mânca pâine şi a bea vin; şi precis ce semnifică, sunt obligaţi să facem; precis semnificaţia cuvântului a boteza este ce trebuie să facem în ascultarea poruncii ce impune botezul. Pentru a ne uşura de obligaţia unei ascultări stricte cu motivul că scopurile morale ale instituirii lui Hristos ar putea fi obţinute fără aceasta, este de a legifera pentru Hristos.

Argumentul 3. – Hristos a plănuit ca religia sa să fie universală şi a adaptat-o la orice mediu de pe pământ şi fiecare condiţie sau grad printre oameni. Scufundarea nu este potrivită climatelor reci, fiind imposibilă pentru cei infirmi şi bolnavi, şi este respingătoare pentru cei delicaţi şi rafinaţi; Respectarea neschimbătoare a ei nu poate să fi fost solicitată de cel care spune: “Datoria meu este simplă, iar povara uşoară.”

Răspunsul nostru simplu la acest argument este, că este porunca lui Dumnezeu. Nu îndrăznim, prin raţionamentele noastre greşite de la principiile generale, să încercăm să determinăm voinţa făcătorului nostru de legi divin, atunci când avem în posesia noastră porunca sa legată de subiect. Hristos ştia toate climatele pământului şi toate condiţiile şi gradele dintre oameni, adaptând astfel religia sa conform acestora cum se putea mai bine. Dacă infirmii şi bolnavii nu pot asculta, există o urmă de responsabilitate în acest caz. Dacă cei delicaţi şi rafinaţi nu vor asculta, va trebui să lase plăcerea de a asculta celor ce cred că nu este umilitor de a urma paşii Domnului şi Stăpânului lor. Deşi datoria lui Hristos este simplă, este totuşi o datorie; iar mândria şi delicateţea falsă ar putea refuza să o poarte; însă dragostea o pot face încântătoare şi primitoare.

Secțiunea III. -SUBIECȚII BOTEZULUI

SUBIECȚII POTRIVIȚI AI BOTEZULUI SUNT CEI CARE SE POCĂIESC DE PĂCATE ȘI CRED ÎN HRISTOS

Pocăința și credința sunt haruri asociate în inimile regenerate, fiecare implicând existența celeilalte. Uneori, una din ele este menționată ca și calificare pentru botez, alteori, cealaltă. Ele se manifestă prin mărturisirea păcatului, prin recunoașterea dependenței de Hristos și supunere față de autoritatea Lui și prin supunere sfântă.

Ioan Botezătorul a cerut pocăință cu roadele ei potrivite, în cei pe care îi accepta pentru botez. S-a negat că ritualul administrat de el era identic cu botezul creștin, dar pentru scopul prezent nu este necesar decât să știm că Ioan nu a cerut calificări speciale pentru botezul lui, nici Hristos și nici apostolii. Dacă susținea ca pocăința să fie necesară, deoarece Împărăția cerului este aproape, nu era mai puțin necesară după stabilirea Împărăției. Dovada că Ioan cerea pocăința ca și condiție la botez, se vede în Scripturi: „pocăiți-vă, căci împărăția este aproape…și erau botezați de el în Iordan, mărturisindu-și păcatele.” 207 „Faceți roade demne de pocăință și nu spuneți avem pe Avraam ca tată.” 208

În timpul lucrării personale a lui Hristos, a făcut și a botezat ucenici. „a rămas acolo și a botezat” 209 „Domnul știa că fariseii auziseră că Isus făcea și boteza mai mulți ucenici decât Ioan”. 210 Doar cei făcuți ucenici erau botezați de Hristos și ucenicia implica pocăința și credința.

Trimiterea dată de Hristos apostolilor leagă credința și ucenicia cu botezul ca și calificare pentru el: „mergeți și predicați evanghelia la fiecare creatură. Cine crede și se botează, va fi salvat.” 211 „Faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i.” 212

În executarea trimiterii lui Hristos, apostolii și colegii lor lucrători cereau ca și calificări pocăința și credința pentru botez. Mai multe pasaje din Faptele Apostolilor indică acest lucru: „pocăiți-vă și fiți botezați, fiecare din voi, în numele lui Isus Hristos…apoi cei care primeau cuvântul cu bucurie, erau botezați.” 213 „Când au crezut pe Filip care predica cu privire la Împărăția lui Dumnezeu și numele lui Isus Hristos, au fost botezați, bărbați și femei.” 214 „și famenul a spus: iată apă, ce mă împiedică să fiu botezat? și Filip i-a răspuns: dacă crezi cu toată inima, poți.” 215 „poate cineva opri apa, ca aceștia să nu fie botezați, care au primit DS ca și noi?” 216 „a cărui inimă a deschis-o Domnul, ca să împlinească lucrurile spuse de Pavel. și când a fost botezată…” 217 „el a fost botezat, el și toată casa lui…și s-a bucurat, crezând în Dumnezeu cu toată casa lui.” 218…mulți corinteni auzeau, credeau și erau botezați. 219

În epistolele din NT, botezul este menționat în situații ce dovedesc că toți cei botezați erau credincioși în Hristos: „toți care am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui.” 220 îngropați cu El în botez și înviați cu El, prin credință. 221 sunteți copiii lui Dumnezeu prin credință, deoarece toți câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos. 222 botezul nu ne mântuiți…răspunsul unei conștiințe bune față de Dumnezeu. 223

Toate aceste citate din Scripturi se armonizează perfect unele cu altele și stabilesc adevărul, că pocăința și credința sunt calificări necesare pentru botez. Este admis universal cu privire la adulți, dar o teorie specială este prezentată cu privire la copii și practica administrării ritualului la copiii s-a extins mult. Argumentele ce o susțin vor fi examinate în cap. despre membrii copii.

Secțiunea IV. – MODELE DE BOTEZ

BOTEZUL A FOST DESEMNAT CA O CEREMONIE A MĂRTURIEI CREȘTINE.

Religia lui Hristos a fost intenționată pentru întreaga lume și este datoria urmașilor Lui să o propage. Oamenilor li se cere nu doar să o primească, ci să și ofere cuvântul vieții. Leproșii care au găsit mâncare în tabăra siriană nu puteau mânca singuri, în timp ce frații lor în cetate mureau de foame, și dacă cineva crede că se poate bucura de binecuvântările religiei și să țină secretul în inima lui, greșește natura creștinismului. Lumina aprinsă în interior trebuie să strălucească, și spiritul dragostei în inimă trebuie să facă eforturi să facă binele.

Mărturia este necesară salvării. Cu inima, omul crede spre neprihănire și cu gura mărturisește spre salvare. 224 Bunătatea divină iartă păcatele unora care ca și Iosif din Arimateea, sunt ucenici în secret din cauza fricii, dar este un adevăr general, că mărturia este necesară. Hristos a făcut declarația solemnă „cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele înaintea aceste generații rele și Fiul omului se va rușina de el înaintea Tatălui și a îngerilor. 225

Mărturia este exteriorizarea publică a salvării. Apostolii au spus „salvați-vă din această generație rea.” 226 Lumea este rea și sub blestemul lui Dumnezeu.cei care vor să se salveze să scape de lume ca și Lot din Sodoma. Dumnezeu cheamă: ieșiți dintre ei și separați-vă.” 227 la această chemare se supun cnvertiții care se separă de cei fără Dumnezeu și se devotează public slujirii lui Hristos. Ei fug de mânia care va veni. Decizia de a fugi trebuie formată în inimă întâi, dar mărturia publică trebuie privită ca primul pas al scăpării.

Mărturia renunțării la lume și devotamentul față de Hristos se cereau a fi mărturisite celor care vor să audă, dar înțelepciunea infinită a judecat mai bine ca acestea să aibă loc într-un act formal și semnificativ, cu acest scop. Acest act este botezul. Scufundarea trupului, explicată de Pavel, semnifică îngroparea noastră cu Hristos și ieșirea din apă semnifică intrarea în viața nouă. Ne dezbrăcăm de omul cel vechi și ne îmbrăcăm cu omul cel nou: „câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos”. 228

Locul pe care îl are botezul în trimitere, indică folosirea lui. Apostolii au fost trimiși să facă ucenici și să-i învețe să observe poruncile Salvatorului, dar se alătură un act intermediar, botezul lor. Pentru a face ucenici, li s-a poruncit: „mergeți, predicați evanghelia la toți oamenii.” Când proclamarea veștii bune atrage atenția oamenilor și binecuvântarea divină le afectează inimile, ei devin doritori de Hristos, învață să păzească poruncile Lui și să se boteze în primul rând. Această ceremonie a fost desemnată intenționat ca inițiere în slujba poruncită, și fiecare ucenic al lui Hristos care dorește să umble în căile Domnului, trebuie să împlinească această datorie la început.

Desemnarea botezului este indicată și de „botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al DS”. Deci botezătorul acționează sub împuternicirea Trinității, și este semnificată relația în care intră cel botezat. Este botezat într-o stare de supunere mărturisită față de Trinitate. Este actul public de inițiere în noua slujbă.

Desemnarea botezului dovedește importanța lui. Scriptura neagă supoziția că botezul salvează, dar este ceremonia numită pentru mărturie și mărturia este necesitatea salvării. Bunătatea divină iartă ucenicii care se tem de mărturia publică și ne bucurăm că iartă pe cei ce nu înțeleg obligația de a mărturisi public sau greșesc modul în care o fac. Dar trebuie să ne supunem lui Dumnezeu, calea Lui este cea dreaptă. Pavel susține obligația credincioșilor derivată din botez, de a umbla în viața nouă. Ceremonia implică un jurământ al supunerii, o consacrare publică și solemnă în slujba lui Dumnezeu. Credinciosul poate simți forța obligației „nu știți că mulți dintre noi au fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?” 229 deși este o ceremonie externă, este importantă nu doar ca act de supunere, ci exprimă separarea credinciosului de lume, și dedicarea față de Dumnezeu în mod inteligibil și semnificativ și bine adaptat să marcheze mintea sa și a privitorilor.

Credința profesată la botez este credința în Isus Hristos. Mărturisim cu gura pe Domnul Isus Hristos și credem în inima noastră că Dumnezeu L-a înviat din morți. 230 dacă doctrina învierii ar fi luată din evanghelie, predicarea și credința ar fi în van. Dacă simbolul învierii este luat din botez, semnificația lui principală dispare și se pierde sensul de mărturie a lui Hristos. De aici importanța ascultării de porunca Salvatorului: scufundați-i.

Obligația de a face o mărturie de credință prin botez leagă pe toți ucenicii lui Hristos. Unii au convertit euharistia într-o ceremonie a mărturisirii, dar nu este legea lui Hristos. Botezul a fost desemnat și trebuie folosit în scopul lui. Dacă ar fi obligatoriu botezul copiilor, datoria este parentală și dacă ar fi o ceremonie în care copiii ar fi dedicați Domnului de părinții lor, este o instituție diferită de cea a mărturisirii credinței. Cine a fost botezat în copilărie, nu este eliberat de obligația de a mărturisi prin botez credința în Hristos. Dacă părinții lui și-au făcut datoria în a-l dedica lui Dumnezeu, are și el o datorie personală de împlinit. Actul parental de care el nu are cunoștință, nu poate fi pentru el răspunsul unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu. Dacă lăsa un semn al supunerii în carne, ar fi plauzibil un argument împotriva repetării ceremoniei. Dar presupusul sigiliu al legământului lui Dumnezeu nu este nici în carne, nici în memoria lui și conștiința lui nu are o eliberare scripturală de la obligația personală a mărturiei prin botez.

Secțiunea V. – LEGĂTURA DINTRE BOTEZ ȘI ORDINEA BISERICEASCĂ.

Se va arăta că într-o biserică organizată ca biserica primară, numai persoanele botezate sunt membrii. Pe această bază, capitolul prezent despre botez a fost introdus ca o discuție necesară preliminară față de discuțiile subsecvente despre ordinea bisericească.

1. Mat. xxviii. 19, 20.
2. 2 Fapte i. 22. 3.
3. Ioan iv. 1.
4. Fapte ii. 41.
5. 1 Petru iii. 21.
6. Evrei ix. 24.
7. Evrei ix. 10.
8. Ioan iii. 30.
9. Ps. li. 17.
10. 1 Cor. ix. 1.
11. Rom. vi. 3.
12. Gal. iii. 27.
13. The Lexicons of Donnegan, and of Liddell and Scott, are in common use and high repute. They give the meaning of the word as follows:–
Donnegan.–“To immerse repeatedly into a liquid; to submerge, to soak thoroughly, to saturate; hence to drench with wine Met., to confound totally; to dip in a vessel and draw.–Pass. Perf.. bebaptismai, to be immersed, &c.”
Liddell and Scott.–“To dip repeatedly, to dip under. Mid. to bathe; hence to steep, wet; metaph. oi bebaptismenoi, soaked in wine; to pour upon, drench, eisphorais ophlemasi beb. over head and ears in debt. Plut. meirakion Baptizomenon, a boy overwhelmed with questions, Heind. Plat. Euthyd.–to dip a vessel, draw water–to baptize. N. T.”
14. Dissertation on the question, “Is the mode of Christian Baptism prescribed in the New Testament?”
15. 2 Kings viii. 15.
16. Hippocrates.
17. Num. xix. 18.
18. Luca xvi. 24.
19. Hippocrates.
20. Rut ii. 14.
21. Marcu xiv. 20.
22. Mat. xxvi. 23.
23. Ioan xiii. 26.
24. Aristotle.
25. Anacreon.
26. 1 Sam. xiv. 27.
27. Ex. xii. 22.
28. Lev. iv. 6.
29. Lev. iv. 17.
30. Lev. ix. 9.
31. Lev. xiv. 6.
32. Lev. xiv. 51.
33. Xenophon.
34. Aelian.
35. Lev. xiv. 16.
36. Hippocrates.
37. Hippocrates.
38. Hippocrates.
39. Aristotle.
40. Plato.
41. Theocritus.
42. Euripides.
43. Aristotle.
44. Theocritus.
45. Hermolaus.
46. Theocritus.
47. Euripides.
48. Callimachus.
49. Nicander.
50. Herodotus.
51. Lev. xi. 32.
52. Aristophanes.
53. Homer.
54. Plutarch.
55. Aristophanes.
56. Aristotle.
57. Aratus.
58. Josh. iii. 15.
59. Aristotle.
60. Aristotle.
61. Aristophanes.
62. Lycophron.
63. Philippus.
64. Dionysius of Halicarnassus.
65. Euripides.
66. Aratus.
67. Aratus.
68. Dan. iv. 33, v. 21.
69. Suidas.
70. Apoc. xix. 13.
71. Aristotle.
72. Plato.
73. Josephus.
74. Sophocles.
75. Aeschylus.
76. Hippocrates.
77. Arrian.
78. Aelian.
79. Nicolas of Damascus.
80. Aeschylus.
81. Homer.
82. Aristophanes.
83. Aristophanes.
84. Plutarch.
85. Diodorus Siculus.
86. Aristophanes.
87. Deut. xxxiii. 24.
88. Psalms lxviii. 23.
89. Iov ix. 31.
90. Moschus.
91. Lycophron.
92. Helladius.
93. Marcus Antoninus.
94. Hippocrates.
95. Dion Cassuis.
96. Josephus.
97. Josephus.
98. Josephus.
99. Dion Cassius.
100. Dion Cassius.
101. Dion Cassius.
102. Polybius.
103. Aesop.
104. Josephus.
105. Diod. Siculus.
106. Epictetus.
107. Lucian.
108. Themistius.
109. Josephus.
110. Josephus.
111. Diodorus Siculus.
112. Heliodorus.
113. Aesop.
114. Diodorus Siculus.
115. 2 Regis v. 14.
116. Ecles. xxxiv. 30.
117. Luca xi. 38.
118. Marcu vii. 4.
119. Evrei ix. 10.
120. Judith xii. 7.
121. Ecles. xxxiv. 25.
122. Marcu vii. 8.
123. Porphyry.
124. Hippocrates.
125. Plutarch.
126. Plutarch.
127. Strabo.
128. Strabo.
129. Strabo.
130. Strabo.
131. Pindar.
132. Heraclides Ponticus.
133. Plutarch.
134. Josephus.
135. Anacreon.
136. Dionysius.
137. Plutarch.
138. Polybius.
139. Josephus.
140. Orpheus.
141. Aristotle.
142. 1 Cor. x. 2.
143. Aristophanes.
144. Plato.
145. Josephus.
146. Philo Judaeus.
147. Chrysostom.
148. Justin Martyr.
149. Lucian.
150. Heliodorus.
151. Heliodorus.
152. Isa. xxi. 4.
153. Luke xii. 50.
154. Heliodorus.
155. 1 Cor. xv. 29.
156. Marcu x. 38.
157. Plutarch.
158. Plutarch.
159. Chrysostom.
160. Clemens Alexandrinus.
161. Plutarch.
162. Heliodorus.
163. Justin Martyr.
164. Diod. Siculus.
165. Josephus.
166. Josephus.
167. Plutarch.
168. Matt. iii. 11; Acts i. 5.
169. 1 Cor. xii. 13.
170. Iov ix. 30,31.
171. Rom. vi. 3,4.
172. Col. ii. 12.
173. 1 Petru iii. 21.
174. Rom. x. 9.
175. Col. ii. 20.
176. Col. iii. 1-3.
177. Luca xvi. 24.
178. Ioan iii. 25.
179.Evrei ix. 10.
180. Ioan iii. 25.
181. Luca xi. 38.
182. Ver. 29.
183. In classic Greek also, both constructions are found. Ex. 45 has eis; Ex. 17 has en.
184. Apoc. iii. 20.
185. Luca xiv. 16.
186. Apoc. xix. 9.
187. Mat. iii. 16.
188. Mat. iii. 6.
189. Marcu i. 9.
190. Ioan iii. 23.
191. Marcu ix. 22.
192. Isaia xvii. 13.
193. Ps. xciii. 4.
194. Ps. xviii. 16.
195. Apoc. i. 15.
196. Ier. li. 13.
197. Lev. xiv. 8, 9; xv. 5, 8, 11, 22; xvi. 26, 28.
198. Ioan ii. 6.
199. Ioan xi. 55.
200. Ioan v. 4.
201. Fapte xvi. 34.
202. Fapte xvi. 13.
203. Fapte i. 5.
204. Fapte ii. 17.
205. Fapte i. 5.
206. Luca xxii. 19.
207. Mat. iii. 2, 6.
208. Mat. iii. 8, 9.
209. Ioan iii. 22.
210. Ioan iv. 1.
211. Marcu xvi. 15, 16.
212. Mat. xxviii. 19.
213. Fapte ii. 38, 41.
214. Fapte viii. 12.
215. Fapte viii. 36, 37.
216. Fapte x. 47.
217. Fapte xvi. 14, 15.
218. Fapte xvi. 33, 34.
219. Fapte xviii. 8.
220. Rom. vi. 3.
221. Col. ii. 12.
222. Gal. iii. 26, 27.
223. 1 Petru iii. 21.
224. Rom. x. 10.
225. Marcu viii. 38.
226. Fapte ii. 40.
227. 2 Cor. vi. 17.
228. Gal. iii. 27.
229. Rom. vi. 3.
230. Rom. x. 9.

CAPITOLUL II – BISERICILE LOCALE

Secțiunea 1. – CARACTERISTICI MORALE

O biserică locală este o adunare de credincioși în Hristos, organizată în trup, conform cu Scriptura, pentru închinare și slujire înaintea lui Dumnezeu.

ADUNAREA

Termenul biserică, când apare în NT englez, este, cu o singură excepție, echivalentul grecescului ekklesia. Cuvântul grecesc apare uneori în textul original, unde nu se poate traduce ca biserică. Nimeni nu citește Fapte xix. 32, “pentru că biserica era tulburată;” sau vs. 39, “se va determina într-o biserică legală;” sau vs. 41, “a dat drumul bisericii.” Este clar că cele două cuvinte nu corespund ca semnificație.

Sensul unui cuvânt englezesc este obținut prin folosirea celor mai buni autori englezi. După astfel de autori, cuvântul biserică este adesea folosit să denote societăți religioase, formate din persoane care datorită întinderii teritoriului pe care îl ocupă, nu se adună niciodată într-un singur loc la închinare. Principiile pe baza cărora s-au format aceste societăți sunt variate, modul lor de guvernare diferă și nu sunt de acord ca și doctrină. Dacă refuzăm să numim o astfel de societate biserică, folosirea celor mai buni scriitori englezi poate fi citată împotriva noastră și ceea ce astfel de oameni folosesc este lege a limbajului.

Dar ucenicii lui Hristos au altă lege, la care apelează când caută direcție în formarea și organizarea de biserici. Această lege este conținută în Sfânta Scriptură. Întrebarea nu este atunci ce înseamnă cuvântul englezesc biserică, sau la ce societăți religioase se poate aplica numele, ci ce este biserica, după învățătura cuvântului inspirat.

Cuvântul grecesc ekklesia denotă o adunare; și nu este restrâns în aplicare la o adunare religioasă. Dar fiecare cititor al NT descoperă că primii creștini erau formați în adunări religioase, către care erau direcționate epistolele și care acționau ca trupuri organizate. Cuvântul este folosit în NT pentru a denota aceste adunări și doar cu folosul termenului ne ocupăm acum.

Cuvântul grecesc denotă o adunare și diferă aici de cuvântul englezesc biserică, care adesea este folosit să semnifice casa în care oamenii se adună pentru închinare religioasă. Cuvântul biserici din Fapte xix. 37, denotă templele în care zeii păgâni primeau închinarea, dar aceasta este excepția la care ne-am referit anterior, în care cuvântul grec ekklesia nu apare în textul original. Cuvântul nu denotă o casă niciodată, în care se adună închinătorii. Termenul sinagogă era folosit nu doar pentru adunare, ci și pentru casa în care avea loc adunarea, citim deci: ne-a zidit o sinagogă.1 Dar termenul ekklesia diferă de acesta aici. Pasajul din Scriptură care favorizează opinia cel mai mult, că termenul se aplică unui edificiu material este: nu aveți case unde să mâncați și să beți? sau disprețuiți voi Biserica lui Dumnezeu și rușinați pe cei care nu o fac.2 Aici s-a presupus o antiteză, între locuințele private ale creștinilor corinteni și casa de închinare publică. Dar această interpretare slăbește forța pasajului. Cuvântul disprețuiți, ca și rușine are persoane ca și obiect și tratamentul injurios pe care îl implică, ar fi mai puțin criminal dacă ar afecta doar edificiul materia în care biserica se adună.

Cuvântul ekklesia, folosit de autorii greci clasici semnifica o adunare. Era folosit să denote adunarea cetățenilor în orașele democratice ale Greciei, care se întâlneau pentru a decide chestiuni cu privire la Stat. Cu această folosire a sa, este în acord cu Fapte xix. 39: “se va Hotărî într-o adunare legiuită.” Mulțimea nu era o eclezia legiuitoare. Dar aflăm din ultimul verset al capitolului că termenul nu era restricționat ca folosire pentru o eclezia legiuitoare, deoarece se aplică adunării cu această ocazie. „a dat drumul adunării”. În Septuaginta este termenul folosit pentru a arăta adunarea închinătorilor evrei, numită Congregația Domnului, dar se aplică și adunărilor fără scop religios sau de afaceri sau de stat.3 Deci, când întâlnim cuvântul, suntem siguri de o adunare și nimic altceva, cât depinde de cuvânt în sine.

În NT, folosirea acestui cuvânt, cu aplicare la urmașii lui Hristos, îl găsim referindu-se la o adunare. „dacă nu îl ascultă, spune-l bisericii”4 Biserica din acest pasaj este o adunare căreia i se adresează partea reclamantă. Adesea, bisericile au locul lor de întâlnire specific și sunt numite biserica din Ierusalim 5, din Antiohia6, din Corint7, din Efes 8, și când se menționează creștinii de la țară sau dintr-un anumit district, așa de mulți încât adunarea de închinare devine impracticabilă, termenul de biserică nu li se aplică la singular. De aceea citim „bisericile din Iudeea, Galileea și Samaria”9, bisericile din Galatia 10, din Macedonia 11, din Asia 12. Este clar din aceste pasaje că termenul la singular denotă adunarea separată din acel district sau țară și nu numărul total de creștini ce locuiesc în provincie sau regat. Acest lucru este confirmat de faptul că întâlnirea creștinilor în Corint, este numită întâlnirea întregii biserici, dacă toată biserica este într-un singur loc.13 dacă se numea biserica din Corint, aparținând unei clase de persoane împrăștiate prin Ahaia sau întreaga lume, căreia i s-a dat numele de biserică, văzută ca un tot; termenul de „întreaga biserică” denotă totul și nu se poate spune adevărat că toată biserica s-a adunat, când doar creștinii din Corint formau adunarea.

Alte dovezi că cuvântul denotă o anumită adunare locală apar în faptul că bisericile sunt menționate distincte una de alta. „au ordinat bătrâni în fiecare biserică”14 Bisericile erau comparate una cu alta: ce este în tine, este inferior altor biserici?15 Nici o biserică nu comunica cu mine cu privire la darea și primirea, doar voi.16 Ca trupuri distincte, au trimis și primit salutări17 și au ținut legătura prin mesaje.18

Prin dovada dată, este deplin stabilit că termenul biserică în nume de genul Biserica Angliei, Biserica Scoției, Biserica Prezbiteriană, Biserica Episcopală, Biserica Metodistă, nu corespunde ca semnificație cu termenul grecesc ekklesia. Aceste biserici nu se adună niciodată într-un singur loc, deoarece membrii lor sunt dispersați pe un teritoriu larg. Deci ele nu sunt biserici NT. Este adevărat că unele din aceste biserici au judecători supremi în care se concentrează toată puterea trupului și în acestea se adună toată biserica: de aici, biserica prezbiteriană are adunarea sa generală. Dar când adunarea generală a bisericii prezbiteriene este menționată, titlul arată că adunarea este un lucru și biserica este altul. Adunarea poate fi într-o încăpere spațioasă, ocupându-se de afacerile bisericii, dar nimeni nu va spune că biserica este acolo și nimeni nu numește biserica adunare. Poporul din SUA este adunat în congres și oameni din mai multe state în adunările lor legislative, dar nu ad literam și nimeni nu numește poporul american o adunare. Dar când este folosit ekklesia, suntem siguri de o adunare și termenul nu se aplică trupurilor sau societăților oamenilor care nu se adună literal.

În apărarea formei prezbiteriene de guvernarea bisericii, s-a susținut că termenul eclezia se aplică în NT pentru a denota creștinii dintr-un oraș mare, unde numărul lor este asa de mare încât nu se pot aduna la închinare în același loc. într-un oraș mare de azi, o singură denominație de creștini poate avea multe biserici ce se adună în mai multe locuri de închinare, la aceeași oră. Aceeași diviziune a existat și în vremurile vechi, dar nu citim în NT de mai multe biserici în același oraș și se sugerează că eclezia la singular include în toate aceste cazuri toate adunările separate de închinare.

Dr. Dick19 îndeamnă argumentul afirmat și se referă la biserica din Ierusalim și din Antiohia, ca trupuri prea mari ca toți membrii să se adune într-un singur loc. deși ucenicii din Ierusalim erau mii, totuși când numărul lor s-a înmulțit 20, apostolii au adunat mulțimea și i-a pus să aleagă 7 oameni care să se ocupe de săraci. Când Pavel și Barnaba s-au întors în Antiohia, după un tur misionar, au adunat biserica și le-a spus ce a făcut Domnul prin ei21. Împotriva acestor declarații exprese ale istoricului sacru, nu se ia în considerare ideea că numărul de ucenici din aceste orașe era așa de mare încât să permită adunarea într-un singur loc.

Dr. Dick mai susține că toți ucenicii din Ierusalim nu se puteau aduna într-un singur loc, datorită persecuției la care erau expuși. dar se trece cu vederea un fapt important. După Pentecost, creștinii au avut favorul oamenilor pentru o vreme. 22 Liderii li se opuneau, dar favorul oamenilor a oprit mâna persecuției. Starea aceasta de lucruri a durat, au rămas o biserică, o adunare. Dar când persecuția i-a împrăștiat, au fost obligați să se adune în mai multe locuri și nu mai sunt văzuți ca și constituind o biserică, dar istoricul care avea grijă de limbaj, îi numește biserici.23

Dacă termenul ekklesia la singular ar putea denota mai multe adunări distincte dintr-un oraș mare, nu există nici un motiv pentru care nu ar denota adunările creștine dintr-o provincie sau regat. Când se aplică la acestea, cuvântul este la plural. Acestea sunt în acord cu cele declarate mai sus – anume cuvântul asigură mereu că este vorba de o adunare.

MEMBRII

Dacă adunarea denotată de termenul ekklesia este religioasă sau politică, legală sau nu, cuvântul nu ne spune. Trebuie să privim dincolo de cuvânt pentru a afla caracteristicile membrilor care compun bisericile NT și scopul asocierii lor.

Caracterul persoanelor din bisericile NT se poate afla din epistolele adresate lor. Sunt numiți aleșii lui Dumnezeu24, copii ai lui Dumnezeu prin credință25, sfințiți în Isus Hristos27, urmași ai Domnului28, iubiți ai Domnului29. Nici o îndoială nu este că aceste biserici erau compuse din persoane convertite.

Vedem același lucru în Faptele Apostolilor. Biserica primară admitea membrii pocăiți care primeau cuvântul 30, și Domnul înmulțea biserica zilnic31. Unii au tradus pasajul: Domnul adăuga la biserică, cum se salvau. Prima traducere nu arată că persoanele adăugate erau deja salvate. Nici una din traduceri nu arată sensul precis al originalului, care folosește prezentul participiu, ce descrie salvarea ca un progres prezent, nu trecut, nu viitor. Oamenii care merg pe drumul salvării și fac progrese, au fost adăugați la biserica in Ierusalim și oamenii din biserică aveau același caracter, deoarece erau toți o inimă32. Când prigoana i-a împrăștiat, membrii acestei au format alte biserici, ca biserica mamă, cu privire la caracterul membrilor. Nu erau admiși decât cei care credeau în Hristos.

Nu trebuie să înțelegem că doar credincioșii adevărat au intrat vreodată în biserica primară. știm din Fapte că Anania și Safira33 și Simon vrăjitorul34 au făcut parte o vreme din ucenicii lui Isus și știm din epistolele apostolice că frații falși intrau în biserici35.

Dar ni se spune clar că erau considerați intruși, ocupau un loc ce nu le aparținea, și erau excluși când adevăratul lor caracter era descoperit. Deși chiar în timpul apostolilor astfel de oameni intrau în biserici, ei se ascundeau36, și dacă mergem pe urmele apostolilor, nu putem pleda autoritatea pentru admiterea lor în biserică, a celor care nu sunt ucenici adevărați ai lui Hristos.

Definiția noastră a unei biserici o numește adunare a credincioșilor în Hristos. Această definiție spune ce este o biserică conform voii revelate a lui Dumnezeu și nu ce devine ea prin neglijența criminală a lucrătorilor și membrilor ei sau a oamenilor fățarnici care intră în ea. Când cercetăm cuvântul lui Dumnezeu pentru a vedea ce este o biserică, trebuie să vedem modelul perfect cu precepte necorupte și nu marcată de erori umane.

ORGANIZAȚIA

Biserica este o adunare organizată. Organizația nu se deduce din nume. Acesta trebuie să semnifice o adunare unită legal și derivarea de la ekklesia, a chema, este conformă acestui sens. Somarea, chemarea implică obligația de a i te supune și persoanele obligate sunt legate nu doar să se adune, ci să și coopereze în scopul în care s-au adunat. Deși termenul s-a aplicat uneori unei adunări ilegale, sau dezorganizate, totuși semnifică o adunare de persoane care acționează împreună cu un scop. Aceasta este o adevărată biserică NT.

Biserica din Ierusalim este clar distinctă, în scrierile sfinte, de mulțimea care asculta pe Petru în ziua Pentecostului. Mulți din aceștia au fost adăugați la biserică, dar biserica era un corp separat și unirea lor și cooperarea lor sunt clar arătate în scrierile sfinte.

Un pasaj din prima epistolă către Corinteni arată că biserica din Corint era o adunare distinctă, care nu includea pe alții care întâmplător erau prezenți la întâlnire: dacă toată biserica se adună într-un loc și vorbesc în limbi și vine un necredincios37.dacă biserica era o adunare dezorganizată și liberă, acești vizitatori care veneau, ar fi fost parte din ea. Dar distincția dintre ei și biserică este clară. Fraza: dacă biserica se adună, implică faptul că este un anumit număr de persoane așteptate la adunare și care constituie trupul. Acest lucru nu se aplică unei adunări neorganizate. Ekklesia este folosit aici pentru a denota trupul, nu adunat, ci un trup din care unii pot lipsi când alții sunt prezenți. uneori cuvântul este folosit pentru adunare: când vă adunați în biserică38 – adică în adunare publică, dar fraza „dacă toată biserica se adună” are termenul aplicat ca și biserică, nu adunare, ci organizare. Organizația lor se referă la adunare cu scopul de a pune modelul în practică și numele de ekklesia s-a dat trupului deoarece membrii se adunau în termenii unei organizații.

Această distincție în folosirea termenului ce denotă uneori un trup organizat și uneori o adunare, apare în Septuaginta. Congregația Domnului era o eclezia, fie adunată, fie nu, dar în fraza: ziua adunării, termenul de ekklesia denotă adunarea dinaintea muntelui Sinai. Acesta este sensul din 1 Cor. xiv. 34, “femeile să tacă în biserică – adică în adunările publice. Se adaugă: căci este o rușine ca o femeie să vorbească în biserică. Această rușine nu este pentru ea ca membru al unui trup organizat, ci ca fiind în adunarea publică.

Termenul englezesc biserică se referă întotdeauna la un trup organizat, dar nu implică neapărat o adunare, fiind adesea aplicat trupurilor care nu se adună. Deci nu este o folosire acurată a termenului ekklesia când acesta denotă o adunare fără organizație. Dr. Doddridge a explicat bine Fapte vii. 38: acesta este din adunarea din pustie. Dacă acest principiu de traducere se aplică în NT și cuvântul biserică este admis doar ca trup organizat, se câștigă ceva cu privire la perspicacitate.

Nu am susținut organizația bisericilor primare pentru a folosi termenul grec eclezia. Numele a fost bie folosit pentru a denota o adunare organizată, dar nu este semnificația sa exclusivă. Alte considerente dovedesc că bisericile locale ale NT erau în general trupuri organizate, dar există dubiul cu privire la bisericile sau adunările din case private, despre care sunt menționate patru cazuri.39 În acele vremuri, casele nu se ridicau special pentru adunări creștine și închinarea se făcea adesea în case particulare. Poate, rar, o biserică organizată își ținea adunarea în case private este improbabil. Dar nu putem afirma că fiecare adunare creștină la care se aplica termenul de eclezia, era o biserică organizată. Putem admite că termenul adunare este mai potrivit în cazul caselor private și dovezile sunt multe că bisericile menționate în NT erau adunări organizate.

INDEPENDENȚA

Fiecare biserică, ca și organizație distinctă, era independentă de alte biserici. Nu se menționează nicăieri că actele unei biserici erau supervizate de altă biserică, sau de un juriu ecleziastic stabilit de o combinație de biserici. Hristos a spus că stabilirea conflictelor dintre frați membrii ai bisericii, se face de biserică, a cărei decizie este finală. Biserica din Corint a excomunicat o persoană incestuoasă, fără a se adresa unei autorități mai mari. Pavel, parcă pentru a stabili independența bisericii, cu autoritate apostolică, a cerut ca biserica adunată să facă aceasta. Același individ trebuia restaurat tot de biserică. În Apocalipsa, mesaje distincte sunt trimise celor 7 biserici din Asia. Caracterul și faptele fiecăreia sunt separate și datoriile recomandate sunt separate și doar acea biserică trebuie să le împlinească.

Unicul caz în care se apelează la un juriu mai mare este în Fapte xv. Nu era stabilit de o combinație a bisericilor, ci către biserica din Ierusalim, cu apostolii și bătrânii și decretul dat a avut autoritatea DS.

REGULA DIVINĂ

După ce am dovedit că bisericile primare erau societăți organizate, se ridică o întrebare importantă, dacă suntem obligați să considerăm ordinea bisericească de azi, conform cu folosirea antică. A fost acest fapt stabilit de autoritatea divină și desemnat perpetuității, sau a fost o chestiune de guvernare omenească? Dacă bisericile primare aveau doar credincioși botezați, noi avem libertatea azi să primim persoane necredincioase și nebotezate.

Dacă bisericile primare erau organizații independente, avem noi libertatea acum să combinăm mai multe biserici într-o organizație? Dacă pastorii din vechime aveau autoritate egală, putem noi stabili acum grade de slujbe pastorale și să dăm unui slujitori autoritate peste ceilalți?

Scripturile nu au multe informații despre preceptul direct cu privire la ordinea și guvernarea bisericilor. Dar nu avem dreptul să cerem ca tot ce este desemnat pentru instruirea noastră la datorie să ni se facă cunoscut prin poruncă directă. Părinții judiciari dau instrucțiuni copiilor lor prin exemplu, și este mai bine și mai folositor decât teoria. A fost datoria apostolilor să învețe pe convertiți ce a poruncit Hristos și să facă ordine în biserici. Dacă în loc să ne lase reguli clare, ne învățau prin exemplu cum să organizăm și guvernăm bisericile, nu avem dreptul să respingem instruirea lor. În loc să mergem pe calea aleasă de noi trebuie să mergem pe urmele părinților sfinți de la care am primit cuvântul vieți. Faptele unui tată înțelept merită imitate de copil, chiar dacă nu a intenționat să îi învețe prin exemplu. Reverăm apostolii, ca oameni inspirați cu înțelepciune de sus și DS care îi călăuzește, ceea ce ne face să vrem să urmăm modelul de organizare și guvernare, față de modelele noastre inferioare.

Dar apostolii au desemnat modelele lor pentru a fi adoptate și continuate. Pavel a lăudat biserica din Corint pentru că aținut poruncile cum au fost date. Unele lucruri care necesitau reguli ulterioare, a promis că le va stabili când va veni, sugerând o ordine stabilită. Tit, instruit de el, a fost lăsat în Creta40, pentru a ordina bătrâni în fiecare cetate și a pune lucruri în ordine. Lui Timotei i-a spus: ce ai auzit de la mine, să dai oamenilor credincioși care să poată să învețe pe alții.41 Chestiunile de ordine bisericească formau o parte a grijii lui, pe care a încredințat-o lui Tit, deci trebuie să credem că formau o parte a acelor instrucțiuni date lui Timotei pentru a fi transmise prin el altor oameni credincioși, apoi succesorilor lor.

Trimiterea dată de Domnul apostolilor, le cerea să învețe respectarea poruncilor. Multe discursuri dinaintea răstignirii sunt menționate în evanghelii, pe scurt și cu siguranță a avut mai multe care nu sunt menționate. După înviere, în discuțiile avute cu apostolii, le-a spus despre împărăția lui Dumnezeu42, și acest subiect era așa de important pentru ei, încât au întrebat: când vei stabili Împărăția în Israel?

Ei erau aleșii și trimișii să stabilească Împărăția, numiți de El să stea pe 12 tronuri, să judece cele 12 seminții ale lui Israel.43 trebuiau să facă lucrarea primită și așteptau la Ierusalim ca să primească puterea de sus pentru a începe. Dar ce sfaturi le-a dat în conversațiile interesante avute, nu sunt înregistrate și nu putem afla. Porunca de la despărțire a fost: învățați-i să păzească poruncile Mele. Iată că Eu sunt cu voi în fiecare zi până la sfârșitul veacului.44. Aceasta sugerează că poruncile date lor trebuie respectate până la finalul veacului, al timpului, și trebuie învățate de ța învățători. Organizația și guvernarea bisericilor, care țin sus cuvântul vieții, și sunt candele pe cale, unde Isus glorificat umblă45, sunt părți ale împărăției Lui și nu se poate presupune că nu a dat nici o instruire cu privire la respectarea lor. Ce a poruncit cu privire la acestea, trimiterea cerea ca ei să învețe pe oameni să păzească și promisiunea că ne va însoți până la final arată perpetuitatea poruncii. Ajungem la concluzia că ce învățau apostolii, prin teorie sau exemplu, avea autoritate nu doar a DS care îi călăuzea în tot adevărul, ci și a Domnului care i-a trimis.

Se poate obiecta că exemplul apostolilor nu este urmat întotdeauna, de exemplul Pavel care și-a ras capul46, purificarea lui în Ierusalim47, circumcizia lui Timotei48. Dar cum știm că aceste acte ale lui Pavel trebuie imitate? Aflăm din teoria și exemplele marilor apostoli. Ne-a învățat să distingem între faptele obligației personale și cele făcute din slăbiciunea și prejudecățile oamenilor. Pentru evrei, a devenit evreu, ca să câștige pe evrei. L-a circumcis pe Timotei din cauza evreilor care locuiau acolo, și celelalte fapte citate au fost tot pentru acomodarea prejudecăților evreilor. Dar când a fost necesar să apere privilegiile convertiților dintre neamuri, a afirmat cu curaj drepturile lor și s-a opus circumciziei lui Tit49. Dacă cu un duh umil și care învață, studiem instrucțiunile și exemplele apostolilor, nu putem greși în decizia care acte au fost o acomodare la circumstanțe particulare și care sunt exemple demne de imitat. Dacă rămâne vreo îndoială este rău să aruncăm beneficiul exemplului apostolic în întregime.

Când am dedus din teorie și exemplele apostolilor, le putem folosi cu mare profit la interpretarea direcțiunilor date de Stăpân. De două ori a folosit El cuvântul biserică, în timpul slujirii personale. A promis stabilitate și perpetuitate: pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile iadului nu o vor învinge. Chiar dacă nu am avea învățătura apostolică pe această temă, deducem de aici că biserica este durabilă, din pietre vii, sfinți adevărați. în celălalt caz,. Stăpânul a spus ucenicilor: dacă fratele tău greșește împotriva ta, du-te și spune-i între voi doi, dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău. Dar dacă nu te ascultă, ia doi martori. Dacă nici atunci nu ascultă, spune bisericii, dacă nu ascultă nici biserica, să fie ca un păgân pentru tine. Ce persoane sunt în acest caz? Frații. Direcțiunile sunt date ucenicilor și ofensatorul este numit frate. Direcțiunile nu sunt desemnate pentru cearta cu fariseii și cărturarii, ci probleme cu frații creștini. Spune bisericii, eclezia, adunării. Ce adunare? Adunarea lui Israel, Congregația Domnului, adunată din toate părțile ca să celebreze la Ierusalim? Adunarea închinătorilor evrei din sinagogă? Nu. Evident, eclezia este adunarea fraților. Ucenicii creștini fac parte din ea. Este adunarea, nu o adunare accidental adunată. Distincția adunării și organizația ei sunt implicate aici. Spune adunării, nu unei societăți împrăștiate în provincie sau regat. Dacă nu ascultă de biserică. Biserica aude și decide și anunță decizia. Este clar implicată o organizație și dreptul jurisdicției: să fie ca un păgân. Decizia este finală, fără drept de apel mai sus. Descoperim astfel, epitomul doctrinei cu privire la ordinea și disciplina bisericească, dezvoltat ulterior în instrucțiunile și exemplele apostolilor. Dacă autoritatea divină a instruirii lor este îndoielnică, cuvintele lui Isus o confirmă.

Găsim dovezi că ordinea bisericească stabilită de apostoli a fost desemnată ca perpetuă până la finalul timpului, nu găsim precepte sau exemple pentru fiecare minut al unei biserici. Căsătoria este o instituție divină și regulile date sunt obligatorii, deși multe sunt lăsate la judecata și plăcerea părților. Regulile prescrise în cuvântul lui Dumnezeu pentru organizarea și disciplina bisericilor sunt obligatorii, deși unele lucruri sunt lăsate la latitudinea umană.

Obiecția 1.-o comunitate de bunuri exista în biserica din Ierusalim. Aceasta era prima biserică și era stabilită sub supravegherea apostolilor. Dacă folosirea primară era obligatorie în succesiunea timpului, atunci comunitatea de bunuri ar fi obligatorie ordinii bisericești.

Suntem informați, cu privire la membrii primei biserici că nu considerau lucrurile ca fiind ale lor, ci le aveau în comun.50 Dar nu este stabilită o regulă bisericească care să oblige pe toți să-și dea proprietatea bisericii. Donația era spontană. Biserica nu cerea, ci proprietarul dorea aceasta. Fiecare membru avea dreptul deplin de a-și reține averea, ceea ce este evident din cuvintele apostolului Petru către Anania și Safira: nu era a voastră?51 Crima lui Anania și Safira nu era că au reținut o parte din avere, ci că au mințit. Recunoașterea clară a dreptului lor de a reține întreaga avere este explicită de la Petru, că o comunitate de bunuri nu s-a stabilit prin autoritate apostolică.

Dacă se poate dovedi că apostolii au stabilit comunitatea de bunuri în biserica din Ierusalim, atunci vom clasifica actul alături de cele ale lui Pavel, care erau rezultatul circumstanțelor particulare. În bisericile organizate ulterior, știm că diferența dintre bogați și săraci exista și se aștepta de la membrii să contribuie în funcție de ce aveau. Posesia de proprietăți particulare este implicată fără îndoială și apostolii, care îngrijeau de toate bisericile, dacă ar fi creat comunitatea de bunuri, nu ar fi permis neglijarea unei anumite părți a ordinii bisericești pe o chestiune de mare importanță.

Circumstanțele bisericii din Ierusalim erau particulare. Din acea biserică, evanghelia a pornit în toată lumea. Pavel considera că avea pretenția că este baza bisericilor formate ulterior, în schimbul lucrurilor spirituale comunicate. Liberalitatea acelei biserici în contribuțiile ei de susținere a cauzei lui Hristos era extraordinară, deoarece circumstanțele erau extraordinare și pretenția extraordinară la remunerație pentru că s-au sărăcit pentru a sprijini cauza s-a bazat pe ea. Pavel a lăudat bisericile din Macedonia, deoarece au făcut: după puterile lor, și dincolo de puterile lor, contribuind la cauza Domnului.52 Isus a lăudat văduva care a dat tot ce avea la casa Domnului. La fel biserica din Ierusalim era pe placul apostolilor și al Domnului , cu atât mai mult cu cât dădea de bună voie și nu obligată de vreun ordin bisericesc stabilit de apostoli.

Obiecția 2.-ordinea bisericească pe care susții că o ai din Scriptură, nu este conformă cu cea care după istoria ecleziastică domina în vremurile ce au urmat timpului apostolilor. Deci, deducțiile tale pot fi eronate.

Încercând să învăț din istoria ecleziastică ce obiceiuri dominau în bisericile apostolice, există pericolul erorii din două cauze: scriitorii istoriei ecleziastice erau oameni neinspirați, deci supuși eșecului și bisericile vremii ulterioare apostolilor se poate să se fi depărtat de ordinea instituită inițial. Nici una din aceste cauze de eroare nu poate induce în eroare cursul investigației noastre pe care l-am urmărit. Scriitorii pe care ne bazăm erau inspirați și bisericile cercetate erau cele mai pure, organizate de apostoli sub călăuzirea DS. Mai mult, avem asigurarea autorității inspirate, că Scripturile sunt suficiente pentru a face pe omul lui Dumnezeu perfect, , pregătit pentru orice faptă bună. Dacă orice îndatorire ce aparține ordinii bisericești nu poate fi învățată din Scripturi, atunci nu au suficiența și perfecțiunea atribuită lor de Pavel. Dacă istoria ecleziastică poate face vreo sugestie care ne va ajuta în interpretarea corectă a Scripturilor, îi pute accepta ajutorul. Dar dacă trece dincolo de Scripturi, lasă autoritatea divină în urmă și dacă se opune Scripturii, trebuie s-o respingem, ca să nu anulăm legea lui Dumnezeu prin tradițiile noastre.

Dar istoria ecleziastică nu spune nimic care să ne conducă spre a suspecta acuratețea deducțiilor noastre din Scriptură. Din contră, cu cât ne apropiem mai mult de vremurile apostolilor, cu atât mai exact este acordul dintre ordinea bisericilor și ceea ce am obținut din Scripturi ca fiind stabilit de Hristos și apostoli.

Citatele următoare din istoria Ecleziastică a lui Gieseler sunt suficiente pentru a arăta progresul gradat al amprentei asupra ordinii bisericii primar, cu privire la independența bisericilor, egalitatea pastorilor și dreptul oamenilor de a alege slujitorii din biserică. Istoricul consideră că este un progres că bisericile sunt mai bine organizate și unite, dar noi îl considerăm un progres către papalitate.

„Influența episcopilor a crescut natural odată cu creșterea frecvenței sinoadelor, care reprezentau bisericile. Bisericile de țară care crescuseră în jurul orașelor, împreună cu episcopii lor, au părut întotdeauna a se afla sub un anumit grad de autoritate a bisericii mamă. Cu această excepție, toate bisericile erau la fel de independente, deși unele erau special onorate pe baza originii lor apostolice sau a importanței orașului în care erau situate.” – A. D. 117, 193.53

„Am văzut că sfera influenței individuale între episcopi se lărgea gradat, multe biserici din oraș și vecinătatea lui fiind unite sub un singur episcop, prezbiter sau episcop de țară. Dar vorbim acum de o nouă instituție, la început găsită în est, care avea efectul de a uni episcopii mai intim. Era Sinodul provincial care creștea mai frecvent de la finalul secolului doi și în unele provincii avea loc de două ori pe an…prin aceste asocieri de corpuri ecleziastice mari, biserica a devenit mai bine organizată și unită” – A. D. 193, 324.54

„Când ideea de preoție mozaică a fost adoptată în biserica creștină, clericii au început curând să presupună o superioritate peste laici…vechile obiceiuri nu erau terminate. Deși episcopii provinciali exercitau o influență clară în alegerea unui metropolitan, biserica nu a fost exclusă din alegere” – A. D. 193, 324.55

Obiecția 3.-Dumnezeu și-a desfășurat planurile în alte cazuri de operare gradat, și este puțin probabil că în plantarea de biserici, principiile ordinii bisericești erau încorporate în organizație, pentru a se dezvolta ulterior în progresul creștinismului. Este deci nepotrivit să luăm ca model primul embrion al bisericii.

Dumnezeu a fost mulțumit să desfășoare planul harului Său gradat. Prima lui descoperire în grădina Edenul era foarte obscură , dar ca zorii zilei, lumina a continuat să crească, până ce Soarele neprihănirii s-a înălțat și deplina revelație a evangheliei a fost dată omenirii. Progresul acesta a fost făcut de lumina nouă, din cer. Din când în când se adăugau noi revelații de la Dumnezeu, prin oameni inspirați, pe care El îi trimitea să facă voia Lui cunoscută. Dacă principiile ordinii bisericești, date de Hristos și de apostoli erau prea imperfecte pentru a ne călăuzi , analogia sugerează că descoperirea adițională necesară trebuie să fi venit de sus. Dar obiecția nu susține, și nimeni nu pretinde infailibilitatea bisericii, încât schimbarea progresivă făcută în ordinea bisericească să fie direcționată de oameni inspirați. ceea ce Hristos și apostolii au plantat, nu a mai putut primi îmbunătățiri ulterioare, doar dacă Dumnezeu a dat creșterea și deoarece nu avem dovezi că creșterea a fost de la Dumnezeu, ne temem că oamenii au stricat lucrarea Domnului, nu au ajutat-o.

În dezvoltarea planurilor de operare a lui Dumnezeu, progresul este spre perfecțiune, dar în schimbarea ordinii bisericești la care se referă obiecția, progresul terminat în revelarea Omului păcatului. Toți pașii n progres tind spre această descoperire deplină. Dacă înțelepciunea care a călăuzit-o este de sus, trebuie să-i urmăm sfaturile. Doctrina infailibilității bisericii trebuie admisă și trebuie cunoscute consecințele. Doctrinele și practicile bisericii romane, contrare cuvântului lui Dumnezeu, trebuie luate ca dezvoltări ale adevărului inițial conținut de Biblie. Dacă nu vrem să mergem pe acest drum, unde ne oprim? Este un punct în progresul bisericii la care se obține perfecțiunea și de la care se scufundă în adâncimile apostaziei papale? Dacă da, cum putem afla care este punctul? Dacă cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune și dacă nu avem o biserică infailibilă să ne spună, suntem în întuneric cu privire la acest subiect important.

Dar au fost schimbările ordinii bisericești care au avut loc o dezvoltare a principiilor date de Hristos și de apostoli? Dacă Hristos a interzis ucenicilor Săi să numească vreun om stăpân, și i-a numit frați – este prelația sau ierarhia romană o dezvoltare a principiului dat de El? Dacă El a luat decizia finală a unei eclezii de frați, unde un frate rănit se poate plânge – este stabilirea tribunalelor o dezvoltare a principiului Lui? Dacă El a stabilit o biserică din membrii convertiți – nu este admiterea membrilor neconvertiți o corupție și nu dezvoltarea principiilor Lui? Progresul dezvoltării divine este spre acea stare ultimă, în care cei răi vor fi separați complet și definitiv de cei neprihăniți. distrugerea lumii vechi prin potop, de unde neprihănitul Noe a scăpat, a fost un pas în această dezvoltare. După ce au câștigat iar corupția și idolatria, a mai făcut un pas în chemarea lui Avraam dintre ai lui și ducerea lui pe un pământ îndepărtat, unde descendenții lui urmau să fie o națiune separată, cu o religie mai pură. O altă separare a avut loc, când Ioan Botezătorul predica: nu spuneți în voi: îl avem pe Avraam ca tată; toporul este la rădăcina pomilor. Din acea vreme s-a stabilit biserica cu membrii convertiți, dar nu scoasă din lume. Pasul următor va fi separarea ei completă și finală. După ce Hristos a stabilit biserica cu membrii convertiți, admiterea membrilor neconvertiți este un pas nu spre dezvoltarea progresivă a lui Dumnezeu, ci înapoi. În loc de a merge spre o stare perfectă, duce înapoi la starea pe care Ioan vroia s-o distrugă.

Obiecția 4.-modul organizării și guvernării bisericii pe care spui că l-ai dedus din Scriptură, nu este înțelept, și deci, nu poate fi de la Dumnezeu.

Considerația acestei obiecții este rezervată cap. 10, secț.1

MODELUL

Fiecare om, ca și creatură care dă socoteală, trebuie să se închine înaintea lui Dumnezeu, dar a face din această închinare o slujbă separat de celelalte creaturi, nu este în acord cu natura sa socială. Multe acte de devoțiune și supunere pot fi făcute mai avantajos și mai acceptabil de companii de oameni, nu de fiecare om separat. Rugăciunea este acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, deși turnată dintr-o inimă singură, separată de lume, o promisiune specială se află în Cuvântul lui Dumnezeu pentru a susține rugăciunea unită. Unitatea întărește credința și încălzește devoțiunile noastre și cererea unită se ridică la urechea Celui ce aude și răspunde. Bisericile sunt companii de oameni care se adună la rugăciune unită. Biserica primară se ruga fervent și eficient, când erau 120; 56 și s-au rugat până ce numărul lor a crescut la mii.57 Când Petru era în închisoare, biserica se ruga pentru el 58. Laudele sunt acceptate la adresa lui Dumnezeu, în secret, dar când Pavel și Sila au cântat laudele Domnului în închisoare, 59 unitatea lor a întărit inimile și a dat putere muzicii lor. Lauda unită intră în închinarea templului din vechime și membrii bisericilor creștine sunt îndemnați să vorbească cu psalmi și cântări de laudă.60 Datoria și acceptarea laudei bisericii se deduce din cuvintele: în mijlocul bisericii îți cânt laudă.61 Comemorarea morții lui Hristos în frângerea pâinii, este o slujbă a bisericii. Ucenicii din Troa și Corint se adunau pentru aceasta. Prin unirea creștinilor, eforturile lor sunt mai eficiente de a răspândi evanghelia. Din biserică avenit cuvântul Domnului. Asocierea în adunări publice dă ocazia la instruire spirituală, poruncită de Hristos în trimiterea dată slujitorilor Lui și membrilor bisericii de a promova interesele spirituale reciproce. Pavel spune: îndemnați-vă unul pe altul, căci ziua se apropie.62 Acestea sunt scopurile importante pentru care este voia lui Dumnezeu ca credincioșii în Hristos să se unească în biserici.

Secțiunea II. – CALIFICARE CEREMONIALĂ PENTRU A FI MEMBRU

Botezul este o condiție anterioară apartenenței ca membru într-o biserică locală.

Considerațiile prezentate în cap. 1, secțiunea 4, determină poziția potrivită a botezului în cursul supunerii creștine. Stă la începutul drumului. În acest act, credinciosul se dă pe sine lui Dumnezeu, înainte de a se da oamenilor lui Dumnezeu, pentru a merge cu ei în relația bisericească. Îndatoririle legate de apartenența la biserică sunt incluse între poruncile menționate în trimitere și care sunt învățate după botez. Membrii fiecărei biserici creștine trebuie să mărturisească supunerea față de Hristos. Ei nu pot umbla împreună în supunere față de poruncile Lui, decât dacă sunt de acord cu privire la acest punct. Cum mărturia este necesară pentru a fi membru în biserică, la fel este și botezul, care este ceremonia numită de mărturie. Mărturia este substanța și botezul este forma, dar porunca lui Hristos cere forma și substanța. În citirea Scripturii, nici nu ne trece prin minte că vreun membru al bisericii primare ar fi fost nebotezat. Ritualul era așa de uniform administrat la începutul creștinismului încât este fără îndoială o poruncă universală. Expresia „toți câți ați fost botezați în Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos” 63, ar sugera că nu toți au fost botezați. Dar urmează afirmația „sunteți toți copii ai lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos” și este adăugată pentru a dovedi propoziția, dar nu dovedește că toți se află în relația menționată dacă cuvintele „atât câți” semnifică doar câțiva. Aceleași cuvinte sunt folosite Gamaliel “și toți care i se supuneau erau împrăștiați” 64 Aceleași cuvinte, cu același sens sunt în Rom. vi. 3: “Nu ştiţi că toţi câți am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Pavel susține din aceasta obligația tuturor de a umbla în viața cea nouă. Deci, toți membrii bisericii din Galatia și Roma erau persoane botezate și același lucru este adevărat cu privire la bisericile primare. Concludem deci, că autoritatea lui Hristos în trimitere și obiceiul stabilit de apostoli, dă botezului un loc prioritar față de apartenența la o biserică.

Multe persoane nebotezate dau dovadă de dragoste față de Dumnezeu și sunt născuți din Dumnezeu și sunt copii în familia spirituală. Dacă aparțin li Hristos atunci de ce nu sunt admiși în biserică? Suntem siguri că există astfel de persoane, deoarece numai aceste persoane au dreptul la botez. Acestor persoane, apostolul lui Hristos le spune „ce mai aștepți? ridică-te și fii botezat”. Noi nu avem autoritatea apostolilor, dar avem cuvintele lui Hristos și ale apostolilor, și suntem datori creștinilor nebotezați să le spunem ce datorie au.

Obiecția 1.-mulți oameni buni nu înțeleg cuvintele lui Hristos și nu se supun, dar dau dovezi satisfăcătoare de dragoste față de Dumnezeu și supunere conștientă față de El. Pavel spune: cel care este slab în credință te primește și îndeamnă, ca motiv pentru a-L primi, că Dumnezeu l-a primit. Dacă avem dovezi satisfăcătoare că Dumnezeu a primit un frate creștin nebotezat, suntem obligați să-l primim.

Admitem obligația de a primi un astfel de frate, dar nu în sensul de a abandona sau neglija îndatorirea. Nu trebuie să disprețuim pe cei slabi. Nu trebuie să le provocăm pieirea prin cunoștințele noastre. Trebuie să-l primim cu afecțiune și să căutăm interesele lui, dar dacă prin slăbiciunea lui nu se supune lui Dumnezeu, dragostea noastră pentru el degenerează în slăbiciune, dacă duce la nesupunere. Nu suntem datori cu nimic unui frate slab ca să nu ne mai supunem lui Dumnezeu. Dacă un frate slab se simte mustrat când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, nu putem neglija poruncile Domnului pentru a păstra unitatea în spirit și pacea. Sunt obligat să îmi arăt afecțiunea față de un frate mai slab în așa fel să nu îmi neglijez datoria, la fel este biserica. Fiecare biserică este datoare mai întâi lui Hristos, disciplină și supunere față de poruncile lui Hristos. Dacă prin aderarea strictă la regulile divine nu putem coopera cu frații slabi, trebuie să ne facem datoria și să lăsăm rezultatul lui Dumnezeu. Nimic din legea bisericii nu interzice primirea unui frate ca membru, care este slab cu privire la mâncare, în cazul la care se referă Pavel. Dar dacă o biserică renunță la principii pentru frații mai slabi și adoptă altele, este datoare față de Hristos și fratelui slab să refuze.

Obiecția 2.-dacă botezul este o condiție pentru a face parte din biserică, societățile de persoane nebotezate nu pot fi numite biserici și doctrina anulează statutul de biserică al denominațiilor Pedobaptiste.

Biserică este un cuvânt englezesc și sensul este determinat de folosirea scriitorilor englezi a termenului. Nu întrebăm ce înseamnă sau cum se folosește termenul. Vrem să știm cum a desemnat Hristos biserica să fie organizată. Este o întrebare diferită de certurile de cuvinte. În filologie, folosim legile limbajului și nu folosim engleza pentru a anula legea. Dar întrebarea noastră nu este filologică. Nu căutăm standardul englez, ci Biblia, ca să știm cum să acționăm. Termenul grec ecclesia s-a aplicat adunărilor de diferite feluri, și suntem obligați să îl admitem în cazul unei adunări de oameni nebotezați care se închină la Dumnezeu. Dar vrem să știm cum ecclesia, ca cele din epistolele lui Pavel la care se adresa, erau organizate și am cercetat subiectul, ca datorie nu ca filologie. Rezultatul investigării noastre este că fiecare ecclesia era compusă din persoane botezate.

Secțiunea III. – ÎNVĂȚĂTORII FALȘI

Discipolii lui Hristos, în supunerea lor față de Stăpân de a se iubi unul pe altul, pot greși cu privire la obiectul dragostei. Oameni care nu iubesc spiritul creștin, își iau adesea numele de creștin și cum numai Dumnezeu poate cerceta inima, ei obțin adesea admiterea între urmașii lui Hristos și sunt pentru un timp recunoscuți ca adevărați ucenici. Pentru motive înțelepte, neînțelese de noi, Hristos s-a rugat ca poporul lui să nu iasă din lume. Dar relația cu oamenii lumii este adesea dureroasă și grea, și dă ocazia la îndatoriri profitabile omenirii și onorabile pentru Dumnezeu. Astfel, relația cu învățătorii falși dă ocazia să se exercite răbdarea și îndurarea și auto-cercetarea.

Bisericile locale au organizații externe, angajează agentul uman. Oamenii sunt uniți în ele pe baza principiului recunoașterii mutuale ca discipoli ai lui Hristos. Dumnezeu nu a dat membrilor bisericii puterea de a cerceta inima, este posibil ca oameni cu inimi ne-sfințite să fie primiți în biserica locală. Nu este legea lui Hristos ca astfel de persoane să fie primite, dar primesc admiterea prin eroarea celor cărora le-a fost încredințată executarea legii.

Deoarece fiecare biserică de pe pământ are probabil învățători falși și Hristos nu a autorizat admiterea lor, ne întrebăm dacă este vreo biserică creștină pe pământ. Dar la fel ne întrebăm dacă vreun om merită să se numească creștin, deoarece nici un om nu se supune deplin legii lui Hristos. Alții au spus că este o nebunie să cauți biserica perfectă, deoarece nu este nici una liberă de învățătorii falși. Dar considerăm o nebunie ca omul să vrea să fie perfect. Datoria omului este să alerge spre premiu chemării lui Dumnezeu în Hristos Isus și datoria fiecărei biserici și a membrilor ei este să se lupte în supunere față de lege pentru perfecțiunea bisericească. Deși perfecțiunea deplină nu o să fie obținută, apropierea de ea răsplătește încercarea și dincolo de răsplată suntem obligația la aceasta prin porunca lui Hristos.

Se poate obiecta că dacă Domnul a desemnat biserica să fie liberă de învățătorii falși, nu ar fi lăsat conducerea în mâinile oamenilor. Scopul lui Dumnezeu nu a fost să păstreze bisericile fără învățători falși prin aplicarea omnipotenței Lui. Dacă făcea aceasta , nu ar fi eșuat. Dar ca în alte părți ale guvernării morale a lui Dumnezeu, sunt angajați agenți responsabili, cu legi prescrise, care ca și agenți liberi, se pot sau nu supune. Faptul că nu se supun legii, nu anulează obligația sau perfecțiunea.

Dar obiecția se poate prezenta sub altă formă. Eșecul unei biserici de a ține afară învățătorii falși nu se ridică din delicvența morală a membrilor ei, ci erorii judecății omenești. Eșecul lor nu este criminal, nu este o încălcare a legii divine, deci legea divină nu oferă o biserică perfectă.

Obiecția în această formă ar fi jenantă. Dacă biserica ce admite un învățător fals, ar fi parțial preocupată de tranzacție. Dar învățătorul fals este partea responsabilă cel mai mult. Nu îl iubește pe Hristos și nu este potrivit deci cu locul în biserică, și este și un criminal. El greșește și adesea membrii bisericii greșesc. Dacă erau mai puțin conform cu lumea, diferența între creștini și oameni ar fi mai aparentă și mai puține cazuri de eroare ar avea loc. Bisericile sunt adesea nepăsătoare în primirea membrilor și în disciplinarea lor. Dacă pietatea bisericilor ar fi ferventă, oamenii cu inimi reci nu ar rămâne mult timp fericiți între ei și nu și-ar ascunde caracterul adevărat.

A avea dragostea lui Hristos se cere fiecăruia care vrea să fie admis într-o biserică creștină. Membrii care îl acceptă trebuie să ceară o mărturie credibilă de la el, și supunere față de porunca lui Hristos. Dincolo de aceasta nu pot merge și responsabilitatea lor încetează. Dar în fiecare caz de învățător fals, legea lui Hristos este încălcată de ambele partide.

Note de subsol:

1. Luca vii. 5.
2. 1 Cor. xi. 22.
3. Ps. xxvi. 5; Iudita vi. 16; xiv. 6.
4. Mat. xviii. 17.
5. Fapte viii. 1.
6. Fapte cii. 1.
7. 1 Cor. i. 2.
8. Apoc. ii. 1.
9. Fapte ix. 31.
10. Gal. i. 2; 1 Cor. xvi. 1.
11. 2 Cor. viii. 1.
12. 1 Cor. xvi. 19.
13. 1 Cor. xiv. 23.
14. Fapte xiv. 23.
15. 2 Cor. xii. 13.
16. Fil. iv. 15.
17. Rom. xvi. 16; 1 Cor. xvi. 19.
18. 2 Cor. viii. 23.
19. Teologie, 96, 98.
20. Fapte vi. 1,2.
21. Fapte xiv. 27.
22.Fapte ii. 47.
23. Fapte ix. 31.
24. Col. iii. 12.
25. Gal. iii. 26.
26. 1 Cor. i. 2.
27.Fill. i. 1.
28. 1 Tes. i. 6.
29. 2 Tes. ii. 13.
30. Fapte ii. 39, 41.
31. Fapte ii. 47.
32. Fapte iv. 32.
33. Fapte v. 1.
34. Fapte viii. 13.
35. Gal. ii. 4.
36. Iuda 4.
37. 1 Cor. xiv. 23.
38. 1 Cor. xi. 18.
39. Rom. xvi. 5; 1 Cor. xvi. 19; Col. iv. 15; Filimon 2.
40. Tits i. 5.
41. 2 Tim. ii. 2.
42. Fapte i. 3.
43. Mat. xix. 28.
44. Mat. xxviii. 20.
45. Apoc. i. 20.
46. Fapte xviii. 18.
47. Fapte xxi. 26.
48. Fapte xvi. 3.
49. Gal. ii. 3.
50. Fapte iv. 32.
51. Fapte v. 4.
52. 2 Cor. viii. 1, 3.
53. P. 102.
54. P. 152.
55. P. 156.
56. Fapte i. 14, 24.
57. Fapte ii. 42; iv. 24.
58. Fapte xii. 5.
59. Fapte xvi. 25.
60. Efes. v. 19.
61. Evrei ii. 12.
62. Evrei x. 25.
63. Gal. iii. 27.
64. Fapte v. 36.

CAPITOLUL III – BISERICA UNIVERSALĂ

Secțiunea I. – Statutul de membru

Biserica universală este compania celor salvați de Hristos.

Dacă termenul biserică este folosit în Scripturi pentru a denota trupul lui Hristos, discipolii, este un fapt. Dacă o privim ca pe o întrebare etimologică, ne putem îndoi dacă un cuvânt, care ne asigură de o adunare, poate fi folosit să denote un trup care nu s-a adunat pe pământ de la prima persecuție, care a împrăștiat creștinii din Ierusalim. Dar rațiunea pentru o astfel de aplicare a termenului poate exista și dacă recunoaștem faptul că așa se aplică, motivul pentru această folosire particulară va deveni un subiect potrivit pentru întrebări.

Următoarele sunt exemple în care cuvântul este folosit cu această semnificație largă: să fie capul bisericii. 1 A Lui să fie slava în biserică în Isus Hristos în veșnicie” 2. Să încerce cineva să interpreteze acestea și alte pasaje similare, pe baza presupunerii că termenul biserică denotă trupul creștinilor ce se adună într-un loc – ca biserica din Roma, Corint, Efes – și va deveni convins că interpretarea este inadmisibilă. În unele pasaje, extensia termenului la întreg trupul credincioșilor este aparentă. În altele, deși nu este la fel de aparent, această semnificație este intenționată, ea armonizându-se perfect cu folosirea termenului, contextului și scopului pasajului.

Vom cerceta întrebarea, dacă termenul de biserică, în larga sa semnificație, include pe cei care mărturisesc credința în Hristos, dar nu sunt creștini adevărați. astfel de mărturii false au devenit comune î timpurile moderne, dar ne întrebăm cu privire la sensul său în timpurile apostolice, când nu erau așa de mulți creștini falși. chiar și în acele vremuri vechi erau unii care se introduceau între frați, care erau frați falși. dar amestecul unor astfel de persoane nu era autorizat de capul bisericii și în efortul nostru de a afla ce este biserica, trebuie să aflăm cum a instituit-o Hristos, nu cum a conceput-o omul sau cum a corupt-o.

După ce am aflat faptul că termenul este folosit în sensul extins, întrebarea următoare se referă la motivul folosirii sale.

Unii au crezut că această folosire a cuvântului nu este colectivă, ci generică. Când spunem că aurul este mai greu ca nisipul, termenii de aur și nisip sunt folosiți generic. Dacă erau folosiți colectiv pentru a denota tot aurul și nisipul din lume, propoziția nu ar fi adevărată, deoarece există greutăți mai mari în lume decât acestea. Dar comparația este între aceste două tipuri de materie fără a lua în considerare cantitățile existente. În folosirea generică a numelor pentru a denota diferitele feluri dezorganizate de materie, substantivul nu este precedat de articol – focul, aerul, apa, pământul, ca nume de elemente, sunt folosite fără articol. Om este folosit generic, fără articol, nu spunem omul, doar dacă se referă la un anume om. Când numele altor trupuri organizate sunt folosite generic, articolul definit este folosit, spunem deci: calul este mai tractabil decât măgarul. Cedrul este mai rezistent decât stejarul. Deci biserica este folosit generic pentru a denota organizația existentă în bisericile locale.

Este un argument în favoarea acestei opinii, că ideea de adunare este reținută deplin în semnificația cuvântului. Fiecare biserică locală este o adunare.

Această teorie generică este apărată de un personaj fictiv din “Theodosia Ernest,” o lucrare populară recent publicată, care susține adevărul doctrinei Scripturii despre botez și organizațiile bisericești. Argumentele lui Courtney, cu privire la întrebarea ce ne stă înainte sunt cele mai bune, deci, le vom examina.

Întrebarea nu este dacă termenul biserică poate fi folosit gramatical în sens generic, ci dacă Scriptura face aceasta. Este o întrebare de fapt. Trebuie să examinăm pasajele în care cuvântul se extinde cu semnificația dincolo de biserica locală și determină dacă în aceste cazuri este generic sau nu.

„pe această piatră voi zidi biserica Mea și porțile iadului nu o vor învinge.” 3

Acesta este primul text pe care Courtney îl examinează în legătură cu întrebarea. El vede biserica ce va fi construită, ca pe o organizație vizibilă, și susține că nici o organizație vizibilă mai extinsă decât biserica locală, a fost instituită de Hristos. Deci, este vorba despre biserica locală, și termenul are o semnificație extinsă, fiind folosit generic. Ne opunem acestui argument cu două obiecții: . nu este nici o dovadă că biserica la care se referă pasajul acesta este o organizație vizibilă în sensul lui Courtney. Forța opozabilă determinată de fraza: porțile iadului, nu este o organizație și textul nu conține nici o dovadă că biserica este diferită de aceasta. 2. Pasajul nu admite o interpretare consistentă, pe baza presupunerii c termenul biserică este generic.

Toți sunt de acord că textul nu se referă la vreo biserică locală – ca cea din Ierusalim, Corint sau Roma. Promisiunea perpetuității nu a fost desemnată pentru a fi aplicată vreuneia din aceste biserici. Una din ele este împrăștiată de persecuție, alta se degradează, și a treia este coruptă și devine sinagoga Satanei, nu a lui Hristos. Consensul universal al interpreților spune că aplicația corectă a textului se extinde dincolo de biserica locală și se referă la urmașii lui Hristos din lumea întreagă, dar cum termenul de biserică obține semnificația extinsă, este o întrebare. Majoritatea interpreților au presupus că este folosit ca un nume colectiv pentru trupul lui Hristos, dar unii, și Courtney, presupun că este o folosire generică a termenului – deci, este cuvântul biserică în acest pasaj, colectiv sau generic?

Când termenii colectivi sunt folosiți să denote subiectul unei afirmații, ceea ce se afirmă este cu privire la tot corpul semnificat sau la indivizi ce compun corpul. O regulă gramaticală cunoscută spune: substantivul multitudinilor, care semnifică mulți, poate avea un verb sau pronume la fel, fie la singular, fie la plural, dar nu fără atenție la sensul cuvântului, care să transmită unitatea sau pluralitatea de idei. Când spunem că mulțimea este mare, deoarece verbul este la singular, mărimea este dată de mulțime ca un tot și sensul este de multe persoane, care compun mulțimea. Pe baza aceluiași principiu, pronumele care se referă la substantive colective, poate fi singular sau plural, în funcție de sens. Putem spune că mulțimea este mare sau mulțimile sunt mari, referindu-ne la indivizii care le compun.

Cu privire la substantivele generice, folosirea limbajului nu autorizează o astfel de regulă. În fiecare propoziție bine construită, în care se găsesc, verbele și pronumele care acordează cu ele sunt de obicei la singular și lucrurile afirmate cu privire la ele se relaționează întotdeauna de indivizi și nu de gen sau specie, ca întreg. Spunem: stejarul este mare, nu stejarul sunt mari, și se referă la dimensiunea fiecărui stejar, nu la numrul de indivizi conținuți de specie.

Pentru a ilustra folosirea termenilor generici, se face o referire la pasajele din Theodosia, din Iov, care vorbesc despre leviatan și calul de război. Aceste pasaje slujesc la exemplificarea regulii prezentate anterior. Verbele și pronumele sunt toate la singular și lucrurile afirmate se relaționează la animalele individuale și nu la speciile considerate colectiv.

Să aplicăm această regulă la interpretarea textului. Pe baza presupunerii că biserica este aici un termen generic, regula determină sensul, că fiecare biserică individuală este zidită pe stâncă și fiecare biserică individuală are promisiunea că porțile iadului nu o vor învinge. Dar aceasta, cum a admis Courtney, nu poate fi sensul acestui pasaj.

Dar este regula universală? Nu sunt excepții, în care afirmații ce se referă la termeni generici, se relaționează cu speciile ca întreg, și nu individual? Da, sunt excepții. O propoziție poate fi astfel, încât interpretarea conform cu regula nu îi dă sens, sau sensul cunoscut nu a fost intenționat de autor: suntem deci obligați să o considerăm excepție. Courtney ne dă o astfel de propoziție: juriul este construit pe stânca constituției și conciliile tirane nu îl vor învinge. Această propoziție nu se conformează regulii. A fost construită în scopul furnizării unei paralele cu cuvintele lui Hristos, dar ne îndoim că Courtney va scrie așa ceva vreodată. Nu pare că propoziția exprimă ceea ce se cere de către paralelismul presupus al cuvintelor lui Hristos. Promisiunea perpetuității bisericii nu a eșuat, când corupția a cuprins pământul, cu excepția văii lui Piedmont, sau munții Galilor. Dar dacă tirania a alungat modul de judecată cu jurați de pe tot pământul, cu excepția unei curți obscure, ar spune vreun scriitor: juriul este zidit pe ….etc, și conciliile tirane nu au reușit să îl învingă? Cine ar spune sau scrie așa ceva, se depărtează de formele normale de limbaj.

O altă dificultate rămâne, din folosirea pronumelui „meu”: voi zidi biserica Mea. Calul este folosit generic, dar calul meu nu este folosit așa. și prezența pronumelui este foarte nefavorabilă pentru interpretarea „biserica mea” în mod generic. C. crede că juriile din domeniul reginei Victoria, acționând pe baza autorității ei, pot fi generic numite jurii, dar dacă Maiestatea sa se adresează în parlament „juriul meu este zidit pe stânca constituției și conciliile tirane nu îl vor putea învinge”, ne îndoim că limbajul va fi înțeles.

În interpretarea Scripturii, forme neobișnuite de exprimare nu sunt niciodată presupuse fără a fi necesare, și interpretarea cea mai naturală, care se conformează cu usus loquendi, este preferată. Dificultățile întâmpinate la interpretarea textului luat în considerare, când „biserica mea” este luată generic, dispar când se înțelege ca termen colectiv, inclusiv trupul oamenilor lui Dumnezeu din orice vreme și țară.

Regula dată cu privire la substantivele generice poate fi ilustrată prin nenumărate exemple. Se spune despre leviatan: săgeata nu îl face să zboare. 4 Ceea ce i se atribuie aici, este atribuit fiecărui animal individual al speciei. Aparține speciei întregi, dar nu trupului agregat întreg. Putem spune: hiena este feroce, și oamenii nu au putut-o îmblânzi. Ferocitatea este aici atribuită fiecărei hiene individual, în specie, și îmblânzirea unei singure hiene, ar face falsă afirmația. Pe baza aceluiași principiu, declarația lui Hristos despre porțile iadului, nu poate fi adevărată, dacă se referă la biserică ca și substantiv general, deoarece mulți indivizi au fost învinși.

Regulile rar nu au excepții. Oamenii caută ușurința în vorbire și scriere, și când nu le este teamă că sunt înțeleși greșit, își permit multe libertăți în folosirea cuvintelor. Dacă cineva încearcă să aleagă să inventeze propoziții care nu se vor conforma la regula menționată, poate avea succes, dar va găsi, la o examinare atentă, că este o particularitate care permite excepția de la regulă. C. a văzut bine substantivul generic ca fiind “reprezentativ.” Un individ este văzut ca reprezentând toți indivizii. Dacă un substantiv generic ca și formă, este folosit ca să nu rețină caracterul “reprezentativ” ci să denote tot genul, direct, și fără reprezentare, devine substantiv colectiv. Este posibilă construirea de propoziții de acest gen, care vor fi excepții aparente de la regulă, și dacă textul este o excepție, cuvântul biserică este colectiv, nu generic sau reprezentativ. Dacă termenul biserică semnifică o biserică locală, considerată reprezentativă a bisericilor locale, promisiunea că porțile iadului nu o vor învinge, aparține fiecărei biserici locale. Dar nu este adevărat, deci interpretarea generică a pasajului este inadmisibilă.

Pentru că am persecutat biserica lui Dumnezeu.5 Am persecutat dincolo de măsură biserica lui Dumnezeu.6 Persecuta plin de zel biserica.7

Aceste pasaje nu pot fi o dovadă că semnificația cuvântului biserică se extinde dincolo de limitele unei adunări locale. În timpul prigoanei lui Saul, singura biserică existentă era cea a Ierusalimului. Această biserică a persecutat-o el, și despre ea este vorba în textele citate mai sus. Dar din alte versete s-a văzut că acest cuvânt ia o semnificație mai extinsă, este sugerată posibilitatea că are un sens mai larg în aceste texte. Pavel nu spune că a persecutat biserica din Ierusalim. Deși era unica biserică existentă atunci. Dacă mintea lui ar fi fost fixată asupra bisericii din Ierusalim, când a vorbit despre persecuții, ca adunare locală, se putea distinge de alte biserici locale care au apărut ulterior. Când Pavel a scris, biserica din Ierusalim nu mai era Biserica, ci una din biserici. Este probabil că a folosit cuvântul biserică, cu semnificația lui largă, deci, cum se obține această semnificație extinsă? Este un termen generic sau colectiv?

Când Hristos S-a întâlnit cu Saul, pe drumul Damascului, i-a spus: de ce mă prigonești? Eu sunt Isus pe care Îl prigonești. Sensul acestui limbaj poate fi aflat din cuvintele pe care le va folosi în ultima zi: ce ați făcut celui mai mic din acești frați, Mie Mi-ați făcut. 8 Acuzația Lui era împotriva lui Saul, deoarece acesta persecuta pe urmașii Lui, membrii trupului mistic. Această persecuție este explicată în altă parte: pe mulți sfinți i-am închis în închisoare. Când erau omorâți, vorbeam împotriva lor. I pedepseam în sinagogi, îi obligam să blasfemieze și îi alungam în cetăți străine.9 Sfinții erau obiectul persecuției lui Saul și nu o instituție a lui Hristos, numită biserică. Nu instituția o închidea el în închisoare, o condamna la moarte, sau o făcea să blasfemieze, ci bărbații și femeile erau obiectul urii și mâniei lui. Nu persecuta instituția, nici ca instituție individuală în Ierusalim, sau ca gen, din care această biserică din Ierusalim este specia și reprezentativă. Dar el persecuta sfinții și termenul de biserică denotă sfinții ca și substantiv colectiv. Ca termen generic , biserică nu denotă obiectul persecuției.

C. construiește ceea ce el consideră a fi o propoziție paralelă cu cuvintele lui Pavel. „Sunt un plantator de bumbac dar nu merit să fiu numit plantator de bumbac, pentru că acum 20 de ani eram foarte opus lui Whitney și mașina de bumbac. Mașina de bumbac este un termen generic. Obiectul neplăcerii lui este mașina, nu lemnul, fierul care o compun. Astfel, dacă persecuția lui Saul era împotriva bisericii în general, era împotriva unei și nu a oamenilor care erau membrii. Dar nebunia lui Saul era împotriva persoanelor, nu a organizației ecleziastice.

În fraza „am persecutat biserica”, este o particularitate care merită observată. Ca obiect al persecuției, biserica implică pluralitatea, deoarece persecuția era a membrilor individuali, nu a trupului, ca unitate: dar ca obiect al distrugerii, este prezentată unitatea idei, deoarece e vorba de trup, nu de indivizi. Această folosire cu două sensuri este pentru substantivele colective și este recunoscută ca și regulă gramaticală, dar nu se prea potrivește cu substantivele generice. Un plantator de bumbac poate urî mașina de bumbac, ca gen, dar nu este clar cum o poate spulbera generic sau reprezentativ, nu este clar. Nici un scriitor bun nu ar spune: a distrus șarpele și copacul de pe insulă, folosind termenii de șarpe și copac, generic, ci ar spune: a distrus șerpii și copacii de pe insulă. Alte propoziții se pot construi cu aspect mai puțin aparent al folosirii generice, dar nu este folositor pentru cazul nostru. Bunul simț recomandat de Courtney interpretează limbajul conform folosirii comune și se înțelege că Pavel a distrus biserica persecutându-i membrii, concepând biserica ca pe o adunare de oameni și folosind numele prin care este desemnată ca și substantiv colectiv, nu generic.

Distincția dintre o organizație și indivizii ce o compun este cercetată de C, atunci când lovește în diversele organizații ecleziastice de azi și îi acuză de răzvrătire împotriva lui Hristos. Dar în același timp explică că nu face această acuzație împotriva membrilor, ca indivizi. Dacă păstrăm aceasta în vedere când interpretăm textele se vede clar că obiectul urii lui Pavel și al persecuției, nu era organizația, ci oamenii, pe care îi vedea vrednici de moarte, nu din cauza organizației, ci pentru că erau creștini.

Domniile și puterile din locurile înalte să știe că prin biserică se manifestă înțelepciunea lui Dumnezeu. 10

A Lui să fie slava în biserică, prin Isus Hristos în toate veacurile, veșnic. 11

Courtney crede că termenul de biserică este folosit generic în ambele cazuri. Conform obiceiului lui, construiește propoziții paralele. Prinților de pe tronurile lor să li se facă cunoscut că prin motorul cu aburi se vede îndemânarea inventatorului. Îndemânarea aceasta este arătată în construirea motorului cu aburi, deci înțelepciunea lui Dumnezeu se vede pentru admirația îngerilor, în instituția bisericii, a bisericilor locale, ca gen.

Mintea lui Pavel, când a scris acest capitol, era plină de subiecte mari – bogățiile lui Hristos, dragostea lui Hristos care întrece orice cunoaștere, înțelepciunea lui Dumnezeu. La începutul epistolei, vorbise despre planul salvării în care Dumnezeu a venit la noi cu toată înțelepciunea. Acest plan minunat, în care Hristos este prezentat ca înțelepciunea lui Dumnezeu și în care îngerii, inteligențele strălucite care de mult contemplă această înțelepciune a lui Dumnezeu în creație și providență, doresc să privească ca să învețe înțelepciunea mai mare a răscumpărării, planul minunat era în mintea lui Pavel când a scris capitolul trei al epistolei. Întregul context dovedește aceasta. Este înțelepciunea lui Dumnezeu din răscumpărare și salvarea bisericii universale care atrage atenția îngerilor. Ce repede se evaporă sublimul gândului în interpretarea lui Courtney. Reprezintă îngerii ca învățând din înțelepciunea lui Dumnezeu, de la bisericile locale, ca instituții și adaptarea lor la scopurile pentru care au fost desemnați. aceste spirite strălucite părăsesc locuințele lor celeste și coboară pentru a contempla o biserică locală și a admira înțelepciunea lui Dumnezeu în crearea unui astfel de sistem, și superioritatea sa față de organizațiile ecleziastice făcute de oameni. Ca cititorul meu să nu creadă că îl înțeleg greșit pe Courtney, citez:

„ideea în aceste prime două pasaje este că îngerii lui Dumnezeu, care în altă parte sunt numiți domnii și puteri, privesc la această creație minunată a lui Isus Hristos de a împlini legea sa și a promova pietatea și confortul poporului Său și a se vedea în aceasta înțelepciunea lui Dumnezeu. A fost o creație divină, plină de înțelepciune. Nimic altceva nu era mai bun. Oamenii nu au crezut aceasta. Oamenii încearcă mereu să adauge la planul lui Dumnezeu, să înlocuiască ceva, dar îngerilor le apare perfect. Obiectivul lui Dumnezeu a fost stabilirea bisericii, ca prin ea, să se facă cunoscută înțelepciunea Sa puterilor cerești. Dar care era planul? Ce era această biserică? Era o adunare locală, în care membrii erau egali, prin care numele de Isus Hristos și autoritatea Lui, administrează poruncile Lui și legea Lui.”

Propoziția paralelă creată este: lăsați poezia lui Shakespeare să fie respectată de actori, până la sfârșitul veacului. Nu obiectăm la aceasta, dar paralelismul nu vede ceva. Pavel nu a spus: lăsați slava în biserică până la sfârșitul veacului. Bisericile locale , ca și teatrele există doar în lumea prezentă și când vine finalul timpului, ele nu mai există. Este imposibil deci, ca acest text să se refere la bisericile locale, ca gen sau indivizi, deoarece vorbește de gloria bisericii fără final.

Mai multe pasaje din NT vorbesc despre biserică ca fiind identică cu trupul lui Hristos. Devine important să investigăm sensul. Courtney începe această investigație prin citarea Roman xii. 4, 5: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa, şi noi, care Suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, Suntem mădulare unii altora.”

Aflăm din acest pasaj că trupul lui Hristos nu este un conglomerat de biserici locale. Cei care susțin aceasta pot să refuze argumentele lui Courtney. Membrii trupului lui Hristos sunt creștini individuali, nu biserici, dar întrebarea rămâne, dacă sunt incluși toți cretinii sau doar unii. C crede că acest pasaj semnifică doar sfinții din biserica din Roma, cărora le este adresată epistola, și citează: spun tuturor oamenilor dintre voi 12 accentuând „voi”. Dar nu este singurul pronume distins în pasaje. Pavel spune „noi, care suntem mulți, suntem un singur trup” 13 incluzându-se pe sine între membrii trupului lui Hristos, căreia aparțineau sfinții din Roma. Dar Pavel nu era membru al bisericii locale din Roma. Când a scris epistola, nu văzuse niciodată această biserică. Dar spera să o vadă când urma să meargă în Spania. 14 Este clar că trupul lui Hristos include mai mult decât membrii unei biserici locale. La fel din v. 13 „ Ajutaţi pe sfinţi, când Sunt în nevoie. Fiţi primitori de oaspeţi.” Această poruncă nu este numai pentru sfinții din Roma, ca și când ar fi singurii membrii ai trupului, ci tuturor sfinților co-membrii le este poruncit. Roma era centrul imperiului roman, un oraș mare în lume, unde oamenii mergeau din toate națiunile și ospitalitatea era existentă, dar textul nu se referă doar la sfinții de acolo, ci la toți ucenicii lui Hristos care ar vizita metropola.

Expunerea lui Courtney a frazei „trupul lui Hristos” are o obiecție fatală. Convertește frumoasa imagine a DS ca reprezentând uniunea dintre Hristos și poporul Său, într-un monstru cu un singur cap și multe trupuri. Fiecare biserică locală este considerată trupul lui Hristos, și El este deci capul multor trupuri. În vederea lui Pavel, trupul lui Hristos este unul singur, dar are multe membre. „noi suntem mulți, dar un singur trup”. Doctrina lui contemplă un Dumnezeu , un Domn, un Duh, o credință, o speranță, un botez și un trup. 15 Dar doctrina lui C distruge ultima din aceste 7 unități și o face sute sau mii.

Doctrina lui C nu poate fi eliberată de această obiecție prin considerentul că bisericile, deși multe, sunt generic una. Membrii bisericii din Roma erau ai unei biserici particulare, nu generice. O biserică generică nu există mai mult ca un cal generic, care nu e nici negru, nici alb, ci există conceptul mintal. C obiectează puternic la această opinie, că biserica denotă biserica universală, deoarece acest trup universal, presupune el, există doar în imaginație, dar aceasta încalcă propria lui idee de biserică generică.

„suntem trupul lui Hristos și membrii în particular”. Alte trupuri ale lui Hristos, conform cu C sunt biserica in Roma, Corint. Pavel se consideră membru al bisericii „suntem botezați într-un singur Duh, întru-un singur trup”. Se pare 16 că el nu era singurul apostol membru în această biserică: „Dumnezeu a așezat pe unii în biserică apostoli”. Petru a avut o partidă în biserică: „noi suntem ai lui Chifa”, dar nimeni nu a sugerat că Petru era membru la Corint – sunt puține dovezi că Pavel sau Apolo ar fi fost membrii acolo. Pavel le spune corintenilor: sunteți trupul lui Hristos, dar mai spune: suntem botezați într-un singur Duh, într-un singur trup. Pavel vede sfinții din Corint ca membrii ci el și cu apostolii, ai unui singur trup în care lucrează DS, și în care, fie evrei, fie neamuri, sunt un singur trup. Se spune: a rupt zidul de la mijloc între noi, evrei și neamuri, pentru a face în El un om nou și să ne împace cu Dumnezeu într-un singur trup.17 acest singur trup, acest om nou, nu era biserica locală din Corint sau altă biserică locală, sau biserica generică, ci biserica universală, trupul al cărui cap este Hristos și oamenii sunt membrii.

„le-a dat domnia peste toate lucrurile bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Lui care umple totul.18 Acest pasaj declară biserica și trupul lui Hristos identice, și afirmația nu este conformă cu presupunerea că trupul este o biserică locală, cea din Efes. Hristos nu a fost făcut Capul tuturor lucrurilor pentru beneficiul unei biserici, și această biserică nu este plinătatea Lui, care umple totul. Nu se referă nici la biserica generică. Substantivele „trup și plinătate” interzic această interpretare. Cuvântul trup este generic în fraza „trupul fără Duh este mort” și folosirea sa generică în acest caz este bun simț, dar bunul simț nu înțelege cum un trup al lui Hristos poate fi generic. Trupul Lui literal nu a fost un gen, și a presupune că trupul mistic este un gen, perplexează bunul simț și face confuzie în claritatea Scripturii. Termenul „plinătate” este abstract; și a-l lua general cere generalizarea abstractului care fac confuz bunul simț. Dacă „biserica” semnifică biserica din Efes sau altă biserică locală, ca reprezentativă a genului, deci, orice biserică, oricât de mică, este plinătatea Lui care umple totul. Noțiunea aceasta multiplică nu numai trupul lui Hristos, ci și plinătatea divină, egal cu numărul bisericilor locale, dar contextul duce la adevărata interpretare a pasajului – o interpretare simplă, clară, fără obscuritate. Marele plan al răscumpărării și salvării prin Hristos, a umplut mintea lui Pavel. Adunarea tuturor lucrurilor în Hristos, bogăția slavei moștenirii Lui în sfinți, admiterea neamurilor ca și cetățeni împreună cu sfinții, casa lui Dumnezeu sunt subiecte din gândurile lui și izbucnesc din sufletul lui plin, în limbajul sublim în care scrie. și cine sunt sfinții care constituie moștenirea lui Hristos, între care efesenii fuseseră admiși ca cetățeni? Clar, nu biserica din Efes. Sunt poporul întreg răscumpărat al lui Hristos, casa credinței. Evrei și neamuri, uniți în Evanghelie, un trup în Hristos, Păstorul, un trup al cărui Cap este El, o familie în El, o casă a Fiului. Acest trup nu este o biserică locală. Epistola către Evrei nu era adresată unei biserici locale și Pavel spune despre evreii creștini„ a cărui casă suntem noi, dacă ne ținem tare încrederea și bucuria speranței până la capăt”. Între acești evrei creștini, neamurile credincioase au fost primite ca membrii ai aceleiași familii, case. În această familie unită, interpretarea acestui mare trup ca fiind o biserică locală nu este potrivită.

Comentând despre ultimul verset al cap. 3, susținem că biserica menționată nu poate fi locală, particular sau generic, deoarece este până la sfârșitul veacului. Același argument se aplică la interpretarea frazei trupul lui Hristos. Dacă ar semnifica o biserică locală sau genul, atunci nu este nemuritoare și indivizibilă. Dacă biserica din Roma era trupul lui Hristos menționat în Rom. xii., acest trup a văzut putrezirea. Fiecare biserică locală și genul lor, va înceta să existe și trupul mistic al lui Hristos, după această interpretare, nu va mai exista. Promisiunea că Domnul nu va lăsa ca Sfântul lui să vadă putrezirea s-a împlinit cu privire la trupul Lui, deci se va împlini și cu privire la trupul Lui spiritual.

În context, Pavel se referă la biserică: „clădirea, templul” acestea nu reprezintă un edificiu ci o structură cu fundație ce va dura veșnic. Articolul nedefinit este folosit în cuvintele „templu sfânt”, „locuința lui Dumnezeu”. C spune că ultimul semnifică faptul că Dumnezeu este o ființă infinită, dar nu sunt mai multe ființe infinite.

Cap. 4 al epistolei are același subiect și arată clar aceasta. Pavel spune efesenilor să păstreze unirea Duhului. Acest Duh nu este limitat la biserica locală, ci la sfinții de pretutindeni. „este un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde.”19 Unicitatea aceasta a trupului, ca cea a Duhului care îl vitalizează, nu se limitează la biserica locală, ci la toți care sunt chemați. biserica din Efes nu pare a include pe apostoli ca membrii, dar trupul despre care vorbește Pavel, are apostoli în el, are lucrători desemnați de Capul bisericii pentru perfecționarea sfinților, edificarea trupului lui Hristos. Toți sfinții sunt incluși în trup, în unitatea credinței, la plinătatea lui Hristos. Trupul lui Hristos este perfect și complet și slujirea dată de Salvatorul înălțat la cer efectuează aceasta, dar munca nu este pentru o biserică locală. Conceptul de Cap unic cu multe trupuri nu este în mintea lui Pavel, ci trupul este tot unul.

În cap. 5 găsim același subiect. „soțul este capul soției, cum Hristos este Capul bisericii și Salvatorul trupului.”20 Biserica este aici prezentată din nou ca un singur trup, cu Hristos Cap și Salvator, și nu se spune nicăieri că biserica sunt mai multe. Ceea ce urmează în capitol, cu privire la biserică confirmă unitatea: soților, iubiți-vă soțiile cum Hristos a iubit biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, s-o curățească, , s-o prezinte fără pată și fără zbârcitură…nici un om nu și-a urât trupul, ci îl îngrijește,…ca Hristos biserica, căci suntem membrii ai trupului Lui..de aceea va lăsa omul pe tatăl și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa și cei doi vor fi un singur trup. Aceasta este o taină, vorbesc de Hristos și de biserică.21

Courtney crede că găsește o cheie la interpretarea aceasta: soțul este capul soției.22 Soția de aici nu este una în particular, ci generic, deci biserica trebuie înțeleasă generic. V. 28, forma generică a limbajului cade, cu privire la soție și vine pluralul: la fel bărbații trebuie să iubească nevestele ca pe trupurile lor. Pluralul bisericile nu este nicăieri găsit în pasaj. Când soțul este la singular, soția este la singular, și când soțul este la plural, soția este la plural. Acesta este conform cu ceea ce s-a spus: fiecare om să aibă nevasta lui și femeia să aibă soțul ei.23 Când unul din acești termeni corelativi se folosește generic, celălalt este folosit la fel. Când Hristos și biserica sunt numiți împreună, Hristos nu este generic, dar biserica se presupune că este. Hristos, ca soț al bisericii este unul, dar biserica, ca și soție a lui Hristos este conform cu interpretarea, nu una, ci un gen – o familie de soții. Această poligamie, introdusă de interpretarea cuvântului lui Pavel este anulată de fraza: să prezinte o biserică glorioasă, una, nu o familie de biserici.

Interpretarea lui C reprezintă obiectul dragostei conjugale a lui Hristos, ca instituție. Deși bisericile sunt multe, instituția este una și se exclude poligamia. Dar instituția separată de bisericile instituite, este ceva abstract și este mireasa lui Hristos o abstracție? Este ceva abstract faptul că Hristos a iubit și S-a dat pe Sine ca s-o sfințească, s-o curețe și s-o prezinte? El nu a dat dragostea Sa și perfecțiunea unei instituții ecleziastice perfecte. Nici nu a vrut să perfecteze bisericile ca instituție, să aibă o familie glorioasă de biserici. Mireasa, soția Mielului este una. Deci interpretarea lui C este exclusă. Prezentarea miresei aparține lumii viitoare, când nunta și Cina Mielului vor fi celebrate. Dar atunci, conform cu C, Hristos nu va avea o mireasă, deoarece bisericile locale ca indivizi și gen nu vor exista.

De dragul trupului Lui, care este biserica.24

Acest pasaj este ca Efes. i. 22, 23,sunt identice.
El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.25
Ați venit la muntele Sionului, în cetatea Dumnezeului viu, Ierusalimul ceresc, în compania îngerilor, la adunarea generală și biserica primului născut, scrise în cer și la Dumnezeu, Judecătorul tuturor și la duhurile oamenilor făcuți perfecți și la Isus Mijlocitorul noului legământ. 26
Aceste două pasaje dau dificultăți apărătorilor teoriei genericului. Primul are două propoziții paralele, în care frații mei și biserica corespund și semnifică aceleași persoane. Frații lui Hristos sunt mulți fii pe care îi conduce la slavă, ca Salvator.27 El declară numele lui Dumnezeu fraților și în mijlocul bisericii universale: iată Eu și copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu.28 Aceasta nu se poate interpreta ca biserică locală, nici singular, nici generic.

Cellalt text descrie aceeași companie, nu în drum spre glorie, ci ajunși deja în cer. Pentru ei, ca frați ai lui Hristos și părtași la slava Tatălui și co-moștenitori este demnitatea și sunt drepturile de fii prim-născuți. numele lor sunt scrise ca cetățeni ai Noului Ierusalim. Credincioșii de pe pământ sunt cetățeni ai celeiași cetăți: Ierusalimul de sus, mama noastră. 29 Cetățenia noastră este sus. Suntem concetățeni cu sfinții și casa lui Dumnezeu.30 Pavel spune cu privire la sfinții de pe pământ: ați venit în biserica primilor născuți. toți sunt o casă, o biserică. Unii au sosit deja, alții sunt pe drum. Iordanul separa două triburi și jumătate ale lui Israel pe de o parte, de celelalte triburi care se aflau pe cealaltă parte, dar erau o națiune, unită în adunări, în Ierusalimul pământesc. La fel, moartea separă sfinții de sus de cei de jos, dar ei sunt una – o biserică; și Ierusalimul ceresc este locul de întâlnire. Aceasta este biserica în care va fi slava lui Dumnezeu prin Isus Hristos, în toate veacurile, fără sfârșit.31

Textul luat în considerare arată aplicarea termenului de ecclesia întregului trup al sfinților. Deși nu se întâlnesc într-o singură adunare pe pământ, aparțin adunării de sus, și sunt pe drum ca să se alăture ei. Au fost chemați afară din lume, cu chemarea cerească. În supunere, ei părăsesc lumea, nu mai fac parte din ea și sunt pe drum spre țara unde sunt cetățeni și spre frații cu care biserica din Corint era ecclesia, adunați într-un singur loc, la fel credincioșii lui Hristos, în drum spre cer, sunt o biserică cu sfinții care au sosit deja la locul adunării finale.

Unii au crezut că sensul extins al cuvântului este metaforic, ca trup, turmă, casă, templu, aplicat la același subiect. Ei cred că înseamnă întregul trup al lui Hristos de credincioși, similar cu cel al membrilor unei biserici locale. Dar pe baza principiului general de interpretare, sensul literal este preferat când subiectul îl admite. Ceilalți termeni nu pot fi luați literal, dar o adunare literală a ucenicilor lui Hristos nu este doar posibilă, ci este așteptată de toți și este parte a nădejdii chemării lor. Dacă nu am greșit sensul pasajului, această adunare literală este prezentată pentru a se vedea în ea relația pe care sfinții de pe pământ o au cu biserica de sus. Termenul de biserică este folosit ca explicație la fraza metaforică trupul lui Hristos, o folosire la care se va adapta mai ușor dacă termenii sunt la fel de figurativi. Dar întrebarea cu privire la motivul aplicării termenului pentru a denota biserica universală, este total distinct de întrebarea dacă există biserica universală. Prima întrebare poate rămâne fără răspuns, fără a afecta doctrina existenței și naturii bisericii universale.

În prima folosire a termenului ecclesia ce apare în NT, denotă biserica universală. Nu existau biserici locale la acea vreme și este improbabil că aplicația termenului la biserica universală este o metaforă derivată din semnificația locală. Când s-a format prima biserică la Ierusalim, ea a inclus mult timp toți ucenicii lui Hristos și era biserica universală, atât cât era practicabil ca acel trup să se adune pe pământ. Distincția între bisericile locale nu a existat până ce biserica de la Ierusalim nu a fost împrăștiată, este deci, improbabil că numele de trup universal a derivat din cel al asociațiilor particulare formate subsecvent. Chiar termenul conținut în poruncile lui Hristos, 32 s-a aplicat inițial la o biserică din Ierusalim și nu separat la bisericile locale, până ce prima biserică s-a răspândit.

Folosirea remarcabilă a termenului ecclesia ca și cuvânt clasic, este aplicarea la adunările democratice ale cetăților grecești. Nu se presupune că numele dat acelor cetăți implica în sine puterile adunărilor sau calificarea membrilor din ele. Este nefolositor să ne uităm la cuvânt pentru a afla informații cu privire la calificarea membrilor bisericii sau natura și modelul de organizație ecleziastică. Acesta denotă, în sensul politic, adunarea tuturor celor cu drepturi depline de cetățeni și locul de adunare era în cetatea unde locuiau. Aceste particularități sunt conforme cu aplicarea termenului bisericii universale care include toți cetățenii Ierusalimului ceresc, al căror loc de întâlnire este în cetatea glorioasă.

În Septuaginta, cuvântul este aplicat trupului numit în scripturile ebraice: congregația Domnului. Folosirea sa corespunde mai bine cu folosirea creștină cu aplicare la biserica universală, apoi la cele locale. Ecclesia ebraică era adunarea tuturor din națiunea întreagă, care se uneau legal în închinare înaintea lui Iehova, conform formelor prescrise de legea ceremonială. Locul acestei adunări generale era la Ierusalim. În acest oraș, primii creștini s-au adunat. Ecclesia creștină conținea evrei atașați la orașul Sfânt, la templu și la formele de închinare cu care erau obișnuiți. la început nu aveau conceptul că neamurile trebuiau văzute ca egale în privilegii în dispensația creștină și probabil se așteptau ca Ierusalimul să fie marele centru de închinare creștină, cum fusese pentru poporul Israel, dar persecuția le-a arătat curând că greșeau. Alungați din orașul iubit și împrăștiați peste granițe, pe pământ, au învățat să vadă alt oraș în care să se unească în închinare înaintea lui Dumnezeu, dincolo de persecuții. Se vedeau ca străini și călători pe pământ, călătorind spre cetatea pregătită de Dumnezeu pentru ei. Cum erau izraeliții, membrii ai congregației lui Dumnezeu, obișnuiți să călătorească din toate părțile locului unde locuiau, ca să vină înaintea Domnului în Ierusalim, și să-și celebreze serbările în prezența Lui, la fel, Israelul spiritual este în drum spre Ierusalimul ceresc, pentru a se uni cu marea congregație și a se bucura de binecuvântarea pregătită de Dumnezeu pentru ei. Evreii pioși, când călătoreau spre cetatea Sfântă, doreau să vină înaintea Domnului în marea congregație și adesea își înălțau rugăciunile spre templul sfânt. În această închinare la distanță, se uneau grupuri pentru a-și arăta sentimentele și a se încuraja reciproc. Deci, pelerinii creștini ai Ierusalimului cresc se unesc în asocieri temporare, pentru închinare la Dumnezeu și binele lor spiritual. Așa sunt bisericile locale în care sunt uniți pe pământ.

Deși termenul de biserică apare mai frecvent în NT, cu aplicare mai mult la bisericile locale, decât la cea universală, este aparent că a fi membru în aceasta este mai important de cât în acelea. Nu se prea vorbește despre a fi membru în bisericile locale, dar recunoașterea comună a creștinilor este ca membrii ai bisericii universale: despre aceasta 33 secta împotriva căreia se vorbește peste tot, 34 au numele în cartea vieții.35 Phoebe este menționată ca slujitoare a bisericii din Cencrea dar este recunoscută ca sora noastră, 36 și relația aceasta la marea frățietate, la familia universală este proeminentă.

Nu avem ocazia până acum a unei distincții între biserica vizibilă și cea invizibilă. Am presupus că toți care îl mărturisesc pe Hristos, sunt credincioși adevărați. în vremurile apostolice, excepțiile erau mult mai puține și în acele zile, credincioșii adevărați nu întârziau primirea botezului, porunca cu privire la mărturisirea publică. În acea stare de lucruri, nu era necesitatea distincției la care ne-am referit,, și apostolul se adresează profesorilor de religie care compuneau bisericile, ca la sfinți adevărați, membrii ai bisericii universale, cetățeni ai Ierusalimului ceresc, moștenitori ai moștenirii ce nu putrezește.

În această stare a lucrurilor, biserica universală include toate bisericile locale, dar nu ca organizații. Am observat că membrii bisericii universale sunt creștini individuali și nu biserici locale. Toate bisericile locale luate împreună, nu fac biserica uiversală, deoarece aceasta include sfinții din cer și cei de pe pământ. Pot fi sfinți pe pământ, ca famenul etiopian, care aparțin familiei sfinților și care nu au fost primiți într-o biserică locală.

Secțiunea II. – Vizibilitate

Membrii Bisericii Universale sunt cunoscuţi prin confesiunea lor lui Hristos şi pentru ascultarea poruncilor sale.

Religia lui Hristos nu a fost creată pentru a fi ascunsă. Din cauza naturii sale, nu poate fi ascunsă. Convinge pe oricine o cunoaşte să facă bine omenirii şi să facă cunoscută Evanghelia, prin care toată omenirea este binecuvântată. La fiecare contact cu societatea omenească, bunăvoinţa Creştină va ieşi la iveală. Adepţii lui Hristos sunt descrişi ca lumini în această lume.(37) Ei sunt o lumânare ce este aprinsă, nu pentru a fi pusă deoparte, ci pentru a împărtăşi lumina tuturor celor din casă.(38) Ei sunt un oraş pe un deal, ce nu poate fi ascuns.(39) Li se porunceşte: “Lăsaţi lumina voastră să strălucească înaintea oamenilor, pentru ca ei să observe faptele voastre bune şi să-l slăvească pe Tatăl vostru ce este în ceruri.”(40) Ascultarea lor faţă de această poruncă, i-a remarcat în toate vârstele şi i-a făcut vizibili în lume.

Discipolii lui Hristos sunt legaţi să practice legătura lor cu el, înaintea lumii. Această obligaţie este învăţată din pasaje ca: “Dacă îl recunoşti cu propria ta gură pe Domnul Isus şi crezi din toată inima că Dumnezeu l-a ridicat din morţi, vei fi salvat.”(41) “Oricine mă va recunoaşte în faţa oamenilor, pe el îl voi recunoaşte şi eu în faţa Tatălui meu ce este în ceruri.”(42)

Este necesar mai mult decât o simplă recunoaştere pentru a-i deosebi pe adevăraţii adepţi ai lui Hristos. Mulţi spun Dumnezeu şi nu fac ce le-a poruncit el. Acestor persoane, oricât de tare i-ar recunoaşte ei numele, el le va spune: “Plecaţi de lângă mine, voi ce faceţi fărădelegi.”(43) El îi recunoaşte doar pe adepţii săi care îi ascultă învăţăturile; şi ne-a învăţat şi pe noi cum să-i recunoaştem pe aceştia: “Prin rezultatele lor, îi veţi recunoaşte.”(44) “Voi sunteţi prietenii mei, dacă faceţi cum vă poruncesc eu.”(45) O viaţă dedicată ascultării lui Hristos este uşor de observat în lumea aceasta; şi unde este observată, oamenii nu pot să nu o vadă.

Vizibilitatea bisericii constă în vizibilitatea membrilor ei. Conducătorul nostru Divin a venit ca “o lumină în lume”; şi toţi adepţii săi sunt lumini; unii dintre ei sunt lumini puternice şi sclipitoare, iar alţii stele de magnitudine mai mică. Dar, la fel cum constelaţiile Raiului nu au alte lumini, să le facă vizibile, decât câteva stele, la fel este şi cu biserica. Toată lumina provine de la membrii ei şi toată vizibilitatea sa depinde de aceştia.

Scriitorii de teologie au făcut diferenţa între biserica vizibilă şi cea invizibilă; însă, pentru ca o biserică din această lume să fie vizibilă, nu trebuie să fie alcătuită de copiii lumii, ci de cei a căror lumină este întunericul. Dacă folosim aceste lucruri după cum au fost arătate, am putea să-i asociem pe sfinţii din Rai cu biserica invizibilă, deoarece au fost ascunşi dincolo de vederea umană; iar sfinţii de pe pământ cu biserica vizibilă, deoarece ei încă sunt pe pământ ca să lumineze această lume întunecată. Însă sfinţii de sus şi cei de jos formează împreună o singură biserică; iar teologii, când vor să distingă aceste două părţi una de alta, sunt obişnuiţi să îi numească biserica militantă şi biserica triumfătoare. Prin biserică invizibilă, se referă la toţi Creştinii adevăraţi; iar prin biserică vizibilă se referă la toţi cei ce practică religia adevărată. Cea invizibilă constă doar din fiii luminii; iar cea vizibilă include atât pe fiii luminii cât şi pe fiii întunericului într-o singură comunitate. Am văzut că Hristos nu-i recunoaşte pe toţi practicanţii drept adepţii săi şi ne-a învăţat să nu îi recunoaştem în acest mod. Astfel, o biserică universală, care e formată din toţi cei ce practică adevărata religie, este un corp pe care Hristos nu-l deţine. Pentru a fi sfinţi vizibili, o viaţă sfântă trebuie să fie supraadăugată unei profesii a unei adevărate religii; iar cei ce nu prezintă lumina unei vieţi sfinte, oricare ar fi profesia lor, nu au nici un drept, conform scripturii, să fie consideraţi membrii ai bisericii lui Hristos.

Apartenenţa într-o biserică locală nu coincide întotdeauna cu apartenenţa într-o biserică universală. Asta pare pe de-o parte, prin faptul că lumina pură a unei vieţi sfinte ar putea fi câteodată imitată cu succes, astfel înşelând omenirea. Pavel ne învaţă că Satana se poate transforma într-un înger al luminii; iar acest lucru nu este o minune dacă slujitorii săi pot face la fel.(46) Ioan spune: “Au ieşit, pentru a putea fi văzuţi că nu sunt ca noi toţi;”(47) şi putem deduce că nu au fost văzuţi înainte. Dar acest pasaj ne învaţă că profesia lor despre religie şi imitaţia lor reuşită despre viaţa lui Hristos, nu au fost de ajuns. Era încă adevărat faptul că “nu erau ca noi”. Pe Simon, vrăjitorul, intenţiona să-l convertească, pentru o vreme; însă când adevăratul său caracter a ieşit la iveală, Petru a decis: “Tu nu ai nici un loc sau o parte în asta, pentru că inima ta nu este adevărată în ochii lui Dumnezeu.”(48) Dacă doar profesia sa i-ar fi adus un loc în biserica universală, apartenenţa sa nu ar fi fost afectată de descoperirea cum că inima sa nu era bună, atâta timp cât profesia sa nu era renegată. Dacă apartenenţa în biserica locală din Samaria l-ar fi făcut membru al bisericii universale, biserica locală nu l-ar fi renegat. Când Pavel a vrut să excomunice o persoană din biserica locală de la Corinth, el nu a dat sentinţa excomunicării folosindu-se de autoritatea sa apostolică, ci a lăsat biserica să facă acest lucru.(49) Deci Petru nu a folosit autoritatea sa apostolică pentru a-l exclude pe vrăjitor din biserica din Samaria, ci şi-a exprimat opinia către întreaga comunitate de sfinţi. Aparent, prin urmare, apartenenţa în biserica locală ar putea fi supraadăugată profesiei celor ce nu au nimic de spus în această chestiune. Cei despre care Ioan a spus: “Ei nu sunt ca noi”, au fost, o vreme, membrii ai bisericii locale; aşa fiind mulţi cărora Mântuitorul le va spune în ultima zi: “Nu v-am cunoscut niciodată.”

Pe de altă parte, oamenii nu judecă prea cinstit. Biserica din Ierusalim nu dorea, pentru un timp, să-l primească pe convertitul Saul ca pe un discipol adevărat; însă Domnul Isus l-a primit şi i-a oferit locul de apostol în biserica sa universală.

Neluând în considerare erorile pe care judecata umană le-ar face în cazurile individuale, rămâne încă adevărat faptul că lumina evlaviei este vizibilă. Deseori timpul corectează aceste erori. Vrăjitorul şi falşii practicanţi ai lui Ioan au fost daţi în vileag; iar convertirea lui Saul la destinul pe care l-a distrus cândva, a devenit admisă universal. Fără îndoială, sunt cazuri care nu vor fi înţelese până la judecata finală; însă cu siguranţă rămâne un adevăr general: “Prin roadele lor, îi veţi cunoaşte.” Chiar dacă există îndoieli în unele cazuri, iar unele ar putea fi greşite, nu înseamnă că păcatul şi sfinţenia nu se pot deosebi sau că lumea şi biserica nu se pot deosebi.

Epitetul “invizibilă” folosit pentru adevărata biserică a lui Hristos, nu este doar incorect, ci şi induce în eroare. Oamenii au vorbit despre această biserică ca despre un concept spiritual; şi s-au întrebat dacă Saul a persecutat o biserică invizibilă. Ei caută o biserică ce deţine mai multă vizibilitate deât reiese din profesia Creştină şi o viaţă evlavioasă; şi au găsit-o, după cum cred, într-o formă de organizare, pe care o consideră necesară să constituie biserica. Ei numesc astfel de corp organizat biserică invizibilă. Însă Saul nu a întrebat dacă cei pe care i-a persecutat, ca fiind adepţi profesanţi de-ai lui Hristos şi devotaţi cauzei şi doctrinei sale, erau deasemenea membrii ai unei organizaţii externe. El i-a persecutat ca bărbaţi şi femei Creştini. Însă existenţa unor astfel de bărbaţi şi femei, asemeni persecuţiilor pe care le-au suferit, a fost mai mult decât un simplu concept spiritual. Organizarea nu e necesar să fie vizibilă, cu atât mai puţin să fie asemănată cu acest lucru. Pietrele şi munţii sunt la fel de vizibili ca plantele şi animalele.

Secțiunea III. – Unitatea

Unitatea bisericii universale este spirituală.

Corpurile materiale sunt formate prin alăturarea particulelor ce sunt atrase una de cealaltă. La fel şi fiinţele vii sunt aduse împreună în corpuri sau societăţi, prin diferite atracţii ce există între ele. Albinele, păsările şi diferite specii de animale, îşi expun înclinaţia socială; şi se aplică omului ca parte a constituţiei sale naturale. Împreună cu această tendinţă înăscută de a căuta societatea, interesele şi necesităţile oamenilor sunt aduse împreună prin diferite feluri de asocieri. În aceste cazuri, principiile asocierii sunt naturale; iar o nouă natură sau o nouă inimă nu este neapărat necesară. Dar biserica este o societate în care această calificare este indispensabilă. Membrii ei sunt legaţi unii de alţii printr-o atracţie ce nu este simţită de oamenii lumii: “Dacă voi sunteţi ai lumii, atunci lumea va iubi ce-i al ei; dar deoarece nu sunteţi ai lumii, dar v-am ales eu din lume, prin urmare lumea vă urăşte.”(50)

Principiul distinct ce separă Creştinii de lume, şi îi aduce împreună, este creat în ei de către influenţa regenerată a Duhului Sfânt. “Rodul Spiritului este dragostea.” “Multiubiţi, să ne iubim unii pe alţii, deoarece dragostea este Dumnezeu.”(51) “Oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu.”(52) “Ştim că am trecut din moarte în viaţă, deoarece ne iubim aproapele.”(53) Aceeaşi influenţă spirituală ce aduce dragostea lui Dumnezeu în inimă, crează dragostea faţă de toţi cei ce poartă imaginea lui Dumnezeu: “Cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu, îşi iubeşte şi aproapele.”(54) Dragostea frăţească a fost, în special, impusă adepţilor lui Hristos, de către Stăpânul lor divin: “O nouă poruncă vă voi da, să vă iubiţi unii pe ceilalţi.”(55) Toţi cei ce simt că dragostea lui Hristos îi constrânge, sunt atraşi de influenţa ei de a-i iubi pe cei pe care el îi iubeşte şi pentru care s-a sacrificat. Dragostea frăţească nu este doar impusă, dar şi curge spontan din inima nouă: “Când folosiţi dragostea frăţească, nu trebuie să vă îndrum eu; deoarece voi sunteţi învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.”(56)

Dragostea, care este uneori numită caritate în versiunea noastră a Bibliei, este declarată ca fiind “legătura perfecţiunii”.(57) Uneşte toţi oamenii lui Dumnezeu şi îi face ca unul. Este principiul esenţial al simpatiei, astfel fiind frumos descrisă în 1 Cor.xii., după cum subzistă între diferiţi membrii ai corpului lui Hristos. Aceasta leagă strâns pietrele vii ale templului spiritual, care crescând împreună, ajută corpul să atingă dragostea. Acesta a fost principiul uniunii din prima biserică din Ierusalim, despre care este însemnat: “Toţi cei care au crezut, au fost dintr-o singură inimă şi un singur suflet.”(58) Persecuţia i-a îndepărtat pe membrii acestei biserici unii de alţii, însă nu a putut întrerupe legătura ce i-a unit şi i-a făcut ca unul. Dragostea aproapelui nu a fost niciodată limitată la o biserică locală. După ce Pavel a spus bisericii Thessalonienilor: “Legat de dragostea frăţească, nu trebuie să vă spun eu”, el adaugă: “şi întradevăr o faceţi faţă de toţi cei de-un neam cu voi ce se află în Macedonia.”(59) Dragostea lor a fost extinsă peste frontierele bisericii, în toate regiunile din împrejur. Oriunde un copil de-al lui Dumnezeu, un discipol de-al lui Isus, era găsit, această dragoste îl primea ca pe unul din frăţia spirituală. “Toţi cei ce îl iubesc pe cel ce s-a născut, îl vor iubi şi pe acela ce se naşte din el.”(60)

Legătura perfecţiunii ce uneşte pe oamenii lui Dumnezeu pe pământ, îi face unii şi aceiaşi cu biserica din Rai, fiind făcuţi perfecţi prin dragoste. Această bunăvoinţă nu este distrusă de moarte, aceasta neputând reţine puterea unei legături atât de strânse. Speranţa şi credinţa ar putea înceta, iar armonia speranţei şi cea a credinţei să aparţină mai mult bisericii de pe pământ; însă dragostea nu va eşua niciodată, iar armonia dragostei îi uneşte şi îi va uni mereu pe toţi cei salvaţi, la fel cum îi uneşte pe ei cu Hristos.

Atracţia dragostei ce îi atrage pe toţi oamenii lui Dumnezeu spre Rai, îi face să se unească unii cu alţii, în drumul lor acolo, după cum au oportunitatea, prin slava şi ascultarea lui Dumnezeu. Chiar şi fără o poruncă divină care să le impună să nu uite să se unească, bunăvoinţa dinăuntrul lor îi va face să formeze astfel de societăţi. Se zice despre primii Creştini, din memorabila zi a Pentecostului, astfel: “Au fost cu toţii într-un singur loc printr-un singur acord.”(61) Iar când numărul lor a fost mărit considerabil prin puterea cuvântului, se spune astfel: “Toţi cei ce au crezut erau împreună.”(62) Cuvântul “împreună” este o traducere a aceleiaşi fraze greceşti ce este interpretată în primul verset: “într-un singur loc.” Noii convertiţi aveau aceeaşi inimă şi acelaşi suflet ca primii o sută douăzeci; şi au format cu aceştia o societate obişnuită să se întâlnească pentru slava lui Dumnezeu. Armonia acestei adunări a fost deranjată de persecuţie; însă tendinţa de adunare nu a fost distrusă. Adepţii au fost împrăştiaţi din Ierusalim; imediat după, avem dovezi despre bisericile din Iudeea, Galileea şi Samaria. Acelaşi principiu al armoniei a parvenit tot corpul; iar prin asta, din cauza necesităţii, bisericile locale s-au înmulţit.

Dragostea frăţească ce-i caracterizează şi îi uneşte pe adepţii lui Hristos, nu-i are drept obiectiv pe toţi cei ce practică adevărata religie. Hristos nu a impus acest lucru; însă el a lăsat instrucţiuni discipolilor săi să fie atenţi la lupii deghizaţi în oi. Aceşti intruşi periculoşi din cadrul bisericii, apar ca adevăraţi practicanţi ai adevăratei religii; altfel, nu s-ar fi spus că sunt deghizaţi ca oi. Pavel, la ultima sa întrevedere cu bătrânii bisericii Ephesienilor, a dat un avertisment asemănător: “Cunosc acest lucru, cum că după plecarea mea vor fi lupi ticăloşi printre voi, ce nu vor cruţa; Deasemenea dintre voi se vor ridica unii oameni şi vor spune lucruri ticăloase, pentru a-i atrage pe adepţi la ei.”(63) În alte cazuri vorbeşte despre fraţi falşi, aduşi pe neaşteptate. Dacă aceşti fraţi falşi nu ar fi practicat adevărata religie, nu ar fi putut găsi intrarea, chiar şi pentru puţin timp. Asemenea agenţi ai răului nu sunt adevăratele unelte ale dragostei frăţeşti. Până şi multiubiţii discipoli, a căror inimă era plină de dragoste, şi care au cerut respectarea dragostei frăţeşti cu o extremă ardoare, au poruncit să încerce spiritele (64); făcând în aşa fel ca aceşti practicanţi răi să nu aibă legătură cu ei şi nici să meargă cu Dumnezeu.(65)

Din nou, toţi cei ce practică adevărata religie nu dau dovadă de dragostea frăţească a adevăraţilor Creştini. Lupii deghizaţi ca oi erau duşmanii turmei. Printre alţii ce nu au avut legătură cu planurile lor mortale, era încă adevărat, încă de pe timpul apostolilor, că nedreptatea abunda, iar dragostea multora s-a stins.(66) Mai târziu, paginile cunoscute drept istoria bisericii, arată dovezi legate de nepotrivirea dintre chinuitoarele şi frumoasele manifestări ale dragostei frăţeşti găsite în Sfânta Scriptură. Cei ce, potrivit profesiei lor, trebuia să-şi dea vieţile pentru aproapele lor, i-au persecutat în schimb pe aceştia, cu mule ocazii; practicând adevărata religie, ei au vărsat sângele sfinţilor.

Din toate ce s-au spus, reiese clar că biserica, corpul lui Hristos, nu constă doar din cei ce practică adevărata religie. Pentru a forma o comunitate acolo, profesia trebuie să înceapă cu dragostea provenită din inimă; în acest caz se va manifesta extern prin ascultarea poruncilor sale. Doar atât timp cât există această dovadă a adevăraţilor discipoli, suntem obligaţi sau chiar şi autorizaţi să dăm dovadă de dragoste frăţească.

Secțiunea IV. – Organizarea

Biserica universală nu are o organizare externă.

Organizarea respectă acţiunea, fiind un aranjament şi adaptare a unor părţi portivite pentru a acţiona împreună spre un final comun. Se spune că o societate este organizată atunci când membrii ei sunt atât de strâns legaţi unii de alţii că acţionează împreună ca unul. O familie este o societate în care persoanele sunt conectate unele cu altele prin relaţii ca soţ şi soţie, părinte şi copil. Ei acţionează unul faţă de altul în aceste relaţii pentru binele comun al familiei, fiecare familie distingându-se în comunitate. Legătura de afecţiune ce uneşte membrii unei familii, este un legământ intern al uniunii; însă supraadăugat acestuia, există şi o organizare externă ce îi face o familie, chiar dacă legătura internă de afecţiune a fost ruptă. O naţiune este o societate organizată cu scopul unei guvernări civile şi pentru binele comun al tuturor. Membrii pot iubi legile, instituţiile şi conducătorii; iar patriotismul, un legământ intern al uniunii, i-ar putea face astfel. Însă o organizare externă este supraadăugată, lucru ce i-ar face o naţiune, chiar dacă patriotismul a eşuat. O biserică locală este un ansamblu de credincioşi, organizaţi pentru a-l slăvi şi asculta pe Dumnezeu. Evlavia internă este un legământ al uniunii; însă cât timp evlavia şi dragostea frăţească i-ar lega la fel de sfinţii altor biserici, ei au şi o organizare externă ce îi aduce într-o relaţie mai specială unii cu alţii, ei constituind o singură biserică.

Cei ce cred în Hristos, ar putea fi priviţi ca formând o singură familie. Dumnezeu este Tatăl lor, iar restul fraţii lor; însă relaţia este una spirituală. Cei ce cred în Hristos, formează o naţiune, o naţiune sfântă, peste care Hristos este rege. Ei îi ascultă legile şi încearcă să câştige pentru cauza sa, însă ei nu se luptă cu arme pământeşti; iar legământul uniunii lor, unii cu alţii şi cu regele lor, este spiritual. Membrii bisericii locale ar putea fi cunoscuţi prin însemnările legate de numele lor în cartea bisericii; însă biserica primilor născuţi a fost scrisă în Rai, neexistând pe pământ vreo însemnare care să dovedească apartenenţa lor. Ar putea fi cunoscuţi prin rodul sfinţeniei lor, însă acesta este rodul Duhului ce zace şi conduce fiecare membru, prin imersiunea prin care sunt formaţi într-un singur corp.

În secţiunea precedentă, a fost dovedit faptul că armonia bisericii universale este spirituală. Armonia poate exista în corpurile pământeşti şi fără organizare. Un prundiş este una, chiar dacă părţile sale nu sunt organice; însă în corpurile vii, părţile sunt unite organic, iar organismul este necesar pentru supravieţuirea lor. Biserica este numită corpul lui Hristos, iar membrii interacţionează unii cu alţii la fel ca părţile corpului omenesc; însă organismul este spiritual. Calificarea fiecărui membru de a ocupa locul potrivit şi de a-şi îndeplini datoriile, este atribuită de Duhul Sfânt, ce divide fiecare om separat, după bunul plac; şi acţionează în şi prin toţi. Hristos este capul corpului său, iar fiecare membru este organic ataşat capului: “cel ce este unit cu Domnul, este din acelaşi spirit;”, astfel organizarea fiind spirituală.

Scriitorii teologi au menţinut existenţa a ceea ce ei numesc Biserica Catolică Vizibilă, ce e formată din toţi cei ce practică adevărata religie. Ei o privesc pe aceasta ca fiind diferită faţă de corp sau de adevăraţii sfinţi, ce sunt desemnaţi Bisericii Invizibile. Am ignorat decenţa acestei desemnări, pe motiv că adevărata religie este vizibilă prin rezultatele sale. Însă întrebarea legată de decenţa numelor folosite pentru aceste corpuri, este cu totul diferită faţă de întrebarea legată de existenţa cu adevărat a acestora. Am menţinut existenţa a ceea ce scriitorii teologi au numit Biserica Invizibilă, ce constă în toţi cei ce sunt uniţi spiritual cu Hristos. Există alt corp ce-i conţine pe toţi cei ce practică adevărata religie?

Posibilitatea unirii tuturor celor ce practică adevărata religie este un concept spiritual, ce îi desemnează printr-un nume colectiv, nu poate fi disputată. În acest fel concepem şi vorbim despre regatul legumelor, regatul animalelor şi aşa mai departe. Dacă ar fi fost posibil ca toţi cei ce practică adevărata religie să fie uniţi într-un singur concept spiritual, doctrina prin care o biserică catolică vizibilă există, ar fi o absurditate; însă asta nimeni n-o poate susţine. Existenţa unui astfel de corp, în concepţia noastră spirituală este una, iar existenţa lui cu adevărat este alta. Toţi cei ce practică adevărata religie, nu formează un singur corp doar prin simplă alăturare, la fel ca un număr de oameni puşi împreună pentru a forma o adunare; ci ei sunt împrăştiaţi aiurea peste tot pe faţa pământului. Simplu fapt că practică aceeaşi religie este suficient pentru a-i clasifica; dar pentru a-i alătura unui singur corp, câteva forme de organizare sunt necesare. Formează ei un corp organizat?

Sfintele Scripturi nu conţin dovezi cum că adepţii lui Hristos, după împrăştierea bisericii din Ierusalim, ar fi acţionat împreună ca o societate externă organizată. Înaintea împrăştierii lor, au fost toţi o singură inimă şi un singur suflet, fiind ca unul prin alăturare ca o adunare congregată, unindu-se într-un singur corp pentru slăvirea publică exterioară; în asemenea biserică acţionând prin alegerea unor deaconi. După împrăştierea lor, au continuat să fie o singură inimă şi un singur suflet; şi au continuat să acţioneze sub influenţa unui singur Duh spre un sfârşit comun. Unirea lor spirituală şi organizarea lor spirituală au continuat; însă unirea lor externă şi organizarea lor externă au încetat să mai existe. Nu mai formau o adunare şi nu au acţionat niciodată ca o societate. Ei au format, separat, biserici locale ce au acţionat independent prin organizările lor distincte, însă nu s-au unit formal niciodată pentru a se sfătui sau a acţiona ca un singur corp.

Singurul fapt din istoria sacră ce favorizează opinia conform căreia bisericile au acţionat printr-un consiliu, este însemnat în al 15-lea capitol al Actelor. Biserica din Antioch a trimis mesageri bisericii din Ierusalim, pentru a se consulta privind punctele de vedere ale datoriei. După sfătuire, biserica din Ierusalim, împreună cu apostolii şi cu bătrânii, a emis un decret conform căruia, discipolii lui Hristos erau obligaţi să-l cunoască. Nu există nici o indicaţia conform căreia delegaţii au plecat de la celelalte biserici, ce erau acum numeroase, şi să se răspândească prin diferite ţări. Toată biserica s-a întrunit la consiliu; nu tot corpul celor de pretutindeni ce practicau adevărata religie, ci doar biserica din Ierusalim. Către această biserică au fost trimişi mesageri din Antioch şi au adresat întrebarea. Când decizia a fost luată, nu a fost anunţată ca o decizie a bisericii universale adunată la consiliul general de către delegaţii ei, ci ca o decizie a bisericii din Ierusalim, împreună cu apostolii şi înţelepţii. Decizia acestei biserici ar fi putut fi respectată, ca fiind cea mai veche şi bine informată dintre toate bisericile, în special în acest caz, în care perturbatorii bisericii din Antioch au pretins autoritatea să se folosească de aceasta, biserica mamă. Însă decretul corpului adunat a fost înaintat, însoţit de o autoritate deasupra tuturor bisericilor sau consiliului bisericilor: “A părut bine pentru Duhul Sfânt şi pentru noi.”(67) Inspiraţii apostoli au fost prezenţi la acest sfat, iar decizia lor a fost înaintată prin autoritate divină: “Orice legământ de pe pământ, va fi legat şi în Rai.”(68) Niciun consiliu ecleziastic nu poate pretinde pe drept acest sinod de la Ierusalim ca anterior acţiunilor sale, doar dacă nu ar putea deasemenea pretinde că acţionează din inspiraţie, şi să trimită mai departe decretele sale cu autoritatea Sfântului Duh.

Nicio organizare ecleziastică din timpurile moderne nu poate, printr-un semn de bună-cuviinţă, să pretindă a fi Biserica Catolică Vizibilă. Nici una din ele nu-i are pe toţi cei ce practică adevărata religie. Unele dintre ele ar putea pretinde că sunt Biserica; însă majoritatea au pretenţii mai modeste, pretinzând că sunt doar ramuri ale bisericii. Fiecare ramură, totuşi, are propria sa organizare; toate ramurile nu se unesc într-o singură organizare. Existenţa unei combinări a tuturor organizaţiilor ecleziastice separate într-un singur corp şi acţionarea acestui corp ca o organizaţie întreagă, nu ar fi avut nicio autoritate din partea Sfintelor Scripturi; însă nici o combinaţie de acest fel există cu adevărat. Statul lumii Creştine falsifică doctrina.

Episcopul Romei şi adepţii săi, pretind că sunt biserica Catolică sau universală. Ei sunt uniţi prin organizaţie externă; organizaţia însăşi arătând capul, ofiţerii subordonaţi şi membrii corpului. Acestea menţin câteva din poziţiile lor, oricare ar fi moralul sau calificările lor spirituale. Organizarea este una puternică, după cum demonstrează istoria acţiunilor sale; iar această istorie, pătată de sânge, demonstrează în egală măsură faptul că corpul nu este stimulat spiritul păcii şi al dragostei. Această organizare externă a avut nevoie de un cap extern, iar episcopul oraşului imperial, a devenit recunoscutul vicar al lui Isus Hristos. Şezând în templul lui Dumnezeu şi arătând că el este Dumnezeu, pretinde conducerea ce îi aparţine doar Domnului Isus Hristos. Această însuşire a puterii este sprijinită de doctrina bisericii Catolice vizibile. Distrugând fundaţia, nu mai rămâne nimic să sprijine superstructura. Avem, aşadar, motive bine întemeiate să privim cu suspiciune doctrina şi să examinăm cu atenţie cererile ei legate de credinţa noastră.

Este bine de sesizat cât de natural s-a ridicat uzurparea papală din doctrina sa. Presupunând că Hristos a instituit o biserică universală cu o organizare externă, declaraţiile şi promisiunile ce respectă biserica sa spirituală, ar fi în mod normal aplicate acestui corp extern. Ar părea incredibil că trebuie să-şi părăsească trupul degenerării şi corupţiei, după ce a promis să fie cu el până la sfârşitul lumii, iar porţile iadului nu vor triumfa asupra sa; şi după ce l-a format şi declarat pilonul şi platforma adevărului. Dacă organizarea externă leagă biserica universală de biserica de pe timpul apostolilor, va fi dificil, facă nu imposibil, să înlăture pretenţiile romanilor. Putem susţine că au pierdut doctrina şi spiritul apostolilor; însă dacă biserica este un corp al unei organizări externe, continuitatea organizaţiei trebuie să determine adevărata biserică. Dacă eşuează să păstreze adevărul, iar spiritul timpurilor primitive au distrus biserica, atunci aceste ultime calităţi sunt caracteristicile distinctive ale adevăratei biserici, decât ale organizării externe. Aici, atunci, este marea controversă dintre Hristos şi Anticrist. Isus Hristos nu are două biserici universale. El nu este capul a două corpuri, soţul a două soţii. Adevărata sa biserică este un corp spiritual organizat, iar spiritualitatea i s-a alăturat lui, singurul cap. Corpul ce pretinde că este biserica de pe platforma organizaţiei externe, este un substitut, iar capul său este un substitut pentru Hristos. Ei iau prima dată locul adevăratei biserici şi adevăratului cap al acesteia, iar apoi se opun şi persecută. Cei ce văd şi compătimesc relele pe care uzurparea papală le-a făcut, ar trebui să înveţe secretul puterii sale. Substitutul organizării ecleziastice pentru religia spirituală, a făcut tot răul. Lăsaţi efectele fatale să ne înveţe să ne păzim împotriva cauzei ce le-a produs.

Doctrina bisericii catolice vizibile, este favorită prin folosirea epitetului vizibilă. Lucrurile sunt predicate de biserica adevărată, ce nu poate avea un corp invizibil. Saul a persecutat biserica, iar acest lucru nu l-ar fi putut face dacă biserica ar fi fost invizibilă. Admitem în totalitate biserica vizibilă, dar distingem între vizibilitate şi organizare. Herod i-a persecutat pe copiii din Bethlehem, dar asta nu înseamnă că acei copii au format o societate organizată. Furia persecutării lui Saul a fost îndreptată împotriva sfinţiilor şi nu împotriva organizaţiei lor ecleziastice. Chiar dacă desfinţau organizaţia lor externă, nu i-ar fi domolit furia. Acest lucru l-ar fi reţinut, dacă ar fi blestemat numele lui Isus şi ar fi renunţat la doctrina sa. Adevărul şi spiritul Creştinismului sunt urâte în lume; iar fără organizare externă, ar fi fost suficient de vizibile pentru a atrage opunerea şi furia persecutorilor.

Un argument pentru o biserică universală organizată extern, reiese din 1 Cor.xii.28: “Dumnezeu i-a plasat pe câţiva în biserică; prima dată pe apostoli; a doua oară pe profeţi; a treia pe învăţători; iar apoi miracole, apoi cadouri de vindecare, ajutor, guverne, diverse limbi.” Existenţa bisericii universale aici a însemnat, iar serviciile enumerate implică, faptul că corpul căruia îi aparţin este organizat; însă organizarea nu este externă. Biserica ce-i conţine pe toţi cei ce practică adevărata religie, conţine membrii răi şi servicii rele, la fel şi pe cele bune. Până şi în perioada timpurie, existau, printre cei ce practicau adevărata religie, postoli falşi şi profeţi falşi; pastori ce devorau turmele; învăţători ce predau erezii blestemate; şi guverne ce conduceau deasupra moştenirii lui Dumnezeu, şi adorau să aibă rang înalt. Luând în considerare biserica ca fiind o societate organizată extern, aceşti oameni erau funcţionari adevăraţi în ea la fel de mult ca şi respingătorii slujitori. În biserica romană, papa deţine locul suprem, oricare ar fi caracterul său moral. Preoţii deţin jurămintele şi distribuie misterioasele lor beneficii, oricât de necurate le-ar fi mâinile. Dacă o organizare similară ar fi existat pe vremea apostolilor, apostolii falşi şi ceilalţi slujitori nelegiuiţi ar fi fost cu adevărat membrii ai bisericii. Deci i-a “plasat” Dumnezeu pe aceştia în biserică? I-a plasat acolo “pentru a-i perfecţiona pe sfinţi, pentru munca slujbei, pentru a sfătui corpul lui Hristos”? Asemenea oameni nu au fost slujitorii lui Dumnezeu, ci slujitorii Satanei, transformaţi în slujitori ai dreptăţii; iar biserica ce-i expulzează de pe teritoriul ei, trebuie să aibă acel teritoriu determinat, nu de o organizare externă, ci de evlavie autentică. În acestă privinţă, tot contextul peisajului este de acord. Calificările pentru serviciile enumerate sunt menţionate în primul verset al capitolului, şi atribuie Duhul Sfânt, ce împarte, nu conform votului bisericii, ci conform propriei sale voinţe. Membrii sunt aduşi în corp prin unirea cu Duhul; iar simpatia ce pătrunde trupul este spirituală. Nu este un protest legat de acest punct de vedere, cum că unele servicii enumerate respectă bisericile locale, care sunt corpuri recunoscute ale organizării externe. Omul ce munceşte pentru preoţia sau guvernul bisericii locale, dacă e chemat în slujba lui Dumnezeu, este un membru al adevăratei biserici universale şi este calificat pentru slujba sa de către Duhul care străbate şi animă corpul; şi i se cere să muncească pentru binele tuturor. Biserica locală căreia îi aparţine, dacă este organizată conform voinţei lui Hristos, ar consta în sfinţi adevăraţi; iar el se străduieşte să nu-i lase pe alţii în frăţia lor. Îi oficiază pe ei ca membrii ai corpului lui Hristos şi nu se lasă folosit de către organizarea locală. Deci, Pavel i-a învăţat pe batrânii din Ephesus să considere că muncesc pentru toată biserica salvată: “Luaţi aminte voi şi toată turma, peste care Sfântul Duh va făcut supraveghetori, să hrăniţi biserica lui Dumnezeu, pe care a format-o cu sângele său.”(69) Aşadar Petru i-a învăţat pe bătrâni: “Hrăniţi turma lui Dumnezeu ce este printre voi… fără să staţi deasupra moştenirii lui Dumnezeu.”(70) Fiecare pastor ce are credinţă împărtăşeşte însărcinarea pastorală universală dată de Petru: “Hrăniţi-mi oile, hrăniţi-mi mieii.” Prin munca asupra unei părţi a turmei, el munceşte pentru binele tuturor. Cel ce în slujba sa oficială îşi limitează percepţia la organizarea locală cu care are legătură, şi care durează doar temporar, îşi înjoseşte slujba; astfel cedează în faţa spiritului Anticristului care substituie organizarea externă pentru religia spirituală, şi un cap vizibil pentru unul invizibil.

Opinia a fost reţinută, mai mult ca o axiomă teologică, cum că botezul este poarta către biserică. Nu este poarta către biserica universală spirituală; deoarece oamenii intră prin ea prin vindecare, şi sunt, astfel, membrii ei înainte să fie pregătiţi pentru botez. Nu este poarta către biserica locală; deoarece, deşi este necesar pentru a fi membru, oamenii pot fi botezaţi şi să nu rămână conectaţi cu nici o biserică locală. Însă cei ce susţin că există o biserică catolică vizibilă, în mod normal acceptă faptul că aceasta primeşte şi este formată din toţi cei botezaţi. Ei diferă unii de alţii, prin respectarea importanţei şi limitelor bisericii, deoarece ei diferă în ceea ce constă botezul. De vreme ce Baptiştii nu admit nicio validare a botezului, decât cea prin scufundare prin practicarea credinţei, unii dintre ei, ce menţin doctrina unei biserici catolic vizibile, fac această biserică substanţial mai asemănătoare cu credinţa Baptistă. Această modificare Baptistă a doctrinei a fost forma ei timpurie. Pe când scufundarea era practica universală a bisericilor, iar botezul copiilor nu a izbutit; înainte ca stropitul să fie substituit pentru botez, iar copiii pentru credincioşi; ideea obţinută a fost că regatul este biserica catolică vizibilă, iar oamenii sunt născuţi în ea prin apă. Prin această idee, au fost create pedobotezul şi papistăşia.

Mult rău a fost făcut adevărului din cauza interpretării greşite ale cuvintelor lui Hristos: “Dacă un om nu este renăscut din apă şi prin Duh, el nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu.”(71) Nu se zice nimic despre botez în acest text şi nici un cuvânt în tot discursul, din care acest verset face parte, astfel reiese faptul că botezul era menit să fie. Dar nu e necesar ca ţelul nostru curent să intre în discuţia acestui subiect. Dacă acceptăm că fraza “renăscut din apă” se referă la botez, este clar că doar acest lucru nu deschide poarta spre împărăţie; deoarece este necesară şi condiţia ca omul să fie renăscut prin Duh. Avem, astfel, limitele bisericii atât de înguste, încât sunt incluşi doar cei ce au fost atât vindecaţi cât şi botezaţi.

Persoanele care au fost atât vindecate cât şi botezate, formează partea botezată a bisericii universale; însă nu constituie singuri o biserică. Nu sunt biserica generică a domnului Courtney. Fiecare biserică locală poate să aibă şi practicanţi falşi; astfel, bisericile locale nu sunt formate doar din persoane vindecate. Ei nu sunt biserica catolică a teologilor. Acest corp constă din toţi cei ce practică adevărata religie; astfel incluzându-i atât pe falşii practicanţi cât şi pe adevăraţii Creştini. De altfel, aceste persoane vindecate şi botezate, în opinia scriitorilor teologi, formează o biserică vizibilă. Vindecarea lor este o calificare spirituală, nefiind determinată de vreo ceremonie exterioară sau o organizaţie externă. Această parte bozetată a adevăratei biserici spirituale este la fel de invizibilă, în sensul tehnic al cuvântului, ca şi întregul corp numit biserica invizibilă. Nici un om nu poate spune cu certitudine despre nimeni, deşi botezat, că este născut prin Duh. Aceste persoane vindecate şi botezate nu formează biserica universală din Sfintele Scripturi; iar biserica lui Hristos, pe care a iubit-o şi pentru care s-a sacrificat, îi include pe mulţi, printre care şi pe hoţul răstignit pe cruce, care nu a primit botezul niciodată. Ei vor forma o parte din eclezia generală din oraşul sfânt; iar Dumnezeu va fi slăvit în ei prin Isus Hristos, pe parcursul timpurilor, o lume fără sfârşit. Această biserică universală nu este limitată la botez; iar în nici un caz botezul nu este o parte din eclezia formată. Adevărata biserică universală include, pe toţi cei ce sunt salvaţi de Hristos; iar organizarea lor spirituală nu este dependentă de o ceremonie exterioară.

Secțiunea V. – Progres și Durată

Universul Bisericii este în plin progres de construcţie şi va fi complet doar la sfârşitul lumii, după care va rezista pentru totdeauna.

Cuvintele Salvatorului: “Pe această piatră îmi voi construi biserica”, dovedesc că, pe atunci, construcţia nu a fost terminată. În alt loc, vorbind despre biserică ca un ţarc: “Alte oi am, care nu sunt din acest ţarc: trebuie să le aduc şi pe ele, iar ele îmi vor auzi vocea şi va fi un singur ţarc şi un singur păstor.”(72) Intenţionează chemarea neamurilor şi introducerea lor printre privilegiile Evangheliei. Prin puterea cuvântului acompaniată de influenţa Duhului Sfânt, mulţi au fost convertiţi pe vremea apostolilor. Aceste convertiri au fost descrise de Petru ca pline de viaţă sau pietre vii, construite de Hristos, piatra vie respinsă de oameni, dar aleasă de Dumnezeu şi preţuită.(73) Pavel foloseşte aceeaşi figură; iar aceşti doi scriitori inspiraţi, vorbesc despre edificiu ca fiind un templu în creştere. Lucrarea este în progres; mulţi, fără număr, trebuiesc încă adunaţi, ei completând glorioasa structură. În ultima zi, când toţi cei vindecaţi vor fi aduşi, Isus îi va prezenta Tatălui: “Priveşte-mă pe mine şi pe copiii pe care mi i-a dat Dumnezeu.”(75) Aceasta va fi biserica completă în număr, sanctificată şi slăvită, o biserică glorioasă, nepătată, neştirbită sau orice alt lucru de genul acesta. Biserica va rămâne pentru eternitate: “Către el să fie slava din biserica lui Isus Hristos mereu, pentru totdeauna.”(76)

Există câteva dificultăţi în determinarea datei în care se poate spune că a luat naştere biserica lui Hristos. Aceeaşi dificultate există şi în respectarea datei de început a Evangheliei şi a stăpânirii mijlocitoare a lui Hristos. Marcu datează începutul Evangheliei lui Isus Hristos de la preoţia lui Ioan Botezătorul;(77) însă Pavel spune că Evanghelia a fost predicată la început lui Avraam.(78) Regimul lui Hristos este datat din momentul înălţării sale la dreapta Tatălui; însă sinfţii au fost salvaţi prin meditaţia sa, iar el a fost Dumnezeul lui David, sub vechea hotărâre. Aşadar, Hristos a zis: “pe această piatră îmi voi construi biserica”, ca şi când lucrarea era pentru viitor; şi totuşi se spune că edificiul ar fi construit pe fundaţia profeţilor, la fel ca şi pe cea a apostolilor.(79) Scripturile reprezintă o adunare a tuturor lucrurilor sub Hristos, atât în cer cât şi pe pământ(80), în vremea înălţării sale din natură umană la fiinţă supremă. Sfinţii din Vechiul Testament, care au fost salvaţi de efectul sângelui său, înainte ca acesta să fie vărsat, şi care au dorit să înţeleagă la ce se referea Duhul Sfânt când a vorbit profeţilor despre suferinţele lui Hristos, şi slava care va urma, aşteptau în Rai pentru dezlegarea acestui mister. Moise şi Elias şi-au arătat interesul legat de această temă, când, în timpul scurtei întâlniri cu Mântuitorul pe muntele transformării, au discutat despre moartea pe care trebuia să o înfăptuiască în Ierusalim.(81) Îngerii au vrut să cerceteze acest mister, dar timpul potrivit pentru înţelegerea lui nu a sosit decât atunci când omul Isus Hristos a intrat în curtea Raiului şi a fost încoronat cu slavă şi onoare. Atunci îngerii s-au adunat în jurul Fiului şi l-au venerat. Apoi sfinţii s-au apropiat şi l-au adorat ca Domnul şi Mântuitorul lor. Proclamaţia a fost făcută pe parcursul curţilor de glorie, fiecare locuitor al Raiului prezentându-şi omagiul Mijlocitorului. Duhul Sfânt a adus proclamaţia, jos, în Ierusalim, în ziua de Rusalii, pentru a putea fi răspândită pe Pământ. Cei care o primeau cu bucurie, se bucurau de favorurile sale împărăteşti, erau făcuţi cetăţeni ai sfântului Ierusalim, membrii ai marii eclezii.

În cuvintele lui Hristos, citate anterior, biserica este reprezentată ca o construcţie. Începutul unui edificiu ar putea fi datat încă de la începutul mişcării, prin pregătirea materialelor. Astfel biserica a început când Abel, Enoch, Noe şi Avraam au avut credinţă pentru prima dată. Însă din alt punct de vedere, clădirea a fost începută atunci când materialele au fost aduse la aceeaşi relaţie cu Isus Hristos. Pentru sfinţii din Vechiul Testament, înainte să fie adunaţi sub Hristos împreună cu sfinţii aranjamentului actual, Pavel atribuie o oarecare imperfecţiune, care, pe bună dreptate, nu putea fi comparată cu condiţia materialelor de construcţie încă neaşezate împreună. “Toate acestea obţinând un renume bun prin credinţă, nu au primit promisiunea: Dumnezeu dându-ne lucruri mai bune nouă, ele fără noi nefiind făcute perfecte”.

Secțiunea VI. – Relația privind Regatul lui Hristos

Doctrina Scripturilor referitoare la regatul lui Hristos a fost investigată în Manualul de Teologie, pp. 221-229. Rezultatul investigaţiei, atât cât face referire la subiectul nostru, poate fi declarat pe scurt după cum urmează:

Regatul lui Hristos este autoritatea regală prin care el, ca mijlocitor, este împuternicit şi prin care el conduce peste toate lucrurile, pentru slava lui Dumnezeu şi binele bisericii sale. Particularităţile acestui regim divin sunt exercitate prin natura umană şi faptul că favorizează răzvrătiţii. O guvernare incompletă a început imediat după decăderea omului; însă o dezvoltare completă nu a avut loc decât atunci când omul Isus Hristos a fost încoronat cu slavă şi cinste, şi aşezat la dreapta Tatălui. Indivizii regimului său sunt împărţiţi în două clase: cei ascultători şi cei neascultători. Cei ascultători vor beneficia de toate binecuvântările regimului său, iar pe cei neascultători, el îi va da afară din regatul său definitiv, izgonindu-i în suferinţă eternă. Indivizii credincioşi ai regimului său sunt aceleaşi persoane care formează biserica universală, care reprezintă “întregul grup al celor care au fost salvaţi de Hristos”. Pentru binele acestei biserici, autoritatea sa regală este exercitată asupra tuturor lucrurilor.

La fel cum scriitorii teologi au susţinut existenţa unei biserici catolice vizibile, distinctă de spiritul universal al bisericii Scripturilor, aşa au fost şi unii dintre ei care au susţinut că există un regat vizibil al lui Hristos, o societate cu o organizare externă, în care oamenii intră prin botez. Însă regatul lui Hristos nu este o societate a oamenilor, adunaţi împreună de o organizaţie externă, asemeni unei familii, unei naţiuni sau a unei biserici locale. Acest punct de vedere nu este autorizat de Sfintele Scripturi.

Regatul lui Hristos este cu adevărat autoritatea regală prin care a fost împuternicit; iar fraza este folosită de metonomie, pentru a indica indivizii care fac parte din regimul său, în special pe cei ascultători cărora le sunt acordate binecuvântările domniei sale. Dar legătura ce-i aduce împreună, pe aceşti indivizi ascultători, la regele lor şi regimul său, este interioară. “Toţi cei ce cunosc adevărul, ascultaţi-mi vocea.”(83) Aceşti oameni formează o naţiune sfântă, o naţiune ce duce mai departe rodul regatului, ei nefiind o naţiune făcută de vreo organizaţie externă.

Isus a zis: “Regatul meu nu este de pe această lume.”(84) Noi nu trebuie să înţelegem ce implică această declaraţie, că regatul său nu a avut nimic deaface cu oamenii şi lucrurile din această lume. Cealaltă propoziţie citată, care a fost spusă în legătură cu declaraţia sa, “Toţi cei ce cunosc adevărul, ascultaţi-mi vocea.”, a pretins că oamenii ce primesc şi iubesc adevărul, sunt indivizi din autoritatea sa regească. Având putere absolută în Rai şi pe pământ, el conduce armata Raiului şi pe locuitorii pământului. Prin urmare, fiecare relaţie dintre oameni, şi toate datoriile provenite din ele, sunt sub autoritatea sa; iar organizaţiile externe ale acestor instituţii ar trebui să fie reglementate conform voinţei regelui suveran; regatul însuşi existând, independent de toate organizaţiile externe.

Unele pasaje ale Scripturii, se presupune că au fost favorabile opiniei cum că regatul lui Hristos este o societate bazată pe organizare externă, incluzând oamenii buni şi răi. Regatul Raiului este comparat cu o plasă aruncată în apă, care aduce peşte bun şi rău la mal;(85) cu un semănător, care a semănat seminţe ce au căzut atât în sol rău cât şi în sol bun;(86) cu un câmp, care conţine atât neghină cât şi grâu.(87) Aceste pilde sunt făcute să ilustreze adevăruri importante, conectate cu domnia lui Hristos. Evanghelia regatului trebuia predicată fiecărei creaturi, iar împuternicirea de a o predica a fost acompaniată de declaraţia: “Cel ce crede, şi este botezat, va fi salvat; iar cel ce nu crede va fi blestemat.”(88) Şi totuşi, diferiţi oameni ar putea fi afectaţi de cuvântul predicat şi oricât de dificial ar fi să-şi diferenţieze propriul caracter şi să separe răul de bine în viaţa curentă, separarea va fi făcută în ultima zi, nimeni nefiind lăsat să se bucure de binecuvântările regimului decât indivizii ascultători. Să presupunem o societate religioasă organizată, ce include oameni buni şi răi, aceştia fiind destinaţi plasei ce a prins peşte bun şi rău, sau câmpului ce conţine neghină şi grâu, ar însemna să suprasolicităm şi să aplicăm greşit predicile. Mântuitorul nu le explică astfel. Câmpul este lumea şi nu o organizaţie a societăţii din lume. Porunca a fost dată ca neghinei şi grâului să le fie permis să crească împreună până la recoltare, care reprezintă sfârşitul lumii. Atunci Regele va sta să judece lumea, şi nu o anumită societate din ea; iar el va separa binele de rău, căruia i-a permis să trăiască împreună în regatul său. Apoi va da afară din regatul său tot ceea ce supără; şi le va spune duşmanilor săi, în mijlocul cărora domneşte acum: “Pe cei ce sunt duşmanii mei şi care nu vor ca eu să domnesc peste ei, să-i aduceţi înaintea mea şi să-i ucideţi.”(89) Şi totuşi este voia Regelui ca oamenilor răi şi buni să li se permită să rămână împreună în lume; dar în loc să poruncească să le fie permis să crească împreună în asociere religioasă unii cu alţii, le porunceşte adepţilor următorul lucru: “Veniţi dintre ei şi separaţi-vă.”(90) Mai mult de atât, deşi neghina şi grâul cresc împreună pe câmp, neghinele sunt copiii păcătoşilor; iar sămânţa bună, copiii regatului. Regatul nu-i acceptă pe cei buni şi pe cei răi deopotrivă, după cum susţine relaţia cu el; însă societatea acceptă pe toţi membrii săi, neţinând cont de caracterul lor moral.

Familiile, naţiunile şi bisericile locale sunt societăţi ale organizării externe, şi sunt organizate pentru lumea de azi. La sfârşitul lumii, când organizaţiile pământului vor dispărea, el îi va alunga pe păcătoţi afară din regat, iar regatul va continua să existe, eliberat fiind de toţi indivizii răzvrătiţi, pentru totdeauna. Atunci cei drepţi, doar ei fiind copiii regatului, vor străluci ca soarele, în regatul Tatălui lor.

Secțiunea VII – Relaţia cu bisericile locale

Dacă doar adevăraţii credincioşi erau admişi în biserici, ar exista o înţelegere clară între caracterul membrilor din bisericile locale şi din biserica universală. Şi dacă toţi credincioşii şi-ar profesa credinţa imediat, conform legii lui Hristos, şi s-ar uni cu bisericile locale, agregarea membrilor din bisericile locale şi din biserica universală, atât timp cât există pe pământ, ar fi identice. Nimic altceva decât neascultarea legii lui Hristos, duce la distingerea dintre biserica universală şi marea masă a Creştinilor profesanţi, uniţi în diferitele biserici locale; în starea pură a Creştinismului, diferenţa poate fi ignorată. Când se vorbea despre biserica universală, pe timpul apostolilor, gândurile oamenilor erau, în mod natural, îndreptate spre mare masă a Creştinilor profesanţi; iar pentru singurul motiv al vorbirii şi scrisului, diferenţa dintre acest agregat al profesanţilor şi adevăratul trup al lui Hristos, nu era necesară. Aşadar când vorbim de câmpul de grâu, uităm că neghinele ar putea fi pe-ici pe-colo, încurcate cu grâul. Numele nu reprezintă această încurcare, dar este aplicat ca şi când nimic înafară de grâu nu ar fi în acel loc. În acelaşi mod, numele bisericii a fost folosit, în unele cazuri, pentru agregarea profesanţilor Creştini, deşi ca semnificaţie strictă, profesanţii falşi nu sunt incluşi.

Faptul că acelaşi nume: “eclezie”, este atribuit bisericilor locale şi deasemenea şi bisericii universale, poate induce în eroare prin faptul că membrii trebuie să fie strict de acelaşi fel; astfel, biserica universală trebuie să includă profesanţi falşi, la fel şi în cazul bisericilor locale. Aşadar numele de alamă denotă acelaşi amestec de metale, fie că este aplicat asupra unei mase mari sau mici. Cazurile, în schimb, nu sunt asemănătoare. Termenul alamă, sugerează un metal fără respect faţă de calitate şi este aplicat unei particule, la fel şi unei mase. Însă numele eclezie nu sugerează materialul din care este alcătuită o biserică şi nu este asociat unui singur membru. Semnifică mai mult cantitatea decât calitatea. Ar putea exista o eclezie a oamenilor păcătoşi la fel ca şi pentru cei credincioşi. Este aplicată unei biserici locale, deoarece membrii acesteia chiar se întrunesc; şi este aplicată şi în cazul bisericii universale, deoarece membrii acesteia se întrunesc în prezenţa şi pentru adorarea veşnică a lui Dumnezeu. Simplu fapt că acelaşi nume nu este folosit, neagă concluzia cum că membrii celor două cazuri sunt asemănători. În epistolele către bisericile locale, membrii sunt numiţi sfinţi şi credincioşi în Hristos. Acesta a fost caracterul lor conform profesiei şi ce ar trebui să fie conform legii lui Hristos. Practicanţii falşi care se întâmplă să fie printre ei, nu sunt la fel ca ei. Când au fost excluşi, ei nu au fost privaţi de drepturile ce le aveau. Prin urmare, bisericile au fost socotite ca fiind formate în întregime din Creştini adevăraţi.

Deşi persoanele neconvertite nu sunt membrii, conform legii lui Hristos, dar totuşi ei primesc acces în bisericile locale din pricina imperfecţiunii umane. Apartenenţa în biserica universală este determinată de Dumnezeu însuşi. Când Pavel i-a descris pe Evrei ca fiind sfinţi, conform “bisericii primului născut”, el i-a descris deasemenea conform “lui Dumnezeu, judecătorul tuturor”. Judecătorul perfect determină membrii marii eclezii; iar oamenii imperfecţi sunt admişi în bisericile locale. Prin urmare, un element corupt găseşte un debut în bisericile locale, iar din această cauză ei nu sunt strict identici cu biserica spirituală universală. Această lipsă de identicitate a existat, într-o oarecare măsură, chiar şi în cea mai pură vreme a Creştinismului; dar a devenit mai mult o manifestare atunci când corupţia s-a răspândit în biserici, relele din ele fiind acum greu simţite de iubitorii Zionului.

Note de subsol:
1. Eph. i. 22.
2. Eph. iii. 21.
3. Matt. xvi. 18.
4. Job xli. 28.
5. 1 Cor. xv. 9.
6. Gal. i. 13.
7. Phil. iii. 6.
8. Matt. xxv. 40.
9. Acts xxvi. 10, 11.
10. Eph. iii. 10.
11. Eph. iii. 21.
12. V. 3.
13. V. 5.
14. Rom. xv. 24.
15. Eph. iv. 4-6.
16. V. 13.
17. Eph. ii. 14, 16.
18. Eph. i. 22, 23.
19. V. 4.
20. V. 23.
21. Eph. v. 25-32.
22. V. 23.
23. 1 Cor. vii. 2.
24. Col. i. 24.
25. Heb. ii. 12.
26. Heb. xii. 22-24.
27. V. 10.
28. V. 13.
29. Gal. iv. 26.
30. Eph. ii. 19.
31. Eph. iii. 21.
32. Matt. xviii. 17.
33. Acts xi. 2.
34. Acts xxviii. 22.
35. Phil. iv. 3.
36. Rom. xvi. 1.
37. Phil. ii. 15.
38. Matt. v. 15.
39. Matt. v. 14.
40. Matt. v. 16.
41. Rom. x. 9.
42. Matt. x. 32.
43. Matt. vii. 21, 23.
44. Matt. vii. 20.
45. John xv. 14.
46. 2 Cor. xi. 14, 15.
47. 1 John ii. 19.
48. Acts viii. 21.
49. 1 Cor. v 4, 5.
50. John xv. 19.
51. Gal. v. 22.
52. 1 John iv. 7.
53. 1 John iii. 14.
54. 1 John iv. 21.
55. John xiii. 34.
56. 1 Thes. iv. 9.
57. Col. iii. 14.
58. Acts iv. 32.
59. 1 Thes. iv. 10.
60. 1 John v. 1.
61. Acts ii. 1.
62. Acts ii. 44.
63. Acts xx. 29, 30.
64. 1 John iv. 1.
65. 2 John 10.
66. Matt. xxiv. 12.
67. Acts xv. 28.
68. Matt. xviii. 18.
69. Acts xx. 28.
70. 1 Peter v. 1, 3.
71. John iii. 5.
72. John x. 16.
73. 1 Peter ii. 4, 5.
74. Eph. ii. 21.
75. Heb. ii. 13.
76. Eph. iii. 21.
77. Mark i. 1, 2.
78. Gal. iii. 8.
79. Eph. ii. 20.
80. Eph. i. 10.
81. Luke ix. 31.
82. Heb. xi. 39, 40.
83. John xviii. 37.
84. John xviii. 36.
85. Matt. xiii. 47-50.
86. Matt. xiii. 3-8.
87. Matt. xiii. 24-30.
88. Mark xvi. 16.
89. Luke xix. 27.
90. 2 Cor. vi. 17.

CAPITOLUL IV – MEMBRII COPII

Am realizat că credincioșii în Hristos sunt singurele persoane care au dreptul scriptural la a fi membrii în bisericile creștine. Dar acest drept a fost cerut și pentru copii, iar numărul, talentul și evlavia celor care cer acest lucru dau greutate argumentelor prin care îl apără, la o examinare atentă.

Secțiunea I. – ARGUMENTE DIRECTE PENTRU COPIII MEMBRII

Argumentul 1.-în epistolele scrise membrilor bisericii, Pavel se adresează copiilor și cere părinților să îi crească în teama de Domnul. Este clar deci, că copiii se aflau între membrii bisericii cărora li s-a scris epistola aceasta. Dacă acești copii erau în biserică, nu ne îndoim că erau în toate bisericile și că erau admiși de la naștere.

Deoarece o epistolă către biserică se adresează copiilor, nu înseamnă neapărat că erau membrii în biserică. Părinților li se cerea să îi crească în frica de Domnul, și în aceeași epistolă Domnul le cere copiilor să se supună părinților. Deci pentru a împlini îndatorirea, părinții trebuie să ia copiii cu ei la locul de închinare, unde se citesc epistolele apostolice. Faptul că o poruncă apostolică li se adresează nu dovedește decât că apostolul se aștepta să ajungă la ei și își asuma dreptul de a le porunci în Numele Domnului.

Dar probabilitatea este că copiii cărora li se adresează Pavel, erau membrii ai bisericii. Porunca: supuneți-vă părinților în Domnul1 este exprimată pentru a implica obligația bazată pe relația lor cu Domnul. Copiii cărora li se adresează porunca erau inteligenți pentru a înțelege sensul ei și erau evlavioși pentru a-i simți puterea în cuvintele: căci acest lucru este plăcut Domnului.2 Timotei, de mic copil cunoscuse Scripturile. Evlavia inteligentă s-a găsit întotdeauna în copiii care nu au ajuns la maturitate și astfel de copii au dreptul scriptural de a fi membrii în biserică.

Argumentul că copiii sunt așa de mici încât au nevoie de grijă și disciplină din partea părinților pentru a-i crește în teama și mustrarea Domnului, nu dovedește că ei nu aveau evlavie personală. Membrii adulți ai bisericii au nevoie de instruire și disciplină adaptat circumstanțe și instruirea și disciplinarea părinților înțelepți și evlavioși este un avantaj inestimabil pentru copiii lor evlavioși.

Argumentul conține o falsitate ce trebuie observată, în presupunerea că copiii cărora li se poruncește să se supună și copiii care trebuiau crescuți în teama de Domnul erau aceiași. stăpânilor li se poruncește cum să trateze sclavii, slujitorilor, cum să se supună stăpânilor, dar este greșit să presupunem că se referă doar la stăpânii cu slujitori evlavioși sau la slujitorii cu stăpâni evlavioși. din contră, acei sclavi care au stăpâni credincioși sunt distinși de cei ai căror stăpâni nu sunt , și totuși și ultimilor li se poruncește ca și primilor. Relația stăpân-sclav exista în unele cazuri cu ambele părți membri ai bisericii și alteori doar o parte membră. Nu există dovezi că relația părinte copil nu se împarte la fel. Părinților nu li se cerea să își crească copiii în teama de Domnul pentru că aceștia sunt membrii ai bisericii și vice-versa. Deci presupunerea că copiii din ambele cazuri sunt aceiași este greșită.

Presupunerea că dacă erau copiii în biserică, ei fuseseră admiși în copilărie ca membrii, nu datorită evlaviei personale, este nelegitimă.

Nu se vede că nu aveau evlavie personală și aceasta era condiția stabilită pentru a fi membru în biserică în toate celelalte cazuri, deci presupunerea este că membralitatea lor în biserică are o bază comună.

Argumentul 2.-Regele Sionului a declarat expres în Matei xix. 14, că privilegiile Împărăției aparțin copiilor inclusiv privilegiul de a fi membru în biserică. Copiii trebuie primiți în numele lui Hristos sau pentru că aparțin lui Hristos3 deci implică starea de membru în biserică.

Interpretarea și aplicarea razei: a lor este împărăția cerurilor cere o decizie importantă, dacă termenul a lor denotă copii literali sau persoane cu atitudine de copi. Fraza pare a sugera că împărăția constă în astfel de persoane exclusiv. Nimeni nu își imaginează că împărăția este o comunitate ce constă în copii ad literam, deci această interpretare favorizează pe cealaltă, conform căreia întreaga comunitate este descrisă ca persoane cu dispoziție de copii. Ucenicii lui sunt umili, încrezători, ușor de atins, liberi de răutate și ambiție și aceste calități caracterizează pe cei care au parte de împărăție.

Apărătorii copiilor membrii au propus o altă interpretare a frazei. Ei remarcă că ea corespunde ca și construcție gramaticală cu fraza din Mat. v. 3: „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” termenul „a lor” nu are genitiv în limba engleză care să corespundă cu „a lor”, deci trebuie exprimat astfel: a unora ca ei aparține împărăția cerului” după o atentă considerare , cred că acesta este adevăratul sens al pasajului. Este analo cu Matt. v. 3; iar celălalt sens nu are analogie în NT. Împărăția cerului nu constă total în subiecți săi, dar are un Rege, legi, privilegii și bucurii. Avem analogie scripturală pentru ideea că subiecții primesc împărăția și au parte în împărăție, intră în împărăție, moștenesc împărăția, dar nu se spune că ei compun împărăția. De aici: a unora ca ei este împărăția, este fraza recomandată ca interpretare a cuvintelor Salvatorului.

În pasaje paralele: a lor este împărăția cerurilor, obiecții sunt cei săraci cu duhul, includ subiecții loiali împărăției. Dacă paralela între pasaje este completă, termenul „ca ei” trebuie să includă toți subiecții loiali ai domniei Răscumpărătorului și nu copiii literali. Dar dacă luăm termenul ca semnificând o parte din cei cărora le aparține împărăția, va trebui să considerăm declarația că împărăția aparține tuturor acestora. Nimic în cuvinte, nimic în context, nimic în natura subiectului nu duce la presupunerea că împărăția aparține copiilor și nu altora. Dar apărătorii copiilor membrii nu admit toți copiii, fără discriminare. Dacă termenul „ca ei” califică pentru membru pe acești copii și nu pe alții, nu avem idee în context care sunt aceste calificări. Dacă Isus a vrut să învețe pe apostoli cum să discrimineze între copiii admiși și restul copiilor, nu s-a mai întâmplat ca El să da instrucțiuni așa de obscure și nedefinite.

Termenii cer o interpretare care să facă pe „cei” să includă pe toți care au dreptul la împărăție și nu pe alții și aceasta este interpretarea la care duce contextul. Imediat după rostirea cuvintelor, Isus explică: cine nu primește împărăția cerurilor ca un copil, nu va intra.4 A fi copil și a acționa ca un copil este diferit, iar Salvatorul s-a referit la a doua situație. Explicația Lui arată acest lucru clar, în Marcu și Luca. Matei o omite dar a înregistrat în capitolul anterior un discurs al lui Hristos p același subiect, dând aceleași instrucțiuni clar și deplin: „În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus, şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
2 Isus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor,
3 şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor
4 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.
5 Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.
6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării.”5 Aici copilul îl reprezintă pe cel care vrea să fie mare în împărăție și fraza „un copilaș ca acesta” și discursul au pregătit mințile ucenicilor să înțeleagă sensul când ulterior a spus: a unora ca ei aparține împărăția, chiar dacă nu urmează nici o explicație, reiterând chiar învățătura dată anterior, anume aceleași calificări pentru împărăție sunt intenționate – nu copii literali, ci atitudinea de copil.

O cerere ulterioară a acestei interpretări se găsește în natura împărăției lui Hristos. Cei care cred că se referă la copii literali, presupun că împărăția este biserica catolică vizibilă și starea de membru a ei aparține copiilor. În capitolul trecut am văzut că împărăția lui Hristos nu este identică cu biserica vizibilă catolică a scriitorilor teologi și și un astfel de trup nu există. În împărăția lui Dumnezeu, sunt două clase de subiecți: cei loiali și cei nesupuși. împărăția aparține exclusiv primei clase, conform Scripturilor și pasajul luat în considerare corespunde precis cu această învățătură, dacă persoane ca niște copii sunt intenționate. Dar dacă împărăția aparține copiilor literali, care sunt așa prin naștere, este o altă împărăție decât cea a lui Isus despre care i se spune lui Nicodim: dacă nu se naște cineva din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu.

Unele persoane înțeleg fraza că această împărăție aparține copiilor și susțin că dacă au drept în cer, nu trebuie excluși din biserica de pe pământ. Dar copiii nu au un drept necondiționat la împărăție. Dacă mor în copilărie, sunt făcuți potriviți pentru ea și primiți în ea, dar dacă rămân în această lume până cresc, nu pot obține împărăția fără pocăință și credință. deoarece dreptul copiilor la împărăție depinde de starea în care mor, fie copii , fie adulți, rezultă că nu au un drept necondiționat la starea de membru în biserică. Copiii nu sunt luați în cer fără a fi făcuți potriviți pentru aceasta, ar bisericile de pe pământ sunt organizate pentru închinarea și slujirea Domnului și copiii nu sunt potriviți pentru aceste îndatoriri. Chiar privilegiile bisericii pământești sunt nepotrivite pentru copii. Dreptul la botez este cerut pentru ei, dar nu și cel la Cina Domnului, dar fără acest drept nu se poate spune că biserica sau împărăția le aparține. Dacă s poate stabili dreptul copiilor la starea de membru al bisericii pământești se poate stabili din interpretarea pasajului, trebuie să includă dreptul la Cină.

S-a obiectat la interpretarea noastră că termenul „ca a lor” denotă calitatea lucrului la care se aplică și nu asemănarea cu altceva care o poartă. S-au citat ca dovezi următoarele pasaje: căci au suferit astfel de lucruri.7 multe astfel de pilde li s-au spus.8 În primul exemplu, astfel de lucruri înseamnă acele lucruri, și astfel de pilde înseamnă aceste pilde și altele ca ele. La fel, astfel de copiii înseamnă acei copii sau aceștia și alții ca ei. Se presupune deci că o interpretare ce exclude copiii prezenți de la termenul „ca ei” este inadmisibilă.

Este adevărat că termenul „ca ei” denotă tipul sau calitatea lucrului la care se aplică, dar denotă și asemănarea cu altul care o are. Denotă calitatea lucrului și nu lucrul. Este diferit aici de „acesta, aceștia” dacă primul exemplu de mai sus spune „căci suferă aceste lucruri”, suferințe identice sunt semnificate, nu genul lor și calitatea. Deci „ca ei” nu înseamnă „ei” „astfel de pilde” nu înseamnă acestea sau altele ca ele. Deoarece denotă tipul și calitatea pildelor li „acestea și altele” nu se potrivește. Faptul că „astfel de lucruri” din exemplu denotă suferințe identice menționate, nu este determinat de sensul termenului „astfel”, ci de legătura în care este folosit. Orice alte suferințe de acest gen se potrivesc sensului cuvântului în mod egal. Orice alte pilde de gen se potrivesc frazei „astfel de pilde”. Faptul că suferințele și pildele menționate anterior sunt denotate de termenul „astfel” sau incluse în sensul lui, este accidental. „ca ei” nu înseamnă ei și nu include ei în sens, doar accidental. Oricât de frecventă este folosirea accidentală a termenului, sensul ei esențial se referă la gen sau calitate și nu la lucruri particulare. Când se spune: cei care fac astfel de lucruri merită moartea9, lucrurile particulare menționate nu sunt incluse neapărat, ci orice lucruri de acel gen. Pavel spune: aș vrea ca toți să fie ca mine, în afară de lanțuri10. Termenul „ca mine” nu include „eu”, ci asemănarea și acea asemănare este limitată la înzestrarea spirituală și la privilegii și nu se extinde asupra trupului sau a stării exterioare. Deci nu se intenționează și nu se includ copiii prezenți, ci asemănarea cu ei și acea asemănare nu se referă la trup sau la starea exterioară, c la calitățile mentale care îi face reprezentanți potriviți ai oamenilor convertiți.

Dacă nu puteam distinge între sensul esențial al termenului și folosirea sa accidentală, putem totuși fi feriți d o concluzie eronată de Mat. xviii. 5. În acest verset, același cuvânt este folosit de același vorbitor cu referire la același subiect și aceleași circumstanțe, un copil mic fiind prezent cum copiii erau prezenți în celelalte cazuri. Dar termenul nu include copilul prezent, ci denotă calitățile prin care acel copil a fost făcut reprezentativ pentru persoanele convertite. Cuvintele care urmează după folosirea termenului în cellalt caz, dovedesc același lucru. Analogia este completă cu unica excepție că explicația urmează într-un caz și precede, în celălalt. Dar urmează repede ca fiind ieșită cu aceeași respirație, deoarece a fost spusă înainte ca Isus să pună mâna pe copii. Dacă se poate atașa vreo importanță la ordinea timpului în care s-a dat explicația, trebuie amintit că întregul discuției din cap. 18 a precedat tranzacția înregistrată în 19 și a pregătit mințile ucenicilor pentru înțelegere. Când se iau în considerare toate aceste fapte, nu trebuie să ne clătinăm, deși numeroase exemple în care termenul are alt sens pot fi aduse. Critica va privi analogia cazurilor, nu a numerelor și dacă termenul are sensuri diferite, vom prefera ceea ce este sprijinit de analogie remarcabil și complet. Adevărul este că critica poate alege între sensurile termenului deoarece în fiecare caz, sensul este același.

Dacă critica era dreaptă, nu va justifica concluzia trasă. În Luca ix. 47, 48, termenul nu este folosit: Isus le-a cunoscut gândul inimii, a luat un copilaş, l-a pus lângă El, 48 şi le-a zis: „Oricine primeşte pe acest copilaş, în Numele Meu, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Fiindcă cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mare.” Aici este expresia „acest copil” dar sensul nu este literal. Totul este simbolic. Ucenicii doriseră locul cel mai mare la dreapta Lui și la stânga. Dar Isus a așezat copiii lângă Sine și a făcut din acel copil reprezentantul: “cine va oprii”. Totul este simbolic și a fost desemnat să învețe ucenicii ce trebuie să fie pentru a obține cinstea dorită. Dacă critica ar putea converti termenul „unii ca ei ” în „ei” și fraza: a acestora este împărăția” în „a unora ca ei este împărăția”, ar fi motive suficiente să privim și atunci copiii ca simboluri ai convertiților, umili și ca niște copii.

S-a mai obiectat că fraza: a unora ca ei este împărăția cerului, nu poate conține, conform interpretării noastre, vreo rațiune pentru a admite copiii în prezența Domnului. Suntem de acord cu bucurie că legătura acestei fraze cu ceea ce precede ar fi evidentă, dacă ar declara dreptul copiilor la starea de membrii ai bisericii și dacă s-ar arăta că acești copii au fost aduși la Hristos pentru a fi inițiați în biserică. Acest lucru s-a presupus de către unii, dar fără vreo dovadă de scriere sfântă. Scopul pentru care au ost aduși la Isus copiii este exprimat astfel: ca să-Și pună mâinile peste ei și să se roage11 ca să-i atingă.12 Dacă modelul era inițierea în biserică, nu se justifică faptul că toți scriitorii au eșuat în a-l menționa și ei ar fi descris faptul ca fiind făcut cu alt model. Dacă era ușor ca copiii să fie admiși ca membrii în biserică, apostolii au știut, și opoziția lor în acest caz nu este justificată. Dacă acești copii au fost aduși pentru a iniția biserica și dacă Isus le-a declarat dreptul la privilegiile bisericii Sale, nu se poate presupune că au fost trimiși de acolo fără beneficiul dorit. Dar au fost inițiați? prin ce ritual? Botezul fusese considerat ritualul inițierii, dar nu sunt dovezi că acești copii au fost botezați. când Isus a făcut ucenici, ei au fost botezați, nu de El, ci de ucenicii Lui. Nu sunt dovezi că El a dat copiii aceștia pe mâinile ucenicilor, cu porunca de a-i boteza, ci din contră, i-a luat în rațe pentru a-i binecuvânta, nu boteza.

La o examinare atentă a pasajului descoperim că conjuncția „pentru” unește fraza care urmează cu porunca„nu-i opriți”. Această poruncă se adresa ucenicilor și motivul care urmează se presupune a fi fost introdus pentru ei, nu pentru copii. Nu a fost mulțumit de ucenici și i-a mustrat. Pentru a înțelege mustrarea Lui, trebuie să o vedem în legătură cu vina ucenicilor. Ei se așteptau ca Stăpânul să stabilească o împărăție temporară și toate învățăturile Lui contrare și crucificarea nu i-a convins că împărăția Lui nu este din această lume. Aveau ambiția de a avea locul cel mai înalt în împărăția Sa și această ambiție păcătoasă a rămas până e au mâncat ultimul Paște cu El. recent așezase un copil înaintea lor ca reprezentant favorit al împărăției Sale. E nu au înțeles acest discurs. Ca celelalte discursuri desemnate să explice natura împărăției și calificarea pentru ea, instrucțiunile nu au fost bine primite până după plecarea lui Hristos, când DS le-a amintit. Ambiția și politica lumească le orbise mințile. Nu putem ști cum au înțeles cuvintele Salvatorului, dar se pare că apărătorii copiilor membrii au înțeles termenul ca referindu-se la vârstă, nu la calități morale. De aceea, cuvintele: cine primește un copil ca acesta, a așezat copiii ca rivali în mintea lor, pentru locul de onoare în împărăție. Fie că se temeau ca Hristos să nu amâne așezarea împărăției până acești copii ajungeau la vârsta maturității, fie credeau că îi va înzestra supranatural în copilărie ca să poată deține poziția în împărăție, nu știm. Dar se pare că erau geloși. lucrătorii monarhilor estici păzeau calea de acces la stăpânii lor. Paza căii acesteia către stăpân și-au asumat-o ucenicii aici. Isus, care nu a negat accesul nimănui care căuta favorul Său, nu a fost mulțumit de comportamentul lor firesc și de ambiția care l-a determinat. Pentru ei a spus: lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți. nu-i excludeți din prezența Mea, pentru că a unora ca ei este împărăția cerurilor. Imitați-le spiritul, nu îi alungați, căci cine nu va primi împărăția ca un copil, nu va intra.

Fraza nu afirmă dreptul copiilor de a fi membrii. Dovezile sunt clare și decisive.

Ceea ce s-a spus explică Marcu ix. 27, cellalt pasaj citat în argument. Admitem că a primi un copil în numele lui Hristos înseamnă a-L primi pe El, deoarece acesta aparține lui Hristos, dar pasajul nu ne învață că copiii literali sunt membrii ai bisericii lui Hristos. Am dovedit că Salvatorul a folosit fraza „unii ca acești copii” pentru a denota persoane cu atitudine ca niște copii. De aici doctrina copiilor membrii nu reiese din acest pasaj.

Unii congregaționaliști au spus că copiii sunt membrii ai bisericii universale, nu locale. Distincția poate justifica admiterea lor la botez și excluderea lor de la Cină, dar pentru a arăta clar că privilegiile împărăției nu le aparțin. Nimeni nu susține că copiii neregenerați sunt membrii ai bisericii spirituale. Dacă sunt membrii ai unei biserici universale, este vorba de biserica catolică vizibilă. Dacă un astfel de trup există, nu se adună și nu acționează, și ce sunt privilegiile membrilor ei, dacă le este negată starea de membru local? În biserica locală este vorba de închinare, Cină, disciplină. Atunci cum le aparține împărăția?

Note de subsol:

1. Eph. vi. 1.
2. Col. iii. 20.
3. Mark ix. 37.
4. Mark x. 15; Luke xviii. 17.
5. Matt. xviii. 6.
6. John xiii. 33. În textul original, un cuvânt diferit este folosit, ce pare să fi fost mai potrivit pentru arătarea dragostei. Sensul său propriu-zis îl acceptă pe acela al altui termen şi este dat cum se cuvine traducătorilor noştrii prin cuvintele “copii mici”.
7. Luke xiii. 2.
8. Mark iv. 33.
9. Rom. i. 32.
10. Acts xxvi. 29.
11. Matt. xix. 13.
12. Mark x. 13; Luke xviii. 15.

Argumentul 3 -Pavel declară că copiii anumitor membri din Corint erau sfinți13 Termenul „sfânt” era folosit pentru a denota membri bisericii, perosane dedicate Domnului. Avem baza concluziei deci, că acești copii erau membrii.

Pasajul la care s-a făcut referire spune: soțul necredincios este sfințit de soția credincioasă și soția necredincioasă de soțul credincios, altfel copiii lor ar fi necurați, dar acum sunt sfinți. Acest pasaj semnifică membrii bisericii. Termenul sfințit aplicat soțului necredincios, înseamnă făcut sfânt. Acești necredincioși sunt deci sfinți și după interpretare, sunt membrii ai bisericii. Textul este un proces al rațiunii și legea rațiunii cere ca termenul sfânt din concluzie să fie folosit la fel ca în premisă. Dacă sfințenia implică starea de membru, la copii, este la fel și la soțul necredincios. Dar nimeni nu-și imaginează că acei oameni sunt membrii ai bisericii, deci sfințenia copiilor nu este starea de membru.

Ce sfințenie este cea a copiilor și a soțului necredincios? Evreii considerau neamurile necurate și nu era legal să intre în casele lor, să mănânce împreună sau să-i atingă. Creștinii evrei păstrau această opinie, cum reiese din Gal. ii. 12. De aici reiese că era legală relația cu ci familiari, restul erau necurați. corintenii se întrebau dacă relațiile familiare cu necredincioșii erau legale.

În cap. 5 al epistolei, Pavel discută chestiunea și decide că asocierea membrilor bisericii cu astfel de oameni nu era legală dar relațiile normale erau admise, altfel creștinii ar trebui să iasă din lume. Principiul la care el se opunea a creat îndoială între corinteni, dacă credincioșii trebuiau să trăiască sau nu cu soțul necredincios. Pavel tratează chestiunea în cap. 7. El decide că dacă acest principiu tulbură relațiile domestice, va separa părintele de copil și soțul de soție. Deci relațiile sunt legale în unele cazuri. Acesta este argumentul apostolului și este adaptat pentru această dificultate. Dar acest argument presupune că copiii, ca și soțul necredincios, nu sunt membrii ai bisericii. Textul oferă dovezi decisive că membrii copii nu existau în vremea apostolului.14

Argumentul 4 -scriitorii NT foloseau cuvinte cu sensul în care ei erau obișnuiți să le citească în Scripturile VT. Cuvântul grec Hristos corespundea cu ebraicul Mesia și ambele denotau aceeași persoană. Termenul grec ecclesia, nu era nou, ci era termenul dat d LXX. Ebraicului cahal, din VT și înseamnă același lucru, Congregația Domnului. Deci biserica nu era o organizație nouă. Era congregația evreiască, sub o nouă dispensație și copiii erau incluși cu părinți lor în fosta dispensație, deci starea d membru nu le putea fi negată acum. Identitatea bisericii în ambele dispensații este mai aparentă în faptul că numele de Sion și Ierusalim derivă din locurile unde închinătorii VT se adunau și sunt date bisericii NT.

Este adevărat că termenul ebraic Mesia ș grecescul Hristos denotă aceeași persoană, dar nu este un adevăr universal că identitatea persoanelor sau a lucrurilor are corespondența numelui. Ebraicul Iosua este aplicat în Scriptură la diferite persoane15 și corespondentul grec Isus este aplicat altor persoane16. Termenii englezi adunare, convenție, asociație, organizație sunt numele unor trupuri organizate, dar caracterul organizației nu reiese din nume. Numele de adunare semnifică uneori trupul legislativ al unui stat și alteori are sens ecleziastic. Numele grecesc și ebraic pentru congregație și biserică corespund ca semnificație, dar dacă corespondența era perfectă nu se poate sugera că societățile organizate denotate trebuie să fie identice.

Corespondența între desemnarea bisericii și ebraicul congregație nu este perfectă. Două cuvinte ebraice, cahal și edah, erau folosite pentru a denota congregația evreiască și nici unul nu este dat invariabil termenului grecesc ekklesia. În v.6 din Exodul 12, capitolul în care congregația ebraică apare pe pagini sacre, ambele cuvânt ebraice apar și unul este dat de LXX plathos, celălalt este synagoge. În Num. xvi. 3, ambele apr și sunt synagoge. Dacă cineva susține că scriitorii NT folosesc plathos și synagoge, se referă la ebraicul congregație, ar greși. argumentul valabil aici nu este valid aplicat la ekklesia.

Singurele cuvinte observate de noi sunt însoțite de adjuncții când desemnează corpurile la care sunt aplicate. Ebraicul congregație se numea Congregația Domnului sau Iehova și Congregația lui Israel. Era o congregație instituită pentru lauda lui Iehova a Dumnezeu al națiunii evreiești. Biserica este numită biserica lui Dumnezeu și biserica lui Hristos. Aceste desemnări ale celor două trupuri nu sunt coincidențe, dar avem dovezi cp cele două nu sunt identice.

Când biserica NT este introdusă în scrierile sacre prima dată, Isus nu o numește cahal sau ecclesia lui Israel, ci biserica Mea, ecclesia. El vorbește despre ea că urmează a fi zidită, pe această piatră voi zidi biserica Mea. Nu se referă la cahal lui Israel care era instituit din vremea lui Moise, și organizația sa era completă în detaliu. Următoarea apariție a termenului biserică în NT este mai remarcabilă: spune bisericii. Dacă nu ascultă de biserică, lasă-l în pace. Nu este posibil a scriitorul NT care a scris acestea să fi înțeles termenul ecclesia în sensul în care era obișnuit, din VT, ca și ebraicul cahal? Așa a vrut Isus să fie înțeles? A vrut ca urmașii Lui să își depună plângerile marii congregații de închinători evrei, dușmanii și persecutorii lor și să fie guvernați de decizia lor? Incredibil! Următoarea mențiune în NT a ecclesia este la fel de decisivă: Domnul adăuga la biserică pe cei ce trebuiau salvați. era timpul Cincizecimii, când închinătorii ebraicului cahal erau la Ierusalim. Noii convertiți la noua religie erau din această adunare și erau adăugați la ecclesia. Ecclesia la care erau adăugați nu era cahal la care aparținuseră anterior.

Argumentul numelui este de efect. Când Isus a spus: spune-l bisericii, bisericile creștine în care disciplina se exercita nu fuseseră organizate. Stăpânul familiei era prezent pentru a conduce chestiunile casei prin autoritatea lui directă, dar a dat porunca de a fi păzită după plecarea sa, ca regulă perpetuă d disciplină. Maniera în care vorbește de ecclesia oferă dovezi puternic că termenul folosit nu era în acea vreme obișnuit ca nume pentru congregația închinătorilor evrei. Dacă era așa, aplicarea cuvântului ar fi fost naturală pentru ucenici și ar fi fost necesare explicații pentru a-i feri de eroare. Când se referă la ceva ce încă nu exista, pe care nu îl cunoșteau și care nu existase, nu ar fi folosit termenul fără explicații pentru a denota ceva cu care ei erau familiarizați de mult. Concluzia este coroborată cu faptul că deși ecclesia apare în NT peste 100 de ori și niciodată cu o singură excepție, nu se referă la Israel și excepția: cel care era în biserica din pustie17 nu denotă poporul Israel, a organizație durabilă, ci se referă la un anume timp în istoria lor, când s-u adunat la Sinai să primească legea, de aceea ar fi trebuit tradus ca adunare. Ca trup durabil, sunt numiți casa lui Israel, poporul, națiunea, dar nu ecclesia.

Pasajul: și voi cânta laude în mijlocul ecclesia18 este citat din VT, unde este folosit cahal și unde se face aluzie la congregația evreiască, dar folosit de Pavel, ecclesia este ulterior menționată în context. Aceeași ecclesia este menționată ulterior: biserica primului născut, cu aluzie aparentă la adunarea VT. Închinarea dispensației VT era o umbră a lucrurilor bune ce vor veni. Sionul și Ierusalimul erau tipuri de cer, viitorul loc de întâlnire al sfinților și congregația lui Israel se aduna pentru a se închina la Dumnezeu și semnifica acea adunare viitoare a sfinților, și congregația lui Israel adunată să se închine Domnului simboliza acea adunare în care Domnul va veni din S, E, V, N și va sta cu Avraam, Isaac și Iacov, în împărăția cerului. Aceasta justifică folosirea de către profeți a numelui de Sion și Ierusalim, în previziunile despre slava bisericii.

Ebraicul cahal era o adunare. De trei ori pe an, triburile se întâlneau pentru închinare publică în locul pune Domnul își pune numele.19 Această obligație a continuat atât timp cât porunca închinării era obligatorie și a încetat când sc femeii din Samaria/. Vine vremea și a și venit când închinătorii adevărați ai Tatălui nu se vor închina nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim20 Când nu li s-a mai cerut oamenilor să se adune la Ierusalim, cahalul lui Israel s-a dizolvat.

Distincția între biserică și congregația evreiască poate fi elucidată de o atenție dată modelului prin care erau instituite.

În scopul divin, o jertfă pentru păcat a fost oferită pentru eternitate, dar nu a părut bine Înțelepciunii infinite ca ea să fie imediat oferită, când păcatul a intrat în lume. 4000 de ani de ignoranță, crime au fost trecuți cu vederea de Dumnezeu ca nedemni și nepotriviți scopului și și-a fixat privirea pe acea perioadă numită –plinătatea vremilor – când perfecțiunea divină se va vedea cel mai bine, Răscumpărătorul va face ispășire pentru păcat și se va predica pocăința și iertarea păcatelor în Numele Lui , în toată lumea. Descoperirea salvării în Hristos este la început reținută până ce va face ca creștinul să simtă în pieptul său acea anxietate ce face ca descoperirea să fie bine venită, așa că în istoria lumii, Mesia nu își face apariția până ce omenirea nu a simțit necesitatea unui eliberator, apoi vine, dorința tuturor națiunilor. A mulțumit pe Dumnezeu ca un experiment deplin al oului care încearcă cu puterile lui să găsească un remediu pentru această boală morală să aibă loc, înainte ca Dumnezeu să ofere remediul vindecării națiunilor. Apoi, în înțelepciunea lui Dumnezeu, înțelepciunea lumii nu îl cunoștea pe Dumnezeu, a făcut plăcere lui Dumnezeu să salveze pe cei care cred.

Experimentul care a deschis calea pentru intrarea Răscumpărătorului în lume, a avut două naturi, două experimente ce demonstrează două adevăruri. Când dușmanii curajoși ai lui Dumnezeu și ai religiei fac apel la natură și afirmă suficiența ei de a lumina și călăuzi oamenii în căutarea lui Dumnezeu, ne referim la experimentul prin care se vede cum omul căzut, fără ajutorul lui Dumnezeu poate avansa spre cunoașterea caracterului divin. Cu lumina naturii, razele strălucitoare ale științei și ochiul geniului natural, omul înțelept din antichitate se simțea încă în întuneric, după Dumnezeul necunoscut21

Când cei care susțin că primesc adevărul, neagă doctrina harului și mențin că omul are destule virtuți native, care dacă sunt corect cultivate, îl fac acceptabil în ochii lui Dumnezeu; că sunt influențe ale cuvântului sau ale Spiritului comune oamenilor, care sunt suficiente, fără alte influențe speciale, să îi facă să se bucure de Preaînaltul, avem un alt experiment care decide împotriva acestei doctrine la fel de sigur ca în experimentele filozofice. În istorie avem povestea unui popor care a avut avantaje mari ață de alte popoare. Nu au trebuit să citească doar cartea naturii, ci și a lui Dumnezeu. Nu au fost lăsați ca o formă cu ritualuri religioase neautorizate, ci au avut porunci divin, instituite de autoritatea lui Dumnezeu. A lor a fost înfierea și slava și legămintele și legea și slujirea lui Dumnezeu și promisiunile. Au avut instructori religioși, oameni sfinți care vorbeau din DS. Au avut motive de supunere, un legământ s-a făcut cu ei, ce conținea toate posibilele amenințări și orice promisiune ce ar putea atrage. Experimentul era complet. Iehova Însuși a spus: ce aș mai fi putut face viei Mele și nu am făcut? și care a fost rezultatul? S-a demonstrat clar că omul este total depravat, că cele mai bune instituții, instrucțiuni și motive cu influența DS nu sunt suficiente să restaureze natura căzută și o influență directă și specială asupra inimii lui, prin puterea divină este indispensabil necesară, pentru a-l face să se bucure de legea lui Dumnezeu și să se supună cerințelor sfinte. Evrei viii. 8, 9, 10.

Societatea ce a fost subiectul ultimului experiment, este numită Congregația Domnului. Pare să fi fost unica societate instituită divin, organizată pentru închinare religioasă, care a existat înainte de venirea lui Hristos. Dumnezeu a vrut, după dispensația mozaică al cărei subiect este această congregație, să demonstreze limpede depravarea omului. Scriptura spune: legea a venit din cauza încălcări, până va veni sămânța. legea a venit ca păcatul să se înmulțească. Lui Dumnezeu îi sunt cunoscute toate lucrurile de la început, El știa imperfecțiunile legământului mozaic, chiar de la instituirea lui, și știa care va fi rezultatul. I-a găsit defectele cu mult timp înainte de abrogare și l-a pregătit mai întâi, apoi a vorbit de unul mai bun care va veni, stabilit pe promisiuni mai bune.

Prima mențiune în Scripturi a congregației Domnului este în Exod 12. Când s-a introdus o nouă ordine a lucrurilor, când anul a început din nou și a deveni un an ecleziastic, cum a fost numit, când Dumnezeu a luat de mână pe poporul Său, pentru a-i conduce afară din Egipt22, când acel cod de legi pentru închinarea religioasă, despre care apostolul vorbește în Evrei a început să fie promulgat, și s-a instituit Paștele, atunci sunt izraeliții recunoscuți a și congregație ce se închină. Înainte de aceasta, cuvântul Domnului era pentru indivizi și aceștia făceau ritualurile religioase, dar acum cuvântul este pentru o congregație întreagă, și acea congregație se închina simultan. Înainte de aceasta, izraeliții se distingeau de restul lumii, dar nu prin caracteristicile unei societăți care se închină. . dacă între ei erau persoane care se închinau lui Dumnezeu cu sinceritate, nu se dispută. Dar unde le erau altarele publice? Unde le era sanctuarul? Unde le erau preoții? Unde le erau jertfele? Unde le era cartea de statut, legile de închinare, regulile societății? O societate care se închină, fără formă și ritualuri sau reguli de închinare, Dumnezeu nu a constituit niciodată.

Sămânța lui Avraam era destinată să fie subiectul dispensației speciale de-a lungul generațiilor. Acest lucru apare în istoria lor de la era creștină și înainte de eliberarea lor din robia egipteană, în perioada intermediară. Dar în această perioadă intermediară, ei au fost subiecții acelei dispensații unice, experimentale, pregătitoare, pe care o cercetăm. Ei constituiau cahalul Domnului, congregația Lui închinătoare23. Regulile închinării lor erau tipuri și profeții despre Hristos, ei au dat lumii acel experiment ce pare așa de importantă parte a modelului lor, la fel, viitoarea excludere a evreilor de la privilegiile evangheliei și admiterea neamurilor, reiese din caracterul celor care compuneau congregația sacră. Trupul ei erau descendenții lui Avraam, dar izraeliții au fost excluși și neamurile, primite24. Nu se găsește ceva de acest gen în legământul făcut cu Avraam și sămânța lui, din cap. 17 din Geneza. Acest legământ primea orice evreu circumcis, fiu al lui Iacov, fără excepție și arunca afară neamurile, fără distincție. Era una din stipulații ca fiecare evreu să fie circumcis, dar nu reiese că aveau mai multe drepturi la teriroriul prmis în legământ, decât Ismael sau fii Keturei. Slujitorii lui Iacov erau circumciși, dar nu au devenit lideri de trib în Israel, cum ar fi fost dacă circumcizia le dădea privilegiul seminței legământului.

Când a ajuns finalul societății, se așteaptă dizolvarea. Experimentul pentru care Congregația Domnului a fost organizată era gata, când Răscumpărătorul a venit, să ia păcatul lumii asupra Sa. Primul legământ, stabilit pe promisiunile condiționate, s-a dovedit eronat și neprofitabil și necesitatea unuia nou cu promisiuni mai bune în Hristos,a fost demonstrată, El l-a luat pe primul și a stabilit pe al doilea. Societatea s-a dizolvat. Privată de caracterul închinării congregației, și-a pierdut existența. zidul care o ferea de restul lumii era dărâmat când Isus a fost răstingnit.25

Nu am insistat asupra diferențelor evidente dintre biserică și congregația evreiască, cu privire la caracterul membrilor ei. Congregația conținea evrei, admiși fără interes cu privire la caracterul lor moral, dacă erau circumciși, liberi de întinări ceremoniale și defecte fizice. Neamurile erau admise dacă se circumcideau, dar moabiții, amoniții, nu puteau fi admiși până la a zecea generație și cel mai pios izraelit avea interdicție dacă era întinat ceremonial sau avea defect trupesc26. În Isus Hristos, circumcizia nu are valoare, ci a fi o făptură nouă. Moabiții și amoniții nu sunt excluși, dar în orice națiune, cine se teme de Dumnezeu și lucrează neprihănirea, este acceptat.27 Întinarea ceremonială și defectele trupești nu sunt obstacole în părtășia cu sfinți. Dacă era aceeași instituție, astfel de schimbări radicale în starea de membru, nu constau în copiii membrii. Dar instituția mozaică fusese abolită: este o anulare a poruncii dinainte di cauza slăbiciunii28. Dacă primul legământ ar fi fost fără eroare, nu ar fi fost necesar al doilea.29 el ia pe primul și stabilește pe al doilea30.

Unii apărători ai copiilor membrii admit natura temporară a instituției mozaice, dar mențin că în ea un legământ spiritual neschimbat, care a fost făcut cu Avraam și are acum este în forță.

Argumentul 5 -Domnul a promis lui Avraam că în el, toate națiunile pământului vor fi binecuvântate și a făcut un legământ cu el, punându-l tatăl multor națiuni, El fiind Dumnezeul lui și al seminței lui. Credincioșii din toate națiunile unde se predică evanghelia sunt copii ai li Avraam, admiși în legământ, membri ai bisericii lui Dumnezeu. În acest legământ copiii au fost incluși cu părinții lor, și drepturile lor la privilegii au fost recunoscute de Petru în ziua Cincizecimii: promisiunea este pentru voi și copiii voștri. Neamurile credincioase erau primite cu Israelul în același legământ: împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi, spunea Isus, și dată unei națiuni ce are roadele31. Pavel spune imaginea cu măslinul, care sunt evreii, în care sunt altoiți neamurile, pentru a lua parte la grăsimea și rădăcinile măslinului. Astfel, binecuvântarea lui Avraam vine peste neamuri și legământul care asigură binecuvântarea, cuprinde și copiii lor.

Pentru a estima forța acestui argument, va fi necesar să revedem unele evenimente din viața lui Avraam.

„Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.
2 Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.
3 Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” 32 aici totul se ia literal. Porunca a primit supunere ad literam. Avraam a fost binecuvântat personal. Om umil, ce locuia în cort, nu un cuceritor distins, nici filozof, este unul din cele mai renumite nume. Națiunea Israel, descinsă din el, a fost numeroasă, puternică și influentă în lume. Acestei națiuni a lui Dumnezeu, omenirea îi este datoare pentru Biblie, pentru Salvator, care era din sămânța lui Avraam. Această națiune a dat lumii noțiunea de Dumnezeu. Astfel, promisiunea făcută lui Avraam că în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului s-a împlinit. Promisiunea i-a fost repetată după nașterea lui Isaac33. Sursa binecuvântării a fost Avraam, dar s-a transferat la fiul lui, unde limbajul s-a schimbat: sămânța ta. Aceeași promisiune a fost repetată lui Isaac34 și lui Iacov35. La această promisiune se face adesea referire în Scripturi și se numește legământul lui Dumnezeu cu părinții36 – termenul de legământ este folosit pentru a denota o promisiune fermă, stabilă, evanghelia predicată lui Avraam.37 Nu există îndoială că această promisiune importantă și distinsă includea promisiuni spirituale, dar limbajul nu este spiritual în sensul epitetului, pentru a marca ce nu este literal. Fiecare cuvânt al acestei evanghelii a lui Avraam, este la fel de literal ca și declarația lui Pavel: credeți în Isus și veți fi salvați.

„Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri.
6 Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.38

Sensul este tot literal. Posteritatea promisă patriarhului erau descendenții literali, născuți din el39. Marea binecuvântare a justificării, dată credinciosului, are o natură spirituală; dar limbajul în care este descrisă este la fel de simplu și literal ca cel din NT, pentru a denota aceeași binecuvântare: cine crede este îndreptățit în toate lucrurile.

Cap 17 din Geneza, al treilea eveniment care a dat existență legământului:

Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.
2 Voi face un legământ între Mine şi tine, şi te voi înmulţi nespus de mult”.
3 Avram s-a aruncat cu faţa la pământ şi Dumnezeu i-a vorbit astfel:
4 „Iată legământul Meu pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri.”

De la Iacov, nepotul lui Avraam a descins națiunea Israel – cea promisă. De la Esau, alt nepot, au ieșit edomiții, o națiune mare și puternică. De la Ismael, fiul lui Avraam cu Agar,12 națiuni au descins.40 Aceste națiuni erau mai mici și nu așa puternice ca izraeliții și edomiții, dar erau națiuni. Pe lângă Isaac și Ismael, Avraam a avut 6 fii din Chetura.41 Dacă și aceștia au fost la fel de prolifici ca ceilalți doi, numărul națiunilor din Avraam era 56. Deci nu trebuie abandonat sensul literal al propoziției. Termenul națiune corespunde celui de azi.

„Nu te vei mai numi Avram, ci numele tău va fi Avraam, căci te fac tatăl multor neamuri.”

Schimbarea numelui implică ceva mistic în legământ. Schimbarea era, fără îndoială, semnificativă, dar acest fapt nu susține anularea sensului ad literam al textului. Posteritatea patriarhului și profeții inspirați de Dumnezeu și primii predicatori ai evangheliei și scriitorii NT erau obișnuiți cu folosirea numelui de Avraam, pentru strămoșul lor.

„căci te fac tatăl multor neamuri.
6 Te voi înmulţi nespus de mult; voi face din tine neamuri întregi şi din tine vor ieşi împăraţi.”

Prima frază exprimă schimbarea numelui patriarhului. Dumnezeu nu l-a făcut supranatural de fertil: te-am făcut tatăl națiunilor, nu este o interpretar mistică. Dumnezeu l-a făcut roditor înmulțindu-i sămânța. promisiunea că regi vor ieși din el, s-a împlinit literal.

„Voi pune legământul Meu între Mine şi tine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine.”

Ar fi dificil de interpretat dacă termenul „veșnic” ar denota fără limită, dar nu este unica semnificație. Darea Canaanului ulterior în legământ nu se extinde dincolo de lumea prezentă, și dacă legământul ar fi continuat în forță până la finalul timpului sau până acea stare de lucruri va înceta, epitetul „veșnic” era bine aplicat ei. În diferite pasaje termenul este folosit cu acest sens.

„Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale după tine”

Aceste cuvinte nu erau o promisiune a harului spiritual sau a vieții eterne, pentru descendenții lui Avraam. Un legământ nou, profețit de Ieremia, conținea stipulația: voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu.42 Această promisiune asigura harul spiritual, dar nu ar fi fost un legământ nou, dacă aceeași promisiune ar fif ost făcută și în legământul cu Avraam. Promisiunea din acest legământ angaja o grijă divină deosebită peste Avraam și urmașii lui ș peste Israel, sămânța căreia i-a fost promis Canaanul. Promisiunea a fost împlinită literal. El i-a separat de alte națiuni și i-a recunoscut ca popor al Lui: pe tine te știu din toate familiile pământului43. Grija Lui peste ei, revelațiile erau speciale. El acționa în relație cu ei ca Dumnezeu, răsplătea ca Dumnezeu, pedepsea ca Dumnezeu. S-a făcut cunoscut lor ca Dumnezeu, le-a dat mijloace de har și de salvare,necunoscute restului lumii, a folosit națiunea ca un canal de binecuvântare pentru celelalte națiuni ale pământului.

„Ţie şi seminţei tale după tine îţi voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, şi anume îţi voi da toată ţara Canaanului în stăpânire veşnică; şi Eu voi fi Dumnezeul lor.”

Aceasta este ad literam și s-a împlinit. Termenul veșnic a fost explicat. Dacă el a fost limitat la dispensația dinaintea lui Hristos, sau extins în dispensația prezentă și se întinde în viitor, se va discuta. „și voi fi Dumnezeul lor” – s-a împlinit.

„Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam.
10 Acesta este legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi şi sămânţa ta după tine: tot ce este de parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur.
11 Să vă tăiaţi împrejur în carnea prepuţului vostru; şi acesta să fie semnul legământului dintre Mine şi voi.
12 La vârsta de opt zile, orice copil de parte bărbătească dintre voi să fie tăiat împrejur, neam după neam: fie că este rob născut în casă, fie că este cumpărat cu bani de la vreun străin, care nu face parte din neamul tău.

Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic.
14 Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său: a călcat legământul Meu.”

Circumcizia trebuia înțeleasă literal. Importantă în planul lui Dumnezeu pentru legământ era separarea descendenților lui Avraam de restul omenirii. Istoria evreilor și NT mărturisesc împlinirea literală a acestui plan.

„Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai; ci numele ei să fie Sara.
16 Eu o voi binecuvânta şi îţi voi da un fiu din ea; da, o voi binecuvânta şi ea va fi mama unor neamuri întregi; chiar împăraţi de noroade vor ieşi din ea.”

Noul nume de Sara, ca și Avraam era semnificativ, dar nici unul nu anulează sensul literal. Avraam a fost tatăl multor națiuni, deoarece a avut fii cu celelalte soții, dar unicul fiu din Sara, tatăl lui Iacov și Esau, a fost baza izraeliților și edomiților. A fost promis că Sara va fi mama națiunilor, nu a multor națiuni. Deci legământul este literal. Regi au ieșit din Sara, literal, ai Edomului, ai lui Israel și Iuda.

Deci legământul trebuie înțeles literal, dar are oare și alt sens spiritual?

Poruncile cu privire la închinare erau literale. Tauri și capre trebuiau jertfiți ad literam. Dar ceremoniile de închinare erau umbra lucrurilor viitoare, și Evrei explică semnificația lor spirituală.

Persoane și evenimente din VT, literali, sunt și în NT, reprezentând lucruri spirituale și porunci spirituale. Istoria lui Agar, din Geneza este literal adevărată, dar Pavel o folosește ca alegorie, pentru a reprezenta lucruri spirituale. La fel circumcizia. Particularitățile principale ale legământului sunt făcute reprezentante ale lucrurilor spirituale:

I. descendenții literali ai lui Avraam reprezintă credincioșii, care sunt numiți copii ai lui î alt sens. Folosirea metaforică a termenilor ce denotă relații paternale și filiale, este frecventă în Scripturi. Cineva care este lider ca tată al unui trib sau familie, este numit tată al acelei clase; și indivizii din acea clasă sunt copiii lui. „Iabal era tatăl celor ce locuiesc în corturi, iar Iubal era tatăl celor ce cântau la harpă.44 Aceste persoane numite tată, erau inventatori de artă ș clasa care practica arta erau copiii lui. Deci, cei care practică evlavia lui Avraam sunt copii ai lui Avraam. Isus a spus evreilor: dacă erați copii ai lui Avraam, făceați faptele lui Avraam.45 Deoarece oamenii cărora Isus le-a spus aceste cuvinte erau copii ai lui Avraam ad literam, se face distincția între literal și metaforic, ei trebuiau să facă faptele lui Avraam. Pavel distinge între evreul literal și cel metaforic46 între copiii din carne și cei ai promisiuni47. Ultimii sunt considerați sămânță a lui Avraam, când legământul este văzut o alegorie.

2. Circumcizia reprezintă regenerarea, schimbarea spirituală prin care oamenii devin făpturi noi . „în Isus nu este nici tăiere împrejur nici ne-tăiere împrejur, ci a fi o făptură nouă48 Folosirea termenului denotă schimbare morală și se găsește în VT: Domnul le va tăia inimile împrejur pentru a iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul, a să trăiască49. Pavel distinge între circumcizia spirituală și cea în trup, cea a inimii50. Această circumcizie a inimii este numită în altă parte circumcizia lui Hristos. În Isus Hristos, circumcizia literală a seminței lui Avraam nu are valoare, circumcizia spirituală marchează pe cei care aparțin lui Hristos și are sunt sămânța spirituală a lui Avraam., după promisiune51.

3. Canaanul promis literal lui Avraam și seminței lui este simbolic cerul, moștenirea viitoare a celor care au credință ca și patriarhul. Avraam a părăsit țara în care trăia, la porunca lui Dumnezeu și a călătorit în Canaan, dar deși pământul acesta îi era promis, nu l-a obținut niciodată Pavel folosește acest fapt în mod spiritual: au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. Dar doresc o țară mai bună, una cerească.52 Canaanul literal era prezent în ochii patriarhului, ca o posesiune demnă de dorit, asigurată lui prin legământ, dar ochiul credinței lui era îndreptat spre o țară mai bună, simbolizată de Canaan. Sămânța lui spirituală este ca el prin credință și credința lor direcționează ochiul spre aceeași moștenire cerească.

Interpretarea alegorică a legământului este armonioasă. Avraam, exemplul de credință al VT, este liderul clasei persoanelor ce au credință ca el și este numit tatăl credincioșilor. El a fost marcat de circumcizia inimii și a căutat moștenirea cerească , ca și ei.

ii și s-a distins de restul omenirii. A privit dincolo de posesiunile pământești date lui în aceeași direcție.

Adevărurile spirituale pe care legământul le reprezintă în folosirea sa alegorică nu au luat ființă prin legământ și nu depind de el. sunt deasupra lui, cum ritualurile mozaice sunt superioare ceremoniilor sau cum materia este superioară umbrei și independentă de ea. În cap. 3 din Galateni, Pavel vorbește despre credincioșii care sunt copiii lui Avraam și sunt binecuvântați în el, dintr-o vreme dinainte de legământ ul circumciziei. El spune: legea a venit după 430 de ani. Înainte cu 430 de ani de darea legii, Avraam primește prima promisiune. Aceasta a precedat legământul tăierii împrejur cu 24 de ani. Această promisiune făcută cu privire la Avraam inițial, apoi reînnoită cu privire la sămânța lui este legământul la care se referă acest pasaj. Credincioșii au legătură cu Avraam, primind promisiunea evangheliei și nu cu Avraam și legământul circumciziei; c cu Avraam și tăierea împrejur a inimii, nu a trupului. Romani 4 prezintă aceeași situație, că credincioșii sunt legați cu Avraam cel necircumcis, în obținerea binecuvântări îndreptățirii.

Creștinii iudaizatori spunea: dacă nu ești circumcis și nu ții legea, nu poți fi salvat. Aceasta era doctrina curentă a evreilor. Se lăudau cu legământul circumciziei și cu legătura lor cu Avraam cel circumcis și promisiunea Canaanului pământesc, și cu circumcizia trupului, spunând că sunt suficiente. Dar Pavel se opune doctrinei învățătorilor iudaizatori și arată o altă cale a DS în VT. El spune că pentru a asigura binecuvântarea de care s-a bucurat Avraam, trebuie să o căutăm ca Avraam. El nu a obținut favorurile lui Dumnezeu prin lege și circumcizie, ci cu 400 de ani înainte, a primit binecuvântarea prin credință, și cine vrea această binecuvântare, trebuie să o caute ca el. aceste argumente ale lui Pavel, din care a dedus adevărata doctrină a evangheliei din VT se opuneau teoriei iudaizatorilor.

Legământul circumciziei ad literam, includea doar pe descendenții literali ai lui Avraam patriarhul și fii lui au primit porunca de a se tăia împrejur ei și toți bărbații casei, slujitorii născuți în casă și cei cumpărați cu bani, dar acești slujitori nu deveneau parte a legământului. Nici un slujitor din familiile lui Avraam, Isaac și Iacov nu a vrut privilegiul acestora și nici slujitorii descendenților lor. Din contră, ei nu sunt sămânță chiar dacă sunt circumciși. când s-a instituit Congregația Domnului, neamurile au fost admise la închinare dacă se circumcideau, dar erau străini la poartă, nu parte a legământului, sau părtași la Canaan. Înregistrări genealogice păstrate arată diferența între sămânță și prozeliții de la poartă și Pavel se numește evreu al evreilor, adică evreu din naștere.

Legământul circumciziei nu admitea pe nimeni literal decât sămânța șui Avraam, în sens alegoric, nimeni nu este inclus doar credincioșii. Acest lucru este clar din multe pasaje – cei care prin credință sunt binecuvântați cu Avraam credinciosul53 dacă sunteți ai lui Hristos, sunteți sămânța lui Avraam și moștenitori ai promisiunii54. Următorul pasaj este decisiv și arată că se referă la credința nu la profesarea ei: credința este prin har, promisiunea este pentru toată sămânța.55

Una din promisiunile făcute lui Avraam era: te voi face un neam mare. În legământul circumciziei i s-a promis că va fi tatăl multor neamuri și Israelul era unul din ele. Legământul literal nu instituia o ecclesia sau vreo congregație de închinare. Un cahal pentru închinarea la Dumnezeu a fost instituit de Moise și s-au instituit legi și ceremonii pentru acea închinare. Legământul făcut atunci cu Israel avea porunci divine și un sanctuar lumesc; dar dacă le caută cineva în legământul circumciziei, le caută degeaba. Nu conține sanctuar, nici porunci cu privire la închinare, nici preoție, nici adunare. Cahalul instituit de Moise a fost dizolvat – și dacă legământul circumciziei supraviețuiește încă, el există cum era înainte de zilele lui Moise – un legământ național, făcut cu descendenții literali ai lui Avraam, care nu admite pe nimeni altcineva la închinarea publică. Biserica creștină nu este zidită pe acest legământ.

Deoarece legământul circumciziei nu a instituit nici o ecclesia și nu admite neamurile copii în sămânța legământului, doctrina copiilor membrii ai bisericii nu poate fi afectată de chestiune, fie că legământul este abrogat sau nu. Deoarece acest legământ a existat înainte de cel al lui Moise, abrogarea ultimului poate să îl fi lăsat pe primul așa cum a fost anterior. În el, Canaanul a fost dat pentru posesia veșnică și legământul este creat ca fiind veșnic. Deci va continua în forță, cât timp izraeliții au pământul Canaanului. Dacă se vor întoarce acolo și vor re-poseda acel pământ, legământul este valabil. Faptul că de la abrogarea legământului mozaic, ei s-au numit poporul lui Dumenzeu56, că au promisiunea restaurării lor în favoarea lui Dumnezeu57 și nu sunt declarați alungați,deoarece Dumnezeu nu dă cu părere de rău58, confirmă această vedere. Când apostolii făceau ucenici din neamuri, nu îi obligau să se circumcidă dar nu eliberau pe evrei de obligație. Circumciderea unuia din neamuri înseamnă admiterea faptului că Congregația este în ființă, și legea mozaică la fel, iar a circumcide evreu sau neam pentru a fi salvat înseamnă a da deoparte pe Hristos ca nefolositor. Poate cineva dovedi că este ne-scriptural ca un evreu să se circumcidă ca simbol al legăturii lui cu Avraam și ca interes pentru poporul prin care așteaptă ca Dumnezeu să aducă bogăția harului?

Este legământul circumciziei alegoric în forță? este ca și cum ai întreba dacă portretul există în persoana cu care seamănă. Portretul și omul există independent. Omul poate muri și lăsa portretul sa portretul poate fi distrus în timp ce omul trăiește. Dacă legământul circumciziei este activ, este astfel în sensul în care u legământ este literal. Nimeni nu va spune că legea ceremonială este activă acum, deoarece adevărurile spirituale prefigurate de ceremonii există veșnic. Dacă legământul este abrogat sau nu, instruirea spirituală derivată din el este veșnică în evanghelie.

Dacă legământul literal nu face copii membrii, cel spiritual din Scripturi, decide că membrii bisericii primare erau credincioși. Pavel spune galatenilor: noi, fraților, ca și Isaac, suntem copii ai promisiunii. Toți sunteți copiii lui Dumnezeu prin credința în Isus Hristos. Dacă sunteți ai lui Hristos, atunci sunteți sămânța lui Avraam. Aceste texte dovedesc că membrii bisericilor din Galatia erau considerați copiii ai lui Avraam, în sens spiritual – erau credincioși adevărați – și acest adevăr era valabil și la alte biserici instituite de apostoli.

Un portret nu este mai diferit de omul cu care seamănă cum o umbră nu e mai diferită de ceea ce o provoacă. La fel este și legământul circumciziei, nu este diferit de adevărul spiritual pe care îl reprezintă, alegoric. Doctrina copiilor membrii confundă aceste lucruri distincte. Urmează sensul literal, de la Avraam până la introducerea evangheliei și consideră sămânța literală a fi biserica acelei perioade, apoi urmează sensul spiritual și introduce credincioșii neamuri în sămânța legământului, apoi se întoarce la legea descendenților literali și o urmează timp de o generație, apoi o abandonează.

Prin acest amestec de interpretări, descendenții imediați și literali ai celor care sunt sau ar trebui să fie sămânța spirituală a lui Avraam, se presupune că sunt aduși în legământ, și încorporați cu sămânța legământului, dar vai, ei sunt o sămânță care nu moștenește nici promisiunile literale și nici cele spirituale, deoarece sunt neamuri în primul caz și nu sunt credincioși în al doilea.

Promisiunea este pentru voi și copiii voștri pentru cei care sunt departe, oricâți va chema Domnul59

Termenul de copiii, aici denotă posteritatea, imediată sau îndepărtată, fără vărstă. Același termen este folosit: copiii se vor ridica împotriva părinților și îi vor ucide60 și în fraza: copii trupești61 când denotă posteritatea naturală a lui Avraam. Promisiunea la care se referă aici pare a fi promisiunea DS, cum reiese din cuvintele precedente, dar fie că este aceasta sau cea făcută lui Avraam, este vorba de binecuvântări spirituale. Sunt menționate trei clase de persoane la darea promisiunii: izraeliții acelei generații, posteritatea lor și neamurile: voi, copiii voștri și toți care sunt departe. Nici uneia din aceste clase nu îi este dată promisiunea fără limite sau condiții. Când li se spune: pocăiți-vă căci promisiunea este a voastră, primirea promisiunii este evident suspendată de condiția pocăinței. Aceeași condiție se aplică la fel celorlalte două clase. Acest lucru este deplin stabilit de fraza limitatoare: cât de mulți va chema Domnul. Promisiunea nu este pentru toți absolut, care sunt chemați etern de evanghelie, ci pentru cei chemați efectiv la pocăință. această limitare se aplică egal la toate trei cazurile. Copiii se folosește uneori exclusiv ad literam, nu trebuie să presupunem că acesta este cazul aici, ci este vorba de posteritate și binecuvântările spirituale nu au fost promise tuturor necondiționat și nelimitat. Menționarea posterității este potrivită aici. Petru i-a acuzat de crucificarea Domului Isus. Când au cerut lui Pilat crucificarea, ei au spus: sângele Lui să fie peste noi și copiii noștri. Același sens al salvării dat lor, este dat posterității lor.

Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la tine și dată unui popor care are roadele62

Numele tipului este uneori aplicat lucrului specificat. Regenerarea este numită circumcizie, dar pentru a arăta că nu se referă ad literam, este numită circumcizie a inimii, sau a lui Hristos. Cerul este numit țară, ca aluzie la țara promisă lui Avraam dar epitetele „mai bună” și „cerească” sunt aplicate. Națiunea Israel, circumcisă literal, moștenitoare a Canaanului pământesc semnifică pe cei circumciși la inimă, moștenitori ai patriei cerești. Acestea ultimele sunt numite națiune, dar care are roadele împărăției, adică supunerea față de Dumnezeu ca rege. Petru îi numește generație aleasă, preoție regală, națiune sfântă, popor aparte. Nu sunt națiune literală, ca Israelul. Națiunile pământești includeau copii, dar cea spirituală constă în cei care au roadele împărăției și care după Petru arată laudele Celui care i-a chemat din întuneric la lumină. Aceste lucruri nu pot fi predicate copiilor. Deci nu copiii sunt beneficiarii.

Sensul exact în care se spune că împărăția este luată de la Israel, nu îl determinăm acum. Guvernarea acelei națiuni era teocrația. Dumnezeu era regele lor și aveau beneficii de aici. . acum acest privilegiu este limitat la un popor spiritual, selectat din toate națiunile. Împărăția lui Dumnezeu era folosită des de Hristos pentru a denota noua împărăție pe care o stabilea. El era născut rege al iudeilor și a fost crucificat cu acest titlu. El a fost trimis nu neamurilor, ci la oile lui Israel, cum spune și El. prima proclamare a domniei Lui a fost făcută poporului Lui, și primele beneficii au fost pentru ei. Respingerea domniei Lui a creat extinderea către neamuri.63 Binecuvântările domniei lui Mesia erau așteptate de națiune și au fost prima dată oferite lor, dar li s-a luat privilegiul când au respins regele și acum se bucură de el cei care se supun Lui, din orice națiune. Acestea sunt roadele împărăției, și acesta nu dovedește existența copiilor membru.

Ultimul verset citat a fost folosit mult ca bază a argumentului, ca dovadă că biserica creștină este o continuare a societății organizate din dispensația VT.

Sub simbolul măslinului, Pavel spune că biserica a ieșit din Avraam și continuă în prezent.

Se pot observa:

I. măslinul s-a schimbat când multe ramuri naturale s-au rupt. Motivul separării lor este dat: din cauza necredinței. Ramurile necredincioase au fost luate, și au rămas cele credincioase. Aceștia sunt rămășița de care s-a vorbit, după har, sămânța despre care se spune: dacă Domul nu ne lăsa o sămânță eram ca Sodoma și Gomora64.

2. a doua schimbare a avut loc când ramurile au fost altoite din măslinul sălbatic. Caracterul acestor ramuri este făcut cunoscut de cuvintele lui Pavel: stați prin credință. suntem asigurați că acestea erau tot ramuri credincioase: binecuvântarea lui Avraam va veni la neamuri prin credință.

3. o altă schimbare importantă se așteaptă când ramurile naturale rupte, vor fi grefate din nou. Condiția este: dacă nu stăruiesc în necredință. sunt recunoscuți ca ramuri naturale și măslinul este numit al lor, dar aceste fapte nu sunt suficiente pentru a-i restaura. Dacă vin din nou, trebuie să o facă ca și ramuri credincioase.

Acestea trei sunt schimbările măslinului, deci doar ramurile credincioase au un prezent sau pot avea un viitor în legătură cu pomul.

Modelul și explicațiile arată că ramurile naturale reprezintă sămânța naturală a lui Avraam și schimbările sunt substituirea ei cu sămânța spirituală, copii ai credinței, nu ai trupului. Apostolul arată limpede acest lucru.

Genuri, pilde, alegorii sunt similare, dar când lucrurile spirituale sunt asemănate cu cele naturale, asemănarea este imperfectă. Cine extinde asemănarea dincolo de limită, greșește. Nu este profitabil în acest caz să întrebăm ce semnifică trunchiul, frunzele și alte părți ale pomului. Apostolul a arătat ramurile, rădăcina, grăsimea și roadele în v. 16. Întrebarea apostolului legată de ramuri și de semnificația lor ne-a arătat ce arată rădăcina, grăsimea măslinului.

Unii au presupus că Hristos este rădăcina măslinului, ca în Ioan 15. Nu tu porți rădăcina, ci rădăcina te poartă pe tine. Hristos este singurul Nume în care suntem salvați, deci credinciosul trebuie să fie născut sau sprijinit de El, nu de Avraam. Dar nu acesta este sensul. Cuvântul este folosit ca aluzie la figura dependenței ramurilor de rădăcină și semnifică ce semnifică figura. Descendenții naturali ai lui Avraam, ramurile naturale ale măslinului nu depind de el ca suflete credincioase și dependente de Hristos. Deci dependența nu este în acest pasaj. Pavel, deși nu susținea circumcizia, instruia neamurile despre datoria lor față de evrei. Îndemna la obligația de a contribui la eliberarea sfinților din Ierusalim: neamurile au fost făcute părtașe la lucrurile lor spirituale, datoria lor fiind evangheliazarea65. El îndeamnă neamurile să nu se laude în fața ramurilor naturale, căci nu voi țineți rădăcina, ci ea pe voi. Religia care binecuvântează neamurile este de la evrei. Isus era evreu. VT era o carte evreiască. NT este scris de evrei. Isus spune: salvarea este de la evrei. Promisiunea lui Avraam: în tine voi binecuvânta toate familiile pământului, se referea la evrei pentru care erau poruncile lui Dumnezeu, unde Hristos a ieșit din patriarh. Avraam este prezentat ca rădăcină a măslinului și binecuvântările spirituale sunt grăsimea de care se bucură neamurile credincioase.

Apare obiecția că în înlocuirea seminței naturale cu cea spirituală se distruge identitatea măslinului, deoarece grăsimea nu mai e aceeași. Dar cifrele nu explică totul. Hrana din rădăcina pomului către părțile lui este asimilată după natura părții și devine lemn, scoarță, frunză sau fruct. Chiar fructele sunt diferite, deși se hrănesc din aceeași rădăcină, ceea ce se produce din altoi diferă de rodul natural. Așa este cu pomii adevărați. Și totuși, schimbarea ramurilor prin altoire și varietatea hranei rădăcinii nu afectează identitatea pomului în general. Deci beneficiile nu sunt diferite. Pavel ne informează că distincția celor două clase de ramuri exista în zilele lui Ilie, când Dumnezeu i-a spus profetului că are 7000 de oameni care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Este o rămășiță după alegerea harului, spune el. pe lângă ramurile naturale care se închină la Baal, exista o rămășiță de credincioși care se bucurau de binecuvântări spirituale. Apărătorii copiilor membrii ne spun că toate acestea compuneau biserica vizibilă a zilei și erau ramuri ale aceluiași măslin și aceeași constituire a lucrurilor ce unește ramurile naturale cu cele spirituale continuă și azi. Deci obiecția se aplică la opinia la care ne opunem, nu la cea pe care o apărăm.

Întrebarea dacă pasajul vorbește despre copii membrii se pateu aborda pe lângă obiecția luată în considerare și ce semnifică rădăcina și grăsimea măslinului. Este legată total de ramurile pomului și DS ne călăuzește în interpretare. Învățăturile DS determină că ramurile legate acum de măslin sunt credincioase toate. Este pus un hotar aici, care nu trebuie dat la o parte. Dacă lăsăm învățătura DS și urmăm calea plăcerii noastre, este vina noastră.

Copiii membrii sunt susținuți de identitatea măslinului, dar din nefericire pentru argument, schimbările descrise de apostol afectează identitatea pomului unde nu trebuie. Aceste schimbări respectă ramurile – înlocuirea descendenței naturale cu credința – ca legătură între ramuri și rădăcină. Copiii membrii depind de descendența naturală și principiul pe baza căruia sunt făcute schimbările, dând la o parte descendența naturală, face ca copiii membrii să nu atârne de nimic.

Note de subsol:

13. 1 Cor. vii. 14.
14. Pentru o examinare mai atentă a 1 Cor. vii. 14, vedeţi pamfletul numit: “A Decisive Argument against Infant Baptism,” publicat de Southern Baptist Publication Society.
15. Ex. xxiv. 13; Zech. iii. 1.
16. Matt. i. 21; Col. iv. 11.
17. Acts vii. 38.
18. Heb. ii. 12.
19. Deut. xii. 5.
20. John iv. 21.
21. Acts xvii. 27.
22. Heb viii. 9.
23. 1 Chr. xxviii. 8; Mic. ii. 5.
24. Deut. xxiii. 1-8; Exod. xii. 43-47.
25. Eph. ii. 14, 15.
26. Deut. xxiii. 1-3.
27. Acts x. 35.
28. Heb. vii. 18.
29. Heb. viii. 7.
30. Heb. x. 9.
31. Matt. xxi. 43.
32. Gen. xii. 3.
33. Gen. xxii. 18.
34. Gen. xxvi. 4.
35. Gen. xxviii. 14.
36. Acts iii. 25.
37. Gal. iii. 8.
38. Gen. xv. 5, 6.
39. V. 4.
40. Gen. xxv. 16.
41. V. 1-3.
42. Jer. xxxi. 33.
43. Amos iii. 2.
44. Gen. iv. 20, 21.
45. John viii. 39.
46. Rom. ii. 29.
47. Rom. ix. 8.
48. Gal. vi. 15.
49. Deut. xxx. 6.
50. Rom. ii. 28, 29.
51. Gal. iii. 29.
52. Heb. xi. 13, 16.
53. Gal. iii. 9.
54. V. 29.
55. Rom. iv. 16.
56. Rom. xi. 1, 2.
57. V. 23-30.
58. V. 29.
59. Acts ii. 39.
60. Matt. x. 21.
61. Rom. ix. 8.
62. Matt. xxi. 43.
63. Acts xiii. 46.
64. Rom. ix. 29.

Secțiunea II. – ARGUMENTE PENTRU BOTEZUL INFANTIL

Argumentele ce erau considerate în secţiunea precedentă au ca scop stabilirea dreptului copiilor la apartenenţa în biserică. Alte argumente, ce tind să stabilească indirect acelaşi lucru, au respect faţă de doctrina botezului infantil.

Sfintele Scripturi nu conţin nicio învăţătură sau exemplu de botez infantil; iar calificările pe care le descriu vag, ca fiind necesare botezului, copii nu le posedă. Cu aceste fapte înaintea noastră, suntem obligaţi să-i respingem pe copii din decret, doar dacă nu există o cerere specială din partea lor. Acum vom începe să luăm în considerare argumentele majore ce au fost folosite pentru a sprijini această afirmare.

Argumentul 1. – Pocăinţa şi credinţa sunt cerute de către Scripturi cu scopul salvării şi botezului, însă copii pot fi salvaţi şi fără ele, deci ei pot fi botezaţi şi fără ele. Din pricina naturii cazului, aceste calificări sunt cerute doar de la adulţi. Însărcinarea pune întradevăr credinţa înaintea botezului, însă o plasează în mod egal înaintea salvării; declară deasemenea prin termeni expresivi: “Cel ce crede nu va fi blestemat.” Dacă, prin urmare, am putea deduce din aceasta că copiii nu trebuie să fie botezaţi, am putea, la fel de sigur, să deducem că ei nu pot fi salvaţi.

Acest argument nu are puterea de a stabili botezul infantil. Deoarece copiii ar putea fi salvaţi fără pocăinţă şi credinţă, nu înseamnă că ei se bucură de orice privilegiu ce poate fi pretins pentru ei. Măsura maximă până la care poate merge argumentul este de a slăbi forţa argumentului opus; şi face aceasta doar aparent. Cum putem noi potrivi declaraţia: “Cel ce va crede nu va fi blestemat”, cu doctrina botezului infantil? Răspunsul este evident. Atunci când Hristos i-a însărcinat pe apostolii săi să predice Evanghelia fiecărei creaturi, el a făcut referire la toate creaturile capabile să audă şi să înţeleagă. “Cel ce nu crede”, înseamnă că cel ce a auzit Evanghelia, o respinge. În acest sens evident al frazei, nu afirmă nimic împotriva botezului infantil. Adoptând acelaşi mod de expunere, din clauza precedentă, semnifică că cel ce aude Evanghelia, o crede şi este botezat, va fi salvat. Însărcinarea nu spune dacă copiii vor fi salvaţi sau dacă trebuie să fie botezaţi; pentru simplul motiv că nu se face referire la ei. Argumentul dinaintea noastră ne conduce la această interpretarea a însărcinării; însă ce câştigă botezul infantil prin asta? Învăţăm din ea că, în marea însărcinare pe care le-a dat-o Hristos apostolilor săi, prin care botezul a fost stabilit ca o instituire permanentă ce trebuie luată în considerare de toate naţiunile până la sfârşitul timpurilor, nu a făcut nicio referire la copiii.

Argumentul 2. – Deşi Scripturile nu conţin nicio învăţătură pozitivă despre botezul infantil, adevărul este la fel şi legat de legătura femeii şi de Ziua de Odihnă Creştină. Împărtăşania este o instituire pozitivă; şi totuşi permitem femeilor să ia parte la ea fără nicio învăţătură pozitivă. Schimbarea de la a şaptea zi a săptămânii la prima, legat de Ziua de Odihnă, nu exprimă nicio poruncp pentru asta în Scripturi, şi este, în parte o repetare a celei de-a patra porunci; şi totuşi admitem acest lucru ca fiind o deducţie satisfăcătoare, sprijinită de practica bisericilor timpurii. La fel şi observarea botezului infantil ar putea fi justificat, deşi nu poate fi primit ca o învăţătură pozitivă.

Nu excludem toate raţionamentele de dragul instuirilor pozitive. Nimeni de pe pământ nu poate preciza o învăţătură pozitivă din Scripturi, ce îi cere în mod special să fie botezat. Lui Pavel i-a fost poruncit să se boteze; şi la fel le-au fost şi celor cărora Petru li s-a adresat în ziua Pentecostului, în casa lui Cornelius. Din aceste fapte considerăm că este îndreptăţit să deducem că persoanele de acelaşi caracter şi în aceleaşi circumstanţe trebuie să fie botezate. Însărcinarea nu a poruncit direct nimănui să fie botezat; însă a poruncit apostolilor să fie botezaţi; şi din obligaţia botezului ce a căzut asupra unei grupări, deducem obligaţia unei alte grupări de a fi botezată; deducem astfel obligaţia continuă, din faptul că însărcinarea a fost plănuită să fie eternă. Asemenea deducţii sunt legitime şi necesare; însă noi susţinem că instituirile pozitive ce originează din voinţa făcătorului de legi, nu pot fi determinate de simpla raţiune a principiilor generale. Obligaţia de a-i boteza pe credincioşi poate face referinţă la manifestarea poruncii divine; iar dacă o obligaţie de a boteza copiii există, nu poate fi înfăptuită de nicio raţiune de la părinţi şi alte relaţii sau principii generale morale; însă trebuie făcută referire, în acelaşi mod, la porunca divină. Cerem această poruncă. Oricare ar fi motivul necesar pentru a descoperi porunca şi a arăta că botezul infantil face parte din ea, trebuie luat; însă trebuie să ştim dacă este voia lui Hristos, înainte să putem observa acest lucru ca pe o instituire a religiei sale.

Necesitatea unei porunci divine este foarte urgentă, deoarece botezul infantil se amestecă cu instituirea divină a botezului credincioşilor şi l-ar înlătura, dacă ar fi practicat universal, de pe pământ. Dumnezeu îi porunceşte unui credincios să fie botezat; este el eliberat de obligaţie prin faptul că părinţii săi l-au botezat când era copil? Este el acum condamnabil de păcatul ne-botezării, dacă ascultă porunca divină? Drept dovadă pentru toate astea, este necesară o autoritate divină pentru botezul infantil, la fel de clar şi sigur ca cea după care botezul credincioşilor este stabilit.

Pentru legătura feminină aven autoritate divină în porunca lui Hristos, “faceţi asta”, “beţi tot.” Scripturile interpretează această poruncă. Femeile dintre discipoli menţionate în primul capitol din Acte, versetul 8, – şi toate acestea împreună cu cei trei mii ce au fost adăugaţi au continuat să rupă pâinea.(66) În acelaşi număr au fost incluse ferestrele ce erau neglijate slujba zilnică. Femeile au fost în biserica de la Corinth atunci când întreaga biserică s-a adunat pentru a sărbători Împărtăşania.(67) În porunca: “Lăsaţi omul să se examineze, şi astfel lăsaţi-l să mănânce.”(68) cuvântul ce interpretează omul, semnifică o fiinţă umană, indiferent de sex. Este evident din aceste fapte că legătura feminină este practicată prin autoritate divină; aceasta, mai mult, nu dă la o parte nicio altă poruncă divină. Dacă asemenea autoritate pentru botezul infantil poate fi produsă, trebuie să o practicăm: însă chiar şi atunci am putea să punem la îndoială decenţa botezului credincioşilor, ce-l înlocuieşte.

Însă este pretins faptul că sabbathul Creştin înlocuieşte respectarea celei de-a şaptea zi prescrisă în decalog; şi astfel, prezintă un caz analog celui dinaintea noastră. Este adevărat că amestecul nostru poate în orice caz să dea la o parte poruncile clare ale lui Dumnezeu? Credem că nu. Decalogul cere respectarea celei de-a şaptea zi, ce se întoarce regulat după şase zile de lucru; şi nu a şaptea zi din săptămână. Astfel interpretat, practica Creştină este de acord cu asta. Dacă a şaptea zi din poruncă înseamnă a şaptea zi a săptămânii, este datoria noastră să ascultăm strict; şi dacă putem învăţa, prin concluzie legitimă, că prima zi a săptămânii trebuie respectată, datoria noastră este simplă: trebuie să respectăm amândouă zilele; aşadar dacă botezul infantil poate fi făcut prin concluzie legitimă în loc să permitem să înlocuiască botezul credincioşilor, trebuie să le respectăm pe amndouă. Ne deschidem minţile, prin urmare, către raţionamentul concluziei prin care botezul infantil trebuie susţinut.

Argumentul 3. – Porunca lui Hristos este următoarea: “Învăţaţi sau faceţi discipoli din toate naţiunile, botezându-le.” Copii formează o parte din toate naţiunile; iar însărcinarea, aşadar, conţine autoritatea pentru botezarea lor.

Cuvântul “naţiuni” în original, este la genul neutru, iar cuvântul “ei” este la masculin. Concluzionăm astfel că pronumele semnifică propriu-zis substantivul masculin “discipoli”. Însă, fără niciun ajutor din partea criticismului, legătura clauzelor arată că acesta este sensul adevărat. Sensul este acelaşi ca în pasajul: “Isus i-a botezat pe discipoli.” Dacă însărcinarea autorizează botezarea fiecărei persoane din naţiune, adulţii necredincioşi trebuie să fie incluşi, contrar la ceea ce recunosc toţi.

Argumentul 4. – Însărcinarea necesită botezarea discipolilor. Un discipol este îndatorat să primească instrucţiuni de la un învăţător. În probleme laice, părinţii aleg învăţători pentru copii lor şi fac planuri pentru instruirea lor. În religie, ei sunt sub ce mai înaltă obligaţie de a-i trimite la şcolile lui Hristos, pentru a fi aduşi în educaţia şi observaţia Domnului. Însărcinarea necesită ca aceşti tineri discipoli să primească semnul uceniciei. Buna-cuviinţă de ai considera discipoli ar putea fi dovedită de următorul pasaj: “De ce pui tu Doamne în jurul gâturilor discipolilor, un jug pe care nici părinţii noştrii şi nici noi nu am putut-o căra?”(69) Se referă la jugul circumciziei. Toată lumea ştie că acest lucru cade cu greutate asupra copiilor. Importanţa cuvântului folosit în însărcinare şi aplicabilitatea sa asupra copiilor ar putea fi dovedit de un pasaj din Justin Martirul, ce a scris pe la mijlocul celui de-al doilea secol. Printre cei ce erau membrii ai bisericii, el spune: “erau mulţi de ambele sexe, unii de şaizeci şi chiar de şaptezeci de ani, care au fost făcuţi discipoli ai lui Hristos încă din copilărie.” Cuvântul pe care îl foloseşte este ematheteuthesan, fiind acelaşi cuvânt folosit şi în însărcinare. Este evident, aşadar, că Justin a înţeles porunca lui Hristos de a-i face discipoli şi a-i boteza, ca fiind aplicată şi copiilor mici. Şi a scris doar cu o sută de ani după Matei, ce înregistrează porunca. Această mprturie este importantă, deoarece arată predominarea timpurie a botezului infantil, întrucât aceste persoane trebuie să fi primit semnul uceniciei în câţiva ani după ce a scris Matei. Însă este citat aici pentru a arăta sensul cuvântului Grecesc pe care Hristos l-a folosit în însărcinare.

În grijile laice, este posibil, deşi nu neobişnuit, ca părinţii să-şi angajeze copii, încă de mici, unui învăţător, de care să fie instruiţi mai târziu; însă usus loquendi ne va permite cu greu să-i numim discipolii săi, decât doar atunci când vor învăţa ceva de la el.

În Scripturi citim despre discipolii lui Ioan, discipolii Phariseilor, discipolii lui Isus; aceasta fiind utilizarea curentă a termenului care în aceste câteva aplicaţii ale sale, ideea copilăriei nu este sugerată deloc. Citim: “Numărul discipolilor s-a înmulţit în Ierusalim.” … “Iar apostolii au chemat mulţimea de discipoli la ei şi au spus: ‘De aici înainte fraţilor, să vă căutaţi.’ ” … “Ce s-a spus a mulţumit mulţimea, iar ei au ales”, etc.(70) Dacă copii tuturor credincioşilor din Ierusalim erau discipoli, ei trebuie să fi fost incluşi în mulţimea menţionată aici; însă lucrurile spuse în relatare interzic presupunerea. Alt pasaj din acelaşi capitol arată că a fi un discipol şi a avea credinţă descriu aceiaşi persoană: “Numărul discipolilor s-a mărit repede în Ierusalim; un mare număr de preoţi erau ascultători credinţei.”(71) Acelaşi lucru este dovedit de alt pasaj într-un capitol ulterior: “Căutarea anumitor discipoli, le-a spus el, Aţi primit Duhul Sfânt de când credeţi?”(72) Însă avem dovezi mai clare legate de acest subiect; Hristos însuşi a declarat calificările necesare pentru a deveni discipol: “Dacă vreun om vine la mine şi nu îşi urâşte tatăl, mama, soţia, copii, fraţii, surorile şi deasemenea şi viaţa sa, el nu poate fi discipolul meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi vine după mine, nu poate fi discipolul meu.”(73) Împotriva unor asemenea declaraţii ale Stăpânului divin, concluzia de la un simplă utilizare posibilă a termenului în îngrijorări laice, nu poate fi de niciun folos.

Însă argumentul pretinde că avem un exemplu din Scriptură pentru aplicarea termenului copiilor. În acest caz, învăţătorii Iudei au învăţat astfel: “Dacă nu eşti circumcis şi păstrezi legea, nu poţi fi salvat.” Jugul pe care l-au impus convertiţilor ce nu erau evrei, nu era doar simpla circumcizie, ci toată povara ceremoniilor legale. Circumcizia însăşi nu era jugul intolerabil la care se face referire pe care “nici taţii nici noi nu l-am putut purta.” Aceştia erau circumcişi în copilărie şi nu socoteau mai târziu circumcizia ca fiind o povară grea. Însă legea apăsătoare primită de la Moise este evident lucrul intenţionat; iar povara nu a căzut asupra copiilor. Pasajul prin urmare nu conţine vreo dovadă cum că copiii erau legaţi prin cuvântul discipoli.

Cuvintele Martirului Justin, apo paidon sunt traduse incorect ca din copilărie. Numele Pedobaptism, ce este dat celor ce practică botezul infantil şi care este derivat parţial din cuvântul Grec pais, pare să sprijine această interpretare: însă, adevărul este că cuvântul pais nu semnifică un copil. Este folosit fie la masculin, fie la feminin, pentru cel ce nu a atins maturitatea; şi este aplicat tânărului ce a căzut de pe pod în timp ce Pavel predica;(74) şi este folosit de Justin, în alt loc, pentru băieţi sau tineri ce erau obiecte ale unei pofte nefireşti.(75) Un diminutiv, paidion, format din acest cuvânt, este utilizat frecvent pentru copii; însă până şi diminutivul este aplicat persoanei de douăzeci de ani.(76) În utilizarea clasică, cuvântul primitiv este interpretat adecvat copiilor printr-un cuvânt adăugat – nepio pais – băieţel.(77) Dacă cuvântul în sine denotă infantilitatea, această adăugare nu ar fi necesară. O dată în al doilea capitol al lui Matei, este aplicat copiilor; însă este uimitor că diminutivul paidion este folosut de nouă ori în acelaşi capitol, referitor la copii. De ce a adoptat scriitorul inspirat alt cuvânt în acest caz? Avem explicaţia din notiţele Dr. Campbell legate de pasajul: “Istoricul pare să fi schimbat dinadins termenul paidion, ce este utilizat pentru copil, nu mai puţin de nouă ori în acest capitol; de vreme ce cuvântul este neutru şi admitea doar articol neutru, nu era potrivit pentru a marca distincţia dintre sexe; şi a adoptat termenul pe care nu îl foloseşte nicăieri pentru copii, deşi în mod frecvent pentru servitori, şi o dată pentru tineri sau băieţi.” Această aplicare a cuvântului pais pentru copii ar putea fi ilustrată printr-o utilizare familiară în limba noastră. Cuvintele băiat şi fată nu semnifică un copil; şi totuşi întrebăm dacă un copil este băiat sau fată, dacă dorim să-i cunoaştem sexul. Justin nu a avut nevoie să diferenţieze sexul persoanei la care se referea, deoarece spune: “Există printre noi persoane ce au amândouă sexele.” Dacă Justin ar fi plănuit să spună că aceste persoane ar fi fost făcute discipoli în copilărie, limbajul Greces ar fi avut cuvinte pentru a exprima ideea; însă ce a spus el nu adaugă nimic în plus decât că aceste persoane, acum de şaizeci sau şaptezeci de ani, au devenit discipoli de-ai lui Hristos înainte de maturizare. Acesta a fost pedobaptismul ce a existat în zilele lui Justin; şi împotriva unui astfel de pedobaptism nu poate exista obiecţie.

Argumentul 5.\ – Însărcinarea ar putea fi interpretată: “Mergeţi să prozeliţi toate naţiunile, botezându-le.” Hristos a fost un evreu şi a adresat aceste cuvinte Evreilor. Evreii erau obişnuiţi să facă prozeliţi pentru religia lor din rândul celor ce nu erau evrei. Când aceşti prozeliţi erau primiţi, ei erau circumcişi şi botezaţi, împreună cu copiii lor. Dacă Hristos ar fi poruncit apostolilor săi să prozelească naţiunile la Iudaism, circumcizându-le şi botezându-le, ei ar fi trebuit să înţeleagă că copii trebuiau circumcişi şi botezaţi împreună cu părinţii lor. Fiind obişnuiţi cu acest mod de a primi prozeliţi, ei ar fi ajuns în mod firesc la concluzia că Stăpânul lor intenţiona ca ei să îi adopte şi execute porunca.

Presupusa traducere: “Mergeţi şi prozeliţi toate naţiunile” nu este corectă, deoarece un prozelit şi un discipol nu sunt acelaşi lucru. Dacă propoziţia: “Tu eşti discipolul său, însă noi suntem discipolii lui Moise”, o substituim cu: “Tu eşti prozelitul său, iar noi suntem prozeliţii lui Moise”, toată lumea va înţelege că o schimbare importantă este făcută sensului. Un prozelit la Iudaism şi-a abandonat vechea religie; însă atunci când Ioan şi Isus au fpcut discipoli, aceşti discipoli nu au încetat să mai fie Evrei. Pavel a pretins că este Evrei,(78) chiar şi Phariseu,(79) după convertirea sa. Pescarii din Galileea erau întradevăr Evrei, însă nu ştiau multe, cel mai probabil, despre toate acele eforturi în care o parte din naţiunea lor a străbătut marea şi pământul pentru a-l face pe unul prozelit; şi nu putea să fi înţeles că Domnul lor se referea la acele eforturi în însărcinarea sub care ei vor acţiona. Unii dintre ei au fost discipolii lui Ioan; toţi fiind asociaţi cu Hristos în facerea şi botezarea discipolilor dintre Evrei. Dacă ar fi fost martori la admiterea unui prozelit de la păgânism la Iudaism, ei ar fi ştiut preabine că ceremoniile pe care le-a suferit nu l-au făcut un discipol de-al lui Hristos. Ei nu puteau, aşadar, să înţeleagă de ce s-ar referi Mântuitorul la acest procedeu. Facerea şi botezarea discipolilor era un procedeu obişnuit pentru ei, şi prin care ei ar fi interpretat natural însărcinarea. Chiar şi dacă prejudiciile lor Evreieşti i-ar fi dus la vreo interpretare presupusă, ar fi fost autorizată. Aceste prejudicii i-au făcut să interpreteze greşit însărcinarea; şi, drept consecinţă, ei nu au predicat, pentru o vreme, Evanghelia oamenilor ne-evrei ce nu erau circumcişi. Era datoria lor să interpreteze însărcinarea, să asculte mai mult cuvintele Mântuitorului şi mai puţin cele ale prejudicilor Evreieşti; aceeaşi obligaţie ne revine nouă şi merită atenţia celor ce cer argumentul pe care îl luăm în considerare.

Întrebare dacă obiceiul botezului prozelit la Iudaism a existat pe vremea lui Hristos, a atras atenţia oamenilor învăţaţi, ce erau împărţiţi în legătură cu respectarea ei. Profesorul Stuart a dedicat subiectului o investigare amănunţită, negăsind nicio dovadă cum că obiceiul a existat înainte de distrugerea Ierusalimului.

Argumentul 6. – Copiii erau admişi prin circumcizie, în frăţia bisericii, acesta fiind ritualul de iniţiere sub dispensaţia veche; iar botezul îşi ia locul acum, fiind acelaţi sigiliu într-o nouă formă; astfel trebuie administrat copiilor.

Argumentele pentru frăţia bisericii a copiilor erau considerate pe larg în secţiunea precedentă a acestui capitol. În această discuţie, a fost arătat că biserica nu este identică cu marea naţiune descendentă din Avraam şi distinsă prin semnul circumciziei. De când botezul a fost plănuit doar pentru cei ce sunt calificaţi din punct de vedere spiritual pentru a fi membrii în biserică, nici un argument valid pentru aplicarea acestuia copiilor, nu poate fi tras din faptul că descendenţii infantili a lui Avraam au fost marcaţi prin circumcizie, după cum se obişnuia în frăţia comunităţii Israelului.

Dacă botezul este o simplă formă nouă a aceluiaşi semn, persoanele cărora le este aplicat rămânând la fel, trebuie totuţi să fie aplicaţi şi copiilor în ziua a opta. Această zi a fost fixată prin poruncă divină. Nicio autoritate inferioară celei ce a făcut legământul, nu poate schimba această învăţătură. Mai mult, sigiliul, după cum era administrat în străvechime, nu a fost limitat doar la descendenţii primei generaţii; iar botezul, dacă este acelaţi sigiliu sub o altă formp, trebuie să fie adăugat în aplicarea sa pentru toţi descendenţii celor ce erau admişi în legământ.

Este un argument împotriva identităţii botezului şi a circumciziei cum că botezul a fost administrat celor ce au primit înainte sigiliul sub altă formp, conform poruncii lui Dumnezeu. Cei ce au fost botezaţi sub slujba lui Ioan şi Isus, erau copiii legământului şi au fost marcaţi anterior cu sigiliul corespunzător conform poruncii divine din legământ. De ce a fost necesar sigiliul sub altă formă? Pentru ceva timp după ascensiunea lui Hristos, Evanghelia era predicată doar celor circumcişi; şi nimeni nu a mai fost botezat. Aceste persoane erau numite copiii legământului şi deţineau sigiliul legământului în trupul lor, adăugat atunci când acea formă a sigiliului nu era doar validă, ci şi obligatorie. De ce era necesară repetarea sigiliului sub altă formă?

Porunca circumciyiei era pozitivă; orice nu primea acest semn al legământului în trupul său, trebuie înlăturat dintre oamenii lui Dumnezeu. Dacă biserica este fondată prin legământul circumciziei, devine o investigaţie interesantă dacă şi alţii, înafară de cei circumcişi, pot fi membrii. Teoria este că botezul înlocuieşte circumcizia; însă cum poate această teorie să anuleze porunca specială a lui Dumnezeu? Ne trebuie autoritatea de a schimba forma sigiliului, cu una la fel de mare şi specială ca cea prin care forma originală a fost instituită; însă o căutăm în zadar în Sfintele Scripturi. În loc să găsim o învăţătură specială pentru schimbarea formei sau o declaraţie specială cum că a fost schimbată, găsim în schimb dovezi decisive, cum că inspiraţii apostoli nu au înţeles botezul ca fiind o nouă formă a vechiului sigiliu. Ei au discutat problema, dacă cei ce nu erau evrei trebuiau să fie circumcişi, şi au decis că nu; însă ei nu au decis bazându-se pe faptul că botezul a luat locul circumciziei, astfel au interpretat vechia utilizare ca nu fiind necesară. Acest lucru, conform teoriei pedobaptiste, era adevăratul motiv al deciziei lor, fiind singurul motiv adevărat pentru a da la o parte vechea formă a sigiliului. Faptul că apostolii nu au dat un motiv, este o dovadă decisivă că ei nu cunoşteau teoria. Cunoscând această dovadă, cum putem fi noi legaţi de legătura lui Avraam şi să aşteptăm binecuvântările ce au fost promise, dacă refuzăm sigurul sigiliu autorizat divin?

Descriind completarea Creştinilor, Pavel declară într-un verset, că ei sunt “circumcişi prin circumcizia ce era făcută fără mâini”; iar în următorul, că ei sunt “îngropaţi cu Hristos prin botez.”(80) De la conexiunea în care aceste lucruri sunt menţionate, unii au argumentat că botezul ia locul circumciziei; însă pasajul nu justifică concluzia. Circumcizia propriu-zisă nu este datoria credincioşilor ne-evrei; şi nu este aşadar o parte a completării Creştine. Ajutoarele cu care circumcizia este menţionată în pasaj arată că vindecarea este intenţionată. Acest lucru, conform funcţiei lui Hristosm, precede botezul; iar în acest ordin Pavel menţionează amândouă ca fiind părţi distincte a completării Creştine. Nimic din pasaj nu justifică confundarea botezului cu circumcizia. Oricare ar fi analogia între cele două ritualuri, identitatea lor nu este spusă în aceste versete.

Argumentul 7. – Fără insistarea asupra substituţiei stricte a botezului pentru circumcizie, ar putea fi admis ca fiind de netăgăduit faptul că o analogie evidentă există între cele două ritualuri. Amândouă sunt iniţiatoare, amândouă sunt religioase, amândouă au semne exterioare a evlaviei interioare şi sunt sigilii ale credinţei drepte. Relaţia părintească este foarte importantă. Dumnezeu a distins într-o mare măsură prin Cuvântul său, şi îl foloseşte, prin înţelepciunea sa, ca pe un scop important al perpetuării bisericii sale în lume. Această relaţie este la fel în toţi anii, iar principiile esenţiale ale religiei sunt la fel. La fel cum, aşadar, relaţia a fost marcată prin ritual religion în dispensaţia trecută, principiile neschimbătoare ale guvernării divine fac adevărat faptul că trebuie să fie marcat de un ritual religios acum. Orice ar putea fi spus de legătura lui Avraam, condiţia pe care o conţine, că Domnul va fi un Dumnezeu pentru el şi descendenţii săi, include binecuvântpri spirituale şi este în mod substanţial legătura pe care Dumnezeu o face acum cu fiecare credincios. La fel cum părintele şi copilul au fost admişi în legătură prin acelaşi ritual religios, aşa trebuie ei să fie admişi prin acelaşi ritual religios şi acum. În acest sens, botezul ia locul circumciziei; şi trebuie, aşadar, să fie administrat copiilor.

Acest argument este inacceptabil, cu motivul că lasă dovada unei instituiri pozitive pe seama raţionamentelor unor principii generale. Dacă principiile neschimbătoare au nevoie de relaţia părintească pentru a fi marcate prin ritual religios, de ce nu a fost marcat astfel încă de la începutul lumii? Şi de ce, atunci când a fost marcată, această relaţie a fost făcută doar pentru descendenţii de sex bărbătesc, afectaţi de principiul neschimbat? În familia lui Avraam, relaţia părintelui cu toţi descendenţii săi, izolată imediat, a fost marcată de ritualul instituit atunci: şi dacă principiile neschimbătoare necesită ca relaţia să fie marcată prin ritual religios acum, trebuie să fie aplicat să descendenţilor îndepărtaţi.

Promisiunea făcută lui Avraam, de a-i fi Dumnezeu lui şi descendenţiilor săi, face parte din legătura de circumcizie şi trebuie înţeleasă conform conţinutului legăturii. S-a extins la descendenţii îndepărtaţi, contemplându-i ca pe o naţiune, aducând naţiunea într-o relaţie deosebită cu Dumnezeu. Nu a primit în mod absolut binecuvântarea spirituală drept justificare ce a fost transmisă anterior personal părintelui credincios. Legătura făcută acum cu credincioşii este personală şi asigură binecuvântări spirituale personale. “Acesta este legământul pe care îl voi face cu casa Israelului; după acele zile, spuse Domnul, îmi voi pune legile în minţile lor şi le voi scrie în inimile lor; şi voi fi astfel un Dumnezeu pentru ei, iar ei vor fi poporul meu.”(81) Promisiunea acestui legămâne este absolută şi asigură punerea legii în inimă. Acest lucru nu a asigurat promisiunea făcută legământului lui Avraam; iar, în acest caz, legământul stabilit pe baza unor promisiuni mai bune, este numit legământul nou. Astfel este diferit în natura sa, de la legământul făcut cu Avraam, cum că dacă ar fi fost bine să deducem instituiri pozitive din principii generale, nu am fi putut, prin bun-cuviinţă, să tragem concluzia necesară pentru botezul infantil.

Înţelegerea dintre botez şi circumcizie, ca şi ritualuri de iniţiere, nu este îndemnată la nicio folosire, dacă trupurile în care sunt iniţiate sunt constituite diferit. Amândouă ar putea fi numite ritualuri religioase, deoarece religia trebuie să facă orice porunceşte Dumnezeu; însă avem nevoie de porunca lui Dumnezeu, pentru a ne instrui în utilitările adecvate ale acestor ritualuri. Au fost deasemenea numite şi ritualuri de sigilare: însă în ce sens sigilează ele este necunoscut. Avraam a primit semnul circumciziei, un semn al dreptăţii credinţei pe care o avea pe când nu era circumcis. Primirea sa a circumciziei pare să implice mai mult de cât simplu fapt că este circumcis. Semnifică că circumcizia a început cu el. Acest lucru a fost văzut de către Pavel ca o dovadă că era deja în favorurile lui Dumnezeu; iar apostolul priveşte acest lucru ca pe o confirmare sau sigiliu a ceea ce a fost spus anterior. “Avraam a crezut în Dumnezeu şi s-a bazat pe el pentru dreptatea sa.”(82) Pavel nu spune că circumcizia era un sigiliu al tuturor celor cărora le era administrat. Cazul lui Avraam şi credinţa lui Avraam constituie tot punctul de vedere al argumentului său, în utilizarea cuvântului sigiliu.

Botezul nu este numit sigiliu nicăieri în Scripturi. Se spune că credincioşii sunt sigilaţi prin Sfântul Duh, iar valabilitatea acestui sigiliu va fi mereu acceptată de Dumnezeu; însă mulţi primesc botezul şi nu au sigiliul de la Duhul Sfânt în ziua salvării.(83) Trebuie să înţelegem în ce sens şi prin ce autoritate, cele două ritualuri sunt numite sigilare, şi ce angajament confirmă ele, ca sigilii, înainte să putem argumenta că deoarece unul dintre ele a fost aplicat copiilor, celălalt trebuie, în aceeşi măsură, să fie aplicat copiilor. Atunci când observăm natura şi scopul celor două ritualuri conform Sfintelor Scripturi, descoperim că circumcizia era intenţionată doar pentru descendenţii lui Avraam, însă deoarece aceştia, fără credinţă, nu au fost botezaţi. Orice înţelegere ar putea fi dedusă între cele două ceremonii, diferenţa lor în acest caz particular distruge analogia până la punctul în care singură poate fi de folos cauzei botezului infantil.

Argumentul dovedeşte prea multe. Am văzut că extinde aplicarea ritualului religios descendenţilor îndepărtaţi. Înafară de asta, îl aplică nu doar copiilor mici, ci şi copiilor de orice vârstă, cu condiţia ca ei să aparţină gospodăriei. Mai mult, necesită ca relaţia de stăpân şi servitor să fie marcată la fel. Aceasta este deasemenea o relaţie importantă, pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a-şi extinde biserica; deoarece servitorii au fost des convertiţi fiind aduşi în familii evlavioase. Învăţătura dată lui Avraam s-a extins în toată gospodăria; şi a fost dată într-un limbaj foarte explicit. Argumentul necesită ca fiecare credincios să se pună pe el însuşi în locul părintelui şi să se considere legat prin porunca sa. În acest punct, subiectul ar putea fi văzut ca fiind un avantaj în legătură cu următorul argument.

Note de subsol:

65. Rom. xv. 27.
66. Acts ii. 42.
67. 1 Cor. xi. 5-20.
68. V. 28.
69. Acts xv. 10.
70. Acts vi. 1-5.
71. V. 7.
72. Acts xix. 1, 2.
73. Luke xiv. 26, 27.
74. Acts xx. 12.
75. Gynaikas emoicheusan, kai paidas diephtheiran. Justin’s Works, London Edition, A. D. 1722, p. 10.
76. Mark v. 39, 40, 42.
77. Parkhurst’s Lexicon, under the word nepios.
78. Acts xxi. 39.
79. Acts xxiii. 6.
80. Col. ii. 12.
81. Heb. viii. 10.
82. Gen. xv. 6.
83. Eph. iv. 30.

Argumentul 8. – Cele trei gospodării din Lydia, temnicierul şi Stephanas, se spune în Scriptură că au fost botezaţi. Este puţin probabil ca au fost trei gospodării întregi fără vreun copil în ele. Maniera în care faptele sunt înregistrate, în special în cazul gospodăriei din Lydia, indică că era un obicei predominant de a boteza gospodăria, atunci când capul ei a devenit un credincios. Nicio sesizare nu este dacă, că toţi membrii gospodăriei erau credincioşi şi au acceptat botezul pe baza credinţelor personale; însă botezul lor a urmat, bineînţeles, admiterea Lydiei însăşi în biserică. Dacă asemenea declaraţie ar fi fost publicată în jurnalul oricărui misionar modern, toată lumea ari fi înţeles că misionarul era pedobaptist. Nimenu nu se aşteaptă să citească despre botezurile asupra unei gospodării, într-o istorie a misiunilor Baptiste.

Este menţionat în Noul Testament despre unele gospodării ce apar să fi constat doar din credincioşi Creştini.(84) Asemenea lucruri sunt obşnuite în timpurile moderne, chiar şi printre Baptişti; şi, în timpul renaşterilor religioase, întregi gospodării sunt frecvent botezate prin practicare credinţei. Probabilitatea aparinţiei unor asemenea lucruri în progresul încet al misiunilor moderne dintr-o naţiune păgână, este mult prea mică; şi nu ar fi corect să estimăm din historia unei misiuni, probabilitatea că întregi gospodării au fost convertite în acelaşi timp sub slujba apostolilor. Un misionar moder munceşte timp de mulţi ani câteodată şi are rar vreun convertit; însă, în timpurile primitive, trei mii au fost convertiţi într-o zi, iar Sfântul Duh a căzut asupra întregii congregaţii ce s-a adunat în casa lui Cornelius. În situaţia aceasta a lucrurilor, nu este bizar ca trei gospodării să fi fost convertite şi botezate. Ni s-a spus că nobilul din Capernaum “a crezut, la fel şi toată casa sa”(85), că Crispus “a crezut împreună cu toată casa sa”(86), iar lui Cornelius “i-a fost frică de Dumnezeu împreună cu toată casa sa.” Aici sunt cele trei gospodării ce erau format în totalitate din oameni evlavioşi; iar probabilitatea ca aceste trei să fi avut copii în ele, trebuie să fie la fel de mare ca şi în cazul celor trei gospodării ce au fost botezate. În plus, prin considerarea dată acestor ultime gospodării, unele circumstanţe sunt menţionat, ce indică cu tărie absenţa copiilor. 1. În cazul gospodăriei temnicierului, “Au spus asupra lui cuvântul Domnului, şi tuturor celor ce au fost în casă”(87); “el s-a bucurat, crezând în Dumnezeu împreună cu toată casa sa.”(88) Cine s-ar fi aşteptat să citească asemenea declaraţii ca acestea în jurnalul unui misionar pedobaptist, care, fiind convertit de la păgânism, s-a botezat împreună cu copii lui? 2. În cazul gospodăriei lui Stephanas sunt informaţi “că ei erau dependenţi slujirii sfinţilor.”(89) S-a spus că aceasta a fost după câţiva ani după botezul lor, atunci când copiii ar fi crescut. Însă, în majoritatea famililor, cât timp unii copii cresc, alţi copii sunt adăugaţi; şi răspunzând unui argument ce depinde de probabilitate, suntem liberi să credem că probabilitatea găsirii unor copii în casa lui Stephanas a fost mai mare într-o vreme decât în alta. Am putea deasemenea să observăm că botezarea acestei gospodării nu este mneţionată în legătură cu botezarea capului. Pavel a botezat gospodăria lui Stephanas;(90) însă cine l-a botezat pe Stephanas însuşi nu ştim. După cum apare, cele două boteze au fost îndeplinite în vremuri diferite şi au fost independente unul de celălalt. 3. În cazul gospodăriei lui Lydia, avem următoarele fapte: Lydia era “o negustoreasă de violet din oraşul Thyatira.”(91) Nu este menţionat soţul şi nici copiii. E avea o casă la Philippi, pe care o numea “casa mea”; iar afacerile în care era implicată par să fi fost controlate de ea. Atunci când Pavel şi Silas au fost eliberaţi din închisoare, se spune că “ei au intrat în casa lui Lzdia; iar când şi-au văzut fraţii, i-au consolat şi au plecat.”(92) Legătura clauzelor din acest verset, îl interpretează cel mai probabil, că fraţii menţionaţi aici au aparţinut casei lui Lydia şi au fost persoanele botezate împreună cu ea. Această probabilitate trebuie să fie admisă printr-un argument fondat de probabilitate; şi este foarte important ca Lydia, aparent singura proprietară a casei şi afacerilor, să fi avut un copil mic. Atât despre argumentul probabilităţii.

A doua parte a argumentului este că interpretarea afirmă despre botezul gospodăriei astfel, desigur, prin credinţa şi botezul capului. Însă acest lucru, după cum vedem, nu este cazul, cu respect faţă de gospodăria lui Stephanas şi a temnicierului. Toată greutatea argumentului se bazează pe singurul caz al lui Lydia; şi este doar un argument din tăcerea Scripturii. Nu suntem informaţi că gospodăria lui Lydia era formată doar din credincioşi; însă tăcerea acestei probleme nu dovedeşte că nu ar fi fost. Este declarat, în alt loc, că “Crispus, conducătorul suprem al sinagogii, a crezut împreună cu toată casa sa.” Nicio menţiune nu este făcută despre botezul lor: însă tăcerea Scripturii legate de asta, nu dovedeşte că nu au fost botezaţi. Credinţa şi botezul sunt peste tot legate una de alta în interpretare, astfel încât menţionarea amândurora de fiecare dată nu a fost necesară. Credinţa gospodăriei nu este menţionată în cazul lui Lydia; şi nu este menţionată în cuvintele lui Pavel către temnicier: “Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi salvat, tu şi casa ta.”(93) Aici, promisiunea de salvare este făcută gospodăriei, fără a cere credinţă din partea lor; porunca “crede”, fiind singurul lucru. Ştim din întreg conţinutul Scripturii că gospodăria temnicierului nu a fost salvată de credinţa sa; şi avem acelaşi motiv pentru a ştii că gospodăria lui Lydia nu a fost botezată conform credinţei sale.

Dacă cineva susţine că atunci când se spune că gospodăriile cred şi se tem de Dumnezeu, copii ar putea fi trecuţi cu vederea, deoarece ştiindu-i incapabili de afecţiuni religioase, admitem posibilitatea a ceea ce este presupus şi susţinem în schimb, că acelaşi lucru ar putea fi adevărat referitor la botez. În tot volumul sacru şi în toată utilizarea timpurilor primitive, credinţa a fost o calificare pentru botez; şi s-ar putea ca, susţinând botezul gospodăriei, copiii nu au fost luaţi în calcul, deoarece era cunoscut universal că ei nu au fost niciodată botezaţi. Cauza noastră admite această ipoteză; însă nu depinde de ea.

O distincţie trebuie făcută între botezul gospodăriei şi botezul infantil. Agumentul precedent, orice ar dovedi, dovedeşte botezul gospodăriei; acelaşi lucru este adevărat în argumentul de acum. Copiii de diferite vârste, chiar şi la vârsta de adult, şi servitorii, sunt incluşi în importanţa propriu-zisă a cuvântului gospodărie. A fost astfel atunci când a fost făcut legămânul de circumcizie cu Avraam; deoarece fiul său Ishmael şi servitorii săi au fost circumcişi. Este aastfel în Actele Apostolilor: deoarece în gospodăria lui Cornelius sunt menţionaţi “doi servitori ai gospodăriei”.

Trebuie observat cu atenţie că aproape fiecare argument despre apartenenţa copiilor la biserică şi despre botezul infantil, tinde să aprobe, atâta timp cât aprobă una din ele, nu apartenenţa bisericii şi botezul infantil, ci pentru toată gospodăria. Legământul circumciziei necesită ca ritualul să fie administrat la toată gospodăria. Sub şegământul Mosaic, atunci când un străin era admis, trebuia să fie circumcis împreună cu toată gospodăria sa; aceeaşi lege era aplicată lui prin respectarea Paştelui Evreiesc, ca şi celor născuţi în ţară. Când botezul prozelit a fost practicat, era aplicat la toată gospodăria. Niciun exemplu de botez infantil nu poate fi găsit în Biblie; însă cele trebie exemple pe care s-a bazat ca fiind dovezi, sunt exemple ale botezului gospodăriei. Acum, conform ipotezei declarate în ultimul paragraf, s-ar putea ca copiii unei gospodării să fie trecuţi cu vederea, atunci când este afirmat ceva în legătură cu gospodăria, ce este incompatibil cu infantilitatea; însă nu poate fi niciodată presupus că termenul de gospodărie semnifică doar copii, excluzând membrii mai în vârstă. Dacă botezul gospodăriei a fost dovedit, cine l-ar practica? Admiterea tinerilor nelegiuiţi şi servitori la botez şi privilegii bisericeşti, atunci când este convertit tatăl şi stăpânul, este contrară spiritului şi conţinutului Evangheliei, astfel nimeni nu încearcă să o susţină. Şi totuşi acesta este punctul la care tind aproape toate argumentele, ce este folosit pentru a sprijini botezul infantil. Aceste argumente sunt numeroase; fiecare din ele ar putea aduce o rază de lumină, oricât de slabă, astfel am putea spera ca acest lucru să aducă o interpretare a subiectului; însă am urmărit direcţia razelor şi am descoperit că forţa lor de concentrare, oricare ar fi sursa sa, cade altundeva şi învăluie botezul infantil în continuare în mister.

Argumentul 9. – Învăţaţii au căutat în scrierile părinţilor Creştini şi au găsit multe dovezi specifice şi clare, după cum istoria permite oricărei fapte, cum că botezul infantil a reuşit universal încă din zilele apostolilor, timp de patru secole. Acest lucru trebuie să ne bucure, deoarece practica a originat în bisericile apostolilor.

În mijlocul acestui conflict de opinii, derivat din aceeaşi sursă, este un privilegiu fericit, de care ne bucurăm, de a lăsa fluxurile tulburi ale tradiţiei deoparte, şi să bem din fântâna pură a revelaţiei. Ţinta lucrării actuale este de a stabili ce învaţă Scripturile legate de ordinul bisericesc; şi nu este de acord cu planul de a iniţia o investigaţie de întrebări ce aparţin istoriei ecleziastice; însă voi declara, foarte pe scurt, ce mi s-a părut mie, atât cât am putut să investighez subiectul; principalele fapte culese de la primii părinţi, sunt corespunzătoare cu botezul infantil.

Nicio urmă de botez infantil nu poate fi găsită înainte de Justin Martirul. Pasajul din lucrarea sa, ce este citat la pagina 174, a fost privit ca prima dovadă clară legată de subiect; dar am arătat că aceasta, atunci când e interpretată cum se cuvine, nu înseamnă nimic mai mult decât că unele persoane, de şaizeci sau şaptezeci de ani, au fost făcute discipoli a lui Hristos, înainte să ajungă la maturitate. În altă parte din scrierile lui Justin, el dă dinadins importanţă unor utilizări ce au existat printre Creştini, legate de botez; şi, făcând asta, el descrie botezul credincioşilor, fără vreo sesizare cum că copiii erau introduşi în ritual. Dacă botezul infantil ar fi fost o practică universală, scopul său ar fi avut nevoie de o descriere.

Practica primitivă a necesitat din partea fiecărui candidat pentru botez să îşi practice credinţa personal. Însă s-a ridicat obiceiul ce permitea ca practica să fie făcută printr-un reprezentanz: candidatul fiind prezent, asta semnificând consimţământul său. Acest obicei făcea acceptarea persoanelor tinere mai uşoară în ritual, iar opinia ce a devenit acum predominantă, cum că botezul avea o eficacitate salvatoare, a produs tendinţa de a extinde aplicarea sa la copii. Tertullian, ce a scris undeva prin anul 200 după Hristos, s-a opus acestei tendinţe şi a insistat ca în loc să acorde botezul candidaţilor ce îl cereau şi a face practica prin sponsorii săi, botezul ar trebui să fie amânat până când ar fi fost instruit în legătură cu scopul şi natura sa. Astfel, nu pare că ritualul ar fi fost vreodată administrat copiilor incapabil de a-l cere; însă Cyprian, A.D 250, a interpretat plânsul unui nou născut ca fiind cererea pentru bunăvoinţa pe care botezul se presupune că o oferă. Buna-cuviinţă de a-l da copiilor era acum acceptată, însă practica nu era universală.

Răposatul Neander, ce este cunoscut drept cel mai mare istoric ecleziastic, spune: “Botezul a fost administrat la început doar adulţilor, după cum oamenii erau obişnuit să priceapă botezul şi credinţa ca fiind strict legate.” “Imediat după Irenaeus, în ultimii ani din cel de-al doilea secol, Tertullian apa ca un oponent zelos al botezului infantil; o dovadă cum că practica nu a ajuns să fie privită ca o instituire apostolică; deoarece, altfel, el ar fi putut cu greu să se exprime atât de puternic împotriva acesteia.”(94) “Din aceste motive, Tertullian s-a declarat împotriva botezului infantil; lucru care în acea vreme cu siguranţă nu era o practică prea triumfătoare; şi totuşi nu a fost privită ca o instituire apostolică. Din contră, în timp ce afirmaţiile lui Tertullian erau interpretate în cel mai înalt mod posibil, deabia a început să se împrăştie; şi a fost astfel văzut de toţi ca o inovare.”(95)

Jacobi, un prieten învăţat de-al lui Neander, spune: “Botezul infantil nu a fost stabilit nici de Hristos şi nici de apostolii săi.” “Multe circumstanţe au conspirat timpuriu pentru a introduce practicarea botezului infantil.”(96)

Mosheim, în opinia sa despre al Doile Secol, spune: “Jurământul botezului a fost administrat public de două ori în fiecare an, la sărbătorile Paştelui şi Pentecostului, sau Whitsuntide, ori de către episcop sau de către prezbiteri, în consecinţă cu autorizaţia şi numirea sa. Persoanele ce trebuiau botezate, după ce au repetat crezul, s-au confesat şi au renunţat la păcate, şi în mod particular la diavol şi ispitele sale infatuate, erau scufundaţi sub apă şi primiţi în regatul lui Hristos prin invocarea solemnă a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, conform porunci explicite a Domnului nostru Sfânt. După botez, ei au primit semnul crucii, au fost miruiţi, şi, prin rugăciuni şi punerea mâinilor, au fost lăudaţi în mod solemn pentru mila lui Dumnezeu, şi dedicaţi slujirii lui; în consecinţa în care au primit lapte şi miere, fapt ce încheia ceremonia. Motivele acestui ritual particular coincid cu ce am spus noi în legătură cu originea cauzei ceremoniilor multiplicate ce s-au strecurat din când în când în biserică.

“Persoanele adulte erau pregătite pentru botez prin înfrânare, rugăciune şi alte dovezi de evlavie. Trebuia să răspundă pentru ele cum că sponsorul sau naşii au fost primii instituiţi, deşi ei au fost după aceea admişi deasemenea în botezul infantil.”

Folosirea naşilor este reţinută în Biserica Episcopală. Slujitorul ce oficia, se adresează copilului ca şi cum ar fi un candidat inteligent; iar naşii dau ce este considerat drept răspunsul copilului. În aceste forme, putem observa rămăşiţele utilizărilor primitive, corpul fără viaţă a botezului străvechi, ce era cândva animat prin evlavie şi profesie strict personală.

Note de subsol:

84. 2 Tim. iv. 19; Acts x. 2; Acts xvi. 34; 1 Cor. xvi. 15, 19; John iv. 53.
85. Joh iv. 53.
86. Acts xviii. 8.
87. Acts xvi. 32.
88. V. 34.
89. 1 Cor. xvi. 15.
90. 1 Cor. i. 16.
91. Acts xvi. 14.
92. V. 40.
93. V. 31.
94. History of Christian Religion and Church, pp. 311, 312 (Torrey’s Translation).
95. Spirit of Tertullian, p. 207. Quoted from Christian Review, Vol. xvi. pp. 517, 520.
96. Kitto’s Cyclopedia; Art. Baptism.

CAPITOLUL V – CINA DOMNULUI

Secțiunea I – PERPETUITATEA CINEI DOMNULUI

Ritualul numit Cina Domnului a fost instituit de Hristos, pentru a fi respectat în bisericile Lui până la sfârșitul lumii.

În noaptea care a precedat răstignirea Salvatorului, a mâncat paștele cu ucenicii. La finalul mesei, ceremonia numită Cina Domnului a fost instituită. Despre aceasta vorbește Matei: în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o și a dat ucenicilor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Apoi a luat paharul, a mulțumit și li l-a dat, zicând: beți toți, acesta este sângele Meu, al noului legământ care se varsă pentru mulți, pentru iertarea păcatelor. Dar vă spun, nu voi bea rodul viței, până când îl voi bea nou în împărăția Tatălui Meu.1

Marcu folosește aproape aceleași cuvinte.2 Luca diferă în anumite detalii. El menționează un pahar anterior, care a încheiat cina de paște. La împărțirea pâinii, el adaugă: faceți asta în amintirea Mea, cuvinte pe care ceilalți evangheliști nu le menționează. La al doilea pahar, după cină, îl distinge de primul pahar, care a fost parte din cină.3 În cap. 11 al primei epistole către corinteni, Pavel vorbește despre Cină, la fel ca evangheliștii. La împărțirea pâinii, adaugă cuvintele: acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi, faceți aceasta în amintirea Mea. La oferirea paharului, adaugă: acest pahar este noul legământ în sângele Meu, de câte ori îl beți, arătați moartea Domnului până va veni. Apoi adaugă: de câte ori mâncați și beți acest pahar, vestiți moartea Domnului până la venirea Lui. Deci cine bea și mănâncă nevrednic, este vinovat de fiecare dată de trupul și sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze și așa să mănânce și să bea. Căci cine face aceasta nedemn, își bea și mănâncă condamnarea sa, căci nu discerne trupul Domnului.

De aici aflăm că după ultima cină a Domnului cu ucenicii, a folosit paharul și pâinea cu un scop necunoscut în acea cină și poruncit ucenicilor, ca amintire. Isus a purtat gândurile ucenicilor de la cină spre o viitoare cină, în împărăția Tatălui. Această nouă poruncă trebuie respectată ca o amintire a trecutului și un legământ al viitorului. Pavel a spus că de câte ori mâncăm și bem Cina, ne amintim de moartea Domnului până va veni El. adică până la a doua venire a lui Hristos. Botezul trebuie respectat până la finalul lumii și cina are aceeași limită.

Instituirea Cinei descrisă de Pavel este primită de la Isus și dată bisericii din Corint. Acestea arată că Hristos a desemnat pe apostol să transmită porunca aceasta și acesta nu a neglijat-o. a lăudat biserica pentru respectarea poruncilor date de el, dar a sancționat un abuz ce apăruse între ei la cină. Datorită acestui abuz nu a eliminat porunca, ci corectează abuzul și înnoiește porunca: să vă cercetați și așa să mâncați. dovada este decisivă că porunca este perpetuă pentru biserici.

Avem și alte dovezi în Faptele Apostolilor. Biserica din Ierusalim a continuat în doctrina apostolică și în frângerea pâinii, în rugăciune 4 și ucenicii din Troa s-au adunat în prima zi a săptămânii să frângă pâinea 5.

Desemnarea scripturală a ritualului în pasajul citat este frângerea pâinii. Numele de euharistie îi este dat adesea, derivat din grecescul eucharisteo și se referă la mulțumirea ce precede distribuirea elementelor. Numele acesta nu este folosit în scripturi. Unele remarci au fost făcute în alt loc (pp. 57, 58) cu privire la numele Cina Domnului. Nu e clar dacă avem autoritate scripturală pentru acest nume. Dar fiindcă ritualul este în amintirea Domnului care a luat ultima cină cu ucenicii – este semnificativ ca numele aplicat paștelui care amintea evenimentul cu îngerul distrugător care a trecut peste copiii lui Israel fără să îi atingă. Numele se mai poate referi la sărbătoarea spirituală de care se bucură credincioșii cu Domnul, care cinează cu ei. Numele de Trinitate și de persoană, aplicate Dumnezeirii, sunt folosite fără autoritate scripturală și Euharistie și Cina Domnului sunt la fel, dar trebuie să fim atenți să nu folosim termeni pentru care nu avem autoritate divină.

Quakerii obiectează la perpetuitatea cinei, ca și a botezului. Obiecțiile lor sunt:

Obiecția 1.-pâinea și paharul aparțin paștelui și evangheliștii afirmă că au fost folosite în timp ce mâncau, ceea ce constituie o nouă presupusă instituție. Frângerea pâinii este adesea menționată ca un obicei în mesele normale. Deci se petrece curent la masă, și să interpretăm cuvintele lui Hristos ca o poruncă, atunci când mâncăm și bem să ne amintim de El, cum se spune în altă parte: fie că mâncați, fie că beți, faceți totul spre slava lui Dumnezeu.6

Simplicitatea ritualului nu este o obiecție validă împotriva lui, ci o recomandare. Pâinea și paharul erau folosite comun dar nu erau adaptate mai puțin la scopul lui Hristos. Apa este un element comun și scufundarea era comună la evrei, dar aceste fapte nu au făcut să fie mai puțin potrivită pentru un creștin. Ritualurile sunt noi nu pentru că sunt folosite elemente noi, ci scopul este nou. Slujba pascală comemora ieșirea din Egipt. Noua instituție a fost desemnată să comemoreze o eliberare diferită, prin trupul frânt și sângele curs al lui Hristos. Nimeni nu susține că frângerea pâinii la mesele comune are acest scop. Pavel spune: cine mănâncă și bea în chip nevrednic se face vinovat de trupul și sângele Domnului. Deci este vinovat că trece cu vederea această instituire.

Obiecția 2.-Faptele Apostolilor menționează de două ori în care ucenicii frâng pâinea. Ambele se referă la mese comune. Biserica din Ierusalim a continuat frângerea pâinii: din casă în casă, mâncau cu bucurie carnea 7. Ucenicii din Troa se adunau să frângă pâinea: când a venit și a frânt pâinea și a mâncat și a vorbit un timp, până în zori, apoi a plecat.8 Este clar o masă comună, ce pregătea plecarea lui Pavel. Vedem că Faptele nu au nici un caz de euharistie și nu se pot baza pe tăcere dacă era un obicei porunca.

Nu sunt dubii că expresia frângerea pâinii descrie uneori ce se petrecea la mesele comune. Isus s-a arătat celor doi în Emaus, în frângerea pâinii, când au stat jos la masă și Pavel a frânt pâinea cu cei de pe vapor care erau cu el, ca să termine postul. În cap. 2 din Fapte, fraza apare de două ori. În prima conexiunea arată că euharistia este poruncită intenționat: au continuat în doctrina apostolică, în părtășie și frângerea pâinii și rugăciuni. În al doilea caz, arată că mesele comune sunt intenționate. Repetiția dovedește contrariul faptului că același lucru a fost intenționat. Sunt descrise fapte distincte.

Se întâlneau ucenicii din Troa pentru mese normale? Este aceasta întâlnirea menționată de istoricul sacru? Caracterul creștinismului primar interzice această presupunere. Acești ucenici erau obișnuiți cu întâlnirile pentru închinare și modelul important al adunării lor nu a fost uitat sau trecut cu vederea în această ocazie, când Pavel a fost prezent. Era potrivită menționarea euharistiei ca parte a închinării publice, când vorbeau de scopul adunării, dar a-i descrie ca adunați pentru o masă comună nu este conform cu caracterul lor și cu ocazia. Dacă frângerea pâinii în zori, pentru plecarea lui Pavel era o masă comună, atunci a fost o altă frângere a pâinii care i-a adunat pe ucenici cu o zi înainte.

Acestea sunt singurele două cazuri în care porunca Cinei Domnului este menționată în Fapte, dar sunt suficiente pentru a dovedi existența poruncii. Biserica din Ierusalim a continuat în frângerea pâinii. Nu a fost menționată continuarea meselor normale, dar menționarea instituției divine este dovadă istorică a faptului că biserica primară respecta ca parte a închinării această poruncă. Acest fapt explică ce s-a spus despre Troa și cele două afirmații sunt dovezi istorice satisfăcătoare și necesare. Respectarea ritualului de către biserica din Corint face dovezile istorice complete.

Obiecția 3.-închinarea evreiască consta în mâncare, băuturi și botezuri prin scufundare și porunci omenești, dar acestea nu sunt adaptate la închinarea spirituală a dispensației creștine. Pavel învață că „împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci pace și bucurie în DS”.9 Cina Domnului vine sub denominația mâncării și băuturii și nu este potrivită cu noua economie. Pavel poruncește: să nu vă judece nimeni cu privire la ce mâncați sau beți 10 și îndeamnă credincioșii să lase lucrurile care pier odată cu folosința și să privească spre lucrurile care nu pier.

Această obiecție este în acord cu Obiecția 5 cu privire la perpetuitatea botezului. Mâncarea și băutura fostei dispensații erau umbra lucrurilor care urmau, dar trupul este al lui Hristos. Pavel ne învață în legătură cu textul citat în obiecție: el explică la ce se referă mâncarea și băutura. Ceremoniile evreiești erau tipice venirii lui Hristos, dar Cina Domnului este amintirea lui Hristos care a venit deja. Deci nu este inclusă în mâncarea și băutura intenționate de apostol. Paștele era inclus în aceste mâncări și băuturi abrogate, care nu au mai fost obligatorii după Hristos, Paștele nostru, care s-a jertfit pentru noi. Când El a pus capăt acestei vechi ceremonii, a instituit Cina Domnului și este incredibil că ar fi vrut ca aceasta să înceteze cu cealaltă Pavel spune: să nu vă judece nimeni cu privire la ce mâncați sau beți. ceremoniile abrogate nu mai au autoritatea divină și el numește aceste mâncări și băuturi, porunci omenești. Dar pâinea și vinul de la Cină sunt porunca Domnului, și Pavel spune cu privire la aceasta: să se cerceteze și așa să mănânce.

Numeroasele ritualuri împovărătoare ale VT nu se adaptează la dispensația spirituală sub care ne aflăm acum, dar nu înseamnă că cele două ceremonii simple:cina și botezul, sunt incompatibile cu ele. Suntem încă în trup și avem nevoie de astfel de memorialuri. În folosirea lor corectă, credincioșii au găsit că sunt foarte profitabile și bine adaptate pentru a promova spiritualitatea. Pe lângă beneficul dat credinciosului individual, aceste două ceremonii stau ca două monumente, din timpul lui Hristos și mărturisesc lumii cu privire la Hristos și la doctrina Lui. Folosirea lor este dovada creștinismului și a doctrinelor sale cardinale, Trinitatea și ispășirea și este mare și arată înțelepciunea care le-a instituit.

În plus la argumentele aduse, se găsesc unele aluzii în NT, ce arată în mod interesant că botezul și Cina Domnului sunt părți ale creștinismului. În capitolul următor celui în care Pavel corectează abuzul corintean al cinei, spunând: suntem botezați toți de un singur Duh, într-un singur trup și am băut dintr-un singur Duh.11 Aluzia la ambele porunci este manifestă. În altă parte a aceleiași epistole, vorbește despre botezul lui Moise și masa lor î pustie, într-un mod ce face aluzie la cele două ritualuri creștine.12

Obiecția 4.-la aceeași Cină în care se presupune că Hristos a instituit euharistia, a spălat picioarele ucenicilor și le-a poruncit să-și spele picioarele unii altora. Porunca este la fel de pozitivă ca cea cu pâinea și vinul, dar creștinii sunt de acord că porunca nu trebuie luată ad literam. Forma exterioară semnificată de acest procedeu este importantă și regula de interpretare se aplică și la euharistie.

Porunca trebuie ascultată strict în ambele cazuri, după modelul lui Hristos. Dacă creștinii nu se supun strict poruncii lui Hristos cu privire la spălarea picioarelor, trebuie să începem o reformă și să nu neglijăm un argument pentru altul. În capitolul următor vom cerceta obligația spălării picioarelor. Am descoperit că Hristos a desemnat folosirea literală a pâinii și vinului.

Note de subsol:
1. Mat. xxvi. 26-29.
2. Marcu xiv. 22-24.
3. Luca xxii. 17-20.
4. Fapte ii. 42.
5.Faptes xx. 7.
6. 1 Cor. x. 31.
7. Fapte ii. 46.
8. Fapte xx. 11.
9. Rom. xiv. 17.
10. Col. ii. 16.
11. 1 Cor. xii. 13.
12. 1 Cor. x. 2, 3, 4.

Secțiunea II – DESEMNAREA

Cina Domnului a fost desemnată ca amintire a lui Hristos, hrana spirituală primită și un simbol al părtășiei.

Ritualul este comemorativ. Paștele slujea ca amintire a eliberării din Egipt și an după an, izraeliții luau parte la el și își aminteau eliberarea minunată și o povesteau copiilor lor. Paștele a fost instituit în noaptea acelei eliberări. Cina Domnului a fost instituită în noaptea în care Hristos a fost trădat pentru crucificare și este o amintire a suferințelor și morții Lui. Când ne amintim de El, ne amintim agonia, trupul frânt, sângele vărsat. În predicarea evangheliei Pavel a spus că îl cunoaște doar pe Hristos și pe El crucificat. În euharistie, Hristos este prezentat nu transfigurat pe Tabor sau glorificat la dreapta Tatălui, ci suferind și murind. Ne place să ne amintim onoarea dată celor dragi, dar El ne cere să ne amintim umilințele îndurate. Cina ne duce acolo.

Ceremonia slujește mai multor scopuri. Arată moartea Domnului, reprezintă beneficiul spiritual al credinciosului derivat de acolo. Mănâncă pâinea și bea vinul ca simbol al hranei spirituale primite din crucificarea lui Hristos. Ritualul predică doctrina morții lui Hristos pentru păcatele noastre și că trăim prin moartea Lui. El a spus: dacă nu mâncați trupul Fiului și nu-i beți sângele, nu aveți viața. 13 Aceste cuvinte remarcabile ne arată necesitatea jertfei Lui de ispășire și credința în acel sacrificiu. Fără acestea, salvarea și viața veșnică sunt imposibile. Când Hristos a spus că trupul Lui este mâncare și sângele Lui este băutură 14 nu s-a referit la carne și sânge ad literam. El se numește Pâinea Vie din cer.15 Aceasta nu se referă la carnea Lui ad literam. A mânca aceasta literal nu asigura viața veșnică și la fel de ineficientă este ceremonia romană în care își imaginează absurd că mănâncă trupul real al lui Hristos. Trupul Lui este prezent la euharistie în sensul de a-L discerne. Când spune: acesta este trupul Meu, sensul este „reprezintă”. Ne imaginăm o imagine: Hristos pe cruce. Euharistia este o imagine în care pâinea reprezintă pe Hristos suferind pentru păcatele noastre. Credința discerne ce reprezintă imaginea. Discerne trupul Domnului în reprezentare comemorativă și derivă o hrană spirituală din jertfa de ispășire a trupului frânt și a sângelui vărsat.

Al treilea scop al ceremoniei semnifică părtășia celor ce iau parte. Pavel spune: pâinea pe care o frângem, nu este comuniunea cu trupul lui Hristos? Noi care suntem mulți, suntem o pâine și un trup, căci luăm toți parte la aceeași pâine.16 participarea la beneficiile morții lui Hristos este semnificată de părtășia la elementele exterioare. Ce părtășie este între lumină și întuneric, ce este între Hristos și Belial? Nu puteți lua parte la masa Domnului și la cea a diavolilor.17 a sta la aceeași masă și a bea din același pahar este după Pavel, o părtășie și un acord. Credincioșii se întâlnesc în jurul mesei Domnului, în credința în aceeași ispășire, în speranța aceleiași moșteniri cu o inimă plină de dragoste față de același Domn.

Noțiunea că există un beneficiu spiritual la participarea la ritualul extern, dacă este corect administrat a prevalat. Se presupune o anume influență misterioasă ce însoțește pâinea și vinul și le oferă sensul de har celor ce le iau. Evanghelia nu este profitabilă decât în credință, deși puterea salvatoare este în mâna lui Dumnezeu, , deci ceremoniile nu sunt profitabile fără credință. în botez, ne ridicăm cu Hristos prin credință și la Cină nu putem avea parte de Hristos ca hrană spirituală, decât prin credință: ca Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință.18 Opinia contrară face aceste sacramente, cum au fost numite, porunci salvatoare și înlocuiește cu ceremonia exterioară, pietatea vitală.

Secțiunea III – PĂRTAȘII LA CINĂ

Cina Domnului a fost desemnată pentru a fi celebrată de fiecare biserică în adunarea publică. Este necesară inteligența pentru primirea potrivită a cinei. Când a apărut botezul copiilor, a apărut și cina copiilor. Noțiunea superstițioasă că sacramentele posedă o eficacitate magică au prevalat extensiv și afecțiunea parentală a dorit harul cinei pentru copil, ca și cel al botezului. Argumentul era la fel de bun pentru ambele, și cina copiilor are la fel de multă autoritate de la apostoli ca și botezul copiilor. Dar practica cinei copiilor este dată deoparte acum. Este limpede în general că copiii nu pot să primească ritualul conform cu desemnarea sa. Nu își pot aminti de Hristos sau discerne trupul Domnului. Nu pot să se cerceteze înainte de cină. Dacă ritul ar avea o influență magică, copiii ar putea s-o primească, dar vederile corecte au dominat și au refuzat cina copiilor.

Credința este o cerință pentru primirea cinei. Dacă inteligența era o calificare, oamenii care iau parte la masa diavolilor pot lua parte și la masa Domnului. Pavel spune că nu se poate acest lucru și nimeni nu poate lua parte la masa Domnului decât cei care au renunțat la diavol și s-au dedicat Domnului. Nu îl pot mulțumi pe Dumnezeu la Cină, fără credință și nu pot primi hrana spirituală din trupul și sângele Domnului.

Ritualul a fost desemnat a fi social. Din cele trei scopuri pe care le slujește, al treilea necesită compania. Nu slujește ca simbol al părtășiei între ucenicii lui Hristos, dacă este luată în singurătate. Perpetuarea ritualului social necesită societatea și ucenicii lui Hristos, cu autoritatea Lui organizează societățile numite biserici. Acestea sunt singurele societăți creștine instituite divin, deci Cina este pentru acestea ca perpetuitatea și respectare. Pavel spune bisericii din Corint: te laud că păstrezi poruncile cum le-ai primit. Am primit de la Domnul ce v-am dat 19. Apoi menționează instituția Cinei și vorbește despre ea ca o poruncă pentru biserică. Mai spune: nu avem astfel de obiceiuri și nici bisericile lui Dumnezeu 20, dar tot ce spune despre Cina Domnului este în acord cu ideea de rit bisericesc și se armonizează cu ce s-a văzut la Ierusalim și Troa. Administrarea ritului unui muribund nu are aprobarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ritul trebuie celebrat de biserică, în adunarea publică. Spune: de câte ori mâncați această pâine și beți paharul, arătați moartea Domnului până va veni El.21 A arăta moartea Lui necesită publicul. Pentru necredincioșii din adunările publice. Pavel mai vorbește despre efectul produs asupra necredincioșilor care vin la adunarea publică a bisericii22. Trebuie să le dăm cuvântul vieții și să le arătăm și moartea lui Hristos, în modul arătat de divinitate.

Evrei considerau că nu este după lege să mănânci cu cei netăiați împrejur. Pavel ne-a învățat că legătura cu neconvertiții nu este în afara legii pentru creștini, dar spune: dacă unul care își zice frate, este curvar sau idolatru sau bețiv…să nu mâncați cu un astfel de om 23. Interdicția include masa împreună la Cină. Este greșit ca biserica să aibă legătură cu acesta care se numește frate și să mănânce cu el și să aibă părtășia indicată cu el. acest om trebuie văzut ca un păgân, după cuvintele lui Hristos.

În vremurile primare, membrii diferitelor biserici locale se asociau ca membrii ai fraternității. Pavel era bine venit la Cină cu ucenicii din Troa. Aceasta se practică și acum. Cina Domnului este o poruncă pentru biserică, dar o persoană calificată ca membru în biserică poate fi admisă pentru o vreme la Cină, fără a părăsi instituția.

Note de subsol:
13. Ioan vi. 53.
14. Ioan vi. 55.
15. Ioan vi. 51.
16. 1 Cor. x. 16, 17.
17. 1 Cor. x. 21.
18. Efes. iii. 17.
19. 1 Cor. xi. 2, 23.
20. V. 16.
21. 1 Cor. xi. 26.
22. 1 Cor. xiv. 24, 25.
23. 1 Cor. v. 11.

Secțiunea IV – CINA DESCHISĂ

Am văzut că Cina Domnului a fost poruncită bisericilor locale ca poruncă și perpetuitate și dacă bisericile locale sunt organizate după Scripturi, conțin doar botezați. deci botezul este o condiție a participării la Cina Domnului. Aceasta determină prioritatea botezului față de celelalte porunci. Aceasta este doctrina pedobaptiștilor. Nu contrazicem principiul. Diferim ca părere însă în practică, pentru că noi considerăm botezul prin imersiune, în urma mărturiei de credință și excludem pe mulți pe care ei îi admit. Dar sunt baptiști care resping principiul că botezul este necesar înainte de Cină și susțin că nimic nu trebuie să condiționeze Cina, care nu este o condiție a salvării. Ei susțin că toate persoanele pioase, botezate și nebotezate, au dreptul la cina Domnului. Practica lor se numește Cină deschisă sau mixtă și argumentele apărării ei ne cer atenția.

Argumentul 1.-Cina Domnului, când a fost instituită de Hristos, a fost dată persoanelor care nu fuseseră botezate și deci botezul nu este o condiție.

Prima Cină a fost administrată apostolilor. Unii fuseseră botezați de Ioan și deoarece ucenicii personali ai lui Isus era botezați, concludem că toți apostolii erau botezați. dacă se neagă botezul lui Ioan și se consideră botez creștin cel administrat de Hristos, cerem dovezi. Până ce se stabilește distincția, argumentul nu are bază.

Dar mai este o cale de a întâmpina argumentul. Avem certitudinea că apostolii nu erau botezați după instituirea Cinei. De aici până la Pentecost, când au intrat deplin în lucrare, este exclusă probabilitatea botezării lor atunci și dacă erau calificați pentru a intra în lucrare deplin, fără alt botez, înseamnă că acesta nu era necesar. D. Hall, apărătorul Cinei deschise, spune: opinia mea este că în sensul creștin al termenului, nu erau botezați deloc.24 Când Pavel a fost făcut apostol, înainte de a intra în lucrare, i s-a poruncit să se boteze. Ceilalți apostoli nu au avut această obligație. Vedem diferența și presupunem că erau deja botezați cu același botez ca Pavel. Dacă greșim, este adevărat că cei 11 nu aveau obligația botezului și cazul lor diferă radical de al persoanelor obligate să se boteze și neglijează datoria aceasta. Botezul este necesar pentru a-L mărturisi pe Hristos, după porunca Lui, înainte de a fi admis în biserică și la Cină, dar cei 11 apostoli nu au avut această obligație dintr-un motiv sau altul. Cazurile nu sunt paralel și deci argumentul cade.

Argumentul 2.-argumentul Cinei stricte, din poziția botezului din trimitere, dovedește prea mult. Dacă dovedește că nu trebuie să învățăm pe cei nebotezați să nu ia Cina, dovedește și că nu trebuie să-i învățăm preceptele morale ale lui Hristos din cuvintele „tot ce v-am poruncit”.

Apostolilor li s-a poruncit să predice evanghelia la orice făptură. În împlinirea poruncii, era datoria lor să instruiască ignoranții. și-au adaptat instruirea la caracterul fiecărui om și la circumstanțe. celor nepocăiți le spunea: pocăiți-vă și botezați-vă. Celor nebotezați le spuneau: de ce amânați? ridicați-vă și fiți botezați. pe ucenicul botezat îl îndemnau să păzească tot ce a poruncit Hristos. Nepocăiții nu trebuiau să păzească toate lucrurile poruncite de Hristos. Apărătorii Cinei deschise neagă că ar avea dreptul la botez sau la Cină, dar de ce? Aceleași precepte morale care sunt pentru botezați sunt și pentru nepocăiți. Dacă exclud nepocăiții de la botez și Cină, rațiunea lor e prea mult, și îi exclud și de la instruire. Dacă este doar pentru a susține diferit ordinea prescrisă în trimitere, că botezul aparține doar celor ce sunt ucenici, ordinea aceasta dovedește că botezații doar trebuie învățați să păzească tot ce a poruncit Hristos. Unele lucruri poruncite de Hristos pot fi învățate de nepocăiți și de nebotezați, dar păzirea deplină a poruncilor aparține ucenicilor botezați. dacă trimiterea era: faceți ucenici din toate națiunile și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit, atunci botezul și cina erau incluse și nu interfera cu ordinea potrivită. Dar separarea botezului îi conferă o relație specială cu celelalte lucruri poruncite de Hristos și ordinea în care este introdus semnifică ordinea potrivită a supunerii noastre.

Argumentul 3.-în vremurile primare doare botezații luau parte la Cină, aceasta nu este o regulă pentru noi, care avem circumstanțe diferite. Convertiții de atunci nu înțelegeau eronat obligația de a se boteza. Dacă refuza botezul, refuzul îl excludea din ucenicie. și nimic nu exclude de la cină decât ce exclude de la ucenicie.

Argumentul admite că dacă toți ar înțelege datoria, botezul precede cina , ca în vremea apostolică. Până unde putem tolera nesupunerea față de poruncile lui Hristos și să producem o ordine bisericească necunoscută în vechime, pentru a ne acomoda erorilor sau slăbiciunii credinței?

Argumentul 4.-cina comemorează moartea lui Hristos, botezul reprezintă îngroparea și învierea. Ordinea lucrurilor semnificate este inversă. Deci porunca nu este necesară.

Botezul reprezintă îngroparea lui Hristos, dar nu exclude moartea: cânți am fost botezați în Hristos, am fost botezați în moartea Lui. Suntem îngropați cu El prin botez, în moarte. Cina reprezintă moartea lui Hristos, dar nu exclude îngroparea și învierea. Fără înviere, jertfa nu era primită și amintirea nefolositoare. Cina duce gândurile la a doua venire a lui Hristos, deci presupune învierea. Ambele ritualuri semnifică aceste fapte. Nici un argument valid nu se poate extrage pentru a determina ordinea potrivită.

Ambele ritualuri ne duc credința la acceptata jertfă a lui Hristos, dar ele nu semnifică relația cu aceasta în aceeași manieră. Botezul reprezintă moartea credinciosului față de păcat și ridicarea la viața nouă. Semnifică schimbarea prin care devine o făptură nouă. Cina reprezintă hrănirea continuă a credinciosului cu Hristos și presupune schimbarea denotată de botez. Deci semnificația subiectivă a ritualurilor determină prioritatea botezului.

Dacă ar fi vreo bază pentru argumentul că cina precede botezul, ar stabili aceasta universal, nu ocazional.

Argumentul 5.-Cina este simbolul dragostei frățești. A o refuza unui ucenic al lui Hristos este contrar spiritului dragostei frățești și poruncii lui Hristos.

Hristos a poruncit să iubim ucenicii adevărați, dar nu să dăm simbolul acesta. Nici legea și nici duhul dragostei frățești nu ne cer să tratăm frații altfel decât este porunca. Le dăm dragostea, nu simbolul, în supunere față de aceeași autoritate și în exercitarea aceluiași spirit fraternal. Dacă participarea corectă la Cină aducea salvarea și dacă botezul era necesar acestei participări, ar fi manifestarea cea mai înaltă a dragostei frățești să menținem ferm practica cinei stricte. Fermitatea noastră poate corecta o eroare a fratelui, care ar ruina interesele eterne. O dragoste falsă ne poate înclina spre a nu le tulbura încrederea , dar adevărata dragoste creștină ne va îndruma în direcția opusă. Trebuie să împlinim datoriile cu aceeași grijă față de voia divină, ca și când salvarea ar depinde de acesta, și adevăratul spirit al dragostei creștine ne va face să păzim pe fratele nostru de ce este păcat. Deci argumentul cu dragostea frățească pentru justificarea cinei mixte eșuează, dacă practica este contrară minții lui Hristos.

Argumentul acesta trebuie să fie inconclusiv, până se dovedește că dragostea frățească nu subzistă fără participarea la Cină. Dar sunt multe căi de mărturie și oferire a afecțiunii față de frați, fără a lua parte la erorile lor. Putem fi gata în supunere față de Hristos să ne dăm viața pentru frați – deși putem alege să murim, decât să încălcăm poruncile din dragoste falsă.

Argumentul 6.-o anumită biserică diferă de biserica universală, cum o parte diferă de întreg. Pedobaptiștii creștini sunt o parte a adevăratei biserici, deci trebuie admiși ca membrii și la cină în bisericile particulare.

Diferența bisericilor locale de cea universală ca parte din ea este presupusă de Mr. Hall, în apărarea cinei mixte. Presupunerea fără dovadă este eroarea fundamentală a acestei scheme. Nu susținem că cina unei biserici este negată celor cu drepturi depline de membru.

Am văzut că biserica universală nu este agregatul bisericilor locale și nu este strict omogenă cu ele. De aici presupunerea fundamentală cinei mixte este eronată.

Argumentul 7.-a exclude un frate Pedobaptist de la cină înseamnă a-l pedepsi cu excomunicarea, ca pe păcătoși. nu acesta este tratamentul potrivit unui ucenic a cărui eroare de judecată este iertată de Domnul. Când un apărător al cinei deschise exclude de la Cină un frate care nu dă dovadă de convertire, excluderea nu este privită ca pedeapsă. Nici excluderea celor nebotezați de către noi nu este corectă ca a unor păcătoși. bisericile nu au o scală de pedepse pentru diferite grade de crime. Când excomunică, își retrag părtășia și aceasta se poate face pentru greșeli diferite. Nu este necesară clasificarea erorilor pedobaptiștilor la fel ca păcatele. Biserica care îl exclude de la cină nu vrea să îl pedepsească, ci să își facă datoria poruncită. Scopul este împlinirea poruncii Domnului.

Argumentul 7.-a respinge de la Cină un Pedobaptist, frate pe care Domnul îl primește, înseamnă încălcarea legii toleranței din Romani xiv. 1-3.

Aplicarea acestei reguli la chestiunea primirii persoanelor nebotezate ca membrii a fost cercetată la p. 96. Rezultatul examinării a fost defavorabil admiterii acestor persoane și motivele care exclud persoanele din biserică, le exclud și de la Cină. Privirea Cinei Domnului ca o poruncă dată bisericilor locale face ca întrebarea cine poate lua parte la ea să fie ușor decisă de un principiu. Nu sunt admiși decât membrii bisericii.

Argumentul nu susține că persoanele fac bine când iau cina cu nebotezații, dar pledează toleranța erorii lor. Pe această pledoarie se bazează apărătorii cinei deschise, deci trebuie să o examinăm.

Este greu de păstrat puritatea religioasă, când ne amestecăm cu oamenii lumii și exercităm bunăvoința și răbdarea față de ei, cerute de evanghelie. Datoria noastră față de omenire cere ca să nu ne retragem din lume, nici să fim morocănoși și mizantropi. Evitând aceste erori, suntem în pericolul de a cădea în cel opus și a deveni prea conformi cu lumea. Viciul nu este așa de mare în cei pe care îi iubim și vederea frecventă a sa nu îl face așa de diform. Se ridică deci o mare nevoie de veghere și rugăciune în cei care practică religia neîntinată, care le cere să viziteze văduva și orfanul, să facă bine la toți oamenii și să nu se păteze cu lumea.

Mai este o încercare a principiului creștin. O găsim în relațiile cu frații, care îl iubesc pe Domnul Isus și se supun în general poruncilor Lui, dar umblă dezordonat în chestiuni văzute ca minore. Dacă acești frați au mai multă cunoaștere spirituală decât noi, este un mare pericol, ca să nu fim trădați de erorile lor, în dragostea frățească și în a-i vedea mai buni ca noi, cum se cere. Dacă încălcările lor ar fi fost mari , suspiciunea cu privire la pietatea lor s-ar fi trezit și am fi fost în gardă. Omul lui Dumnezeu, care a proorocit împotriva altarului la Betel, nu a putut fi determinat de regele rău al Israelului să mănânce pâine sau să bea apă, dar profetul care a venit la el în numele Domnului a câștigat ușor. Dacă îi propunea o faptă păcătoasă în sine, adevărul presupusului mesaj de la Dumnezeu ar fi fost pus la îndoială. Dar a mânca pâine ș a bea apă erau în sine lucruri legale și omul lui Dumnezeu a cedat repede în fața profetului, ca superior în cunoștința voii divine și a mâncat și a băut, încălcând interdicția lui Dumnezeu.

Dacă vrem să veghem pentru a nu fi duși în eroare în relația noastră cu oamenii buni, când nu se suspectează nimic rău, , cu atât mai mult trebuie să veghem când suspectăm prezența răului. Dar toleranța implică greșeala, și dacă cina deschisă este apărată de toleranță, chiar apărarea sugerează eroarea undeva. Trebuie să fin atenți, ca să nu ne implicăm în rău. Numele de toleranță, îngăduință ne sunt date de toleranța și îngăduința Domnului față de noi și motivele existenței lor sunt irezistibile când obiectul este un frate în Hristos. Cum să fim altfel față de el? să îl persecutăm? Doamne ferește. Mai bine murim pentru el. Să fim plini de amărăciune sau nemiloși? îl vom iubi cu inimă pură. Să îl oprim de la închinare? Departe gândul de noi. E treaba Stăpânului dacă stă în picioare sau cade. și noi suntem slabi și ne rugăm ca harul care ne iartă pe noi, să îl ierte și pe el.

Când biserica primește o persoană nebotezată, se face mai mult decât tolerarea erorii acestei persoane. Sunt două părți implicate. Intrarea în biserică și părtășia la Cină sunt ale sale, pentru care e responsabilă. Biserica acționează și când admite membrii și autorizează participarea la cină. Biserica, ca și trup organizat, cu puterea de a primi și exclude membrii după regulile date de Hristos, este responsabilă pentru exercitarea puterii.

Fiecare ucenic al lui Hristos trebuie să se supună perfect voii Stăpânului. Orice toleranță s-ar exercita față de erorile altora, nu trebuie să tolereze nici una la sine însușii. Poate vedea o singură greșeală în fratele lui, trebuie să imite ce face bine fratele și să evite greșeala. Poate nu neglijează zeciuiala, deși găsește exemple de neglijare însoțite de supunerea perfectă a oricărui precept moral.

Fiecare biserică trebuie să se conformeze voii divine. Cât de mult respectă bisericile vecine, care excelează spiritual, dar nu trebuie să le imite, dacă neglijează sau corup poruncile creștine. Nu este nevoie de limpezire aici.

Membrii unei biserici care înțeleg legea lui Hristos, trebuie să respecte strict , indiferent de ignoranța și erorile altora. A admite persoane nebotezate care sunt spirituale în rest, întrebarea pentru biserică este: ordinea ei se stabilește după voia lui Dumnezeu sau nu?

Se poate întreba dacă persoanele admise ca membrii și la Cină nu sunt vinovate de multe ori de omiterea datoriilor mai importante decât botezul. Dacă biserica acoperă acestea, se face părtașă la vina lor. Trebuie atunci, pentru a scăpa de vina mai mare, să asume voluntar ce este mai puțin? Dacă Hristos a dat o lege pentru organizarea bisericilor, nu avem dreptul să o înlocuim cu alta pentru că ar fi mai conformă cu acțiunile morale estimate de noi. Dacă membrii bisericii universale se adună în societăți mici, după instinctele lor spirituale și nu după lege, aceste societăți pot rămâne să determine cine este admis pe baza excelenței morale. Dar pentru că a părut bine legiuitorului creștin să prescrie reguli pentru organizațiile bisericești, aceste reguli trebuie respectate. Fiecare biserică ar trebui să vrea să arate în ordinea sa un model de perfecțiune lumii, deși membrii săi sunt conștienți de perfecțiunile personale. Ei trebuie să vrea, ca indivizi, să ajungă la măsura deplină a responsabilității individuale și să arate un model de supunere perfectă. Dacă organizația și disciplina bisericească nu sunt perfecte, aceasta nu face mai mică obligația disciplinei și supunerii perfecte.

Dar nu trebuie fiecare individ lăsat la propria conștiință și responsabilitate? El poate și trebuie să fie , fără a implica conștiințele și responsabilitățile altora. Dacă fiecare este lăsat u sine, disciplina bisericii ar fi nimic și puterea de exercitare ar fi fără responsabilitate. Dar biserica este obligată să regleze organizația și să disciplineze conform Cuvântului lui Dumnezeu, care este tolerant față de cei slabi și să păzească poruncile lui Dumnezeu așa cum sunt ele revelate .

Argumentul pentru toleranță este în cuvintele: cel slab în credință, primiți-l…căci Dumnezeu l-a primit. Este o replică la acest argument, că primirea celor slabi în credință de către Dumnezeu furnizează regula ca și motivul primirii lor. Dacă Dumnezeu primește un om nu este un motiv ca noi să îl primim diferit. Dumnezeu primește un credincios slab și nebotezat ca membru al bisericii spirituale și noi trebuie să îl primim la fel. Trebuie să îl vedem ca frate în Hristos și moștenitor împreună cu noi. Interesele lui trebuie să fie aproape de inima noastră și trebuie să îl primim bine la cina spirituală care aparține membrilor trupului lui Hristos. Când Dumnezeu primește un credincios slab botezat la o biserică locală, trebuie să îl primim la fel și să stea cu noi la masa Domnului, privilegiu care prin imperfecțiunea disciplinei bisericii poate fi obținut de cel mai rău ipocrit. Dacă nu suntem atenți să aplicăm regula aceasta toleranței, vor admite credincioșii slabi și nebotezați la Cină și ipocriții la comuniunea spirituală.

Argumentul 9.-Apărătorii cinei restrânse sunt obișnuiți să invite pedobaptiști lucrători să predice la amvoanele lor. A păstra unitatea amvonului și a le nega totuși un loc la masa Domnului, este o inconsistență.

Dacă admitem concluzia acestui argument, nu dovedește cina restrânsă a fi greșită. Unii baptiști admit validitatea argumentului și evită acuzația de inconsistență, refuzând să invite pedobaptiști la amvoanele lor. Vederile lor vor fi examinate în cap. 10, secț. 5 și vom încerca să arătăm că ceea ce s-a numit Cina amvonului poate fi consistentă cu principiile pe baza cărora Cina restrânsă se menține.

Argumentul 10.-Cina este a Domnului și a exclude de la ea pe oamenii lui Dumnezeu, copiii Lui, este o ofensă adusă comunității creștine.

Este o masă pusă de Domnul la care fiecare copil al familiei Lui are dreptul. Este o masă bogată în hrană spirituală, o masă plină de grăsime , măduvă, vin. Masa aceasta, Domnul a întins-o copiilor Lui și îi invită: mâncați prieteni, beți, iubiților. Cine interzice apropierea ofensează comunitatea copiilor lui Dumnezeu. Oaspeții la această masă au părtășie specială, o părtășie ce aparține de drept fiecărui membru al bisericii universale.

Mai este o masă pe care Domnul a poruncit-o la ai Să, în fiecare biserică locală. Nu este plină de bunătăți spirituale ca cealaltă, ci cu pâine și vin. Nu este ca cealaltă desemnată tuturor din familia Domnului, ci unui trup aparte, biserica locală, prin care s-a răspândit, în supunere față de voia divină. Mâini omenești au pus masa, dar masa este a Domnului, pentru că este în slujba Lui și pregătită la porunca Lui și voia Domnului trebuie să determine cine ia parte. El știe scopul pentru care a poruncit acest lucru și oricare ar fi sentimentele oaspeților, nu au dreptul să invite la masa Lui pe cine Domnul nu a invitat.

Suntem conștienți de practica cinei stricte care este considerată ofensivă de o mare parte a comunității creștine. Deplângem acest fapt. Și dacă argumentele care au fost aduse în apărarea practicii noastre nu au reușit să producă convingerea, dorim din partea fraților îngăduința și toleranța pe care ei le doresc pentru cei slabi în credință. credem că facem voia Domnului și am invita bucuroși pe orice copil al lui Dumnezeu la Cină, dacă am avea aprobarea divină. Dar credem că scopul instituirii poruncii și voia divină prin care trebuie reglată, necesită restricția sub care acționăm.

Ofensa față de actul nostru nu indică estimarea prea ușoară a părții ofensate despre ceremonialul Cinei? Ne bucurăm să primim la bogata masă spirituală a Domnului pe fiecare copil al lui Dumnezeu și acceptăm cu bucurie locul umil împreună cu ei. Când îi primim cu inimi și mâini deschise, de ce se ofensează că nu le dăm o fărâmă de pâine și o picătură de vin? Dacă elementele au o proprietate sacramentală, ar fi un motiv aparent pentru plângerea lor, dar dacă sunt privite ca un simbol al uniunii într-o organizație biserică, la care frații obiectează și e nu vor să intre, plângerea lor nu are temei.

Când Pedobaptiștii se plâng de cina strictă, le amintim că au un principiu comun cu noi pe care îl practică în felul lor. Dacă obiectează, s-o facă cu privire la ceva diferit și nu la ceva ce suntem de acord. Cursul contrar nu produce unitatea opiniei, nici nu promovează armonia sentimentului creștin care trebuie să subziste între urmașii Domnului.

Când baptiștii obiectează la Cina restrânsă întrebăm dacă nu dau o importanță nepotrivită euharistiei, în comparație cu botezul. Mr. Hall numește euharistia o funcție spirituală principală.25 În acest sens, se plânge că privilegiul de a lua parte la ea ar trebui să ni se nege. Este mai spirituală decât botezul? Dacă nu, de ce botezul este călcat în picioare, pentru a deschide calea spre euharistie? Când ambele ceremonii se presupune că posedă o eficacitate salvatoare, ordinea potrivită a respectării lor este menținută încă, cu atât mai mult ar trebui menținută dacă ambele sunt doar ceremonii. Dacă botezul era doar o ceremonie și euharistia o funcție spirituală principală, argumentele Cinei deschise ar avea o forță pe care acum nu o au: dar frații noștri nu apără această poziție.

Note de subsol:
24. Hall, Vol. i., p. 303.
25. Vol. i. p. 322.

CAPITOLUL VI – SPĂLAREA PICIOARELOR

Când Isus le-a cerut apostolilor săi să-şi spele unul altuia picioarele, nu a intenţionat să creeze o ceremonie religioasă, ci doar să impună o categorie întregă de datorii morale.

Cerinţa legată de acest subiect reiese din următoarele cuvinte: “Dacă eu, Dumnezeul şi Stăpânul vostru, v-am spălat vouă picioarele, atunci şi voi trebuie să vă spălaţi unul altuia picioarele.”(1)

Fiecare cuvânt al lui Isus Hristos este important, iar fiecare poruncă pe care a lăsat-o ca regulă pentru noi, trebuie ascultată fără abatere. Cuvintele citate mai sus ar putea fi privite ca o parte a instrucţiunilor date de el, pe patul de moarte, apostolilor săi. Fiecare circumstanţă legată de timpul şi modul în care au fost rostite, par să le facă mai importante. Nimeni nu merită numele de discipol al său, dacă ar neglija intenţionat o datorie recomandată de asemenea dragoste de neegalat şi bunăvoinţă.

Care să fi fost, atunci, intenţia Mântuitorului? “Dacă cunoaşteţi aceste lucruri,” zise el,(2) “veţi fi fericiţi dacă le faceţi.” Trebuie să cunoaştem pentru a face; iar dacă greşim planul său, oricât de bune ar fi intenţiile noastre, nu îi vom îndeplini porunca. Dacă, în această noapte unică, când el a participat la ultimul Paşte împreună cu apostolii săi, şi când a instituit ruperea pâinii ca un omagiu adus lui “Hristos, Paştele nostru, sacrificat pentru noi”, a creat spălarea picioarelor ca un alt ritual religios, până la a doua venire a sa, împreună cu botezul şi ruperea pâinii; atunci, această instituire ar trebui să fie obervată cu atenţie, iar nicio rugăminte nu ar trebui admisă, după neglijarea ei, ca o justificare a neglijenţei a oricărei alte porunci divine. Dar, dacă ar fi fost creaţia Mântuitorului, nu pentru a institui o ceremonie religioasă pentru a-i respecta pe apostolii săi, ci pentru a le impune o nouă categorie de datorii morale de o mare importanţă, ar fi o greşeală lamentabilă, dacă noi am adăuga pentru aceste datorii un simplu ritual extern pe care el nu a vrut niciodată să-l instituie.

Pentru a stabili creaţia Mântuitorului, luaţi în considerare cu mare atenţie următoarele lucruri:

1. Datoria specială impusă este morală, aşa cum este evidenţiată printre cele ce sunt categorice.
Botezul şi Împărtăşania sunt creaţii categorice, deoarece obligaţia de a le observa nu poate fi dedusă din nici un folos sau capacitate evidenţiată din lucrurile însele. Din contră, spălarea picioarelor nu a fost o simplă ceremonie, ci doar un act de ospitalitate necesar, care era practicat încă de pe vremea lui Avraam;(3) şi este recunoscut cum se cuvine de Apostolul Pavel, împreună cu alte datorii morale asemănătoare, fiind o bază bună pentru reputaţia lucrărilor bune. “Este bine apreciată pentru lucrările bune, dacă ea a adăpostit străini, dacă a spălat picioarele sfinţiilor, dacă a îngrijit bolnavii, dacă a urmat cu sârguinţă fiecare lucrare bună.”(4) Importanţa faptei o plasează printre lucrările “bune” menţionate aici. În acele zile, când călătoritul era în mare parte făcut pe jos, iar picioarele erau acoperite doar de nişte sandale simple; a spăla picioarele străinilor nu era o simplă ceremonie, ci mai degrabă una dintre acele “lucrări bune care sunt profitabile omului”, şi care trebuiesc menţionate “pentru uz necesar”.(5)

2. Exemplul Mântuitorului recomandă fapta de pe pământ pentru folosul ei.
Când Petru a vrut ca mâinile şi capul să-i fie spălate, “Isus i-a spus, Cel ce este spălat nu are nevoie de altceva decât să-i fie spălate picioarele.” Cele două cuvinte asociate aici spălatului, sunt diferite în original: anteriorul, indică o spălare a întregului corp; iar cealaltă, care este un cuvânt folosit altundeva în text, o spălare parţială, a picioarelor şi mâinilor. Sensul este: cel care a fost îmbăiat, trebuie doar să-şi spele picioarele, care ar fi putut fi murdărite după ce a umblat de la baie.(6) Apostolii s-au îmbăiat înainte de a lua loc la masa pascală, astfel nu au mai avut nevoie de altă spălare decât cea a picioarelor. În această nevoie mică, după cum ar părea, Mântuitorul a plasat, cu iscusinţă şi bunăcuviinţă, fapta pe care a făcut-o. El a vrut să dea un exemplu prin îndeplinirea unui act de bunăvoinţă, foarte puţin posibil; dar nu a extins acel act mai mult decât era necesar, astfel nu ar mai fi făcut acest act să fie un act de bunăvoinţă. Însă Isus l-a săvârşit ca pe o lucrare bună pentru utilizarea necesară; şi ţinând cont că le-a dat apostolilor un exemplu cum că ar trebui să-şi facă unul altuia la fel cum le-a făcut el lor,(7) este evidenţiat că el a intenţionat să le impună un ajutor reciproc, practic şi util.

3. Mântuitorul nu a intenţionat să impună nicio datorie.
Aceasta este aparent din versetul 17: “Dacă cunoşti aceste lucruri, atunci eşti fericit că le faci.” Datoriile erau, evident, destinate dincolo de simpla faptă a spălatului picioarelor. Din aceste datorii, acest act era doar un simplu exemplu prin care ei le vor cunoaşte pe restul; ştiindu-le şi practicându-le.

O dovadă cum că spălarea, făcută de Mântuitorul nostru, a fost o parte şi nu un exemplu al unei categorii întregi de datorii, ar putea fi observat şi în versetul 8: “Petru i-a zis, Tu nu îmi vei spăla picioarele niciodată. Isus i-a răspuns, Dacă nu te spăl, atunci nu vei face parte din mine.” Advevăratul motiv al acestui răspuns poate fi următorul: “Dacă nu îmi spăl picioarele, (deci cuvântul folosit aici implică), nu voi profita în egală măsură de orice beneficiu ce reiese din umilinţa mea, prin care nu am ajuns să fiu slujit, ci să slujesc şi să-mi dau viaţa pentru mulţi. Dacă nu îndeplinesc aceste acte de bunătate, tu nu ai nici o legătură cu mine.”Prin această declaraţie, spălarea picioarelor lui Petru a fost făcută, de către Mântuitor, un exemplu şi reprezentant al tuturor actelor sale de bunăvoinţă; deci spălarea picioarelor, impusă lui Petru şi celorlalţi apostoli, a vrut să includă toate actele de bunăvoinţă pe care aceştia le vor face celor de un neam cu ei.”O nouă poruncă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul: la fel cum v-am iubit eu şi v-aţi iubit unul pe celălalt: prin aste toţi oamenii vor ştii că voi aţi fost discipolii mei, dacă vă purtaţi dragoste unul altuia.”(8)

4. Este un argument cu greutate împotriva spălării picioarelor, ca fiind o ceremonie religioasă instituită de biserică, care în comparaţie cu botezul şi împărtăşania, nu îi este tipică lui Hristos.
Împărtăşania, într-o manieră mai vioaie, scoate în evidenţă moartea lui Hristos; iar botezul, înmormântarea şi învierea sa. Aceste decrete ale bisericii Creştine, ne fac să ne gândim direct la marele Autor la salvării noastre şi sacrificiul suprem prin care această salvare a fost înfăptuită. Aceste decrete ne învaţă despre marea doctrină a salvării, printr-un limbaj în care înţelepciunea infinită a fost inventată cu un scop. Prin această mare doctrină, aceste mărturii poartă declaraţii, într-o voce, lungă şi puternică, prin toate revoluţiile secolelor şi deasupra tuturor ereziilor. Ce ne învaţă spălarea picioarelor despre Hristos sau despre salvarea prin El? Îl îndepărtează pe credincios de el însuşi şi de toate lucrările sale de salvare, spre ispăşirea sacrificiului sau justificarea dreptăţii pe care el trebuie să se bazeze pentru a fi salvat? Ar putea ajuta ca un ritual religios, pentru a le aminti lor de datoria ce trebuie efectuată, a cărei credinţă se bazează pe asemenea datorie a dreptăţii; dar despre cel ce este sfârşitul legii pentru dreptate, pentru credinţa fiecăruia, prin suferinţele sale şi moarte ca mijloace pentru salvarea noastră, nu se spune nimic.

5. Spălarea picioarelor nu a fost practicată ca un ritual religios de către primii Creştini.
Dspre faptul că botezul şi împărtăşania erau practicate, avem dovezi clare, atât din Scripturi cât şi din scrierile părinţilor Creştini; dar nu prea multe legate de spălarea picioarelor. Nu este necesar să urmărim acest subiect dincolo de Scriptură, în domeniul negru al investigaţiei, pe care istoria ecleziastică îl prezintă, ca mărturie pe care acestă sursă mai puţin satisfăcătoare îl arată, deşi plin de dovezi din Scriptură, ca nefiind necesar atât pentru clarificare cât şi pentru confirmare. La deschiderea istoriei inspirate a bisericii, cititm, chiar la început: “Cei ce primesc de bunăvoie cuvântul său, au fost botezaţi, şi au continuat cu statornicie în doctina apostolilor, în tovărăşie, în ruperea pâinii şi în rugăciuni.” Botezul este frecvent menţionat ca un subiect de istorie, iar în capitolul 20 versetul 7 este menţionat că “discipolii s-au adunat împreună să rupă pâinea.” Însă nici un capitol, nici un verset, din toate Faptele Apostolilor, nu conţine vreo sesizare despre biserică sau orice alt anturaj vreodată, să sărbătorească spălarea picioarelor. În Epistola către Romani,(9) este făcută o referire la botez, iar o explicaţie este dată despre înţelesul acestuia. Primul capitol din următoarea epistolă (prima către Corinthinieni), conţine rapoarte despre câteva botezuri; şi al 11-lea capitol un raport mai special privind instituirea împărtăşaniei şi despre abuzurile din timpul ei, care s-au strecurat deja în biserica Corinth. Dar în aceste epistole şi în toate cele ce au urmat, nu s-a găsit nici o aluzie la spălarea picioarelor ca fiind un ritual folosit de biserici.

Există, cu adevărat, un pasaj, şi numai unul, în care spălarea picioarelor este menţionată; iar acest pasaj, 1 Tim.v.10, furnizează destule dovezi decisive conform cărora biserica nu practică acest lucru ca pe un decret, cum sunt botezul şi împărtăşania. Pentru a demonstra asta, trebuie să substituim, în pasaj, menţiunea acestor decrete recunoscute, iar incompatibilitatea unei asemeni conexiuni va apărea imediat: “Este bine apreciată pentru lucrările bune, dacă ea a adăpostit străini, dacă a fost botezată, dacă a primit împărtăşania, dacă a îngrijit bolnavii, dacă a urmat cu sârguinţă fiecare lucrare bună.” După cum trebuie cerut fiecăre văduve din cadrul bisericii, ce a fost botezată şi a primit împărtăşania; nici un “dacă”, cu respect faţă de aceste decrete, nu poate fi admis, şi nici o văduvă, după ce a observat aceste decrete, nu ar trebui să fie mai presus decât alta. Acelaşi lucru ar fi adevărat în legătură cu spălarea picioarelor, dacă acest lucru ar fi fost deasemnea un ritual religios, folosit des în biserici; şi ar fi fost o absurditate să declarăm că orice membru al bisericii, care a îndeplinit acest ritual, ar fi fost privit mai presus decât ceilalţi şi ar fi primit o reputaţie pentru lucrările bune sau cinste din partea bisericii.

Există, deci, nu doar o dorinţă totală de a avea dovezi că asemenea ritual religios a fost studiat în vechime, ci (ce puţine cazuri în dispută furnizează) o dovadă negativă care este la fel de clară şi satisfăcătoare ca orice altă dovadă.

Aceste reflectări arată clar că a fost lucrarea Mântuitorului ce a impus o nouă categorie de datorii morale, şi nu să instituie o ceremonie religioasă, iar el a fost complet înţeles de apostolii săi. Cel ce spală picioarele unui sfânt atunci când acele picioare nu trebuie să fie spălate, este ca şi când ar da un pocal cu apă rece unui discipol căruia nu îi este sete. Ar da dovadă, întradevăr, de o umilinţă voluntară, însă nu ar îndeplini porunca lui Hristos şi nici nu i-ar imita exemplul. Trebuie să-şi amintească că Hristos a refuzat să-i spele capul şi mâinile lui Petru; nu că ar fi dat dovadă de mai puţină umilinţă prin asta, ci pentru că acele părţi nu au avut nevoie de spălare. Aşadar, cel ce spală picioarele unui sfânt atunci când acestea nu trebuiesc spălate, în loc să-l asculte şi să-l imite pe Hristos, face ceea ce Hristos a refuzat să facă. Iar cel ce spală picioarele unui sfânt şi consideră acest lucru doar un ritual religios, fără să ia în considerare sau să-i pese dacă acţiunea pe care o savârşeşte este necesară sau utilă, este la fel de departe de a asculta sau imita pe Mântuitor, ca şi celălalt.

Dacă, după o reflectare amănunţită asupra subiectului, ajungem la concluzia că Mântuitorul a intenţionat ca discipolii să săvârşească un lucru de bunătate nemărginită unul altuia, chiar şi celui mai neînsemnat şi slugarnic, atunci ar trebui să ne pregătim, repede şi cu plăcere, să-i îndeplinim voia. Dacă cunoaştem aceste lucruri, atunci suntem fericiţi să le facem. Dacă avem spiritul lui Hristos, vom fi pregătiţi, când este necesar, să ne dăm vieţile pentru aproapele nostru, să le dăm un pocal cu apă rece, să le spălăm picioarele sau să le aducem orice comfort. Dacă prin oricare din aceste lucruri căutăm să sporim fericirea unui discipol de-al lui Hristos, faptele noastre bune nu vor fi uitate; iar marele Judecător, în ultima zi, uitând de orice ritual religios pe care l-am făcut, îşi va aminti de acel act de bunătate şi va spune: “Ce ai făcut unuia din neamul tău, mi-ai făcut mie.”

Note de subsol:
1. John xiii. 14.
2. V. 17.
3. Gen. xviii. 4; xix. 2.
4. 1 Tim. v. 10.
5. Titus iii. 8, 14.
6. Câţiva interpreţi înţeleg primul cuvânt după sens, nu o baie a întregului corp, ci o spălare a mâinilor şi feţei, lucru pe care discipolii se presupune că l-ar fi făcut înainte să ocupe locurile la cină. “Cel ce şi-a spălat faţa şi mâinile, este considerat suficient de curat şi nu are nevoie de altă spălare, doar dacă politeţea o cere, ca picioarele să-i fie spălate de un servitor. Această politeţe v-o prezint vouă, astfel luând rolul de servitor.” Această interpretare, deşi mai puţin satisfăcătoare, din pricina depărtării de semnificaţia normală a termenilor implicaţi, cu toate acestea, va fi folosită pentru a susţine argumentul prezentat mai sus, la fel de bine.
7. John xiii. 15.
8. V. 34, 35.
9. Chap. vi.

CAPITOLUL VII – ÎNCHINAREA PUBLICĂ

Secțiunea I. – TIMPUL

Prima zi a săptămânii este sabatul creștin, dedicat închinării publice înaintea lui Dumnezeu.

Împărțirea timpului în săptămâni a apărut în vechime. Se poate descoperi încă din vremea lui Laban, care i-a spus lui Iacov: “împlinește-i săptămâna. 1 O urmă mai puțin vizibilă este în scrierile despre Noe, care a așteptat șapte zile și apoi încă șapte zile 2 în încercarea lui de a descoperi dacă potopul s-a oprit. Diviziunea hebdomadală a timpului a existat din vechime în lumea neamurilor. Nu sunt dovezi că Noe a primit-o ca pe ceva nou, instituit de Dumnezeu, sau că are originea acolo. Afirmația Scripturii este „Dumnezeu s-a odihnit a șaptea zi și a sfințit-o”. 3 Aceasta este originea instituției. Când decalogul a fost promulgat de pe Sinai, nu vorbea de sabat ca de o instituție cunoscută anterior. Porunca: amintește-ți de ziua sabatului 4 implică cunoașterea existenței ei și aceasta este confirmat de faptul istoric anterior anume căderea manei a încetat în ziua sabatului.

Deoarece sabatul a originat la creație și a fost cunoscut înainte de a se da legea izraeliților, nu poate fi una din ceremoniile ebraice abrogate. Sabatul a fost făcut pentru om și nu exclusiv pentru evrei. Motivul este odihna lui Dumnezeu în ziua a șaptea, supă șase zile de muncă în crearea lumii și nu după ceva ce aparținea lui Israel. Instituția este adaptată naturii omului, ca ființă religioasă și relației pe care acesta o are cu Creatorul.

Decalogul a fost dat ca o lege pentru izraeliți. prefața sa arată: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău , care te-a scos din Egipt.” S-a dovedit prin promisiunea anexată la porunca a cincea: ca zilele tale să fie lungi în pământul pe care Domnul Dumnezeu ți l-a dat. dar deși dat izraeliților, a fost dat lor ca oameni. Legea ceremonială le-a fost dată, ca și congregație a lui Dumnezeu și legea judiciară le-a fost dată, ca Națiunea Israel.

Dar decalogul a fost adaptat la relațiile pe care le aveau cu Dumnezeu și unul cu altul, ca oameni. Aceleași relațiisunt în societatea umană peste tot și deci aceleași obligații leagă peste tot. Această parte a codului mozaic are o obligație universală și perpetuă, și această parte, Dumnezeu a distins-o special de celelalte. A rostit-o de pe Sinai și de două ori a săpat-o în piatră, ca simbol al perpetuității. În scrierile către neamurile din Roma și Efes, Pavel se referă la decalog ca la o lege pe care erau obligați să o respecte și a decis astfel că nu este limitat la evrei sau limită la legământul abrogat. Lucrarea legii este distinctă de lucrarea Duhului și el declară că se va face când vălul va fi dat la o parte de pe inimă, 5 dar schimbarea nu constă în a face o lege nouă, ci în transferul scrierilor de pe tablele de piatră pe cele ale inimii.

Între preceptele decalogului găsim porunca: amintește-ți de ziua sabatului. Decalogul ne obligă, la fel și această poruncă. Nici un om nu are dreptul să o separeu de restul și să o anuleze.

Creștinii trebuie să respecte sabatul și ca o zi sfințită de Dumnezeu, este potrivită pentru închinare înaintea lui Dumnezeu.

Unii baptiști, cu privire la poruncile divine, respectă aceeași zi de sabat ca și evreii, și sunt numiți baptiști de ziua a șaptea. Dar greșesc adevăratul sens al preceptului. Ei o interpretează ca și când ar fi fost exprimată: a șaptea zi a săptămânii este sabatul, și ca și când împărțirea ebraică a săptămânii a fost recunoscută și fixată, „șase zile să muncești, dar a șaptea este sabatul Domnului.” A șaptea zi este cea care urmează celor șase de muncă. Întoarcerea la sabat, la intervale egale de timp, trebuie să urmeze. Avem lumină cu privire la adevăratul sens al limbajului folosit, comparându-l cu cel cu privire la respectarea anului sabatic. Comparația poate fi avantajoasă în aces scop, examinând pasajul în care ziua sabatică și anul sabatic sunt alăturate. 6 „Șase anui să semeni pământul și să aduni roadele, și al șaptelea an să-l lași să se odihnească.” „Șase zile să muncești și a șaptea zi să te odihnești” al șaptelea an nu este determinat de o divizare de timp în săptămâni de ani, la fel și a șaptea zi nu este determinată de o împărțire naturală de săptămâni de zile.

Nimeni nu se gândește la al șaptelea an decât ca la anul ce urmează șase ani de muncă de cultivare a pământului și întoarcerea la intervale regulate. Similaritatea precisă a poruncii despre a șaptea zi de sabat, dovedește că aceeași metodă de interpretare trebuie aplicată. Dacă există o obligație de a respecta sâmbăta sau duminica, și nu altă zi a săptămânii, nu se găsește în acest precept al decalogului și trebuie creat altfel.

Decalogul, în adaptarea sa la relațiile societății umane, arată înțelepciunea Autorului. Vedem această înțelepciune în adaptarea celei de a patra porunci la respectarea universală. Deoarece forma rotundă a pământului a fost demonstrată, a devenit aparent că un precept ce necesită respectarea celei de-a șaptea zi a săptămânii nu poate primi supunere universală, doar dacă autoritatea divină stabilește vreun meridian pentru raportarea universală la timp. Cu câțiva ani în urmă s-a spus în cadrul misiunilor noastre că o întrebare practică despre datoria de a respecta sabatul s-a ridicat între unii misionari, care s-au întâlnit în câmpul de misiune, pe partea cealaltă a globului pământesc, navigând spre acest punct pe rute diferite, unii prin est, alții prin vest. Comparând standardul temporal, sabaturile lor erau diferite și ceea ce era sâmbătă pe o parte a globului, era duminică pe cealaltă. Dacă porunca a fost cu privire la a șaptea zi a săptămânii, acești misionari erau încălcători ai sabatului celuilalt, și dacă nici o înțelepciune mai înaltă decât a lui Moise, care era ignorant cu privire la forma pământului, nu dicta decalogul, adaptarea sa admirabilă la condițiile și circumstanțele oamenilor din diferite vremi și țări, nu ar fi fost asigurată.

O altă obiecție la interpretarea ce presupune ziua a șaptea a săptămânii se poate vedea din faptul că face Scriptura dependentă de tradiție. Observarea lunii noi sau lunii pline dacă era poruncită, mijloacele stabilirii timpului ar fi fost la îndemâna oricui, dar dacă Scriptura spunea să respectăm a șaptea zi a săptămânii, cine putea ști care este ziua aceea? Nici un afiș nu este atârnat din cer pentru a distinge zilele săptămânii. Limitele săptămânii nu sunt stabilite, ca anotimpurile, prin fenomene naturale. Preceptul săpat în piatră și înregistrat în Cartea lui Dumnezeu, ar sta în fața noastră legându-ne la supunere, și totuși, preceptul nu ar oferi lumină cu privire la sensul real. Cum ar ști omul că nu a greșit timpul și a profanat chiar ziua intenționată de Dumnezeu? Nu are alte mijloace de cunoaștere decât tradiția. Sabatul corect poate să fi fost transmis fără eroare, din vremea creației sau din timpul lui Moise, dar ce dovezi avem? Nici una, doar tradiția. Dumnezeu a decis cu înțelepciune să își facă voia cunoscută oamenilor prin Scriptură, nu prin tradiție, dar care este avantajul , dacă sensul Scripturii trebuie determinat prin tradiție?

Un alt argument al interpretării preceptului este din cuvântul folosit de NT, pentru denotarea săptămânii. Este același cuvânt folosit pentru sabat, apărând uneori la singular, alteori la plural. „prima zi a săptămânii” 7 înseamnă ad literam prima zi a sabatului sau sabaturilor. Aceasta se explică ca prima zi conform cu timpul sabatului. Dar indică faptul că sabatul determină săptămâna și nu săptămâna determină sabatul.

Conform acestei vederi luate din porunca a patra, creștinii se supun ei la fel ca și evreii. Ultimii derivă seria de săptămâni prin tradiție, din vremea lui Moise, noi o derivăm prin tradiție din vremea lui Hristos. Vedem cu bucurie că începutul seriei noastre , în înregistrările scripturale, ziua în care se întâlneau creștinii pentru închinare este specificată. În prima zi a săptămânii, Domnul a înviat din morți. această zi poartă dovezile învierii și bucuria ucenicilor și în încheiere, o întrunire a ucenicilor în care Isus a apărut personal. Evanghelistul este atent în reproducerea acestei întâlniri să repete că era prima zi a săptămânii. 8

A mai trecut o săptămână și a avut loc o adunare a ucenicilor, în care Isus a fot din nou prezent. A intervenit un sabat evreiesc și dacă era dorința Domnului să se perpetueze acest sabat ca zi de închinare publică a ucenicilor, de ce a lăsat-o să treacă, și s-a întâlnit ziua următoare cu ucenicii? Afirmația evanghelistului este „după opt zile ucenicii Lui s-au întâlnit și Toma era cu ei, apoi a venit Isus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijlocul lor.” 9 Când preoții au cerut lui Pilat ca mormântul să fie păzit, au spus că „înșelătorul a zis că după trei zile voi învia . poruncește să se păzească mormântul trei zile.” 10 Cuvintele „după trei zile” sunt echivalente cu „până a treia zi”. Dacă „DUPĂ OPT ZILE” din Ioan este interpretat la fel, aduce a doua apariție a lui Hristos, la o săptămână după prima, și deci în prima zi a săptămânii. Sărbătoarea cincizecimii, după lege 11 este în ziua de după sabatul evreiesc. Deci, în prima zi a săptămânii, DS a fost turnat și 3000 s-au convertit la predicarea lui Petru.

Ucenicii din Troa, s-au întâlnit să frângă pâinea 12 și istoricul ne spune că a fost în prima zi a săptămânii. Pavel către corinteni le spune să facă milostenie sfinților săraci din Ierusalim „în prima zi a săptămânii” 13 Descriind revelația avută în Patmos, Ioan spune „eram în Duhul, în ziua Domnului”. 14 Prin aceasta, el desemnează ziua învierii Domnului, dedicată închinării.

Legea mozaică arată înțelepciunea divină în a patra poruncă. La fel și revelația creștină, în felul în care recomandă prima zi a săptămânii. Vechiul legământ, cu preoția și închinarea a trecut și s-a instituit o nouă formă de închinare și învierea Domnului desemnează noul început și este comemorată. În timp ce prima zi a săptămânii este menționată expres, ar fi întâmpinat aceleași dificultăți ca respectarea zilei a șaptea a săptămânii. Ar fi făcut Scripturile dependente de tradiție pentru interpretare și sabatul creștin imposibil de respectat în lume, în supunere strictă. Decalogul ne-a fost transmis, cerând respectarea unei zile din șapte și NT ne învață că zilele nu sunt sfinte în sine și respectarea cerută de evrei pentru ziua sabatului săptămânal nu este obligatorie la creștini și este inconsistentă cu natura economiei creștine. 15 Proporția și succesiunea timpului, prescrise în porunca a patra sunt obligatorii, dar nici o perioadă anume nu este sfântă în sine. Suntem legați de exemplul apostolilor de a respecta prima zi a săptămânii ca și sabat creștin, dar nu în sensul de a ne chinui conștiința ca misionarii aceia.

Închinarea adaptată zilei necesită să fie socială și fiecare creștin se poate uni cu frații lui în închinarea înaintea lui Dumnezeu, în ziua pusă deoparte pentru aceasta, cu convingerea deplină că, făcând acesta, îl onorează pe Autorul creștinismului și se supune strict decalogului.

Secțiunea II. – MODUL

Închinarea publică ar trebui să includă rugăciuni, cântări de laudă și citire și explicarea Bibliei.

Rugăciunea este datoria naturală a omului, nelimitată condiției de viață sau religie. Se poate face în particular, în familie, în asocieri accidentale sau desemnate expres pentru aceasta și în adunări publice de închinare divină, este parte a serviciului.

În rugăciunile publice, unul din închinători conduce slujba, vorbește tare. Cum făcea Solomon la închinarea templului și ceilalți se unesc cu inimile în închinare. Liderii sunt lucrătorii cuvântului. Primii creștini au fost constanți în doctrina apostolilor, în părtășie, frângerea pâinii și rugăciuni. Toate acestea erau conduse de apostoli și când aceștia nu au mai slujit la mese, era pentru a se dedica cuvântului lui Dumnezeu și rugăciunii. Rugăciunea privată nu este exclusiv intenționată aici, deoarece obligația la aceasta aparținea egal diaconilor aleși și tuturor membrilor bisericii. Dar deși lucrătorii cuvântului conduc rugăciunile publice, alți bărbați din biserică o pot face. „oamenii să se roage pretutindeni” 16 când spune oamenii, se referă la bărbați, și este distinct de femei, menționat în versetul următor. Femeilor nu li se cere să se roage în public. Pavel spune că este o rușine ca femeile să vorbească în public sau în biserică. Dar este o adunare separată a femeilor, pentru rugăciune și beneficiază mult lor și cauzei Domnului.

Salvatorul a dat o formă de rugăciune ucenicilor ca idee generală. Dar ucenicii nu au înțeles niciodată că ar fi limitați la această formă, nici în public și nici în particular. Forme prescrise de rugăciune întâmpină obiecții deoarece rețin emoțiile inimii, descurajează dependența de DS, produc formalitate și nu sunt adaptate tuturor circumstanțelor și ocaziilor.

Lauda se poate amesteca cu cererile și mulțumirea oferite în rugăciune, în proză sau poezie au muzică. Erau folosite în vechime și erau parte importantă a închinării publice. Găsim în NT cântările folosite frecvent și chiar poruncite 17. Fraza, „vorbiți între voi cu psalmi” se adresează bisericii și indică folosirea cântărilor ca parte a închinării publice.

Cartea psalmilor a fost compusă pentru închinarea la templu. Este un ajutor și o direcție generală a slujbei publice, dar nu este nici o dovadă că laudele noastre ar trebui exprimate doar în cuvintele găsite în Biblie. Nu avem cărți de rugăciune în Biblie și vedem că o carte de rugăciuni nu este necesară la închinare, dar avem cartea Psalmilor deoarece trebuie o pregătire pentru vorbirea în public. De aici folosirea cărților de imnuri.

Muzica instrumentală este parte a închinării la templu, dar nu este poruncită în NT și nu este adaptată la slujba prezentei dispensații.

La închinarea publică ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune și îl onorăm prin atenția față de Cuvânt. Citirea Scripturilor este parte importantă în sinagogă și a fost aprobată de Salvator când a citit din Isaia în sinagoga din Nazaret. În sfaturile lui Pavel către Timotei „, citește, explică și învață 18, acestea sunt părți ale închinării publice, deci citirea nu era ceva privat. Citirea publică a cuvântului lui Dumnezeu este inclusă. În zilele lui Ezra, când se citeau Scripturile, se explica oamenilor sensul lor. 19 Când Hristos a citit în sinagogă, la Nazaret, la încheiere, a explicat și aplicat pasajul citit. Sfatul dat lui Timotei cerea explicarea și învățarea împreună cu citirea. Dumnezeu este onorat când cuvântul Său este explicat oamenilor, ca să audă cu urechea și să înțeleagă senul și să simtă puterea în inimile lor. Dumnezeu a pregătit oameni care să explice în fiecare biserică.

Note de subsol:
1. Gen. xxi. 27.
2. Gen. viii. 10, 12.
3. Gen. ii. 2, 3.
4. Ex. xx. 8.
5. Rom. xiii. 8-10; Efes. vi. 2.
6. Exods xxiii. 10, 12.
7.Ioan xx. 1.
8. Ioan xx. 19.
9. Ioan xx. 26.
10. Mat. xxvii. 63, 64.
11. Lev. xxiii. 16.
12. Fapte xx. 7.
13. 1 Cor. xvi. 2.
14. Apoc. i. 10.
15. Col. ii. 16; Gal iv. 10, 11; Rom. xiv. 5, 6.
16. 1 Tim. ii. 8.
17. Col. iii. 16; Efes. v. 19; Iacov v. 13.
18. 1 Tim. iv. 13.
19. Neemia viii. 8.

CAPITOLUL VIII – SLUJIREA

Secțiunea I. – SLUJIREA CUVÂNTULUI

Slujitorii lui Hristos sunt o clasă separată de persoane, distinsă de o chemare divină specială pentru a predica cuvântul.

CLASĂ DISTINCTĂ

Slujitorii lui Hristos sunt ca și creștinii comuni, separați de lume. Ei sunt părtași la chemarea cerească prin care oamenii sunt scoși din lume și sunt făcuți slujitori ai lui Hristos. În toate epistolele sale, Pavel susține că este un sfânt ca și ei, membru al aceleiași familii spirituale și moștenitor al aceleiași moșteniri cerești. În Scripturi, slujitorii lui Hristos sunt persoane care iubesc pe Hristos și se dedică din inimă slujirii Lui. Sunt deci din numărul celor chemați să fie sfinți.

Slujitorii lui Hristos sunt separați de creștinii comuni. Sunt una cu creștinii comuni, chemați la o singură nădejde, dar pe lângă chemarea la pocăință și credință primită ca și frații lor, ei au fost chemați la o slujbă specială pentru cauza Domnului. Este clar din scripturi că între primii creștini erau persoane care aveau o slujbă încredințată special. Pavel spune cu privire la aceasta că Dumnezeu „ne-a dat slujba împăcării”1 „să nu ofenseze, ca slujba să nu fie defăimată”2 „care ne-a făcut slujitori ai NT”3 El vorbește despre sine ca sfânt și așezat în slujbă, 4 și despre harul special dat lui ca să predice la neamuri bogățiile lui Hristos.5 Darul DS a unei calificări speciale în cauza Domnului se vede clar în 1 Cor. xii., și Efes. iv. Întrebarea: sunt toți apostoli? Sunt toți prooroci? 6 arată slujbele desemnate care nu aparțin întreg trupului sfinților.

Separarea slujbei de masa creștinilor comuni nu este ca separarea creștinilor de lume. În ultimul caz, ei nu mai sunt din lume și devin străini și călători pe pământ. Dar oamenii care intră în slujbă, nu încetează a mai fi sfinți. Saul și Barnaba erau separați la slujba la care i-a chemat DS, dar această separare nu le-a luat locul pe care îl aveau între sfinți și credincioșii în Isus Hristos. Ioan vorbește cu privire la sfinți: suntem din Dumnezeu și toată lumea zace în cel rău.7 Aici este o linie clară de diviziune, ca cea care separă pământul de apă. Dar slujirea este între oamenii lui Dumnezeu ca munții pe un continent, parte din el, uniți cu împrejurimile. Darurile spirituale eminente disting lucrătorii, dar același spirit care îi diferă, umple tot trupul lui Hristos. Toți ucenicii lui Hristos trebuie să ajute la această cauză, după abilitățile lor, să lucreze la iluminarea și salvarea oamenilor și diversitatea talentelor dintre ucenicii comuni se poate compara cu diversitatea dealurilor și văilor la țară. Dar slujitorii se disting prin calificarea lor superioară în slujbă, de marea masă de creștini, ca munții ce se ridică deasupra unduirilor peisajului comun.

Calificările speciale date de DS leagă pe cel căruia îi sunt date să le folosească în slujba lui Hristos. Îi sunt date pentru a-l face potrivit în slujbă și constituie o chemare divină ca el să se angajeze în slujbă. Nu sunt date doar ca privilegiu, ci sunt o chemare solemnă la datorie – o chemare ce cere slujire întreaga viață.

Apostolii, când au fost chemați de Hristos, au părăsit imediat ocupațiile lor lumești și s-au dedicat slujirii Domnului. Pavel, când a fost chemat, s-a supus nu cu carnea și sângele. Lucrarea slujirii nu a încetat când acești oameni sfinți au părăsit pământul, ci alte persoane au fost potrivite să ducă mai departe slujba, prin același Duh care îi califică pentru slujbă. El dă darurile pentru desăvârșirea sfinților, pentru lucrarea slujbei, pentru edificarea trupului lui Hristos, până ce toți, în unitatea credinei și cunoașterea Fiului lui Dumnezeu ajungem oameni perfecți, la statura plinătății lui Hristos.8

Slujitorii lui Hristos nu sunt o clasă separată de oameni în sensul că constituie o societate organizată. Sunt lucrători în slujba Domnului, dar nu au putere unul asupra altuia și nu au autoritate de la Hristos să se combine în oficiu ecleziastic de exercitare a puterii. Sunt la același nivel cu frații, sunt slujitori ai lui Dumnezeu și ai bisericilor.

LUCRAREA LOR
Slujba lor specială pentru care lucrarea este desemnată, este predicarea cuvântului. Obligația de a răspândi cunoașterea lui Hristos este împărtășită de toți creștinii până la un punct. Chemarea eficientă a DS, prin care omul este adus la pocăință și credință, îi impune obligația de a arăta lauda Celui care l-a chemat din întuneric la lumină, să lase lumina să strălucească înaintea oamenilor, ca aceștia, văzând faptele bune să slăvească pe Tatăl din cer și să țină sus cuvântul vieții. Fiecare creștin trebuie să facă ce poate pentru convertirea altora și răspândirea cunoașterii adevărului. Dar daruri speciale sunt oferite unora, însoțite de obligații speciale. Acestea constituie o chemare specială la slujba cuvântului.

În timpul lucrării personale a Salvatorului, El a făcut mulți ucenici, dar nu le-a dat în mod egal și nediscriminat lucrarea răspândirii evangheliei. A trimis 70 cu oporuncă specială de a predica împărăția lui Dumnezeu. A ales apostolii ca slujitori apropiați și martori speciali și le-a dat o poruncă – mergeți și predicați evanghelia la orice făptură…faceți ucenici, învățați-i, etc. predicarea și învățarea erau importante și accentuate în slujba cerută. Când Pavel a fost făcut apostol, trimiterea pentru el, explicată de el, era de a predica evanghelia:Hristos m-a trimis nu să botez, ci să predic evanghelia. Obligația pe care o simțea de a face slujba era dincolo de una impusă creștinilor comuni și era presantă:vai de mine dacă nu fac aceasta.9 la el predicarea evangheliei nu era rostirea unor propoziții scurte, ci la Troa predica noaptea târziu. În slujba sa, învățătura era alăturată predicării și include: sunt ordinat predicator, apostol și învățător al neamurilor în credință și adevăr.10

Obligația anumitor oameni de a se dedica slujirii cuvântului este intenționată ca aranjament perpetuu, nu este limitată la slujbele numite de Hristos în persoană. Timotei a fost special numit la această slujbă și i s-a poruncit: predică cuvântul , la timp și ne-la timp, mustră, îndeamnă.11 Dă dovadă de slujire.12 Nu neglija darul care este în tine.13 un dar special și o obligație specială sunt recunoscute aici clar și datoria este predicarea și învățarea. Pavel a încredințat evanghelia lui Timotei, succesiunea nu se oprea la el. ce ai auzit de la mine, spune și tu credincioșilor care vor învăța pe alții.14 Abilități speciale și obligații speciale de a predica și învăța trebuiau perpetuate în oamenii slujitori, separați de trupul ucenicilor lui Hristos.

CHEMAREA LOR
Slujitorii cuvântului primesc o chemare specială de la Dumnezeu, trimițându-i în slujbă. Preoții evrei erau o clasă separată de oameni, distinsă de restul națiunii prin descendența naturală din Aron. Congregația Domnului era perpetuată prin descendență naturală și dacă biserica creștină ar fi o continuare a sa , ne putem aștepta ca slujba să se perpetueze la fel. Dar membrii bisericii sunt separați de restul lumii prin chemare divină și este potrivit la slujitorii bisericii să se distingă la fel, după desemnarea lor la slujbă de către Dumnezeu. Dumnezeu apus pe unii în biserică apostoli, etc și calificarea pentru slujire este darul special al Duhului Sfânt.15

DS cheamă la slujba cuvântului creștinii adevărați, membrii ai trupului spiritual al lui Hristos. Apostolii erau aleși ca slujitori personali ai Salvatorului și martori speciali ai vieții și lucrării Sale. Deși cunoștea dinainte ipocrizia și înșelăciunea lui Iuda, a ales să aibă un trădător între martori. Caracterul nepătat al Răscumpărătorului a scos chiar și de la acest om mărturia: am păcătuit că am trădat sânge nevinovat. Această mărturie are mare valoare pentru creștinism. Dacă Hristos era un impostor, dacă înșela oamenii, Iuda ar fi știut. Mărturia lui confirmată de întoarcerea banilor cu care fusese mituit și sinuciderea lui alungă orice suspiciune dezonorabilă cu privire la Salvator. A fost poruncit cu înțelepciune deci, ca Iuda să fie între apostoli. Dar nu a fost între ei la ultima trimitere, sub care acționăm noi acum. Când Duhul Sfânt cheamă oameni la lucrare, le dă calificarea necesară a inimii și minții. Calificarea inimii include dorința sinceră de a slăvi pe Dumnezeu și de a salva suflete, dorință care nu este simțită de cel neregenerat. Duhul Sfânt nu face deci lucrători neregenerați. când astfel de oameni intră în slujbă sunt slujitorii lui Satan, cum spune Pavel.

Ca lucrători adevărați ai trupului spiritual al lui Hristos, lucrarea lor este pentru beneficiul Lui – pentru desăvârșirea sfinților, pentru slujire, pentru edificarea trupului lui Hristos. Slujirea unora poate ava relație cu biserica locală, sub conducerea ei, dar ei slujesc interesele întregului trup al lui Hristos. În Efes. iv. 11, Pavel enumeră slujbele date de Dumnezeu bisericii: unii apostoli, unii prooroci, unii evangheliști. Primele trei nu sunt limitate la bisericile locale, ci la biserica universală. Acest lucru este aparent din cuvintele lui Pavel: care se bucură în suferințele pentru voi și completează ce lipsește suferințelor lui Hristos, în trupul meu, de dragul trupului Lui, care este biserica, al cărei slujitor sunt. 16

Apostolii erau persoane trimise, conform cu numele lor. Termenul este aplicat mai ales celor pe care Hristos i-a trimis personal și care sunt numiți apostoli ai lui Hristos. Pavel era un astfel de apostol: nu sunt eu apostol? Nu L-am văzut pe Isus Hristos, Domnul nostru? 17 „Pavel, apostol nu de la oameni, nici al oamenilor, ci al lui Isus Hristos”18 Pavel se număra între martorii învierii lui Hristos și apostolii erau alși pentru a fi martorii acestui lucru. Petru, când a propus alegerea unuia care să ia locul lui Iuda, a spus calificările necesare unui apostol: oamenii aceștia care au fost cu noi tot timpul cât Isus a fost cu noi și a plecat dintre noi, de la botezul lui Ioan, până în ziua când S-a înălțat, trebuie un astfel de om să fie ordinat ca martor cu noi al învierii Lui.19 Aceste calificări nu pot fi găsite la nici un om viu și deci slujba de apostol a încetat.

Numele de apostol este aplicat în alt sens lui Barnaba, 20 însoțitorul lui Pavel. Acești doi slujitori fuseseră trimiși de DS din Antiohia, la o lucrare specială. Barnaba este probabil numit apostol, cu referire la acest fapt; și termenul corespunde ca semnificație numelor noastre moderne de misionari. Pavel și Barnaba fuseseră trimiși ca misionari, în slujire misionară.

Proorocii erau persoane inspirate divin pentru a revela voia lui Dumnezeu, uneori prezicând viitorul. Această slujbă era necesară înainte de completarea volumului de revelații divine. Absența darului profetic în vremurile moderne demonstrează că DS care împarte darurile necesare, , consideră ne-necesară revelația ulterioară. Absența darului dovedește suficiența scripturilor și încetarea slujbei profetice.

Evangheliștii erau persoane angajate în răspândirea evangheliei. Se pare că lucrau cu apostolii la extinderea evangheliei lui Hristos și plantau noi biserici. Nu aveau nevoie de înzestrări miraculoase pentru slujba lor, deci aceasta continuă și azi. Fiecare lucrător al cuvântului, când lucrează nu pentru beneficiul unei biserici locale, ci pentru răspândirea evangheliei, face lucrarea unui evanghelist.21 Timotei trebuia să facă aceasta în Efes și pentru interesul unei anumite biserici.

Cunoașterea adevărului evangheliei, aptitudinea de a învăța, dorința inimii de a slăvi pe Dumnezeu prin salvarea sufletelor sunt dovezile chemării divin la slujire. Toate aceste calificări pot exista într-o anumită măsură în creștinii comuni și o obligație proporțională o însoțește, pentru a le folosi în slujba Răscumpărătorului. Nici o biserică, nici un slujitor al evangheliei nu poate sub influența potrivită să interzică pe cei care au profețit și au spus: vrea Dumnezeu ca toți să fie profeți?22 folosirea activă și prudentă a darurilor creștinilor comuni va promova incalculabil interesele religiei și interzicerea oricărei slujbe de răspândire a evangheliei și promovarea pietății doar unora aleși este detrimentală la cauza lui Hristos.

Dar este adevărat că sunt unii ale căror daruri ce folosesc publicului se ridică mult peste restul și dând calificări superioare, DS care divide oamenii cum dorește, a vrut ca posesorul calificărilor să le folosească în lucrare pentru edificarea trupului lui Hristos.

DS lucrează armonios în toate părțile lucrării. El trimite aceleași sentimente în tot Trupul lui Hristos, ca ochiul să nu poată spune minii că nu are nevoie de ea. Când calificarea pentru slujbă este dată de Duhul Sfânt unui membru, alți membrii, sub influența aceluiași DS, îl primesc bine în slujbă. Deci, orice om care crede singur că e chemat de Dumnezeu la lucrare, se înșeală. Dacă cei care dau dovadă că îl onorează pe Dumnezeu și iubesc sufletele oamenilor nu îi descoperă calificările de slujire, atunci ele nu există. Capul bisericii a asigurat ca în cursul lucrurilor, oamenii să poată fi sfătuiți în această chestiune și că nu sunt obligați să acționeze cu responsabilitate individuală. Dacă în cazuri extraordinare cheamă oameni să stea singuri, ca Ilie, în apărarea adevărului, această nu face ca alții să aibă permisiunea de a se izola și de a acționa singuri, când circumstanțele nu o cer. Dovada chemării divine a lui Ilie la slujba profetică consta în întregime în faptul că avea spiritul profetic, dar Elisei a avut dovada adițională că a fost uns de Ilie. În mod normal, o astfel de dovadă, este oferită de DS și folosirea ei este necesară pentru succesul lucrării și ordinea bisericească.

Când cineva este introdus în lucrare, responsabilitatea cea mai mare, lângă cea proprie provine de la lucrătorii cu care se asociază ca și con-lucrător. Peste slujitori este o responsabilitate particulară, de a se ruga ca lucrătorii să fie trimiși și să caute și să încurajeze darurile de lucrare și să continue astfel succesiunea lucrătorilor. Era îndatorirea specială a lui Timotei de a căuta oameni credincioși, care să poată învăța pe alții, cărora să le încredințeze slujba cuvântului. Slujitorilor bisericii din Antiohia le-a spus DS „puneți deoparte pe Saul și pe Barnaba pentru lucrarea la care i-am chemat”23 și desemnarea lor publică la slujire a fost făcută de acești lucrători, cu concursul bisericii. În această metodă este o potrivire evidentă. Era potrivit ca Elisei să fie uns în slujba profetică de un profet. Oameni umpluți de DS cu o dorință arzătoare de a predica evanghelia și care s-au calificat pentru slujire, sunt cei mai potriviți să caute ajutoare în slujbă și să judece potrivirea. De aici și obligația lui Timotei, care deja era slujitor. De aici îndatorirea lui Tit: pentru aceasta te-am lăsat în Creta ca să ordinezi bătrâni în fiecare cetate. De aici și instrucțiunile cu privire la calificările necesare slujbei, date în epistole acestor lucrători, și nu celor din biserici.

Proprietatea concurenței slujbei în desemnările publice la slujbă, apare din natura cazului deosebit de exemplul apostolic. Dar avem exemplul apostolic pentru a ne asista raționamentul. Saul și Barnaba au fost puși deoparte solemn de frați, în slujire, cu post, rugăciune și punerea mâinilor. În acest caz, cel care nu avea înțelepciune se pleca în fața autorității celor care nu erau apostoli aveau pretenții la autoritatea apostolică, ca să primească punerea mâinilor. Dacă astfel de slujbe solemne sunt potrivite în desemnarea publică la o anumită slujbă, cu atât mai mult sunt potrivite când cineva intră în slujbă. Aflăm din scripturi că se făceau astfel de slujbe. Pavel menționează numirea lui Timotei la slujbă cu aceste cuvinte: nu neglija darul care este în tine, care a fost dat prin profeție, cu punerea mâinilor.24

s-a pus întrebarea dacă ordinarea unui singur lucrător este de ajuns. Nu avem instrucțiuni explicite cu privire la acest punct. Din instrucțiunile date lui Tit, se pare că numai el era autorizat să ordineze bătrâni în fiecare cetate.

Pavel, deși slujitor cu mare autoritate, nu l-a ordinat numai pe Timotei. Era lider în lucrare și spune: prin punerea mâinilor mele,25 dar a decis să nu acționeze singur și spune mai departe: prin punerea mâinilor unuia din prezbiteri. Nu în toate orașele din Creta existau prezbiteri, în bisericile noi, dar unde era posibil, chiar Pavel cu autoritatea lui apostolică alegea să nu acționeze fără ei. Avem exemplul apostolic ce ne confirmă raționamentul cu privire la subiect, că acolo unde este un prezbiter, el acționează. Slujitorul care conform instrucțiunilor lui Tit ia asupra sa slujba de ordinare, își asumă o putere pe care Pavel nu și-a asumat-o.

Instituția bisericilor locale are autoritatea divină și trebuie respectată de ucenicii lui Hristos. Este datoria fiecăruia de a deveni membru al unei biserici locale și de a umbla cu ceilalți membrii în dragoste și supunere creștină. Frații trebuie să se îndemne unii pe alții la îndatoririle pe care le au. Obligația unui membru de a lucra în slujire se poate recunoaște de către biserică și biserica nu iese din sfera sa când recurge la această datorie. Pavel direcționează biserica din Colose: spuneți-i lui Arhip, să aibă grijă de lucrarea primită în Domnul să o împlinească.26 Nu a trimis un mesaj lui Arhip din partea sa, ci a instruit biserica să facă aceasta. Deci astfel de instrucțiuni pentru un slujitor se fac de către biserică, și biserica are responsabilitate cu privire la întrebarea dacă membrii ei dăruiți își folosesc cum trebuie darurile. Această responsabilitate face din biserică o parte a ordinării în slujbă. Nu avem declarații exprese că biserica din Antiohia a concurat în punerea deoparte a lui Saul și Barnaba, dar se poate presupune aceasta din faptul că acești misionari, la întoarcerea lor, au raportat ce au făcut înaintea bisericii.

Toate părțile implicate în ordinare trebuie să caute călăuzirea Duhului Sfânt și să acționeze în conformitate. Responsabilitatea cea mai mare este pe cel care intră în slujbă. Trebuie să acționeze cu simțul responsabilității, cu convingere, ca rezultat al rugăciunii, cercetării inimii, sub călăuzirea DS. Prezbiterii sunt următorii responsabili. Ei trebuie să se convingă că Duhul Sfânt a chemat lucrătorul în slujire și să fie pregătiți, ca rezultat al examinării să-l primească în slujba Domnului. Gradul cel mai mic de responsabilitate este al bisericii, dar și acesta este solemn și important. Același Duh este și în slujire și în biserică și toți membrii sunt preocupați de lucrurile care privesc trupul lui Hristos. Concurența bisericii este necesară în ordinare și fără ea nici un prezbiter nu ar trebui să acționeze. Când un candidat are mărturia din trei părți, a conștiinței sale, a prezbiterului și a bisericii, ar putea începe slujba cu asigurarea că este trimis de Duhul Sfânt.

Fiecare pas în procesul ordinării recunoaște principiul că o chemare divină este necesară pentru a intra în slujire. Candidatul, prezbiterul, biserica, toți îl admit și acționează în conformitate. Acest principiu este de o mare importanță pentru păstrarea unei slujiri spirituale eficiente și nu poate fi neglijat fără un rău imens adus cauzei religiei pure. Când un tată alege slujirea ca profesie pentru fiul său sau când fiul o alege pentru sine, cum ar alege orice altă profesie, autoritatea lui Dumnezeu este contaminată și slujba sfântă este profanată. Dacă biserica crede că are nevoie de un slujitor și vor să numească unul fără chemare divină și dacă prezbiterul îi ajută, biserica și prezbiterul fac un slujitor, dar dacă nu va fi un slujitor al lui satan, va fi unul al oamenilor și nu al lui Hristos.

Chemarea divină este indispensabilă și completă. Prezbiterii nu o completează ci semnifică concursul lor în faptul că există. Cea mai veche și rea formă asumată de doctrina botezului privea botezul ca o completare a regenerării. Nu făcea regenerarea să conste în întregime în ceremonia externă, dar nu păsa nimănui ce a lucrat DS în el, ca regenerat, până ce nu trecea prin ceremonia externă. O greșeală similară s-a făcut cu privire la chemarea Duhului Sfânt la slujire. Chemarea se presupune a fi incompletă până ce ceremonia externă de ordinare nu are loc. trebuie făcută o distincție în ambele cazuri, între ce face Duhul Sfânt și ce trebuie să facă cel asupra căruia lucrează Duhul Sfânt. Duhul Sfânt regenerează și este datoria omului regenerat să se boteze. DS cheamă în lucrare și este datoria omului chemat să intre în ea în formele prescrise de Dumnezeu, în cuvânt. De ce Duhul Sfânt permite unuia pe care l-a regenerat să neglijeze botezul și de ce permite unuia chemat în lucrare să neglijeze ordinarea și botezul, nu înțeleg, cum nu înțeleg de ce Dumnezeu a permis păcatului să intre în lume. Dovada tuturor acestor fapte este clară și trebuie să admit existența lor și să cred că Dumnezeu va învinge.

OBIECȚII
Obiecția 1.- doctrina unei chemări divine speciale la slujire sună a ceva fanatic. O astfel de chemare era potrivită în zilele miracolelor, dar acum, harul lui Dumnezeu operează prin mijloace comune, ca providența. Duhul este în biserică și în slujire și ce fac ei, Duhul face. A aștepta o altă chemare a Duhului Sfânt este ceva fanatic.

Dacă obiecția susținea că Duhul Sfânt folosește mijloace, chemând oameni la lucrare, propoziția ar fi fost admisă. El folosește cuvântul ca mijloc în chemarea oamenilor la pocăință și credință și folosește același cuvânt în chemarea oamenilor la slujire. Dar obiecția subliniază un alt canal în care influența spirituală se presupune că curge, anume biserica și lucrarea, dar cum pot deriva calificările necesare pentru slujire prin acest canal? Dacă harul lui Dumnezeu operează prin folosirea mijloacelor comune, știm că cuvântul este un mijloc comun folosit de Duhul Sfânt în iluminarea și sfințirea necesare slujirii este efectul acelorași mijloace folosite cu succes. Punerea mâinilor apostolice conferă daruri spirituale în zilele minunilor, dar mâinile care ordinează nu au daruri de conferit. Este obiecția care ne duce înapoi la zilele minunilor și se așteaptă la efecte din cauze inadecvate să le producă. O lucrare făcută prin ordinare externă, fără chemare divină, este un blestem pentru lume.

Obiecția 2.-dacă o chemare divină este indispensabilă la constituirea unui slujitor al lui Hristos, deoarece chemarea este invizibilă, nu putem ști niciodată cine sunt adevărații lucrători.

Presupusa invizibilitate a religiei este prezentată în diferite forme ale obiecției. Face biserica invizibilă și lucrarea invizibilă. Dar în ce sens este religia invizibilă? Puterea gravității este invizibilă, dar îi vedem efectele peste tot și simțim cum ne leagă de pământ. Influența Duhului este invizibilă, dar efectele se simt la fel de sigur ca efectele gravității. Chemarea Duhului Sfânt la slujire este nevăzută, dar efectele ei se văd în conflictul plin de succes dintre lucrare și puterile întunericului și în victoriile obținute. Istoria lumii mărturisește că o putere divină lucrează prin cuvânt și unde evanghelia a fost predicată cu credință, toți au putut observa efecte ce demonstrează că slujba cuvântului este lucrarea Duhului Sfânt. De ce avem nevoie atunci să facem slujba vizibilă, să presupunem că constă în forme externe? Este o formă potrivită pentru slujire să presupună, dar forma nu are putere și forma nu constituie un slujitor al lui Hristos. Să nu ne înșelăm oare în această chestiune? Putem. Slujitorii lui Satan au apărut ca slujitori ai neprihănirii și relaționarea la formele externe este o metodă prin care se recomandă. Ni se recomandă să cercetăm duhurile și acest lucru nu se poate face doar printr-o examinare a ordinării. Obligația de a face diferența și altfel decât prin certificat de ordinare, este în fiecare biserică prin alegerea pastorului și în fiecare pastor prin invitațiile pe care le face slujitorilor să predice poporului de care se ocupă.

Obiecția 3.-dacă ordinarea nu face un slujitor al lui Hristos și nu dovedește un om ca slujitor al lui Hristos, poate fi considerată nefolositoare.

Deși se poate să nu realizeze nici unul din aceste scopuri, poate totuși fi util, și dacă nu puteam vedea deloc vreo utilitate, totuși ca și voie a lui Dumnezeu, trebuie să ne o observăm. Oamenii pot fi creștini și fără botez, capul bisericii a creat ceremonia botezului în înțelepciunea Sa pentru mărturia creștină și a făcut ordinarea ca o ceremonie stabilită pentru intrarea normală în slujbă. Ca orice om convertit care trebuie să-L mărturisească pe Hristos prin botez, la fel, toți cei chemați la slujire de Dumnezeu, trebuie să intre prin lucrarea ordinării. Dovada obligației nu este foarte clară din scripturi, dar este destul pentru a ne călăuzi practica.

Note de subsol:
*DS in acest document este prescurtare de la Duhul Sfânt
1. 2 Cor. v. 18.
2. 2 Cor. vi. 3.
3. 2 Cor. iii. 6.
4. 1 Tim. i. 12.
5. Efes. iii. 8.
6. 1 Cor. xii. 29.
7. 1 Ioan v. 19.
8. Efes. iv. 12, 13.
9. 1 Cor. ix. 16.
10. 1 Tim. ii. 7.
11. 2 Tim. iv. 2.
12. 2 Tim. iv. 5.
13. 1 Tim. iv. 14.
14. 2 Tim. ii. 2.
15. 1 Cor. xii. 11.
16. Col. i. 24, 25.
17. 1 Cor. ix. 1.
18. Gal. i. 1
19. Fapte i. 21, 22.
20. Fapte xiv. 14.
21. 2 Tim. iv. 5.
22. Num. xi. 29
23. Fapte xiii. 2.
24. 1 Tim. iv. 14.

Secțiunea II. – ADMINISTRAREA BOTEZULUI

Apostolii au fost trimiși să predice, să boteze și să învețe. dacă slujba lucrătorilor comuni era egală cu cea a apostolilor, nu ar fi greu de decis că include și administrarea botezului. Dar slujba de apostol nu mai este și lucrarea desemnată apostolilor a trecut la slujbe inferioare. Apostolii nu puteau personal predica, boteza, învăța în toate țările din lume și în toate vremurile până la sfârșitul timpului, dar trimiterea a făcut o datorie pentru ei să ofere această lucrare; și autoritatea lor apostolică, călăuzită de DS, i-a ajutat să aranjeze efectuarea ei. Nu putem determina din trimitere dacă a predica, a boteza și a învăța sunt datorii distincte ce trebuie încredințate la trei tipuri diferite de slujbe sau dacă aparțin unei singure clase de slujire. Informații cu privire la aceasta trebuie să căutăm în instrucțiunile date de apostoli prin precepte și exemple.

Unii au susținut că deoarece predicarea este mai importantă decât botezul, autoritatea de a predica include autoritatea de a boteza. Cea mai mare include pe cea mai mică, spun ei. Dar nu este adevărat. Întregul include părți, dar marele nu întotdeauna include micul. Un demnitar poate fi vinovat de uzurpare, dacă își asumă funcția unui oficial umil., deci, deși predicarea este o slujbă mai mare decât botezul, nu neapărat îl include.

Vedem că DS a chemat oameni la predicarea evangheliei, prin calificarea dată de El, dar nu avem dovada acestui lucru, că DS a chemat pe cineva la administrarea botezului. Nu sunt necesare calificări spirituale și dacă nu putem afla, rămâne îndoielnic dacă lucrarea se poate sau nu face de către oricine alege candidatul.

Între cei care au susținut că botezul are eficiență salvatoare, a fost mereu important să se obțină administrarea lui, în caz de boală, când nu este de găsit un preot. S-a susținut că în caz de necesitate, ritualul se poate administra de laici, chiar de femei. Unii oameni care sunt liberi de astfel de superstiții cu privire la ceremonia externă, au susținut că oricine face un ucenic, îl poate boteza. Conform acestei interpretări a trimiterii, este potrivit pentru o mamă, care a dus la convertirea fiului ei, să îl boteze. Dar acest lucru este inadmisibil. Dacă lucrarea la care au fost chemați apostolii poate fi delegată până la un anumit punct la alte persoane, aceasta nu înseamnă că aceste persoane au trimiterea apostolică deplină.

Trimiterea specifică datorii pe care apostolii trebuiau să le împlinească. Una din ele era administrarea botezului. Au primit porunca să facă ucenici și să îi boteze, nu să îi învețe despre datoria de a fi botezat. Administrarea ritualului le aparținea și unde nu puteau s-o facă ei personal, era datoria lor să găsească cine să o facă. Rațiunea dovedește satisfăcător că administrarea nu era desemnată oricui este ales de candidat și este confirmat de Pavel: Hristos nu m-a trimis să botez, ci să predic evanghelia. Aceste cuvinte implică faptul că Hristos a trimis oameni care să boteze. Datoria trebuia împlinită și aceste cuvinte luate în legătură cu faptul că lui Ioan Botezătorul i s-a poruncit să boteze, confirmă deducția că lucrarea trebuie făcute de oameni pregătiți.

La întrebarea dacă administrarea botezului este inclusă în trimiterea de a predica sau este legată de ea, cuvintele lui Pavel, citate mai sus, aduc ceva lumină. Cuvântul tradus „trimis” este verbul din care cuvântul apostol derivă; și folosit de Pavel în acest pasaj arată că Hristos nu a dat lui Pavel o trimitere apostolică să boteze, ci să predice evanghelia. Comparând trimiterea lui cu cea a celorlalți apostoli, diferența acesteia este aparentă. Aceasta dovedește că slujbele predicării și botezării nu erau inseparabile. Dacă cea mai mare o includea pe cea mai mică, autoritatea și obligația de a boteza erau incluse în trimiterea lui Pavel și nu putea spune cu adevărul literal „Hristos nu m-a trimis să botez”. A înțelege că pasajul nu semnifică nimic mai mult decât că botezul era o parte mai puțin importantă a lucrării pe care Pavel era autorizat să o facă, nu satisface partea literală a cuvintelor și este o depărtare ne-necesară de la interpretarea literală, care este deplin susținută prin comparația cu trimiterea lui Pavel și a celorlalți apostoli. Mai mult, sensul literal este mai potrivit cu contextul, deoarece Pavel s-a despărțit de cei pe care i-a botezat, ca să nu susțină că el este liderul lor. Dacă botezându-i, nu a acționat ca un apostol, nu este un pretext pentru a-l face lider. Dacă starea minții lui Pavel îi permitea să predice ziua următoare după ce Isus i-a apărut și i-a dat trimiterea, era autorizat să predice, dar nu să boteze. Dar i-a botezat ulterior Crispus, Gaius, și casa lui Ștefana și trebuie să fi obținut autoritatea să facă aceasta. Cum? Dacă nu prin trimitere extraordinară, atunci pe cale obișnuită, pe care primeau și alții autoritatea să boteze. A primit porunca să se boteze și s-a supus. La fel trebuie să fi primit și autoritatea cu care a acționat în administrarea botezului.

Deși a boteza nu este neapărat legat de predicare și învățare, totuși maniera în care este alături de ei în trimitere, pare să indice faptul că legătura este potrivită. Nici o clasă separată de slujire nu este oferită în NT, pentru administrarea ritualului și totuși, dacă am raționat corect, apostolii aveau obligația să acopere acest domeniu. Concludem că această investitură avea loc în mod obișnuit, cum se transmit slujbele. Pavel încredințase slujba lui Timotei, în prezența multor martori, prin punerea mâinilor prezbiterilor. Timotei trebuia, la fel să transmită slujba altora și să le dea aceleași datorii pe care Pavel i le dăduse. Era o potrivire a aranjamentului ca acest ceremonial de introducere în slujbă să adauge autoritatea de a boteza. Nu se poate dovedi că a fost dată în chemarea interioară de DS. Nu a fost dată în trimiterea extraordinară a lui Pavel. Dacă Pavel a primit-o în mod obișnuit, fie în punerea sa deoparte, în Antiohia, sau în mod similar, anterior, am stabilit acest punct: – autoritatea de a administra botezul se dă în mod obișnuit, în cursul succesiunii slujbei, când persoana chemată de DS la lucrarea cuvântului, este pusă deoparte public, pentru această slujbă. Ajungem la această concluzie printr-un procedeu mai puțin clar, dar este destul de clar să determine practica noastră, în absența instrucțiunilor explicite din sursele sfinte. Avem satisfacția de a ști ă acest procedeu a fost general adoptat în biserici.

Secțiunea III. – SUCCESIUNEA APOSTOLICĂ

Am văzut că botezul trebuie administrat de un slujitor al cuvântului ordinat. Se ridică întrebarea în fiecare credincios care dorește botezul: cum știm cine este autorizat să-l administreze? Unii s-au gândit că un candidat poate lăsa responsabilitatea deciziei administratorului. Dar dacă știe că administratorul nu este autorizat, ar fi greșit să primească botezul din mâinile acestuia și nu este corect să fii indiferent la întrebarea dacă este sau nu autorizat. Administratorul este interesat de întrebare. Nu trebuie să acționeze fără autoritate divină și să înșele ucenicii, dându-le botezul creștin omenesc, nu cel adevărat. Cum știe că a fost autorizat să facă slujba aceasta , că cei care l-au ordinat erau corect ordinați și linia de legătură cu cei care au primit original trimiterea lui Hristos, nu a fost ruptă? Este o obligație care leagă conștiința fiecărui individ care caută botezul și a celui care îl administrează să știe că dreptul lui de a administra botezul derivă prin succesiune ne-întreruptă de la apostoli?

Este o improbabilitate intrinsecă în această supoziție, că Scripturile leagă pe toți cei care primesc evanghelia, în fiecare țară, în fiecare veac, să facă o anumită datorie, dar totuși lasă datoria în întuneric, ca nimeni să nu știe ce este, cu excepția luminii tradiției? Într-un capitol anterior am aplicat această considerație la întrebarea dacă conștiința oamenilor sunt legate de autoritatea Scripturii să primească succesiunea tradițională a Sabatului, ca și cu autoritatea percepută de Scriptură. Am descoperit atunci că preceptul divin este dat cu înțelepciune, într-un mod care asigură toate capetele poruncii, fără a lega conștiința individului cu o responsabilitate cu care nu este egal, și pentru care nu are cunoștințele necesare. Preceptul nu obligă oamenii să respecte ziua a șaptea a unei săptămâni necunoscute și nu îi leagă de succesiunea regulară pe care dacă au pierdut-o datorită rotației pământului, nu o pot recâștiga niciodată. Dacă nu găsim nimic în Scripturi, când le interpretăm corect, care să ne lege conștiința de tradiția poruncii sabatice, putem, prin analogie, să nu găsim nimic care obligă conștiința noastră la succesiunea apostolică.

Un ucenic umil al lui Hristos, care dorește să se supună Domnului, află ce datorie are din Scriptură și vede ordinea stabilită de biserica primară. Privește în jur să vadă dacă sunt biserici ca cea primară și slujitori care predică și botează, ca slujitorii din biserica primară. Îi găsește. Apar începutul și finalul succesiunii. Nu vede partea de mijloc, dar știe că Capul bisericii a trăit în tot acest timp intermediar și că El este Dumnezeul providenței și dătătorul DS, prin a cărui influență, lanțul succesiunii poate fi păstrat. Se simte asigurat că dacă succesiunea neîntreruptă este necesară pentru un scop pe care Capul bisericii îl are în vedere, El a asigurat-o. cu această siguranță, își îndeplinește datoria limpede pe aceeași cale pe care au umblat sfinții din vechime și se așteaptă cu încredere ca supunerea lui să primească aprobarea Domnului. Este ceva în Scripturi care să dovedească un astfel de raționament ca fiind fals?

Să presupunem că undeva în linia apostolică a succesiunii s-a pierdut legătura, era imposibil să se restabilească ordinea veche, deci era imposibilă supunerea față de porunca lui Hristos? DS califică și cheamă persoane să predice evanghelia, să învețe oamenii să se supună poruncilor lui Hristos, și am văzut că această chemare a DS este completă în sine. În cazul presupus, cum pot persoane chemate de DS să învețe oameni să respecte poruncile lui Hristos, dacă porunca a devenit imposibilă? Imposibilitatea este falsă, ori eșecul succesiunii nu a avut loc niciodată pentru a tulbura sfatul Celui care a spus: sunt cu voi în fiecare zi, până la sfârșitul veacului. Fie că lanțul nu s-a rupt niciodată, fie că Capul bisericii are o metodă de restaurare, efectul este același pentru noi. Este treaba noastră să ne facem datoria, după lumina pe care o avem. Acest mod de stabilire a lucrurilor este suficient pentru scopurile practice.

Ca și întrebare teoretică, se poate întreba dacă o rupere a succesiunii face necesară o nouă revelație. Pentru a pune deoparte orice poruncă a Scripturii, este nevoie de o nouă revelație. Dar a pleca de la ordinea stabilită de Hristos și a te întoarce la ea după rătăcire, este cu totul altceva. Pentru ultimul caz nu avem nevoie de revelație. Înțelepciunea de sus, dată prin influența comună a DS este suficientă pentru o astfel de urgență, fără inspirație miraculoasă. Dacă oamenii sfinți ai lui Dumnezeu ar fi avut responsabilitatea de a se întoarce la calea veche, după ce a fost părăsită, cu siguranță că ar fi căutat înțelepciune de sus, și succesul eforturilor lor de a regăsi calea pierdută, este o asigurare suficientă pentru noi că Domnul le-a dat înțelepciunea necesară.

Dar este vreun zid pe margine care să prevină întoarcerea rătăciților? Cât pot vedea eu, dificultatea este rezolvabilă cu întrebarea dacă slujitorii cuvântului, chemați de DS pot îndeplini datoriile depline ale slujbei, fără a fi introduși în slujbă prin ceremonial. Conform cu vederea adoptată de noi, chemarea DS este completă în sine, dar același Duh îi învață pe cei chemați să respecte ordinea instituită pentru ceremonialul de introducere în slujbă. Obligația de a respecta această ordine, când există, le impune datoria de a conferi exercițiul funcțiilor ceremoniale până ce au fost introduși prin ceremonial, dar în cazul presupus, biserica nu există și deci obligația de a conferi slujba nu există. Datoria lor este de a respecta ordinea când există și să o restaureze când nu există. Capul bisericii a desemnat ca slujitorii cuvântului să facă ucenici, să-i boteze și să-i învețe să organizeze biserici, să celebreze Cina Domnului, să exerseze disciplina și să păzească poruncile Domnului. Slujitorii cuvântului sunt slujitorii bisericii spirituale a lui Hristos și își derivă calificările și chemarea de la DS. Ca alți oameni, ei sunt obligați să respecte poruncile lui Hristos și ordinea bisericească. Dar dacă ordinea bisericească a devenit coruptă, chemarea lor prin DS le cere să o restaureze și nu să învețe pe alții că aceasta trebuie neglijată de acum.

În cursul normal al lucrurilor, ordinarea stă la începutul slujirii, cum botezul stă la începutul vieții creștine, dar sunt câteva particularități importante în care cele două diferă.

Botezul este menționat expres, ordinarea nu. Multe odine instituite de apostoli erau expediente. Numirea diaconilor, înregistrată în Fapte, cap. 4, este un caz de acest gen. Expediența are obligațiile ei, ca și preceptele pozitive și expediența decisă de înțelepciunea apostolică ne obligă în aceste circumstanțe. comunitatea de bunuri în biserica primară nu este obligatorie, deoarece circumstanțele noastre sunt diferite. Ordinarea este expedientă și respectarea ei este obligatorie în ordinea normală a lucrurilor instituite de apostoli; dar nu se poate spune că este obligatorie în toate circumstanțele. Nimic în Scriptură nu determină numărul prezbiterilor și dacă acesta se poate determina prin considerația expedienței, aceeași expedieță poate determina că ordinarea printr-un prezbiter poate, în cazuri extraordinare, să lipsească.

Toți ucenicii lui Hristos, în timpurile primare, trebuiau să se boteze; dar toți lucrătorii lui Hristos nu erau ordinați prin ceremonial. Nu avem dovezi că apostolii, sau cei 70 trimiși de Hristos, au fost ordinați. nici un prezbiter nu a fost prezent în acest caz, dar au fost ordinați sau numiți de Hristos personal. Când El a botezat ucenici, a pus lucrarea în mâinile celor care trebuiau să o facă ulterior. Dar chemarea Lui directă pune în slujbă fără ordinarea omenească. Avem în NT un număr mai mare de oameni ne-ordinați decât ordinați, dacă este necesară punerea mâinilor omenești. Saul și Barnaba au fost ordinați așa la slujba misionară și Timotei a fost ordinat în slujba aceasta, dar cine altcineva?

Isus a onorat instituția botezului, primindu-l de la un administrator uman, dar nu a făcut la fel cu ordinarea. Între beneficiile ce rezultă din ordinare, este că slujitorii merg în lucrare cu mărturia prezbiterului și a bisericii, care îi recomandă ca lucrători. Isus a primit mărturia lui Ioan, dar ca botezător al Lui, nu ca ordinator. „ca să se manifeste, am venit să botez” a spus Ioan 27. La începutul lucrării sale, Isus a primit botezul de la Ioan în Iordan și când a ieșit din apă și stătea pe mal, a avut loc ordinarea Lui divină. DS, prin care natura Sa umană era calificată pentru lucrarea în care intra, a coborât peste El, în formă vizibilă, și vocea Tatălui s-a auzit: Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea. 28

Din această comparație, apare clar că ordinarea nu vine la noi forțat ca obligația celor cu botezul. Dacă doctrina noastră este corectă, botezul precede starea de membru în biserica locală și deoarece administrarea botezului aparține de drept slujitorilor cuvântului, bisericile locale sunt dependente de slujire, pentru a exista. Bisericile locale nu pot iniția slujba de care existența lor depinde. Slujba a fost înaintea bisericii locale și se perpetua fără ele, dacă Domnul dorea acest lucru. Puterea din care vine slujba nu este a bisericilor, ci a Capului bisericii, și chemarea Lui la slujbă este autoritatea cea mai înaltă. Ioan a fost trimis să predice și să boteze, fără a fi botezat sau ordinat, dar dovezile misiunii lui erau clare și oamenii o credeau. Pavel a fost trimis să predice evanghelia, fără a fi botezat și ordinat, și chemarea nu era condiționată de botezul și ordinarea ulterioare. Chemarea a fost completă și necondiționată. Era obligat să se boteze, ca toți convertiții și a făcut aceasta, ca orice lucrător, dar chemarea lui era completă înainte de a fi botezat și ordinat.

Lucrarea creștină este o instituție importantă. Nu crește din biserici, ci vine din cer. Este un dar trimis jos, omenirii, de la Salvatorul înălțat. După ce s-a afirmat că Răscumpărătorul a dat daruri oamenilor, Pavel le enumeră: a dat pe unii apostoli, pe alții profeți, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători.29 La aceste slujbe trimise din cer, DS, care califică în lucrare, dă mărturie. Bisericile primesc mărturia Duhului și adaugă mărturia lor și bisericile și lucrarea devin martori ai lui Dumnezeu în lume. Dacă acești doi martori au trăit în timpul perioadei întunecate a persecuției papale, las pe alții să se întrebe, dar dacă au fost uciși, nu mă îndoiesc că DS i-a înviat, pentru a continua mărturia până la finalul timpului.

Secțiunea IV. – SLUJBELE BISERICII

EPISCOPII
Bisericile trebuie să aleagă dintre slujitorii cuvântului episcopi sau pastori, pentru a învăța și conduce.

Pasaje numeroase din Scriptură vorbesc de persoane care conduc biserica. Supuneți-vă celor ce vă conduc.30 bătrânii care conduc bine.31 Termenul de episcop senifică supraveghetor și implică autoritatea de a conduce. Între calificările necesare unui episcop, una era de a-și conduce bine casa, căci dacă un om nu știe să-și conducă propria casă, cum va avea grijă de biserica lui Dumnezeu?32 Este clar din acest pasaj, că episcopii erau investiți cu autoritate ce seamănă cu autoritatea exercitată de capul familiei în casa lui.

Chestiunea a fost discutată mult, dacă autoritatea unui episcop este restrânsă la o singură biserică locală. Episcopalii susțin că se extinde la toate bisericile unui district, numit dioceză; și că titlul scriptural pentru liderul unei singure biserici este de prezbiter sau bătrân. Împotriva acestei opinii, următoarele argumente par concluzive. Biserica din Filipi conținea mai mulți episcopi.33 Bătrânii bisericii din Efes sunt numiți supraveghetori sau episcopi.34 Petru se adresează bătrânilor ca unor persoane care supraveghează 35 turma, adică au autoritatea de supraveghetor sau episcop. În epistola lui Pavel către Tit, după ordinarea bătrânilor, sunt menționate calificările episcopului 36 și legătura arată clar că bătrânii și episcopii sunt titluri ale aceleiași slujbe.

Episcopii erau păstorii turmei.

Episcopii sau bătrânii din Efes trebuiau să hrănească turma. Bătrânii cărora li se adresează Petru au porunca de a hrăni turma și slujba lor ca și păstori este prezentată ca fiind subordonată celei a lui Hristos, Păstorul cel Mare. Deoarece bisericile trebuie hrănite, nu cu mâncare literală, ci cu cunoștințe și înțelegere, slujba de învățător este inclusă în cea de păstor. De aceea, un episcop trebuie să poată să învețe pe alții. Pavel, enumerând slujbele, menționează păstorii și învățătorii. De aici apare că erau învățători în bisericile primare, care nu aveau autoritate pastorală. Aceștia erau lucrătorii cuvântului, autorizați de trimitere să învețe respectarea poruncilor lui Hristos, dar nu erau autorizați să conducă. Slujitorii cuvântului sunt slujitori ai bisericii universale, dar nu au autoritate să conducă biserici locale. Autoritatea aparține pastorilor și episcopilor.

Autoritatea de a conduce a unui pastor este unică în felul ei. Deși are o asemănare cu cea a unui tată în familie, sau a unui guvernator în societatea civilă, este totuși diferită de acestea. Hristos își distinge domnia de cea a regilor pământești, prin absența pedepsei: dacă împărăția Mea era din lumea aceasta, atunci slujitorii Mei ar lupta.37 Conducătorii spirituali de sub Hristos nu au putere de coerciție peste persoanele sau proprietățile de sub autoritatea lor. O distincție clară între autoritatea lor și cea exercitată de liderii civili este trasă în cuvintele lui Hristos: știți că domnitorii neamurilor au putere asupra lor. Între voi să nu fie așa, cine vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul tuturor.38 o altă particularitate a slujbei lor este că nu pot guverna cum vor ei. Asta ar însemna că sunt domnitori peste moștenirea lui Dumnezeu. O astfel de putere ar fi uzurpare și nu aparține slujbei acesteia. Unica domnie pe care au dreptul să o aplice este cea a cuvântului lui Dumnezeu și singura supunere pe care o pot cere este cea voluntară. Domnia civilă se face cu sabia și pedepsește pentru a obține supunerea. Regele Sionului nu a pus nici o armă pământească în mâinile liderilor bisericii, care este inconsistentă cu natura autorității încredințate lor. Nici o supunere față de Domnul nu este acceptată, doar cea voluntară, același gen de supunere pe care o dădeau vechii creștini Domnului, o dădeau și liderilor spirituali – se dădeau Domnului și nouă, prin voia lui Dumnezeu.39

Predarea proprietăților era voluntară. Adresarea lui Petru către Anania și Safira dovedește adevărul acestui lucru, chir în predarea generală a bisericii primare, și este clar că contribuțiile făcute bisericii se făceau de bună voie, nu din constrângere. Cei care cer sau exercită indirect o putere coercitivă asupra proprietății membrilor bisericii, nu au autoritatea lui Hristos să facă acest lucru și nici exemplul apostolilor.

Deoarece supunerea bisericii nu poate fi impusă, nimeni nu poate începe sau continua exercițiul domniei spirituale asupra lor, ci cu voia lor. De aceea, episcopii lor trebuie să fie persoane alese de ei. Apostolii erau investiți cu putere deplină de sus să facă tot ce ținea de slujba lor, nu numeau slujitorii inferiori ai bisericii, până ce nu erau aleși de multitudinea de ucenici. În acest procedeu, ei recunoșteau și stabileau dreptul bisericii de a alege slujitorii. Chiar numirea unui apostol care să ia locul lui Iuda, s-a făcut prin vot popular, și deci, cu atât mai mult ceea de episcop al mai multor biserici. Termenul grecesc pentru a ordina în Fapte xiii. 48, semnifică a întinde mânași se presupune că se referă la alegerile populare prin ridicarea mânii; dar dacă este sau nu adevărat, dovada că slujitorii bisericii erau aleși astfel este suficientă, fără ajutorul acestui pasaj.

Deoarece episcopul trebuie să lucreze cu cuvântul și doctrina și să și conducă, bisericile trebuie să îi aleagă dintre slujitorii cuvântului. Nu au dreptul să coercizeze bisericile, deci bisericile nu au dreptul să coercizeze acceptarea lor în slujbă. Relația trebuie să înceapă voluntar din ambele părți. voluntariatul slujitorilor este necesar pentru exercitarea slujbei: nu constrâns, ci de bună-voie.40 slujitorul nu poate obliga sprijinul bisericii, dar Dumnezeu a poruncit ca cei care predică evanghelia să trăiască din evanghelie.41 Datoria bisericii este să susțină pastorul, lucru învățat de Cuvântul lui Dumnezeu, și fără îndeplinirea acestei datorii, nu au dreptul să aștepte slujire din partea lui.

DIACONII
Diaconii trebuie aleși de biserici, dintre membrii lor, pentru a se ocupa de chestiunile pământești.

Prin poruncă apostolică, biserica din Ierusalim a ales dintre ei 7 oameni cinstiți, cu aprobare bună, care serveau la mese. Această măsură a început pentru ca apostolii să se poată ocupa de cuvântul lui Dumnezeu și de rugăciune. Aceeași necesitate cere ca pastorii să fie eliberați de chestiunile pământești pentru a se ocupa de cele spirituale în biserică. știm că existau diaconi în biserica din Filipi,42 și Timotei a primit instrucțiuni cu privire la calificarea necesară slujbei de diacon. Aceste fapte autorizează concluzia că slujba de diacon era desemnată pentru a fi perpetuă în biserici. Modul în care sunt numiți trebuie să se conformeze exemplului primei biserici. Persoanele pot fi alese prin vot popular și investite în slujbă prin ordinare.

Unii au crezut că diaconii și episcopii sunt numiți bătrâni în Scriptură. Citim de diaconi și episcopi, dar nu de bătrâni și diaconi – de ordinarea bătrânilor43 fără menționarea diaconilor, când diaconii sunt necesari împreună cu episcopii și de contribuții trimise bătrânilor la Ierusalim, 44 după ce diaconii au fost numiți, care erau slujitorii potriviți să primească și să distribuie contribuțiile. S-a susținut că distincția din 1 Tim. v. 17, între predicare și conducerea bătrânilor sugerează că bătrânii ce conduc erau diaconii bisericii primare.
În biserica prezbiteriană, o clasă distinctă de slujire există, numită bătrânii conducători. Unica autoritate scripturală care susține aceasta este textul menționat. Acest text nu distinge între diferite clase de slujitori, ci între moduri diferite de exercitare a aceleiași slujbe. Termenul de lucrare semnifică a lucra până la epuizare. Nu bătrânul care conduce merită onoarea, ci bătrânul care conduce bine și onoarea specială nu este a bătrânului investit în slujba cuvântului și a doctrinei, ci pentru lucrarea până la epuizare. Interpretat astfel, textul nu dă autoritate bătrânilor prezbiterieni și nici argumente pentru a presupune că diaconii sunt numiți bătrâni.

Celelalte argumente care dovedesc că diaconii erau incluși între bătrânii bisericii primare nu sunt fără plauzibilitate, dar nu sunt concluzive și li se opun faptele că toți bătrânii bisericii din Efes sunt numiți episcopi, că toți bătrânii menționați de Petru au slujba de supraveghetor, că toți bătrânii pe care Tit trebuia să-i numească erau episcopi, deci calificările pentru slujba de diacon nu sunt supuse celor descrise ca necesare pentru alte slujbe.

Între calificările pentru slujba de diacon nu se cere să poată învăța, nu sunt numiți învățători ai cuvântului publici, dar sunt menționate alte calificări, care indică că trebuie să promoveze interesele spirituale ale bisericii. Obligația aceasta este a fiecărui membru și diaconii nu sunt liberi de rezolvarea chestiunilor seculare. În loc să se afunde în secularism, ei trebuie să fie credincioși.45 Dacă diaconii ar fi activi în a ține sus mâinile păstorilor, cum Aaron și Hur au ținut mâinile lui Moise, prosperitatea bisericii ar avansa și succesul evangheliei ar fi mai abundent.

Note de subsol:
25. 2 Tim. i. 6.
26. Col. iv. 17.
27. John i. 31.
28. Matt. iii. 17.
29. Eph. iv. 8, 11.
30. Heb. xiii. 17.
31. 1 Tim. v. 17.
32. 1 Tim. iii. 4, 5.
33. Phil. i. 1.
34. Acts xx. 28.
35. 1 Peter v. 2.
36. Titus i. 5, 7.
37. John xviii. 36.
38. Matt. xx. 25-27.
39. 2 Cor. viii. 5.
40. 1 Peter v. 2.
41. 1 Cor. ix. 14.
42. Phil. i. 1.
43. Acts xiv. 23.
44. Acts xi. 30.
45. 1 Tim. iii. 13.

CAPITOLUL IX – DISCIPLINA

Secțiunea I. – ADMITEREA MEMBRILOR

Bisericile ar trebui să admită numai membrii botezați.

O biserică bine organizată are discipoli care își practică credința în Hristos prin botez. Deci, astfel de persoane trebuie admise ca membrii. Unitatea și dragostea frățească cer ca toți să iubească pe Hristos și dragostea aceasta se manifestă prin supunere, dar dacă nu se supun poruncii botezului, atunci nu se supun lui Hristos.

Fiecare biserică are responsabilitatea de a admite noi membrii. Biserica poate exclude membrii incestuoși ca cea din Corint și puterea de a exclude include puterea de a admite membrii. Pastorul nu are puterea, numai biserica. Biserica exercită puterea de a admite membrii după voia lui Hristos și nu are voie să primească pe cei care nu se califică.

Pentru ca biserica să judece corect dacă un candidat este calificat, trebuie să-i audă mărturia de credință. el este obligat să o lase să strălucească între oameni, pentru slava lui Dumnezeu și este necesar să vadă cu cine se asociază în părtășie, ca și copil al luminii. Trebuie să fie gata oricând să dea socoteală celor ce cer pentru motivul nădejdii lui, 1 și să fie gata să răspundă celor care îl primesc în numărul lor, chemat la nădejde cu ei. Trebuie să arate slava celui ce l-a chemat din întuneric la lumină, să se bucure să spună „veniți și ascultați toți cei care vă temeți de Dumnezeu și vă voi spune ce a făcut sufletului meu.”2

Bisericile nu sunt judecători fără eroare, deoarece nu pot ști inima omului, dar sunt datori cauzei lui Hristos și candidatului să judece corect, ceea ce pot. A primi pe cineva doar pe baza cuvintelor, fără efortul de a vedea ce simte sau înțelege este necredincioșie față de sentimentele lui și ale religiei. În vremurile primare, când persecuția era prezentă și când DS lucra mai vizibil, greșelile nu erau frecvente, dar și atunci, nu toți cei care mărturiseau erau primiți. Ioan Botezătorul respingea pe unii de la botez, care nu aveau roade demne de pocăință. cei care nu sunt potriviți pentru botez, nu sunt potriviți pentru a fi membrii în biserică.

Pentru a păstra unitatea în biserică, admiterea unui membru trebuie să fie unanimă. Armonia și încrederea mutuală sunt necesar pentru pacea și prosperitatea unei biserici, și dacă acestea sunt tulburate prin admiterea unui membru, este mai bine pentru el și pentru biserică să nu fie admis, până se va putea face fără probleme.

Admiterea ca membru aparține bisericilor, dar admiterea la botez aparține lucrării. Un lucrător are dreptul să primească la botez pe responsabilitatea sa, cum este clar din botezul famenului de către Filip. Dar când un lucrător oficiază botezul ca pastor al bisericii, trebuie unit sfatul cu judecata despre calificarea candidatului, dar pastorul trebuie să își amintească că responsabilitatea este a lui. Cunoașterea superioară pe care trebuie să o aibă și poziția lui de păstor al turmei și prioritatea botezării pentru a fi membru în biserică, toate combinate, fac necesar ca el să aibă această responsabilitate și să acționeze cu teamă de Dumnezeu.

Secțiunea II. – ÎMBUNĂTĂȚIREA SPIRITUALĂ

Bisericile ar trebui să muncească neîncetat să promoveze dragostea frățească între membrii și devotament față de slujba lui Dumnezeu.

Spiritul unității pătrunde creștinismul, și tinde să aducă ucenicii lui Hristos în legătură unul cu altul. Sub influența tendinței se formează bisericile, și în ele se oferă oportunitatea de a se arăta dragostea frățească. Prin aceasta este onorat Hristos și lumea devine convinsă că această religie este divină. De dragul lui Hristos, și al lumii, fiecare biserică ar trebui să muncească să promoveze dragostea frățească.

Bisericile sunt slava lui Dumnezeu, nu doar în dragostea frățească arătată, ci și în puritatea și devotamentul față de slujba lui Dumnezeu. Sunt asociații mici și temporare dar reflectă slava lui Hristos unei lumi ce o admiră, cum roua reflectă soarele. Pentru a-L onora pe Hristos, bisericile trebuie să facă un efort constant, prin grija față de spiritualitatea membrilor. Pastorul trebuie să se devoteze, prin muncă și rugăciune pentru binele spiritual al turmei, diaconii trebuie să unească eforturile cu ale lui pentru acest scop final și membrii trebuie să vegheze unul asupra altuia, să se provoace la dragoste și fapte bune și să se îndemne unul pe altul.

Dumnezeu a dat lucrarea creștină pentru edificarea oamenilor Lui, și fiecare biserică trebuie să se bucure de acest dar divin și să-l folosească pentru cele mai bune avantaje. În acest scop, un lucrător trebuie sprijinit cu contribuții date cu bucurie de membrii bisericii, ca să se devoteze promovării intereselor lor spirituale. Ar trebui încurajat în toate modurile pentru a fi fidel îndatoririlor lui. Imperfecțiunile lui trebuie tratate cu blândețe și dacă se întoarce spre lume, biserica trebuie să îl mustre cu dragoste și blândețe, cu limbajul dat de Pavel pentru Arhip. 3 Dar o astfel de adresare nu poate avea un efect bun dacă nu sprijină pe lucrător, să-l elibereze de grija lumească.

Prezența punctuală la serviciile cuvântului este necesară pentru îmbunătățirea spirituală a bisericii. Inima lucrătorului trebuie încurajată. Nu se poate aștepta ca el să predice cu zel, dacă oamenii lui nu manifestă plăcerea în a asculta adevărul pe care îl promovează. Lăsați-l să știe că vă bucurați de cuvântul lui, că sufletele sunt împrospătate și crește roada sfințirii, astfel va fi stimulat să meargă înainte cu curaj în lucrare și să îndure greul cu asigurarea că munca lui nu este în van în Domnul.

Prezența regulată la predicare este necesară, ca auditoriul să crească în har și cunoașterea Domnului. Mâncarea nu este mai necesară pentru trup ca hrana spirituală pentru suflet și cuvântul este mijlocul prin care sunt hrăniți. este laptele pe care bebelușii în Hristos îl doresc, și este hrana tare pe care cei maturi o pot folosi în viața spirituală. U se poate aștepta o sănătate spirituală dacă hrana spirituală dată de Dumnezeu este primită rar. O zi din șapte este înțelept aleasă de Autorul ființei noastre, care ne cunoaște și înțelege ce este bine pentru interesele noastre. Cei care neglijează aceasta resping sfatul lui Dumnezeu și sufletul le slăbește.

Nu este destul să primească hrană spirituală, ci trebuie și digerată. Adevărul auzit în ziua sabatului trebuie să fie un subiect de meditație în timpul săptămânii, și trebuie să influențeze acțiunile, cuvintele, gândurile, imaginația în supunere față de evanghelia lui Hristos. Astfel, procesul hrănirii spirituale va continua până ce în sabatul următor aduce o nouă provizie de hrană cerească. Astfel, sufletul crește în putere și obține statutul de maturitate spirituală.

Pe lângă predicarea publică a cuvântului, alte mijloace de promovare a cunoștinței religioase trebuie să primească atenția și sprijinul bisericilor. Studiul Bibliei trebuie încurajat, în clase biblice sau școli duminicale. Este o eroare dacă instruirea este numai pentru cei tineri. Cei bătrâni în slujba Domnului trebuie să aibă plăcerea de a împărți știința pentru mințile tinerei generații și să semene în acest pământ promițător sămânța ce va produce o recoltă bogată, când învățătorul cu păr alb va fi deja în răsplata sa eternă. Circularea cărților religioase bune să fie promovată și oamenii să fie învățați, prin cuvinte și prin faptele celor care spun că sunt ai lui Hristos.

Sănătatea trupului necesită exercițiu ca și hrană, deci acțiunea spirituală este necesară pentru sănătatea sufletului. Bisericile trebuie să îndemne membrii la perseverență în fapte bune, nu doar pentru beneficiul celor din jur, ci pentru ei înșiși. în această slujbă activă, sufletele lor vor deveni puternice în Domnul și experiența lor personală va verifica cuvintele Domnului că este mai bine să dai decât să primești. Marea lucrare ce necesită energia tuturor oamenilor lui Dumnezeu este răspândirea evangheliei. Fiecare membru al bisericii trebuie să lucreze prin eforturi personale la aceasta, cooperând cu alții pentru a extinde binecuvântările evangheliei pe tot pământul. Modul precis de cooperare, nu este prescris de cuvântul lui Dumnezeu , cum nu menționează nici modul în care membrii bisericii trebuie să ajungă la locul de închinare publică. Dar ce este de făcut este scris, și dacă inima este în lucrarea Domnului, va primi puterea de a împlini acestea și pentru a lucra și obține rezultatul sub binecuvântarea divină. Evanghelia trebuie predicată la toate creaturile și cel ce iubește pe Hristos trebuie să simtă o bucurie de a face voia lui Hristos și duc cuvântul celor care pier. Unitatea în efortul acesta promovează creșterea spirituală și oferă armonie bisericii. Când răceala pătrunde,membrii bisericii sunt ca bucățile de metal, separate și care se lovesc, dar când căldura spirituală le topește, curg împreună și devin una. Certurile și controversele neprofitabile încetează când oamenii sunt angajați activ în slujba lui Dumnezeu și când se luptă să se provoace unul pe altul la dragoste și fapte bune.

Întâlnirile de rugăciune sunt mijloace importante de îmbunătățire spirituală. S-a pus că rugăciunea bisericii este termometrul prin care se măsoară temperatura spirituală. Când creștinii iubesc întrunirile și își toarnă la tronul harului poverile, Salvatorul se întâlnește cu ei, cum a promis și le dă binecuvântări ce depășesc bunul pământesc și sunt începutul binecuvântării cerești.

Secțiunea III. – EXCOMUNICAREA

Dreptul de a excomunica aparține bisericii, fără apel.

Este limpede din cuvintele lui Hristos: dacă nu vrea să audă de biserică, să fie pentru tine ca un păgân. Nu este treaba unui lucrător să excomunice, ceea ce reiese din instrucțiunile lui Pavel pentru biserica din Corint. 4 Dacă lucrătorii ar avea dreptul de a excomunica, Pavel cu autoritatea sa apostolică ar fi exercitat dreptul sau ar fi numit un tribunal cleric care să exercite dreptul. Dar a instruit biserica să facă aceasta, deci dreptul aparține bisericii. Pedeapsa trebuie aplicată nu de liderii bisericii, ci de întreaga biserică adunată cu puterea și prezența lui Hristos și actul se numește pedeapsa dată de mulți. 5 unii au interpretat majoritate, dar este vorba de votul popular.

Obligația de a exclude persoanele care nu merită din părtășia cu biserica este arătat în multe pasaje din Scriptură. „dați afară pe răul acela” 6 un eretic, după prima și a doua mustrare, dați-l afară. 7 Vă poruncim fraților, în numele Domnului Isus Hristos să vă despărțiți de orice frate care umblă în neorâduială și nu după obiceiurile primite de la noi. 8 Dacă nu se supune cineva cuvântului epistolei acesteia, să nu aveți nici o legătură cu acel om, ca să se rușineze. 9 vă rog fraților, feriți-vă de cei care despart și jignesc, contrar doctrinei învățate. 10

Excomunicarea are în vedere slava Domnului și binele ofensatorului. Pavel spune: distrugerea cărnii, ca sufletul să fie salvat. 11 Rezultatul fericit al excomunicării, înregistrat în istoria bisericilor NT este încurajarea de a exercita disciplina credinței. S-a remarcat că atunci când dispare disciplina din biserică, Hristos pleacă și El.

Note de subsol:
1. 1 Pet. iii. 15.
2. Ps. lxvi. 16.
3. Col. iv. 17.
4. 1 Cor. v. 4, 5.
5. 2 Cor. ii. 6.
6. 1 Cor. v. 13.
7. Tit iii. 10.
8. 2 Tes. iii. 6.
9. 2 Tes. iii. 14.
10. Rom. xvi. 17.
11. 1 Cor. v. 5.

CAPITOLUL X – SUBIECTE DIVERSE

Secţiunea I – Promptitudinea ordinului bisericesc scriptural

Obligaţia noastră de a observa învăţăturile pozitive ale religiei este dependentă în totalitate de voinţa Făcătorului de Legi. Asta nu înseamnă că nu sunt fără motiv, ci doar că motivul lor este deasupra descoperirii înţelepciunii umane. După ce înţelepciunea divină le-a instituit, am putea să descoperim menirea lor de a împlini scopul pentru care au fost create, astfel am putea constata că sunt necesare ordinii şi armoniei aranjamentelor lui Dumnezeu. Astfel, promptitudinea ascultării învăţăturilor pozitive ar putea fi văzută clar de discipolul inteligent al voinţei lui Dumnezeu; însă unde nu putem păşi prin văz, trebuie să păşim prin credinţă în poruncile lui Dumnezeu şi să fim încredinţaţi că, în orice caz, a-l asculta mereu pe Dumnezeu este cel mai indicat.

Pe parcursul discuţiilor precedente, ne-am străduit să ne fixăm asupra învăţăturilor divine, şi să ne întărim pentru scopul de a asculta implicit, chiar dacă nu avem nici un motiv; însă acum, la sfârşitul investigaţiei, ar fi profitabil să luăm în considerare altă opinie legată de ordinul bisericesc, pe care am dedus-o din Sfintele Scripturi, din respect pentru învăţăturile sale.

O doctrină fundamentală, în sistemul ordinului bisericesc ce l-am dedus din Scripturi, este adevărata evlavie ce este necesară apartenenţei bisericii. Dacă această doctrină ar fi fost menţinută cu statornicie încă de pe timpurile apostolilor, corupţia ce s-a împrăştiat în biserici ar fi putut fi prevenită, iar apostazia papală nu ar mai fi avut loc. Admiterea membrilor neconvertiţi a deschis uşa tuturor relelor, iar în cele din urmă a subjugat bisericile la spiritul ce a lucrat spre neascultarea copiilor. Reforma lui Luther a corectat multe abuzuri, însă capul de început al relelor nu a dispărut. Prin urmare, bisericile reformate nu arată puritatea, devotamentul şi zelul ce le-a caracterizat pe bisericile din vechime. Avem nevoie de o reformă mai amănunţită. Trebuie să punem securea la rădăcinile copacilor, asta fiind făcută doar când nimeni nu mai este admis la apartenenţa bisericii, înafară de persoanele cu adevărat convertite. Doctrina ce exclude totul, stabileşte valoarea şi necesitatea religiei vitale, şi este astfel foarte importantă pentru interesele bisericii şi a lumii.

Marele rău a rezultat din ambiţia clerului. Asta a ridicat pontiful roman în locul său înalt de putere, iar adepţii săi sunt puşi în mişcare de acelaşi spirit. Pentru a contraataca influenţa sa, Hristos le-a poruncit discipolilor săi: “Să nu fi numit Rabbi, deoarece unul este Stăpânul tău, chiar şi Hristos, voi toţi fiind fraţi.”(1) Doctrina de egalitate între slujitorii lui Hristos este în război cu ambiţiile clerului, iar o întreţinere fermă l-ar fi scăpat, în mod efectiv, pe om de păcat, demolând astfel ierarhia Romană şi învăţându-i pe prelaţii aroganţi necesitatea umilinţei Creştine.

Ambiţia clerului are nevoie de combinarea bisericilor pentru a fi susţinută. Doctrina prin care fiecare biserică este un corp independent şi nicio combinare a bisericilor nu este autorizată de Hristos, se opune planurilor lor pentru promovarea ecleziastică. Face pastorii şi episcopii egali, nepermiţând nicio altă preferinţă decât cea datorată superiorităţii evlaviei şi utilităţii.

Independenţa bisericilor şi forma democratică a guvernării bisericeşti, apelează în special la responsabilitatea individuală, şi are astfel o tendinţă puternică de a promova sfinţenia printre membrii. Fiecare om simte cauza lui Hristos ce este înfăptuită pentru el, într-o oarecare măsură. Biserica nu este un corp intermediar între el şi Hristos, fiind responsabilă cu responsabilitatea de a-l slăvi pe Hristos; însă el însuşi este în mare parte biserica, el având obligaţia de a-l slăvi pe Stăpânul său divin. Această doctrină a responsabilităţii divine se uneşte cu dictrina apartenenţei bisericii convertite, pentru a reda bisericilor slava lui Hristos.

S-a opus destul pentru a direcţiona părerea cititorului precaut spre excelenţa ordinului bisericesc Scriptural. În ce rămâne din această secţiune vom lua în considerare câteva obiecţii împotriva doctrinei independenţei bisericii.

Obiecţia 1 – Forma independentă a guvernării bisericeşti nu permite suficientă influenţă serviciului preoţesc. Divinităţile învăţate ar putea fi depăşite de către laici ignoranţi; iar pastorii, care vor să-şi conducă turmele, ar putea avea pacea şi reputaţia distrusă de către bisericile lor, fără nici un drept de apel.

Obiecţia presupune altceva, decât puterea morală, să fie necesar pentru slujitori. Un om a cărui pietate şi chemare a lui Dumnezeu la slujbă, sunt indiscutabile; ce dă dovezi clare celor din jurul său că vrea pentru ei ce e mai bun, şi care-i slujeşte pe oamenii care au un mare respect pentru munca sa; are asupra lor o influenţă care nu poate fi ruptă. Vine la ei în numele Domnului, iar ei observă că instrucţiunile şi învăţăturile sale derivă din cuvântul lui Dumnezeu. El li se adresează referindu-se la lumea eternă; iar ei realizează că el şi ei vor sta împreună în faţa lui Dumnezeu, în curând. Autoritatea lui Dumnezeu şi interesele importante ale lumii eterne, dau putere fiecărui cuvânt pe care îl rosteşte. Puterea minţilor lor se apleacă în faţa influenţei sale. Asemenea slujitor ca acesta a pus stăpânire astfel asupra inimilor Creştinilor, pentru ca martiriul să nu aibă influenţe negative asupra lor. Ei s-au răsculat împotriva furii nemiloase a tiranilor; şi au făcut faţă neînfricaţi furiei populare. Nu este această influenţă destul de mare pentru a fi folosită de un slujitor? Ar putea obiecţia să substituie pentru o parte din puterea tiranului, pe care a depăşit-o? Apostolii, în ziua Pentecostului, au fost înzestraţi cu o putere mare; însă nu a fost puterea constrângerii. Adevărul lui Dumnezeu şi o viaţă sfântă, au făcut preoţia invincibilă; iar slujitorul ce cere altă putere, greşeşte în legătură cu natura funcţiei sale.

Este susţinut faptul că un învăţat divin ar putea fi depăşit de laici ignoranţi; ce se va intâmpla atunci? Îşi vor pierde adevărul şi puterea sfinţeniei prin faptul că au fost depăşite? Învăţatul devin ar putea greşi; sau ar putea în mod arogant să pretindă un respect ce nu îi este cuvenit. În acest caz, a-i da putere de guvernare ar fi un remediu trist pentru presupusul rău. Poate că el are dreptate şi posedă blândeţea şi tandreţea lui Hristos. În acest caz, el ne va învăţa cum să răspundem obiecţiei curente. El va alege să-i instruiască prin blândeţe pe cei ce se opun, decât să triumfe asupra lor prin autoritate. Ei ar putea avea intenţii bune, însă au nevoie de informaţii. Remediul este de a da informaţia necesară. Acest lucru este cu mult mai bun decât să le refuze dreptul la puterea de a gândi şi a acţiona. Este posibil ca ei să fie oameni răi şi intriganţi. Dacă e aşa, ei nu ar trebui să fie în biserică. Cu siguranţă nu este înţelept să fie reţinuţi în biserică, pentru a-i face inofensivi, lipsindu-i de influenţa lor asupra bisericii; în special dacă suntem obligaţi în acelaşi timp să-i facem pe toţi oamenii buni din biserică, egali.

Printre relaţiile din societatea umană, ca aceea dintre un pastor evlavios şi turma sa, există una mai substanţială în binecuvântări. În timp ce el arată spre cer prin învăţăturile sale, şi îi conduce prin exemplul său, ei ascultă cu respect şi imită cu afecţiunea unui copil. Nu este de ajuns a spune că fericirea şi reputaţia lui sunt pe mâinile lor sigure. Ei sunt un zid de apărare în jurul lui şi o sursă de bucurie pură şi dulce. Ei izvorăsc din dragostea frăţească, ce curge spontan din inimi reînoite şi îi unesc în serviciul Domnului lor comun. Substitutul acestui lucru, simpla legătură a unei relaţii oficiale, şi grădina Domnului devin un deşert uscat. Când un pastor caută protecţie pentru oamenii săi, întărindu-se prin autoritate oficială sau apelând la un tribunal mai înalt, există un rău ce are nevoie de alt remediu.

Recunoaştem faptul că forma independentă a guvernării bisericeşti nu este adaptată pentru pastorii nelegiuiţi şi pentru membrii neconvertiţi ai bisericii. Este potrivită doar celor ce sunt legaţi împreună prin dragoste frăţească, şi care încearcă împreună să-l slăvească pe Dumnezeu şi să ajute cauza adevărului şi dreptăţii. Pentru astfel de persoane, Hristos a instituit-o; şi toate obiecţiile la care este predispusă, se găsesc deseori în depravarea omului. Guvernarea bisericească nu a fost creată pentru a fi un remediu pentru depravarea umană. A fost creată pentru oamenii pe care Duhul Sfânt i-a sfinţit; iar înţelepciunea ce o ajustează pentru oamenii de diferite caractere, nu este de sus.

Obiecţia 2 – Oamenii intriganţi au puterea de a-i ghida greşit pe ceilalţi; iar răul ce rezultă, nu poate fi prevenit, atâta timp cât nu există un tribunal destul de înalt, căruia demagogii să i se supună.

Prevenirea şi vindecarea acestui rău, nu sunt căutate pentru crearea unei curţi ecleziastice înalte, ci pentru luminarea şi sfinţirea oamenilor. Înţelepciunea şi bunăvoinţa recomandă ca minţile oamenilor să fie întărite împotriva seducătorilor, prin instruire asupra adevărului; iar constrângerea seducătorului prin autoritate ecleziastică înaltă, nu asigură binele suprem. În plus, nu avem nicio asigurare că tribunalul nu este corupt. Aceeaşi putere ce pretinde că opreşte seducătorul, ar putea opri un reformator ce a fost crescut de Dumnezeu, pentru a-i aduce pe oameni înapoi pe drumul cel bun. Este departe mai bine să te opui erorii prin adevăr şi prin demonstrarea Duhului, decât prin autoritate ecleziastică.

Obiecţia 3 – Bisericile independente nu au legături de uniune şi putere şi nicio metodă de a preveni divizarea.

Dragostea este legătura perfecţiunii ce-i uneşte pe adevăraţii membrii ai lui Hristos. Când această legătură nepreţuită este necesară, autoritatea ecleziastică crează o barieră de fier, ce are ca scop unirea mai rapidă a oamenilor, însă aceasta nu va fi conform frăţiei Evangheliei. Dorinţa de a avea o frăţie într-o biserică, este o boală ce se hrăneşte cu puterea spirituală a corpului; şi este mai bine dacă este văzută şi simţită, până când un remediu corespunzător este aplicat, atunci ar putea fi ascunsă de un acoperământ exterior al formelor ecleziastice. Când simpla organizare susţine uniunea şi puterea pe care se bazează, ne vom opri să mai cultivăm unitatea Duhului şi să avem încredere în puterea cuvântului. Obiecţia, astfel, este neîntemeiată. Ce poate fi luat drept o greşeală, este în realitate o perfecţiune înaltă a ordinului bisericesc, învăţată din Scriptură, ce demonstrează că a originat din înţelepciunea lui Dumnezeu.

Secţiunea II – Frăţia dintre biserici

Un contact fericit ar putea exista între biserici, dacă ele ar funcţiona toate cu ajutorul Duhului, ar suna cu ajutorul credinţei, corecta prin ordine şi ar avea grijă prin disciplină. Asemenea situaţie a lucrurilor a existat, într-o mare măsură, pe vremea apostolilor. Creştinii au umblat dintr-o ţară în alta şi au descoperit, în fiecare loc, că cei ce practicau numele lui Hristos erau dintr-o singură inimă şi un singur suflet. Membrii unei biserici locale erau, în general, bineveniţi în frăţia fiecărei biserici.

Însă relaţia dintre diferitele biserici locale nu este în aşa măsură încât să unească fiecare biserică pentru a primi slujitorii şi membrii de la alte biserici. Obligaţia nu era necesară nici măcar în zilele apostolilor. Ioan a poruncit: “Dacă va veni cineva la tine, şi nu va aduce această doctrină, să nu-l primeşti în casa ta şi nici să nu-i urezi drum bun.”(2) Aceşti învăţători ai falsei doctrine au fost probabil membrii unei biserici locale, care, ca şi biserica de la Pergamos, tolera greşelile;(3) însă apartenenţa lor nu i-a îndreptăţit la respect şi confidenţialitate universală. Unii au privit fiecare biserică locală ca acţionând pentru tot corpul de credincioşi; şi au dedus că acţiunile sale se leagă cu fiecare biserică. Însă această opţiune nu constă în adevărata doctrină a independenţei bisericii şi în responsabilitatea separată a indivizilor şi a bisericilor. Când bisericile îşi fac datoria, recomandarea unui slujitor sau a unui membru al unei biserici, îl va introduce, asemenea recomandării date lui Apollos(4), afecţiunilor şi confidenţialităţii altor biserici; însă nicio recomandare a unei persoane nevrednice nu poate să lege conştiinţa celor ce îşi cunosc propriul caracter. Relaţiile libere şi confidenţialitatea reciprocă între biserici este dezirabilă, iar fiecare ar trebui să muncească pentru a o promova; însă puritatea doctrinei şi practica nu ar trebui niciodată sacrificate pentru asta.

Pentru promovarea frăţiei Creştine, fiecare trebuie să dea mai mult decât fratele său. Am putea tolera legal acest lucru la alţii, însă nu putem tolera asta la noi înşine, şi nici nu putem aproba. Un anumit nivel de toleranţă trebuie folosit dacă Creştini imperfecţi trăiesc împreună, în armonie, în frăţia unei biserici locale. Asemenea toleranţă, bisericile locale sunt obligate să o arate una faţă de alta. Unele lucruri din disciplina unei biserici ar putea să nu fie aprobate de o biserică vecină; însă asta nu ar trebui să strice legătura dintre ele. Fiecare trebuie să acţioneze pentru sine şi să nu pretindă vreun drept asupra alteia. Însă când o biserică devine coruptă în credinţă sau practici, bisericile vecine se unesc pentru a o înlătura din frăţie.

Note de subsol:
1. Matt. xxiii. 8.
2. 2 John 10.
3. Rev. ii. 14, 15.
4. Acts xviii. 27.

Secţiunea III – Punerea mâinilor

Puterea mâinilor este câteodată menţionată în Scriptură când se încearcă ceva diferit decât o simplă formalitate sau ceremonie. Mâinile au fost puse asupra Reginei Athaliah, pentru ca aceasta să fie ucisă.(5) Nehemiah a ameninţat să pună mâna pe cei ce încălcau sabbathul;(6) şi în acelaşi mod se spune că atunci când au încercat să pună mâna pe Isus, le era frică de mulţime.(7) Însă impunerea mâinilor este deasemenea menţionată ca o formalitate sau ceremonie importantă. Era folosită: 1. Pentru a reprezenta transferul de vină victimelor ce erau oferite pentru sacrificiu.(8) 2. Pentru a reprezenta transferul de autoritate, ca în cazul lui Moise şi Joshua.(9) 3. Ca o formă de binecuvântare, uneori acompaniată de rugăciune. (10) 4. Pentru a transmite Duhul Sfânt;(11) şi 5. Pentru a hirotonosi funcţia preoţească.

Practica a reuşit în multe biserici, pastorul punându-şi mâinile asupra celor recent botezaţi, acompaniat de rugăciunile către Dumnezeu în numele lor. Nicio poruncă din Scriptură nu impune această ceremonie. Mâinile erau puse asupra celor ce au fost botezaţi pe vremea apostolilor, pentru a împărtăşi Duhul Sfânt; însă acest lucru era făcut doar de apostoli; iar când Cornelius şi cei ce erau cu el au primit Duhul Sfânt înaintea botezului lor, apostolul Petru a omis să pună mâinile asupra lor după aceea.

Prin sfinţenie solemnă pentru serviciul preotesc, alte mâini decât cele ale apostolilor au fost puse câteodată asupra persoanelor hirotonosite. În cazul de la Antioch,(13) singurul apostol prezent era una din persoanele asupra căruia au fost puse mâinile. Acest lucru nu a fost făcut pentru a împărtăşi Duhul Sfânt, ce aparent era acordat doar de către apostoli. În hirotonosirea lui Timothy, alte persoane înafară de Pavel, ce sunt numite “prezbiteri”, au fost implicate în punerea mâinilor. Aceste lucruri justifică concluzia conform căreia impunerea mâinilor de către slujitori normali este, conform folosinţei primitive, o ceremonie adecvată în hirotonosirea slujbei preoteşti.

Semnificaţia ordinului dat lui Timothy, “Să nu pui mâinile dintr-o dată asupra nici unui om”(14), nu este perfect clar. Este puţin probabil că se referea la forţa brută. Ca folosită în scopul unei forme semnificative, referinţa sa cea mai probabilă este către hirotonosirea preotească. Astfel înţeles, ordinul furnizează dovezi clare cum că impunerea mâinilor a fost ceremonia adecvată pentru a dezbina oficiul sacru.

Secţiunea IV – Rebotezarea

POATE FI NECESAR
Un credincios care a primit, la un moment dat, stropitul la botez, nu a scăpat de obligaţia de a fi scufundat, drept ascultare a poruncii lui Hristos. În acest caz, scufundarea nu poate fi, fără bună-cuviinţă, numită rebotezare. Însă dacă un individ ar fi scufundat când e copil, conform obiceiului Bisericii Greceşti, acest lucru nu l-ar scăpa de obligaţia de a fi scufundat din nou, pentru a deveni un credincios de-al lui Hristos. În cazurile menţionate, nu există nici un dubiu sau diversitate a practicii, printre cei ce aderă la învăţăturile lui Hristos.
Însă unele cazuri se ivesc ocazional, decizia fiind luată cu dificultate. Cele mai des întâlnite sunt următoarele: 1. Oamenii ce au fost botezaţi o dată pe baza profesiei sau credinţei, iar apoi s-au lepădat de Hristos, câteodată se întorc cu dovezi despre convertirea recentă. 2. Oamenii ce au fost scufundaţi de către preoţii pedobaptişti sau de către slujitori baptişti nevrednici, câteodată se prezintă pentru a fi rebotezaţi sau pentru a fi admişi în biserică. În aceste două cazuri, întrebarea ce se ridică este: este rebotezarea necesară conform Sfintelor Scripturi?

CINE TREBUIE SĂ DECIDĂ
În deciderea asupra întrebării, prima responsabilitate decurge de la candidat. El este legat să facă un botez al profesiei de credinţă, conform voinţei arătate a lui Hristos; iar dacă el nu şi-a îndeplinit cum trebuie datoria, obligaţia de a asculta depinde de el.
O responsabilitate este adusă administratorului, căruia candidatul îi cere o şansă de a fi rebotezat. Este clar din Scripturi faptul că, în cazuri normale, botezul a fost creat pentru a fi administrat doar o dată; iar administratorul, ca fiind un servitor al lui Hristos, este nevoit să decidă, cu frica faţă de Dumnezeu, dacă cazul de faţă necesită o repetare a ritualului.

În afară de cele două părţi ce au fost menţionate, şi care au fost responsabilitatea directă în acest caz, biserica pentru care un individ cu un botez incert aplică pentru a fi membru, are responsabilitatea să judece dacă botezul lui a fost împlinit, prin poruncă divină. Dacă botezul este necesar pentru a fi membru, atunci biserica nu este liberă să arunce întrega responsabilitate a problemei supra candidatului sau a administratorului.

S-a întâmplat uneori, ca slujitorii să aibă păreri diferite; iar un candidat, pe care un slujitor a refuzat să-l boteze, a fost rebotezat de altul. În asemenea cazuri, nu apare nicio ruptură în frăţia dintre slujitori, aceasta nefiind permisă. În acelaşi mod, o diferenţă de opinii ar putea exista şi între biserici; o biserică ar putea să nu ceară rebotezarea, pe când altă biserică ar cere acest lucru. Această diferenţă nu ar trebui să disturbe bunele relaţii dintre biserici. Însă dacă individul ce a fost primit fără botez, caută să părăsească frăţia bisericii ce cere botezul, biserica din urmă are întietate, ca un corp independent, să-l respingă.

Deşi există unele diferenţe de opinie asupra acestor întrebări, şi trebuie tolerate, fiecare trebuie să încerce să înveţe datoria de a le respecta, printr-un studiu intens al Sfintelor Scripturi. Direcţiile cuvântului inspirat sunt clare atâta timp cât oamenii păstrează calea precisă; însă atunci când ei se îndepărtează de ea, nu trebuie să fim surprinşi dacă metoda întoarcerii nu este foarte bine pusă la punct. Prin urmare, intervine faptul că oamenii ce interpretează învăţăturile lui Hristos în acelaşi mod, ar putea, prin aplicarea lor în cazuri complicate, să aibă opinii diferite. În ceea ce urmează, îmi voi exprima opiniile, făcând diferenţă faţă de cei a căror investigaţii au dus la concluzii diferite.

PRIMUL CAZ
Primul caz presupune existenţa unei greşeli, în botezul anterior, a respectării calificărilor candidatului.

Botezul a fost creat ca o ceremonie a profesiei Creştine. Dacă, la primul botez, candidatul se crede a fi un Creştin şi primeşte botezul ca pe o profesie de credinţă adevărată în Hristos, nu poate obţine o calificare mai mare prin al doilea botez. Celor cărora li s-a administrat ritualul, nu posedă puterea de a căuta în inimă. O profesie a credinţei credibilă, făcută sincer, este tot la ce se poate aştepta un om imperfect; iar, întrucât decretul a fost făcut pentru oamenii imperfecţi, este în mod corespunzător administrat asupra profesiei credibile şi sincere.

Confirmări ale acestui punct de vedere reies din cazul lui Simon vrăjitorul. Deşi botezat prin practicarea credinţei, a fost după aceea descoperit faptul că inima sa nu era dreaptă în ochii lui Dumnezeu. După ce a descoperit acest lucru, Petru nu i-a poruncit, însă s-a adresat astfel: “Pocăieşte-te şi roagă-te lui Dumnezeu şi astfel poate că gândul inimii tale te va ierta.”

Această adresare, prin faptul că nu conţine nicio poruncă legată de botez, favorizează opinia că botezul, în acest caz, nu ar fi fost necesar.

AL DOILEA CAZ
Al doilea caz presupune că a existat la primul botez nevoia ca administratorul să fie calificat.

În discuţia legată de această problemă ar trebui să ne apărăm împotriva conceptelor greşite ce respectă validarea botezului. Ritualul nu are niciun jurământ eficace, dependent de validarea sa, la fel cum posesia unui loc depinde de validitatea titlului. Dacă era astfel, ar putea fi foarte important să poţi urmări curgerea virtuozităţii misterioase printr-o linie continuă de administratori autorizaţi, încă de pe vremea apostolilor. Însă validarea botezului nu înseamnă mai mult decât datoria ce a fost îndeplinită. Dacă a fost îndeplinită, atunci nu mai este necesr să fie repetată.

Întrebarea, atunci, este dacă candidatul şi-a făcut datoria. Responsabilitatea deciderii acestei întrebări începe, dar nu se termină cu el. Biserica din care el doreşte să facă parte, trebuie să dea dovadă de judecată în acest caz. Dacă candidatul este mulţumit cu botezul său şi acest lucru este suficient, persoanele botezate, când erau copii, ar fi putut obţine un loc în bisericile noastre fără alt botez. Biserica este obligată să judece şi să-şi reglementeze judecata după voia Domnului.

Din investigaţiile din partea anterioară a acestei lucrări, am învăţat că un candidat nu are niciun drept să se boteze singur sau să se aleagă propriul său administrator, fără să bage în seamă dacă este suficient de calificat conform voinţei divine. Administratorii adecvaţi sunt persoanele chemate de Dumnezeu la slujba preoţească şi introduse în aceasta conform ordinului creat de apostoli. La asemenea persoane, candidatul trebuia să aplice; şi, dacă primea decretul de la oricare altul, era ca şi cum şi-ar fi ales administratorul singur sau că s-a scufundat singur.

Posibilitatea ca o situaţie a lucrurilor să fi existat vreodată, prin care un administrator normal nu putea fi procurat, nu militează împotriva concluziei deja găsite. Acest subiect a fost luat în considerare în Chap.VIII.3. Deoarece atunci când ordinul bisericii a fost distrus, ceva neobişnuit ar putea fi făcut pentru a-l reface, nu avem, de această dată, voie să neglijăm ordinul obişnuit atunci când există. Fiecare biserică este legată să respecte acest ordin, iar un candidat care a eşuat să-l respecte prin botezul precedent, ar putea, de bună-cuviinţă, să asculte încă o dată de porunca Domnului, exact cum cere divinitatea.

Pentru a efectua cum trebuie botezul, un candidat voitor şi un administrator voitor sunt necesari, amândoi fiind nevoiţi să-şi dedice serviciile pentru ascultarea lui Hristos. Printr-o dispoziţie înţeleaptă, tendinţa socială a Creştinilor este vizibilă încă de la începutul practicii Creştine. Candidatul nu poate asculta singur, el trebuind să-l caute pe administratorul care să-l unească prin actul ascultării, iar prin acest aranjament, frăţia Creştină începe cu practica Creştină. Însă pentru ca doi să meargă împreună pe această cale a ascultării, este necesar ca ei să se înţeleagă. Dacă administratorul şi candidatul diferă mult în părerile lor legate de natură şi scopul decretului, ei nu pot fi înfrăţiţi în această slujbă. Unii slujitori Pedobaptişti administrează scufundarea cu ezitare, crezând că aceasta nu este un mod bun de a boteza, cu greu potrivindu-se cu rafinamentul şi decenţa. Cum poate un candidat, care în mod conştient crede că nu există altă formă de botez, să fie înfrăţit în slujbă cu un asemenea administrator? Însă asta nu e tot. Slujitorii Pedobaptişti nu administrează, în general, ritualul ca pe o emblemă a înmormântării şi învierii lui Hristos. Această parte importantă a scopului a fost omisă în totalitate. Dacă un administrator al Împărtăşaniei, greşind scopul ceremoniei, ar rupe pâinea şi ar împărţi vinul în comemorarea, nu a lui Hristos, ci a eliberării de sub influenţa Egiptului de către Moise, ce Creştin ar putea primi elementele din mâinile sale? Prin urmare, când un administrator greşeşte scopul botezului şi trece cu vederea semnificaţia de bază a acestuia, fiecare candidat luminat şi conştient, ce înţelege natura şi scopul ceremoniei, ar putea foarte bine să se îndoiască de buna-cuviinţă a uniunii cu asemenea slujitor printr-un serviciu în care nu sunt de acord.

Dispreţul ce a fost arătat unui botez, îi descurajează pe mulţi să mai repete ceremonia; însă Scripturile nu tratează cu reproş acest lucru. Cel ce va găsi o anatemă împotriva lui, nu trebuie să caute în Biblie. Cartea sfântă furnizează dovezi satisfăcătoare conform cărora ritualul a fost efectuat corespunzător o dată, nefiind necesar repetarea lui; însă nu furnizează nicio dovadă cum că Dumnezeu va fi nemulţumit; cel ce a eşuat să îşi împlinească pe deplin datoria, ar trebui să caute o altă oportunitate de asculta porunca divină cu exactitate meticuloasă.

Note de subsol:
5. 2 Chron. xxiii. 15.
6. Neh. xiii. 21.
7. Matt. xxi. 46.
8. Lev. iv. 4; xvi. 21.
9. Num. xxvii. 18-20.
10. Gen. xlviii. 14; Mark x. 16.
11. Acts xix. 6.
12. Acts xiii. 3.
13. Acts xiii. 1, 2.
14. 1 Tim. v. 22.

Secţiunea V – Tratarea slujitorilor nebotezaţi

Într-o broşură numită “An Old Landmark Reset. Bz Elder J.M.Pendleton, A.M., Union University, Murfreesboro, Tennessee”, autorul susţine că Baptiştii nu ar trebui să-i recunoască pe preoţii Pedobaptişti ca slujitori ai Evangheliei. Acest pamflet a circulat pe larg, iar doctrina sa este împărtăşită de mulţi. Discuţiile legate de acest subiect ar putea uneori să provoace un rău temporar, însă acolo unde cei implicaţi au dorinţa sinceră de a afla adevărul şi doresc să o urmeze oriunde ar duce, rezultatul final este unul bun. Grupările ce se acceptă unele pe altele în viziunile lor despre doctrina Creştină şi decrete, şi a căror singură diferenţă respectă modul de a-i trata pe cei ce greşesc, nu ar trebui să se împotmolească la această problemă. Fiecare trebuie să acţioneze pe propria răspundere; iar discuţiile pentru stabilirea modului potrivit de a acţiona, ar trebui să fie dirijate prin spiritul bunătăţii, blândeţii şi amabilităţii. Discuţiile dirijate astfel vor duce la descoperirea adevărului; iar dacă ei nu ne aduc la concluziile Reperului, ne-ar putea în schimb ajuta să corectăm ideea de bază de la care aceste concluzii au fost trase.

Întrebarea nu este doar una de simplu gust, prin care persoanele ar fi diferite în funcţie de inocenţă; ci implică o obligaţie morală. Acest lucru este dedus din cuvântul “trebuie”. “Baptiştii nu trebuie”. Orice ar fi greşit in punct de vedere moral, trebuie evitat deoarece este jignitor la adresa lui Dumnezeu. Dacă am păcătuit în acest fel, prin ignoranţă şi lipsă de credinţă, deşi Dumnezeu ne-ar ierta cu bunăvoinţa păcatului, nu ar trebui să continuăm să facem rău. Atenţia noastră este necesară subiectului ca o problemă a datoriei, iar noi suntem obligaţi să examinăm acest lucru cu frică faţă de Dumnezeu, şi să acţionăm de acum înainte după cum vrea Dumnezeu.

Baptiştii nu sunt singurele persoane curioase în legătură cu scopul datoriei. Dacă Baptiştii nu ar trebui să-i recunoască pe preoţii Pedobaptişti ca slujitori ai Evangheliei, ar putea alte persoane să-i recunoască ireproşabil? Dacă un lucru e bun pentru alţii, de ce nu ar fi şi pentru Baptişti? Dacă acţiunea este greşită, nimeni nu o poate efectua fără nicio urmă de vină. Pentru Baptişti, a o practica ar putea implica o incoerenţă distinctă şi un nivel ridicat de vină. Însă dacă acţiunea în sine este una pe care Dumnezeu o dezaprobă, toţi oamenii ar trebui preveniţi să nu o săvârşească.

Căutând la Reper, pentru a afla de ce Baptiştii nu trebuie să-i recunoască pe preoţii Pedobaptişti ca fiind preoţi ai Evangheliei, descoperim imediat că motivul nu are nicio legătură directă cu Baptiştii. Doctrina spune că preoţii Pedobaptişti nu sunt slujitori ai Evangheliei; iar, dacă această doctrină este adevărată, alte persoane sunt obligate să o accepte, şi să acţioneze conform ei, până şi Baptiştii. Doctrina nu se referă doar la unii slujitori Pedobaptişti, care ar fi mai puţin vrednici de stimă şi încredere decât restul, ci se referă la toţi. Nici unul dintre ei nu este slujitor al Evangheliei; şi nici unul dintre ei nu trebuie recunoscut astfel.

Slava lui Hristos este foarte importantă în ministerul său. Dacă unii mesageri trimişi de biserici, au fost numiţi de către Pavel “Slava lui Hristos”(15), acelaşi lucru poate fi spus şi despre mesagerii trimişi de Hristos însuşi în lume, să predice Evanghelia lui omenirii. El le-a promis că va fi cu ei; ei vorbesc prin autoritatea sa şi în locul lui. Ei poartă în corpuri pământeşti, o inestimabilă comoară ce le-a fost dată lor de el; şi cu care el plănuişte să îmbogăţească lumea. În ceea ce-i priveşte pe oamenii pe care Hristos nu i-a trimis niciodată să pretindă că deţin această comoară şi că sunt autorizaţi să o folosească, ei au poruncă de la el să se adreseze omenirii în numele lui, avându-l pe el cu ei şi aprobarea lui pentru lucrările lor; iar în ce-i priveşte pe oamenii pe care Hristos nu i-a trimis niciodată să pretindă asta, nu este un rău de mare magnitudine. Îngâmfarea lor trebuie să fie foarte jignitoare pentru el; iar toţi cei ce-i recunosc pe ei ca preoţii săi, se opun voinţei lui într-o manieră ce îl atinge greu la inimă. Problema, aşadar, este una foarte mare. L-au ofensat pe Hristos cei ce i-au recunoscut ca slujitori ai săi pe Whitfield, Edwards, Davies, Pazson şi alţii ca ei de la care se presupune că au primit cuvântul lui Hristos şi prin slujba cărora au crezut că l-au cunoscut pe Hristos? Dacă Baptiştii nu trebuie să-i recunoască pe asemenea oameni ca slujitori ai Evangheliei, nimeni nu trebuie; iar respectul ce l-au primit de la oamenii ce se dau drept slujitori ai Evangheliei, trebuie să fie ofensator la adresa lui Hristos.

Nu spunem că toate aceste consecinţe sunt spuse în Reper. Însă dacă doctrina nu l-a dus pe autor până aici, nu ne-ar duce pe noi legitim la aceste concluzii dacă am adopta-o şi am menţine-o constant? Însă, aparent avem aprobarea autorului să facem această aplicare a principiilor sale. El spune: “Dacă nu este prea absurd să presupunem asemenea lucru, să fie atunci presupus că existau persoane în vremurile apostolilor ce se asemănau cu Pedobaptiştii moderni. Ar putea orice Baptist să creadă că Pavel, urmărind practicile unor astfel de persoane, văzând stropirea copiilor substituită pentru scufundarea credincioşilor, i-ar fi recunoscut pe slujitorii unor astfel de secte ca fiind slujitorii lui Hristos, ce acţionau conform Evangheliei? Bineînţeles că nu. Pavel ar fi protestat împotriva unei asemenea caricaturi a sistemului Creştin. El le-ar fi zis astfel acestor slujitori: ‘Nu v-aţi putea opri să nu mai stricaţi căile Domnului?’ “(16)

Asemenea concluzii nefavorabile pentru toţi slujitorii Pedobaptişti sunt revoltătoare în mintea multora. Ei văd în mulţi dintre aceşti slujitori, dovezi de umilă evlavie, devotament sincer faţă de cauza lui Hristos şi îngrijorare adâncă pentru salvarea sufletelor. Acestor manifestări ale adevăratului spirit al preoţiei Evangheliei, i se adaugă un grad ridicat de cunoştiinţe din Scriptură şi abilitatea de a împărtăşii învăţăturile. Când astfel de oameni sunt văzuţi dedicânduşi vieţile trudei grele pentru a converti sufletele şi când Dumnezeu apare pentru a le răsplăti munca prin succes abundent, este dificil să reziste sentinţei cum că ei sunt adevăraţii slujitori ai Evangheliei, acţionând prin autoritate şi aprobare Divină. Însă Reperul ne învaţă că aceşti oameni nu sunt slujitorii Evangheliei; iar argumentele sale în favoarea acestei opinii au nevoie de o examinare amănunţită.

Din ce premise îşi trage Reperul concluziile? Autorul ne informează în scrisoarea sa către Dr. Hill. El spune: “Printr-o referinţă la ce am scris, veţi vedea că Dr. Griffin, un renumit Pedobaptist, a furnizat premisele din care concluziile mele sunt trase.”(17)

El nu declară că le-ar fi derivat direct din Scripturi. Pamfletul nu conţine niciun citat din Scripturi, ce ajută la susţinerea lor. Oricare ar fi greutatea autorităţii Pedobaptiste într-un argument cu Pedobaptiştii, atunci când Baptiştii lucrează cu frică de Dumnezeu pentru a-şi împlini datoriile, ei trebuie să caute informaţii de la o sursă mai înaltă.

În citatele făcute de la Dr. Griffin, găsim următoarele declaraţii: “Baptismul este decretul iniţial ce ne introduce în biserica vizibilă; desigur, acolo unde nu există baptism, nu există biserici vizibile… Noi nu trebuie să comunicăm cu cei ce nu sunt botezaţi, şi, desigur, care nu sunt membrii ai bisericii, chiar dacă îi vedem drept Creştini… Eu nu am nici un drept să trimit elementele sacre afară din biserică.”(18)

Acestea sunt premisele de la care Reperul îşi trage concluziile. Principiul de aici prevede o doctrină a Sfintelor Scripturi? Dacă e aşa, atunci suntem legaţi să o primim împreună cu toate consecinţele ce sunt trase din ea în mod legitim.

În Capitolul III, am investigat doctrina Scripturală legată de biserica universală. Dacă nu cumva am greşit învăţătura divină a subiectului, fiecare om ce este născut prin Duh este un membru al bisericii. Regenerarea, nu botezul, ne introduce în ea. Dogma iniţiată de botez în biserică, şi faptul că cei ce nu sunt botezaţi nu sunt membrii ai bisericii, chiar dacă sunt Creştini, neagă existenţa unei biserici spirituale, şi substituie pentru ea biserica vizibilă catolică a teologilor. Relele ce rezultă din această substituţie nescripturală, au fost arătate la pp. 132, 133. Ele sunt suficiente pentru a ne împiedica de a lua în considerare dogma de la care au pornit.

Dr. Gill a numit botezul infantil ca “o parte şi pilon al papistăşiei”, iar noi putem numi pe bună dreptate dogma Dr. Griffin o parte sau pilon al bozeului infantil. Dacă adevărata biserică universală este spirituală, şi cuprinde pe toţi cei vindecaţi şi pe nimeni înafară de ei; şi dacă bisericile locale sunt asociate temporar cu persoanele ce ţin de biserica universală, nu este găsit nici un loc în oricare dintre ele pentru copiii nevindecaţi. Însă atunci când botezul este făcut ca poartă de intrare, în loc de vindecare, o cale de intrare este deschisă pentru copii. Pedobaptismul a început în doctrina vindecării baptiste, iar această doctrină, într-o oarecare formă, este necesară pentru suportul său. Puterea de vindecare ce este atribuită botezului, este înţeleasă aparent cum că ar conferi o nouă legătură ce constituie apartenenţa în biserică. O biserică spirituală, cu o cale de intrare spirituală, nu corespunde cu tendinţa carnală ce i-a condus pe oameni rapid spre Romanism. Substituţia bisericii vizibile catolice pentru biserica spirituală a lui Hristos, şi a botezului pentru vindecare, au dus la botezul infantil, o apartenenţă coruptă a bisericii, şi la toate relele papistăşiei.

Această dogmă susţine acum în mod eficient cauza Pedobaptismului. Faptul că Dr. Mason a considerat-o un pilon de bază al botezului infantil, apare in Eseele sale despre Biserică. Efectul său practic este exemplificat clar în cazul răposatului Dr. Alexander. Acel om excelent, împreună cu alţi doi preoţi Presbitişti importanţi din Virginia, a devenit nemulţumit de doveziile botezului infantil pe care se bazau. Unul dintre ei a devenit Baptist pentru o vreme, iar ceilalţi erau hotărâţi să-i urmeze decizia. Însă toţi aceşti oameni au căzut de comun acord în ceea ce priveşte crezul Pedobaptismului: iar raţionamentul ce i-a satisfăcut mintea Dr. Alexander, şi probabil minţiile celorlalţi deasemenea, este redat în biografia sa. Două aspecte l-au reţinut să nu se alăture Baptiştilor. Primul a fost răspândirea botezului infantil prin secolele patru şi cinci, lucru ce i-a părut inexplicabil prin bănuiala că nu există o astfel de practică pe vremea apostolilor. Cealaltă a fost concluzia la care a ajuns cum că dacă Baptiştii aveau dreptate, cum că ar fi singura biserică Creştină de pe pământ şi toate sectele sunt excluse din biserica vizibilă. El a perceput tendinţa botezului infantil de a corupe; însă dogma bisericii catolice vizibile cu limită baptistă, i-a menţinut mintea încătuşată în greşeli. Ar trebui Baptiştii să primească această dogmă împreună cu toate consecinţele ei?

Felul detaliat prin care această doctrină Pedobaptistă este înţeleasă în Reper, apare în pasaje de genul celui care urmează: “Cine poate fi un slujitor de-al lui Hristos conform Evangheliei, fără a aparţine bisericii?”(19) “Acum, dacă preoţii Pedobaptişti nu aparţin bisericii lui Hristos, ei nu trebuie să se dea drept slujitori de-ai lui Hristos.”(20) “Refuzul nostru de a comunica cu Pedobaptiştii provine de la faptul că ei nu sunt botezaţi, şi sunt afară din biserică.”(21) În aceste pasaje, Reperul foloseşte termenul de “biserică” într-o conformitate aparentă cu doctrina normală a bisericii catolice vizibile; întrucât nici unul nu este membru, înafară de persoanele botezate. Însă alt pasaj din pamflet scoate în evidenţă o altă doctrină: “Nu există nicio biserică universală vizibilă; iar dacă biserica universală invizibilă, compusă din toţi cei salvaţi, are ceea ce Dr. E. numeşte ‘formă’, atunci este imposibil de ştiut ce este. Nu avem nicio idee asupra ‘formei’ separată de vizibilitate.”(22) Conform acestui lucru, adevărata şi unica biserică universală este “compusă din toţi cei salvaţi.” Cum poate acest lucru fi potrivit cu citatele precedente, ce-i reprezintă pe toate persoanele nebotezate ca fiind “afară din biserică”? Cum poate acest lucru fi potrivit cu premisele adoptate de la Dr. Griffin, conform cărora “cei ce nu sunt botezaţi nu sunt membrii ai bisericii, chiar dacă îi considerăm Creştini”? O biserică compusă din “toţi cei salvaţi”, trebuie să conţină şi persoane nebotezate, doar dacă toţi cei nebotezaţi sunt nesalvaţi; iar dacă luăm în considerare orice persoană nebotezată ca fiind membrii ai “bisericii”, abandonăm premisele Reperului. Nu găsesc dovezi cum că pamfletul adoptă teoria despre genericul bisericii a lui Mr. Courtney; însă dacă foloseşte fraza “biserica” în mod generic sau colectiv, rezultatul este la fel. Într-un fel, semnificaţia sa se extinde peste legăturile unei singure biserici; şi totuşi nu este adevărata biserică universală, “compusă din cei salvaţi”. Însă “biserica” ce apare în premisele şi raţionamentele Reperului este, în cel mai bun caz, doar o modificare Baptistă a bisericii catolice vizibile, biserica ce a dat lumii Pedobaptismul şi Papistăşia. Mulţi scriitori Baptişti iscusiţi au căzut în această eroare a Pedobaptismului ce respectă biserica; însă discuţiile deschise de Reper, vor tinde, să sperăm, la stabilirea unei teologii solide.

Reperul pune sub semnul întrebării autoritatea prin care acţionează preoţii Baptişti. “Dacă societăţiile Pedobaptiste nu sunt biserici de-ale lui Hristos, de unde îşi însuşesc slujitorii lor autoritatea de a predica? Există vreo autoritate scripturală de a predica, ce nu trece printr-o biserică de-a lui Hristos? Şi dacă slujitorii Pedobaptişti nu sunt din biserici Creştine, au ei vreun drept de a predica? Asta fiind spusă, au ei autoritate conform Evangheliei? Ei sunt fără îndoială autorizaţi de către formele şi legile societăţiilor lor. Însă acţionează ei sub autoritate evanghelică? Este perfect evident scriitorului că nu. “(23) Noi răspundem, că dacă Duhul Sfânt a pus oameni calificaţi să predice Evanghelia, ei o predică prin autoritate divină. Duhul Sfânt, ce se împarte la fiecare om după bunul plac, nu acordă calificări necesare pentru slujba Evangheliei, fără să plănuiască folosirea lor; şi întrucât el poate da doar aceste calificări, noi suntem siguri că fiecare om ce le posedă, este legat, prin autoritatea lui Dumnezeu, să le folosească cu scopul care le este menit. Ajungem la această concluzie, lăsând la o parte tot raţionamentul despre ceremonii şi biserici; iar dovada aduce condamnare irezistibilă. Iată un reper al adevărului, ce nu trebuie abandonat, deşi vom fi nedumeriţi în privinţa multor raţionamente de acum înainte.

Am menţinut, în Capitolul VIII, că slujitorii cuvântului, ca atare, sunt solii bisericii universale; iar chemarea lor la slujbă de către Duhul Sfânt, se completează în sine, fără completare la ceremonia exterioară. Persoana chemată eşuează în împlinirea datoriei sale, dacă neglijează divinitatea numită ca metodă prin care el ar trebui să intre la slujbă la care este chemat; iar această greşeală tinde să complice dovada chemării sale divine. Însă atunci când prin întuneric, dovada chemării sale apare printr-o forţă convingătoare, noi acţionăm împotriva raţionamentului şi împotriva Scripturii, dacă o respingem. Sigiliul autorităţii divine este aplicat slujitorului ce aduce în munca sa calificările pe care doar Dumnezeu le poate da.

În timp ce susţinem că preoţii Pedobaptişti, ce dau dovezi cum că au fost chemaţi la munca lor de către Duhul Sfânt, trebuie să fie văzuţi ca slujitori ai Evangheliei, nu insistăm că Baptiştii trebuie să-i invite pe toţi asemenea lor să îşi ocupe locurile. Aceasta este o problemă diferită. Când Duhul Sfânt cheamă, el face ca datoria celor chemaţi să fie studierea Sfintelor Scripturi şi să predea învăţăturile din acestea. Chemarea sa nu îi face pe slujitori să nu dea greş, sau să garanteze aprobarea divină pentru orice ar predica ei; şi astfel nu leagă pe nimeni să renunţe la dreptul de a avea judecată proprie, şi să primească implicit credinţa a oricărui lucru ce-l predică. Multe greşeli sunt câteodată inspirate de către preoţi, pe a căror chemare divină la slujbă nu o putem pune la îndoială. Chiar şi botezul şi decretul, oricât de normale, nu fac un slujitor să răsune în doctrină, şi să fie vrednic de a ocupa oricare şi fiecare amvon. Responsabiitatea de a invita membrii în amvon trebuie să fie manifestată cu o privire conştiincioasă la slava lui Dumnezeu şi interesele sufletelor.

Un argument pentru a-i exclude pe preoţii Pedobaptişti din amvonurile noastre, reiese din Reper prin strânsa noastră legătură: “Este des spus de către Pedobaptişti cum că Baptiştii acţionează inconsecvent în invitarea slujitorilor lor să predice cu ei, în timp ce ei eşuează să le ureze bun venit la masa Domnului. Eu admit această nepotrivire. Este un o nepotrivire grosolană. Nimeni nu trebuie să o nege.”(24) Această obiecţie Pedobaptistă este aprobată nu doar de către Reper, ci deasemenea şi de Baptiştii care practică o legătură deschisă. Toate acestea susţin că suntem nepotriviţi pentru a-i admite pe slujitori în amvon, atunci când le refuzăm un loc la masa credinţei. Însă o sarcină a nepotrivirii ne-a făcut persoane ce sunt în păcat tot timpul, lucru ce nu trebuie să ne surprindă sau să ne îngrijoreze. Lăsaţi procedura noastră, în fiecare caz, să fie reglementată prin cuvântul lui Dumnezeu, astfel noi vom fi siguri că, într-un final, vom fi vrednici, chiar dacă nu putem să ne facem potrivirea vizibilă tuturor. Tendinţa subtilă de a substitui ceremonia pentru spiritualitate este pretutindeni, şi stă, recunosc, la baza acestei sarcini. Dacă legătura de la masa Domnului este “o funcţie spirituală principală”, după cum a afirmat Mr. Hall, şi dacă, la fel cum este şi în această obiecţie a Reperului, ar putea fi clasificată prin predicarea cuvântului, ca un lucru de acelaşi caracter, sarcina nepotrivirii ce necesită calificarea ceremonială a unuia şi nu a celuilalt, ar avea o manifestare a dreptăţii. Însă dacă Împărtăşania este o ceremonie, o calificare ceremonială a ei ar fi necesară, lucru ce nu este indispensabil slujbei cuvântului. Şi este datoria Baptiştilor, atât prin teorie cât şi practică, să-i înveţe pe fraţii lor păcătoşi importanţa distincţiei prea des trecută cu vederea, între serviciul spiritual către Dumnezeu şi ceea ce este ceremonial.

Valabilitatea invitării preoţilor Pedobaptişti în amvon a fost susţinută pe motivul că orice Creştin are dreptul să vorbească despre Hristos şi importanta sa salvare. Fraţii noştri din Reper admit că toţi au dreptul de a face cunoscută Evanghelia în particular, însă neagă că oricine ar avea dreptul să o proclame public, cu excepţia celor ce au fost induşi în mod regulat în slujbă. Distincţia dintre a vorbi despre Hristos în particular şi a-i proclama Evanghelia în public, îmi pare că respectă obligaţia mai mult decât dreptul. Dacă un Creştin are dreptul de a vorbi despre Hristos aproapelui său ce şade lângă el sau merge pe acelaşi drum cu el, el are acelaşi drept de a se adresa la două persoane în aceiaşi manieră, astfel, după câte văd eu, el are un drept egal de a se adresa la zece, o sută sau o mie. Obligaţia de a exercita dreptul este limitată doar de abilitatea sa de a face bine, iar oportunitatea este prezentată de Înţelepciune prin folosirea unor asemenea talente pe care le posedă pentru slava lui Dumnezeu şi beneficiul sufletelor nemuritoare. O chemare divină la munca slujbei, ce este mereu acompaniată de calificări pentru utilitatea publică, crează mai mult obligaţie decât să confere dreptate, pentru a-i alina pe cei necăjiţi. Acum, pentru a apăra legalitatea de a invita un preot Pedobaptist în amvon, este suficient de a susţine că persoana ce este invitată are dreptul de a vorbi despre Hristos oamenilor muritori, şi recomandă salvarea sa acceptării lor. Argumentul îmi par valid; însă eu am ales să ţintesc mai sus şi să susţin că mulţi slujitori Pedobaptişti aduc dovezi convingătoare că Sfântul Duh i-a chemat şi calificat să predice Evanghelia, şi că este de acum înainte nu doar dreptul lor, ci şi datoria lor, să îndeplinească slujba pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o.

Noi am presupus că o chemare divină incontestabilă a oricăruia către slujba Evangheliei, ar aduce respectul tuturor celor ce respectă autoritatea celui Mai Înalt; însă în acest punct, Reperul are următorul limbaj remarcabil: “Mă duc mai departe şi spun, dacă Dumnezeu ar fi putut, cu o voce perceptibilă, la fel de răsunător ca şi cel mai puternic tunet din Rai, să cheme un Pedobaptist să predice, noi nu am fi justificat depărtarea de Scripturi, doar dacă am fi fost informaţi pe cale divină că rostirea acelei voci a urmărit să înlocuiască învăţăturile Noului Testament. Asemenea informaţie ar fi sugerat începutul unei noi economii, iar eu scriu acum despre aranjamentul prezent.”(25)

Acestui lucru nu ştim ce să-i răspundem. Nu avem niciun argument de oferit. Dacă vocea lui Dumnezeu din Rai nu poate triumfa, toate argumentele noastre trebuie să fie ineficiente, deoarece nu mai avem nimic mai puternic decât cuvântul Regelui Suprem. Pentru că noi înşine, unde vocea incontestabilă a lui Dumnezeu din Rai a căzut asupra urechilor noastre, nu avem de ce să ne opunem autorităţii sale. Noi venerăm Scripturile, însă toate raţionamentele noastre legate de Scriptură nu contează atunci când vorbeşte Dumnezeu. Nu pretindem niciun drept de a cere explicaţii legate de dispensaţiile sale ca pe o condiţie pentru primirea cuvântului său. Dacă se întâmplă ca vocea lui Dumnezeu din Rai să introducă o nouă economie, noi nu vrem nicio autoritate mai înaltă decât simplul său anunţ, chiar dacă nu este acompaniat de nici o explicaţie; şi vom fi asiguraţi că toate motivaţiile despre economii, ordine bisericeşti şi alte subiecte similare sunt eronate, dacă ele ne duc la respingerea vocii lui Dumnezeu ce vorbeşte din Rai.

Dar cum poate, o chemare divină către nebotezaţi să predice Evanghelia, să constituie o nouă economie? Ioan Botezătorul, ce a predicat prin autoritate divină, la începutul aranjamentului prezent, a fost nebotezat; şi, după ce aranjamentul a fost stabilit prin înălţarea lui Hristos, şi darul dat de Duhul Sfânt, Saul din Tarsus a fost chemat să predice Evanghelia cât timp era nebotezat. Situaţiile au loc prin persoanele care îndură examinare spre decrete, făcând referire la sentinţele lor legate de datoria cu referinţă la slujbă, pentru o perioadă anterioară botezului lor; şi niciun decret al presbiteriului nu justifică prin negarea posibilităţii unei chemări din partea Duhului Sfânt, cât timp scopul său a fost nebotezat. Cel ce-i cheamă pe cei nebotezaţi să se căiască şi să creadă, are puterea şi dreptul să îi cheme şi la slujbă, dacă asta îi face plăcere. Dumnezeu nu s-a legat niciodată în niciun chip pentru a cere vreunei persoane decât celor botezate să predice cuvântul său; iar noi nu avem nici un drept să-l limităm pe Cel Sfânt al Israelului. În opinia noastră, transmiterea bunăvoinţei prin slujbă şi calificărilor prin Duhul Sfânt, indică voinţa divină: dacă nu la fel de sigur precum ar fi indicat de către o voce din ceruri, totuşi nu putem rezista credinţei ce o aduce în minţile noastre. Când Dumnezeu vorbeşte din Rai sau când îşi face cunoscută dorinţa, nu cunoaştem nimic altceva decât veneraţie şi supunere.

A fost argumentat faptul că Baptiştii nu trebuie să-i invite pe slujitorii Pedobaptişti în amvonurile lor, cât timp aceştia exclud, atât din credinţa lor cât şi din amvonurile lor, un slujitor Baptist ce ar trebui să inspire doctrina Pedobaptistă. Acest argument este deasemenea doar un simplu apel la consecvenţă. Asemenea argument nu trebuie niciodată să fie folosit când poate mai bine să fie deţinut. Dacă există vreo cale stabilită între Baptişti, prin care invitaţia slujitorilor Pedobaptişti este nepotrivită, folosirea ei trebuie schimbată. Astfel argumentul actual va cădea. Însă, din câte ştiu eu, oamenii care au părăsit serviciul Baptist pentru un serviciu cu credinţă Pedobaptistă, sunt, alte lucruri fiind egale, priviţi şi trataţi ca oricare alt slujitor Pedobaptist, fiecare caz fiind judecat conform meritelor sale. Dacă un slujitor Baptist perfid şi-ar păstra legătura cu biserica Baptistă, dar ar încerca să intre în greşeala Pedobaptistă, el merită să fie exclus atât din comuniune cât şi din amvon. Însă dacă slujitorul Baptist ar deveni un Pedobaptist, şi ar lăsa în urma sa, în mintea fraţilor săi Baptişti, încredinţarea că a acţionat onest şi din proprie iniţiativă, nu cred că ar fi privit mai puţin favorabil decât oricare alt slujitor Pedobaptist. Îmi aduc aminte un caz ce va ilustra acest punct de vedere. Un frate Baptist tânăr, de o evlavie pătimaşă şi talent evidenţiat, a primit aprobarea din partea bisericii sale şi a intrat pe drumul studiului pentru a se pregăti să fie util la slujbă. Continuându-şi studiile, mintea sa a căzut sub influenţă Pedobaptistă şi a anunţat biserica sa de schimbarea viziunii sale şi dorinţa de a intra în legătură cu Pedobaptiştii. Biserica l-a separat de ea; însă chiar cei ce au votat această separare, l-au invitat mai târziu în amvonul lor. L-au autorizat deoarece credeau că a fost chemat de Dumnezeu pentru a lucra în serviciu. Credinţa lor deplină pe această temă a rămas; iar ei l-au invitat să predice, nu ca un Pedobaptist, ci ca un slujitor de-al lui Hristos, pe care, cum era, îl iubeau. În opinia lor, era inadecvat ca el să rămână într-o biserică Baptistă şi să ia parte la legătura acesteia; însă au crezut că este corect ca el să îndeplinească slujba pentru care a fost chemat de divinitate. În opinia lor, excluderea din comunitate, şi acceptarea în amvon, erau perfect normale. Dacă alţii cred altceva, tot vor admite faptul că nu a fost încălcat niciun principiu în acest caz, prin simplu fapt că a fost cândva Baptist. Admiterea anulează argumentul curent şi lasă problema să fie rezolvată cu altă ocazie.

Dacă admitem un slujitor Pedobaptist în amvonurile noastre, nu aprobăm greşelile lui? Facem asta, dacă ne aşteptăm ca el să inspire aceste greşeli sau dacă îi permitem să le inspire fără a le corecta. Însă acest lucru este adevărat în egală măsură şi în cazul slujitorilor Baptişti. Responsabilitatea invitării stă în general pe umerii pastorului unei biserici, care este legat să-i instruiască pe oameni de sarcina sa pentru adevăr şi dreptate, şi să-i păzească, pe cât de mult posibil, de toate greşelile. El este, astfel, obligat, când îi invită pe alţii să ia loc în amvonul său, să fie cu băgare de seamă; această prudenţă fiind necesară atât pentru Baptişti cât şi pentru Pedobaptişti. Cu ocazii diferite i-am invitat pe slujitorii Pedobaptişti să predice, atunci când am fost obişnuit să oficiez; iar, în fiecare caz, am putut să aprob doctrina pe care au predicat-o. Într-un singur caz, s-a întâmplat, a predicat o doctrină atât de greşită, încât am ştiut că este datoria mea să o corectez drastic; însă predicatorul acestei greşeli a fost un Baptist. Dacă această experienţă are vreo valoare practică, aş deduce din ea, nu că slujba Baptistă este mai puţin ortodoxă decât cea Pedobaptistă, ci că prudenţa este necesară atunci când ne aşteptăm mai puţin la vreun pericol; şi faptul că invitarea slujitorilor Pedobaptişti nu înseamnă neapărat introducerea unor predici greşite. Dacă un pastor invită în amvonul său un slujitor Pedobaptist, pe care îl crede sincer că a fost chemat de Dumnezeu la slujbă, şi care, crede, că îl va cunoaşte doar pe Hristos în predicile sale; acest pastor s-ar putea bucura de o conştiinţă pură către Dumnezeu, nefiind deranjat de nicio greşeală pe care o face fratele său Pedobaptist pe care l-a acceptat.

Însă va fi spus că, deşi pastorul nu-şi modelează propria invitaţie către slujitorul Pedobaptist ca acesta să aprobe erorile sale, este înţeles totuşi de către slujitor şi de alţii. Acest lucru, cred, că este o greşeală. Dacă pastorul ar face cunoscut adevărul, şi îşi face cunoscută poziţia, şi o susţine cu fermitate şi consistenţă, există un pericol foarte mic ca acţiunea sa, în acest caz, să fie interpretată greşit. Ce am susţinut este, că invitarea slujitorului Pedobaptist să predice într-un amvon Baptist, nu este în sine greşit; însă dacă este folositor în vreun fel, asta depinde de circumstanţele cazului. Dacă un pastor Baptist este conştient că a greşit să scoată la iveală adevărul clar şi răspicat, obiecţia pe care o luăm în considerare l-ar face de râs pe bună dreptate; însă modul potrivit de a scăpa de asta, este de a declara tot sfatul Domnului ca fiind obişnuit şi fără rezervări.

Dacă nu am fi fost obligaţi să-i respectăm pe slujitorii Pedobaptişti, am fi putut, ca o cale sigură, să respingem orice legătură cu ei. Însă Stăpânul nostru Divin ne-a poruncit să îi iubim pe toţi cei ce sunt născuţi prin Dumnezeu. Mulţi dintre aceşti oameni au manifestat o dragoste puternică faţă de Hristos; iar noi suntem legaţi să-i iubim de dragul lui Hristos. Ei lucrează cu zel şi credinţă să-l iubească pe Hristos şi să salveze sufletele oamenilor; iar dovada că sunt chemaţi de Dumnezeu la această slujbă, ne face să admitem că ei sunt tovarăşi de slujbă cu noi într-o cauză gloriasă, în ciuda neregularităţii intrării lor în ea. Putem să întoarcem spatele unor astfel de oameni şi să proclamăm lumii că ei nu sunt slujitorii lui Dumnezeu? Cu siguranţă nu este necesar, neţinând cont de greşelilor lor, să le excludem toată slujba. Acesta este un mod simplu de a rezolva toată dificultatea; iar, dacă oamenii nu înţeleg repede soluţia, hai să acţionăm asupra ei, în mod conştient, şi cu frică de Dumnezeu, până când oamenii înţeleg. Astfel vom da cea mai efectivă recomandare asupra adevărului.

Note de subsol:
15. 2 Cor. viii. 23.
16. P. 14.
17. P. 53.
18. P. 4
19. P. 12.
20. P. 13.
21. P. 16.
22. P. 42.
23. P. 11.
24. P. 16.
25. P. 48.

CONCLUZIE

DATORIA BAPTIȘTILOR

Ordinul bisericesc pe care acest tratat pretinde a-l extrage din Sfintele Scripturi nu se bazează pe autoritatea omenească. Secta care îl păstrează nu are o figură impozantă pe paginile istoriei ecleziastice și nu are un rang între denominațiile creștine, pentru a-i recomanda particularitățile acceptării generale a omenirii. Când Evanghelia a fost introdusă lumii pentru prima oară, doar puțini dintre cei înțelepți, puternici și nobili au sărit în apărarea ei. Dumnezeu s-a mulțumit cu cei slabi ai lumii, pentru a-i pune în dificultate pe cei puternici, deoarece nici o carne nu trebuie să se slăvească în prezența Sa. Evanghelia nu este un sistem al divizării umane și credința adevărată o primește ca pe înțelepciunea lui Dumnezeu, oricât de slabe sunt instrumentele promulgării ei. Adevăratul ucenic al lui Hristos nu trebuie să permită ca numele de anabaptist să-l distragă de la a se supune lui Dumnezeu și poruncilor Lui.

Deși adevărul lui Dumnezeu nu are nevoie de autoritatea umană sau de patronajul numelor mari, este o plăcere divină să se facă cunoscut lumii prin instrumente umane, și aceste instrumente trebuie adaptate scopului pentru care sunt angajate. Dacă Dumnezeu a trimis o sectă pretutindeni disprețuită să facă adevărul cunoscut, adevăr pe care cei înțelepți și învățați l-au trecut cu vederea, acea sectă trebuie să înțeleagă slujba la care a fost chemată și să împlinească datoria prescrisă, ferm, cu credință și teamă de Domnul. Așa cum oamenii sunt desemnați pentru o anumită treabă, să căutăm și noi prin efort constant să aflăm voia Celui sub a cărui autoritatea supunem toate puterile noastre, și să ne supune diligent acelei voințe, indiferent de reacția de laudă sau dispreț a oamenilor.

1. este datoria noastră să păstrăm poruncile lui Hristos și ordinul bisericesc instituit de El, strict conform cu Sfintele Scripturi.

Urmașii lui Hristos au stabilit organizații ecleziastice care nu sunt după voia Lui și au corupt ceremoniile de închinare instituite de El. Aceste erori sunt aprobate de oameni înțelepți. Menținerea particularităților noastre față de aceste influențe apare ca bigotism și minți înguste și dacă sunt particularități pe care cuvântul lui Dumnezeu nu le cere, trebuie să renunțăm la ele. Dar dacă am obținut cunoașterea voii Divine acolo unde majoritatea oamenilor s-au înșelat, este o datorie solemnă și o responsabilitate să ne ținem tare de ceea ce am primit și să apărăm adevărul dat nouă.

Sunt oameni buni în toate denominațiile și diferitele forme de religie au pietate și sunt preferințe individuale. Dacă nu admitem aceasta suntem văzuți ca negând faptul că pietatea se găsește și în afara noastră. Indiferent dacă oamenii ne înțeleg sau nu, trebuie să ne supunem lui Dumnezeu în toate. Nici o poruncă dată de El nu este mai puțin importantă și nu avem libertatea nesupunerii. Când Dumnezeu ne arată calea,nu mai există preferințe umane. și când cunoaștem voia lui Dumnezeu, trebuie să ne supunem și să învățăm și pe alții să se supună. Declarăm fără aroganță că suntem voia lui Dumnezeu și lăsăm pe toți la judecata Lui. Omul care nu se supune lui Dumnezeu pentru că porunca este minoră, nu are supunerea în inimă și omul care, știind voia lui Dumnezeu, nu o declară de teama autorității omenești, atunci îi este frică mai mult de oameni decât de Dumnezeu.

2. este datoria noastră să ne supunem poruncilor, să respectăm forma slujbelor religioase care nu sunt așa de importante ca adevărurile morale.
Una din primele coruperi ale creștinismului a fost mărirea importanței ceremoniilor și atribuirea puterii salvatoare ceremoniilor. Superstițioasa reverență față de formă a introdus tendința de a corupe forma și a înlocui poruncile lui Dumnezeu cu ceremonii omenești. Pentru restaurarea acestor porunci la puritatea lor inițială și pentru înțelegerea și învățarea faptului că ritualurile externe nu salvează, Dumnezeu a chemat baptiștii. Suntem adesea acuzați cu accentuarea importanței scufundării, dar noțiunea că botezul are o eficacitate sacră nu este apărată de noi. Botezul copiilor, la fel. Botezăm doar pe cei care sunt regenerați prin aceasta arătând că botezul nu regenerează. Accentuăm spiritualitatea și nu forma.

3. este datoria noastră să păstrăm și să arătăm sistemul doctrinei creștine în măsura sa adevărată.
Un pas mare s-a făcut în expunerea adevărului creștin, când ceremonia este inferioară spiritualității. Aceasta ne dă ocazia de a ajusta părți ale sistemului la armonia potrivită. Păstrarea doctrinei sănătoase se găsește în membrii convertiți ai bisericii. Biserica universală este stâlpul și baza adevărului, deoarece constă în cei care iubesc adevărul și bisericile locale sunt formate din același material și sunt gata să stea împotriva ereziei. Bisericile baptiste fac aceasta pentru cauza adevărului. Acordul general al bisericilor baptiste, ca doctrină și ordine bisericească, dă ocazia gratitudinii față de Dumnezeu. Să avem grijă să nu distorsionăm frumosul sistem al adevărului divin , accentuând doar o parte din el sau suprimând alta.

Deoarece nu suntem de acord cu anumiți învățători ai religiei cu privire la credința noastră și la practica cu privire la forma externă a religiei, suntem mereu tentați să facem prea mult caz de aceste forme externe. Trebuie să ne luptăm cu această tentație. Dacă mărim nepotrivit ceremonia, ne abandonăm principiile și nu mai le împlinim misiunea la care Capul bisericii ne-a chemat.

4. este datoria noastră să menținem viețile sfinte în supunere.
Mulți au doar o formă de evlavie, fără a-i cunoaște puterea. Ei pun supunerea la preceptele ceremoniale, dar neglijează chestiunile mai serioase de obligații. Respectarea ceremoniilor nu are o legătură cu retragerea din îndatoririle mai importante. Într-o familie plină de afecțiune, copiii care vor să-i mulțumească pe părinți și să le împlinească dorințele și se așteaptă să își facă datoria în lucrurile de moment. Copiii Tatălui ceresc sunt baptiștii. Pretindem că ne supunem deplin voii Lui în formele externe ale religiei. Consistența cere ca noi să fim mai supuși în chestiunile de fond. Este o ofensă la adresa lui Dumnezeu dacă neglijăm poruncile Lui, dar îl mulțumim la forma externă a slujbelor. Ochiul Lui omniscient detectează frauda și sfințenia Lui o detestă. Reputația religiei suferă din cauza necredinței noastre și oamenii care ne văd comportamentul își confirmă necredința, spre pierzania lor veșnică. Persoanele care nu se supun Domnului în toate lucrurile, pot neglija preceptele sfinte, dar baptiștii trebuie să fie sfinți în toate lucrurile. Mărturia noastră cere să fim cei mai buni oameni din lume și trebuie să depunem eforturi continue să umblăm conform cu mărturia.

5. este datoria noastră să umblăm cu credință și perseverență pentru a aduce toți oamenii la cunoașterea adevărului.
Susținem că împlinim trimiterea lui Hristos dată apostolilor ai mult ca alte denominații creștine. Trimiterea necesită ca noi să predicăm evanghelia la orice om și să o respectăm. Această obligație s-a simțit în ordinul și credința noastră și ar trebui să o simțim toți. baptiștii englezi au onoarea de a fi primii în lucrarea de misiune modernă și numele de Carey, și colegii lui care au fost pionierii acestei slujbe dificile, merită să fie amintiți. Numele lui Judson și Rice apar între primii din misiunea din America și convertirea acestor oameni la credința baptistă poate fi văzută ca o chemare specială a lui Dumnezeu pentru baptiștii americani de a munci la răspândirea evangheliei pe pământ. În Europa, Oncken și grupul lui nobil de asociați împlinesc prin eforturile lor pline de succes în cauza Răscumpărătorului, obligațiile pe care fiecare baptist ar trebui să le simtă. Devotamentul voluntar față de Hristos și responsabilitatea imediat față de El, sunt deosebite în distingerea particularităților și noi trebuie să fim diferiți între urmașii lui Hristos prin suferința pentru cauza Lui.
6. este datoria noastră să promovăm unitatea spirituală a bisericii universale, prin exercitarea dragostei frățești față de toți cei care poartă chipul lui Hristos.

S-au propus diferite scheme prin înțelepciunea omenească pentru amestecarea diferitelor denominații creștine. Acestea își au originea în concepția eronată că unitatea bisericii universale trebuie să fie în organizațiile externe. Pentru efectuarea uniunii sunt necesare compromisuri din partea părților și conștiința individuală trebuie să se supună judecății multora. Toate aceste scheme de amestecare sunt inconsistente cu credința baptistă. Noi căutăm unitatea spirituală. Rem ca fiecare să stea pe terenul Bibliei, să ia poziție acolo, în exercitarea propriei judecăți și conștiințe. acolo chemăm pe frații noștri din toate denominațiile să ne întâlnească. Renunțăm la tot ce nu este cerut de cuvântul lui Dumnezeu, dar ce se cere, nu facem compromisuri. Ne bucurăm să vedem în cei care nu au vederile noastre despre adevăr, dragostea pentru Hristos și cauza Lui. Îi iubim de dragul lui Hristos și vrem să ne unim cu ei în lauda Lui. Suntem una cu ei în duh, deși nu ne conformăm cu ceea ce ei deviază de la Biblie. Cu cât îi iubim mai mult, cu atât mai atenți suntem să umblăm înaintea lor în supunere față de poruncile Domnului. și dacă uneori ei înțeleg greșit motivațiile noastre și judecă greșit acțiunile noastre, ne consolăm că Domnul aprobă și ei vor aproba când ne vom întâlni în prezența Lui.

APPENDIX

SITUAȚIA LUI ENON
Deoarece a boteza înseamnă a scufunda, declarația scripturii că „Ioan boteza în Enon” este dovada că locul oferea apă destulă pentru scufundare. Dovezi adiționale sunt furnizate în declarația scriitorului inspirat , că Ioan a ales acest loc de botez „pentru că era multă apă acolo.” În remarcile pe subiect de la pag. 60, nu am intrat în detalii cu privire la poziția geografică a Enonului. Subiectul a fost considerat de Rev. G. W. Samson, în tratat, la pag. 63, și ajunge la concluzia: „în Iordan, unde Galileea și Samaria îl traversează, Ioan a ales locația favorită pentru botez. Înregistrările despre primii creștini, aprobate de NT arată că Enon era parte din Iordan. În această parte a fluviului, cursul este mare, lărgimea este de 45 de yarzi și adâncimea de patru picioare.

Tratatul dl. Samson a fost publicat în 194 de pagini, cu titlul „tratat despre botez pentru vremuri”. Cititorul care dorește să înțeleagă controversa botezului, va găsi subiecte importante discutate cu abilitate.

O situație diferită a fost atribuită Enonului într-o lucrare care abia a fost tipărită – cetatea marelui rege sau Ierusalimul cum a fost, cum este și cum va fi. Autorul lucrării, Dr. Barclay, misionar rezident în Ierusalim de trei ani și jumătate crede că a găsit locul antic de botez, la câteva mile de orașul sfânt. El o descrie „pe o rută încâlcită spre locul unde am început, de la Wady Farah, coborâm cu dificultate în valea încântării – acesta este sensul literal al cuvântului – și nu am văzut nimic mai încântător ca peisaj în toată Palestina. Urcând pe cursul învolburat, trecem de jumătate de duzină de ramificații ale fluviului, cel mai frumos și natural natatoria pe care l-am văzut, apa, rivalizând ca transparență cu aerul, cu adâncimi ce variază între câțiva inci și mult mai mult, umbrit de pomi pe margini, uneori în bazine naturale de marmură – o variație a calcarului. Aceste bazine sunt pline cu peste jumătate din izvoarele cu apa cea mai pură și rece, ce iese din crestături pietroase la intervale diferite. Am ajuns la Enon.” Această conjunctură – că Ain Farah era Aenon-trebuie stabilită pe baza câtorva sugestii ale momentului, dar o cunoaștere mai intimă cu geografia din vecinătate m-a asigurat că acest loc este ‘Enon lângă Salim, unde Ioan boteza, deoarece era multă apă acolo.’”

LOCUL BOTEZULUI FAMENULUI
Scriitorul Faptelor Apostolilor ne-a informat că famenul a fost botezat unde coboară drumul de la Ierusalim la Gaza, care este în deșert.1Termenul „deșert” sugerează unora ideea că botezul a avut loc într-o zonă aridă, în care nu se găsea destulă apă pentru scufundarea la botez. Gaza, deși era un oraș populat 2 acum era aproape fără locuitori, conform cu profeția 3 „voi trimite un foc în Gaza, care va arde totul”. 4 În limbajul scriptural, termenul deșert sau pustie este aplicat unei țări puțin locuite, cu cetăți la distanțe mari una de alta. Se aplica deci la Gaza și la drumul pe care famenul cobora din Ierusalim.

Dr. Barclay descrie o călătorie pe care a făcut-o de la Ierusalim, la Gaza. A găsit locul ce trecea printr-o țară fertilă, plină de apă. A căutat un loc pentru botezul famenului, dar starea rea a țării i-a oprit căutările. El spune: „vroiam mult să vizităm El-Hassy, pe baza informațiilor primite de la șeicul din Felluge, și confirmate la Burrier, că în Wady-el-Hassy, la 2-3 ore distanță, la Ras Kussahbeh și la Moyat es-Sid, în același wadi, apa este la fel de largă ca și cortul nostru și cu adâncimi diferite, până la 6-7 picioare – uneori apare și dispare. Aceasta este fără îndoială, (Moyat es-Sid), apa pe care o căutam, dar am fost constrânși să abandonăm ideea de a o vedea.”

Descrierea dl. Samson a țării prin care călătorea famenul este aceeași cu cea a Dr. Barclay. Sunt observate mai multe locuri pe drum, în care se putea face scufundarea. Cu privire la unul din acestea, el scrie: „în fața cetății este o fântână de apă dulce și trocuțe de piatră mari în care beau caii apă. Acest loc a fost fixat de Dr. Robinson ca Bethsur menționat de Eusebius și Jerome ca locul în care famenul a fost botezat. Terenul din fața fântânii și structura din spatele ei este așa de deschis și acoperit cu pietre, încât este greu de apreciat ce a fost odată aici. Este o gaură cu fund nisipos, acum. Greu se poate concepe că în zilele lui Irod, constructorul fântânii, acest izvor favorabil nu a fost făcut pentru a suplini un bazin în acest pământ cu așa structuri și acum este apă destulă pentru a umple un rezervor, ce curge din trocuțe și este absorbită de pământ; conform cu mențiunea lui Jerome, era la fel în zilele lui. Faptul că un drum de care trecea pe aici în vechime este perceput de călătorul observat în această călătorie. Dr. Robinson observă de două ori între Hebron și Ierusalim acest lucru, și noi am avut dovezi mai clare.

SCUFUNDAREA ÎN CLIMATELE RECI
La obiecția făcută la pag. 67, că scufundarea nu este potrivită în climatele reci, nu am răspuns. Prezint cu plăcere cititorului următoarele remarci pe acest subiect, scrise la cererea mea de Rev. Mr. Samson:
Ideea de scufundare, ca poruncă pentru biserica lui Hristos, este incompatibilă cu modelul lui că religia se va răspândi la toate națiunile și climele, și nu este aprobată nici de scripturi și de faptele istorice, cu privire la răspândirea creștinismului.

Când Isus a spus: învățați-i, faceți ucenici, El a adăugat: botezați-i în numele Tatălui, al Fiului și al DS. Termenul botez folosit de Hristos, cum arată orice învățat grec, însemna doar scufundare. Este imposibil de reconciliat cu înțelepciunea supremă a lui Isus, că fără calificarea limbajului, El a poruncit aceasta în această formă pentru națiuni din diferite clime, dacă era ceva inconsistent cu imersiunea și sănătatea.

În istoria apostolică a fost testat acest lucru. Apostolul era obișnuit cu botezurile, în vecinătatea Ierusalimului, la început, între oamenii simpli care făceau baie în Iordan și în bazinele Orașului Sfânt. El scrie o epistolă către Roma, centrul rafinamentului și luxului, unde unii membrii ai casei lui Cezar se alăturaseră bisericii creștine, într-o regiune cu zece grade la nord de Ierusalim, unde frigul iernii obliga pe martirul lepădat de sine să trimită până la Troia după o pelerină romană lăsată acolo, dar nu s-a modificat botezul nici pe baza rafinamentului oamenilor, nici pe baza iernii riguroase: „suntem îngropați cu El în botez, în moarte” 5 trebuie să ne amintim că vara este caldă în orice climat, baia este adesea practicată, ca în Roma, la fel și în țara noastră, mai mult de oamenii din nord, decât de cei din sud, și iarna sudică, la latitudinea Ierusalimului, unde zăpada se topește imediat după ce a căzut, este mai grea decât în nord, aerul fiind mai rece și apa mai friguroasă.

Istoria este mai convingătoare cu privire la aceste fapte apostolice. Biserica greacă estică, lângă care biserica romană vestică ocupă 3-4 țări mici în sudul Europei, are toate tipurile de climat și de clase umane. Începând cu Abisinia, în regiunile fierbinți ale Africii centrale, prin Egipt, în nordul Africii, pe lângă Asia de vest, jumătate din Europa, Siberia întreagă și Rusia de nord, cuprinzând astfel cele mai reci regiuni și cele mai fierbinți, în care omul poate trăi. În toate aceste climate, la acești oameni, botezul este administrat cu scufundare triplă. Fie copil care țipă și se zbate, este scufundat de trei ori în apa botezului. La jumătatea lui Aprilie, când apele Iordanului sunt reci încă, de zăpada ce se topește și care este pe vârful Hermonului și Libanului, din care iese izvorul, în fiecare an, între 5000-6000 de persoane de orice vârstă, sex, climat, condiție, merg în apa rece și se scufundă singuri sau sunt scufundați de alții. La St. Petersburgh este o exprimare mai interesantă, la jumătatea iernii, ca replică la obiecția că clima face scufundarea impracticabilă. Ziua aleasă pentru botez este de Crăciun, lângă anul nou, prin gheața de pe Neva. O capelă temporară este ridicată pe gheață, se taie o gaură în gheață și în ceremonie apa este sfințită de preot, când mamele aduc copiii la botez și oamenii maturi se botează acolo. Iarna, când prozeliții în regiunile nordice ale Rusiei se convertesc, sunt botezați prin gheață. cine vrea să verifice aceste afirmații, poate consulta lucrarea lui William Burder, Ceremonii religioase, publicată la Londra în 1841; sau poate fi martor ocular.

Biserica vestică, mai ales cea romană, s-a îndepărtat de modul original de botez, și nu din motive climatice. Partea nordică, nu sudică a Europei de vest, care inițial era pur creștină și nega autoritatea bisericii romane, care se depărtase cel mai puțin de credința în Isus în vremurile dinaintea coruperii, și a devenit doar nominal aliată cu biserica romană, și care a îmbrățișat prima reforma – cele mai reci regiuni ale Europei de vest au primit și menținut cel mai mult ritualul scufundării. Latitudinile calde au părăsit acest ritual.

Verificarea acestui fapt se face prin cronicile latine ale lui Alcuin și ale altor misionari, care în timpul domniei lui Alfred al Angliei și Charlemagne al Franței duceau creștinismul pur în Germania și câștigau triburile sălbatice la creștinism. Adevărul din Isus era predicat sălbaticilor și primit de ei și citim scrisoarea lui Alcuin către Charlemagne, poruncind fidelitatea față de trimiterea lui Hristos, sfătuindu-l să nu forțeze cu sabia pe acești oameni să se boteze, citând pe Jerome, comentariul despre Matei xxviii. 19, 20: “Primum eos doceant, deinde doctas intinquant aqua,” pentru a arăta că părinții bisericii spuneau că misionarii trebuie să învețe oamenii mai întâi, apoi să-i scufunde în apă. În Vistula nordică și rece, mii și mii, ne spun cronicile vremii, vara și iarna erau botezați, pe baza mărturiei sincere a credinței în Hristos.
Confirmarea acestui fapt, că oamenii din țările reci preferă scufundarea se găsește în lucrarea „Wheatly on the Book of Common Prayer of England,” ediția Bohn, pp. 337–350. El spune: „botezul se făcea la începutul creștinismului în izvoare sau fântâni…în vremurile vechi, erau mari și încăpătoare, pentru a se acomoda cu obiceiurile vremii: imersiunea și numărul mare de botezați, deodată. În mijlocul lor era o partiție, de o parte bărbații, de o parte femeile, pentru ca botezându-se împreună, să nu dea ocazia la sandal sau indecență.” Autorul citează pe Edward, când mulțimea era așa de mare încât nu încăpeau în biserică, ceea ce arată botezul se administra la adulți, prin scufundare și că se puteau boteza mai mulți deodată. Autorul spune: „cu excepția ocaziilor extraordinare, botezurile erau rar sau poate nu erau deloc administrate în primele patru secole decât prin scufundare. Nu se folosea stropirea, în țările care nu aparțineau de Papă, și între țările care se supun autorității lui, Anglia a fost ultima care a primit acest ritual, deși scufundarea a fost recomandată întotdeauna. Salisbury Missal, tipărit în 1530 ( ultimul în forță înainte de Reformă), expres cere și poruncește scufundarea. și în prima carte de rugăciuni a Regelui Edward VI, porunca generală a preotului este scufundarea în apă. Aici vedem că nu pe baza climei au avut loc schimbări, oamenii din nord au fost ultimii care au renunțat la modul original și nici autoritatea Papei nu i-a determinat să renunțe la Missal forma primită inițial în creștinism. Citim că din dragoste pentru porunca inițială, locurile de botez erau așezate în perioada papală în apropierea bisericilor. Autorul consideră că motivul pentru care scufundarea a fost înlocuită cu stropirea a fost – multe doamne, apoi oamenii de rând, au spus preotului că copiii lor sunt prea fragili pentru scufundare. Dar ceea ce a confirmat în principal practica a fost faptul că unii din bogații care u plecat din Anglia în Germania, Elveția, etc, în timpul domniei sângeroase a Reginei Mary, s-au întors de acolo cu obiceiurile acelor de dincolo de ape, unde au fost primiți și adăpostiți. au văzut că în Geneva și în alte locuri, botezul se făcea prin stropire, au crezut că fac un serviciu bisericii Angliei, introducând practica dictată de Calvin. În timpul reginei Elizabeth, și a regelui James și regelui Chrarles I, puțini copii mai erau scufundați. Așa pare că nu era sănătos, la 1500 de ani după ce a apărut creștinismul în Anglia, nici nu se menționase acest lucru, dar era o modă ce a dus la schimbare. Acești reformatori nu își mai aminteau că bazinele fuseseră folosite pentru botez înainte de papalitate, și obiceiul nu s-a întrerupt de la începutul creștinismului, doar în locurile unde Papa avea autoritate. Dar înțelegând puțin scripturile și antichitatea, se restaurează scufundarea. Deși aceasta este porunca din Cartea de rugăciune, autorul regretă că este ineficientă. Obiceiurile, moda triumfă peste statutul Angliei.

Lupta minții proprii de a fi satisfăcută cu apelul la climat ca și argument pentru stropire, vorbește în aceste două propoziții ale autorului. Ordinul prezent al Cărții de rugăciune cu privire la botez este păstrarea cât mai aproape de regulile primare despre botez, admițându-se uneori argumentul frigului din regiunea unde sunt botezați copiii. Deși Sir John Floyer, într-un discurs despre băile reci, a arătat că natura trupurilor noastre, din regulile medicinii, din experiența modernă și istoria antică, nimic nu duce mai mult la păstrarea sănătății unui copil ca scufundarea în apa botezului.”

Note de subsol:
1. Fapte viii. 26.
2. Juds xvi. 1-3.
3. Ier. xlvii. 5.
4. Amos i. 7.
5. Rom. vi. 4.