UN TRUP AL DIVINITĂŢII DOCTRINALE
Cartea 3—Capitolul 10
DESPRE VINA PACATULUI LUI ADAM PENTRU INTREAGA LUI POSTERITATE
de JOHN GILL
Luând în considerare deja nesupunerea primilor noştri părinţi şi efectele triste pentru ei, voi trata în continuare interesul pe care îl are posteritatea şi cât de mult este ea afectată de acesta. Sunt două lucruri care urmează cu privire la aceasta; acuzaţia de vină pentru păcat, asupra lor şi depravarea firii derivată din aceasta, la ei.
Voi începe cu prima, ca fiind anterioară celeilalte, baza ei şi care este exprimată în termeni foarte puternici (Rom. 5:19). „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Apostolul tratează doctrina justificării prin neprihănirea lui Hristos; şi poate fi o dificultate pentru minţile unora, cum poate cineva fi justificat prin neprihănirea altcuiva; şi a avut de-a face mult cu evreii la fel ca şi cu neamurile; primii înţelegând mai bine doctrina imputării păcatului lui Adam asupra posterităţii; sau cum toţi oamenii sunt consideraţi păcătoşi prin păcatul lui, decât doctrina justificării prin neprihănirea lui Hristos; este la fel de uşor să concepi cum oamenii pot fi făcuţi neprihăniţi prin supunerea altcuiva, adică, prin imputarea acelei supuneri asupra lor, cum este să concepi cum toţi oamenii sunt păcătoşi prin nesupunerea unuia singur, chiar prin imputarea acestei nesupuneri asupra lor. Pentru a pune această doctrină în cea mai bună lumină, voi face,
1) Observarea actului de nesupunere, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi.
2) Cine sunt cei care sunt făcuţi păcătoşi prin aceasta.
3) În ce fel sunt “făcuţi” astfel prin ea.
1. Unu, Actul nesupunerii; al cui este şi ce.
1a. Al cui este: este uneori exprimat ca „unul care a păcătuit”; şi de mai multe ori numit „încălcare” (Rom. 5:15-16,18), şi mai clar; „printr-un singur om a intrat păcatul”; şi este numit „încălcarea unui singur om” şi „nesupunerea unui singur om” (Rom. 5:12,17,19), deoarece nu este păcatul unuia dintre duhurile apostate, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi, ci despre păcatul unuia din specia lor unul cu aceeaşi fire, chiar părintele întregii omeniri, care este exprimat prin nume (Rom. 5:14), unde această ofensă şi nesupunere este numită „fărădelegea lui Adam”; şi astfel în (1 Cor. 15:22). „În Adam toţi mor”, fiind toţi în el şi păcătuind în el, moartea vine asupra lor pentru aceasta; dar aceasta trebuie înţeles despre Adam, fără a o exclude pe Eva, care a fost de asemenea parte în fărădelege şi prima în ea şi a fost mama tuturor celor vii. Ei au amândoi acelaşi nume, acelaşi apelativ „om”; acelaşi nume specific Adam (Gen. 5:1-2), aveau aceeaşi natură; ba chiar, Eva a fost făcută din coasta lui Adam; era carne din carnea lui şi os din osul lui; o parte din el şi prin căsătoria lor au devenit una (Gen. 2:21-24), aveau aceeaşi lege dată lor, care le interzicea să mănânce fructul unui anumit pom; acelaşi legământ a fost făcut cu ei şi au fost amândoi vinovaţi de acelaşi act de nesupunere; şi au avut o hotărâre de pedeapsă pronunţată pentru amândoi; şi care nu era numai pentru persoanele lor numai, ci este pentru toată posteritatea lor şi încă mai continuă; ceea ce arată că posteritatea lor are interes în actul lor de nesupunere, în vina lui, deoarece împărtăşesc pedeapsa lor, ca fii şi fiice ale lui Adam şi Eva; după cum în truda şi munca unuia şi reîntoarcerea lui în ţărână; la fel şi în durerile naşterii şi supunere faţă de bărbat.
1b. Ce a fost această nesupunere; ceea ce apare din ceea ce s-a spus deja, a fost nesupunere la legea şi voinţa lui Dumnezeu, prin mâncarea fructului pe care El l-a interzis; astfel necrezând cuvântul lui Dumnezeu şi crezând şarpele. Prin acest act de nesupunere posteritatea lui Adam a fost făcută păcătoasă; şi deci este uneori numit păcatul, încălcarea, aşa ca în Romani 5:16 unele copii citesc enoV amarthmatoV, „printr-un singur păcat” ; şi în Romani 5:17 en tw eni paraptwmati, „o singură greşeală”; şi în Romani 5:18 poate fi tradus aşa cum este în Biblia noastră; a fost un singur păcat şi primul comis în lumea noastră; spun în lumea noastră deoarece păcatul a fost săvârşit mai înainte în lumea de deasupra, în cer, de către duhurile apostate, îngerii care au păcătuit; dar oamenii nu au nici o preocupare cu păcatul acestora; ei nu sunt consideraţi păcătoşi datorită acestui păcat; ci prin acel păcat care a intrat mai întâi în lumea noastră, printr-un singur om, Adam; şi acest singur păcat al lui, primul comis de el şi nici unul de după aceea; este singurul care a fost comis de el în timp ce era capul posterităţii sale: era un cap de legământ pentru noi, ceea ce s-a dovedit deja, şi era astfel când s-a comis păcatul, aceasta este clar, deoarece posteritatea lui este considerată în el, ca şi cap, şi a păcătuit în el, ceea ce a adus moartea asupra lor (Rom. 5:12). Imediat ce Adam a comis acest păcat care a rupt legământul făcut cu el, a încetat să mai fie capul legământului; legea dată lui ca un legământ, nu mai era astfel; promisiunea de viaţă prin ea a încetat; pedeapsa ei, moartea, a luat acest loc; şi el nu a mai avut capacitatea de a se supune fără păcat; şi nu a mai putut procura viaţa pentru el; deoarece nu mai era cap al posterităţii lui, nu au mai fost preocupaţi de păcatele lui ulterioare, nici cu pocăinţa lui şi faptele bune, ambele cu siguranţă făcute de el; dar prin pocăinţa lui ei nu sunt recunoscuţi ca păcătoşi ce se pocăiesc; nici faptele lui bune nu sunt ţinute în socoteala lor.
2. Doi, cine sunt cei care sunt făcuţi păcătoşi prin nesupunerea lui Adam. Se spune că sunt mulţi, nu doar Adam şi Eva, care erau încălcătorii şi care au devenit păcătoşi vinovaţi şi murdari, prin nesupunerea lor, aşa cum au făcut; cum apare din conştientizarea goliciunii lor; din ruşinea şi confuzia feţei care i-a acoperit; din teama şi înţelegerea înspăimântătoarea mâniei şi răzbunării lui Dumnezeu; şi din fuga lor din prezenţa Lui şi ascunderea lor; dar şi toată posteritatea lor, care descinde din ei prin concepere obişnuită, au fost făcuţi păcătoşi; şi deşi se spune numai că sunt „mulţi”, aceşti mulţi semnifică „toţi”; motivul folosirii acestui cuvânt este să răspundă la următoarea întrebare, „mulţi” care „sunt socotiţi neprihăniţi prin supunerea unui singur Om”; „mulţi” aici, semnifică pe toţi cei care sunt în Hristos, ca şi Cap al legământului lor; toată sămânţa lui spirituală şi urmaşii daţi Lui şi aleşi în El: şi astfel toată sămânţa naturală şi urmaşii lui Adam, al căror cap a fost, au fost socotiţi păcătoşi prin neascultarea lui; ceea ce este puternic exprimat, „după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..” (Rom. 5:12). Şi din nou, „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii,” (Rom. 5:18). Toţi care descind din el, prin producere obişnuită, sunt socotiţi păcătoşi pentru păcatul lui şi nu alţii. Să fi făcut Dumnezeu mai multe lumi decât una, ceea ce ar fi putut dacă ar fi vrut, şi lumi de oameni; acestea nu ar fi descins din Adam, nu ar fi fost afectate de păcatul lui: dacă Dumnezeu ar fi ridicat copii lui Avraam din pietre, ceea ce ar fi putut face; ridicaţi într-un mod miraculos şi nu descendenţi ai lui Adam, nu ar fi fost afectaţi de păcatul lui; de aceea natura umană a lui Hristos trebuie exceptată de la vreo legătură cu aceasta şi de la vreun efect, vină sau murdărie; deoarece deşi a fost părtaş al aceleiaşi naturi umane, carne şi sânge cu alţi oameni şi la fel cu ei în toate lucrurile, dar nu prin concepere obişnuită; a fost făcut din femeie, dar nu din bărbat; Dumnezeu, Tatăl Lui, a pregătit un trup pentru El în legământ; şi la vremea potrivită, natura Lui umană a fost formată de Duhul Sfânt, în mod minunat; a fost o producere extraordinară; a fost ceva nou, pe care Dumnezeu l-a creat pe pământ şi un lucru sfânt; a fost sfânt, inocent şi separat de păcătoşi, fără pată şi fără defect, fără vreo conştiinţă a păcatului; astfel fiind clar de pata şi depravarea naturii de la păcatul lui Adam, fiind astfel scutit de vina lui; (vezi Luca 1:34-35). Şi în plus, Hristos nedescinzând din Adam, prin concepere obişnuită, nu putea fi cap pentru El pe această socoteală; [1] nici datorită demnităţii persoanei Sale; natura umană fiind personal unită cu Fiul lui Dumnezeu, nu putea să se afle sub o creatură care să-I fie cap, sau să fie reprezentat de una. Mai mult, Hristos a fost Capul unui alt legământ mai bun decât cel al lui Adam şi a fost anterior acestuia, chiar înainte ca Adam şi legământul lui să aibă fiinţă. Hristos a fost Cap pentru Adam, deoarece el a fost ales în El, dat Lui prin legământ pentru a fi răscumpărat şi salvat de El; dar Adam nu I-a fost cap; „Capul lui Hristos este Dumnezeu” şi numai El (1 Cor. 11:3).
3. Trei, în ce sens toată posteritatea lui Adam este socotită păcătoasă prin neascultarea lui.
3a. Nu prin imitare, aşa cum spun Pelagienii; oamenii pot deveni mai păcătoşi prin imitare, dar nu devin din prima păcătoşi prin aceasta: de exemplu, oamenii pot să fie atraşi să comită păcat mai frecvent şi mai mari; şi deci, tovărăşia oamenilor slabi trebuie evitată, deoarece „legăturile rele strică pe cele bune”; mai ales persoanele cu putere şi autoritate, exemplul lor are greutate şi influenţă; ca magistraţii civili, preoţii, părinţii şi stăpânii. Astfel, Ieroboam a făcut Israelul să păcătuiască, a fost ocazia şi i-a atras acolo prin autoritatea şi exemplul lui. Dar nu acesta este cazul aici, deoarece,
3a1. Moartea, efectul păcatului lui Adam şi pedeapsa pentru el are loc asupra celor care niciodată „nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam” (Rom. 5:14), adică, copiii care mor în copilărie; care deşi cu depravarea firii în ei, totuşi fără vreun păcat actual comis de ei, ca încălcarea lui Adam; murind atât de repede, nu au nici capacitatea, nici oportunitatea de a comite vreun păcat similar; vreo încălcare actuală; şi cu privire la aceasta, se spune că sunt inocenţi (Ier 19:4), nu fără pată, ci fără actul păcatului. Deoarece moartea, care este pedeapsa pentru păcat are loc asupra lor, aceasta presupune vină, altfel pedeapsa nu poate fi pe drept acordată lor; şi deoarece nu sunt păcătoşi prin imitaţia păcatului lui Adam, trebuie să devină vinovaţi sau să fie făcuţi păcătoşi în alt fel.
3a2. Moartea, efectul păcatului lui Adam şi pedeapsa lui are loc asupra unora care nu au auzit niciodată de aceasta şi în consecinţă, nu pot fi socotiţi păcătoşi prin el, prin imitarea lui; deoarece moartea vine peste toţi oamenii, toate naţiunile lumii şi toţi indivizii din ea, prin păcatul unui singur om, Adam; chiar şi asupra celor ce nu au auzit de legea care interzice mâncarea fructului pomului cunoştinţei; sau nu au auzit într-adevăr de legea lui Moise şi de păcatele interzise prin ea; au cunoştinţă numai de legea şi lumina naturii; legea scrisă în inimile lor, conform cu care minţile lor, conştiinţele şi gândurile acuză sau scuză; şi totuşi, cei care sunt fără lege, pier fără lege, fiind păcătoşi; şi deoarece nu pot fi socotiţi păcătoşi prin păcatul lui Adam, prin imitare, trebuie să fie astfel în alt mod; (Vezi Rom. 2:12-15).
3a3. Acest sens face un om să fie păcătos prin neascultarea lui Adam, nu mai mult decât prin neascultarea părinţilor lui direcţi, sau a altuia al cărui exemplu îl urmează. Adam pare a fi prea îndepărtat şi strămoş pentru a fi imitat; mai degrabă părinţii direcţi; şi totuşi nu acesta este cazul întotdeauna; copii nu întotdeauna urmează exemplul părinţilor, bun sau rău. Unii pot avea părinţi răi şi ca evreii, să umple măsura păcatelor părinţilor şi să facă la fel ca ei şi să apară ca fiind o generaţie de vipere: şi alţii să aibă părinţi buni, care le dau o educaţie religioasă şi exemple bune şi totuşi ei iau căi foarte rele; şi aceasta nu prin imitare, cel puţin nu a părinţilor. Şi într-adevăr, păcatul în general, nu vine prin imitaţie; ci dintr-o natură coruptă; şi sunt multe păcate care nu sunt niciodată văzute comise, dar sunt comise de cei care nu le-au văzut niciodată; ca uciderea, necurăţia, etc. A păcătuit Cain prin imitaţie când şi-a ucis fratele? Au păcătuit fetele lui Lot prin imitare când au comis incest cu tatăl lor? Este posibil ca toate aceste defecte ale naturii să fie întâlnite într-un singur om, să fie născut orb, surd şi mut; incapabil de a auzi şi vedea şi de a şti că se comit păcate şi să fie la fel de vicios ca fii lui Adam.
3b. Nici sensul frazei „socotiţi păcătoşi prin neascultarea unui singur om” la care înclină pelagienii moderni şi arminienii; încât printr-o metonimie a efectului, păcatul să fie pus pentru pedepsirea lui, oamenii devin suferinzi, sau suferă moartea pentru neascultarea lui Adam; dar aceasta pentru a porni de la sensul comun şi constant al cuvântului „păcătoşi”. Nu se poate da nici un exemplu de folosire de către apostol al acestui cuvânt în acest sens, în context sau nu; semnifică întotdeauna o creatură păcătoasă, vinovată şi pângărită; una vinovată de crimă, şi demnă de moarte pentru ea; este contrar scopului apostolului şi modelului din context care era să arate cum a venit moartea în lume, adică prin păcat; şi diferenţa pe care o face mereu între păcat şi moarte; una o prezintă ca şi cauză, cealaltă ca şi efect; pe când sensul se confundă cauza cu efectul păcatul şi moartea, împreună; şi face ca apostolul să fie vinovat de o raţiune rea ceea ce nu i se poate imputa şi de care nu ar fi capabil un om cu aşa putere de raţiune mare, făcând abstracţie că este scriitor inspirat, de aceea sensul cuvintelor acestora. (Rom. 2:12). „Moartea trece peste toţi oamenii, peste toţi care au păcătuit” trebuie să fie, moartea trece peste toti oameni, si pentruca trece peste toti: toata lumea este dezgustata de moarte şi o suferă deoarece sunt nefericiti de ea şi o suferă. În plus, ne oferă prea mult pentru ei, face cauza lor de neapărat şi chiar o distruge, o retează; deoarece oamenii sunt dezgustati de moarte, chiar dacă este vorba doar de o moarte fizică, ceea ce este subiectul aici, şi suferă o astfel de moarte pe socoteala păcatului lui Adam, trebuie să aibă o legătură cu aceasta şi să fie într-un fel sau altul vinovaţi de el; sau o astfel de pedeapsă dreaptă nu li s-ar putea aplica. Ce pedeapsă mai mare este între oameni, pentru cea mai mare crimă, decât moartea? Şi de ce să sufere oamenii moartea pentru păcatul lui Adam, de care nu sunt vinovaţi? Să lăsăm aceasta să fie împăcată, dacă se poate cu justiţia lui Dumnezeu.
3c. Nici sensul frazei „socotiţi păcătoşi prin neascultarea unui singur om” nu înseamnă că posteritatea lui Adam au o natură coruptă derivată din el, prin păcatul lui; acesta este într-adevăr un adevăr, dar nu al acestui pasaj; este adevărat că toţi oamenii sunt făcuţi prin sângele unui singur om şi acest sânge pătat cu păcat; şi astfel un lucru curat nu poate ieşi din ceva necurat; ce este născut din carne este carne, carnal şi corupt, orice om este conceput în păcat şi format în fărădelege, aşa cum era David; dar există o diferenţă între a fi „făcuţi” păcătoşi şi a „deveni” păcătoşi, unul se referă la vină, celălalt la murdăria firii; unul este anterior celuilalt şi îi este temelie; oamenii primesc o fire coruptă de la părinţii lor direcţi; dar nu sunt făcuţi păcătoşi prin vreun act sau acte ale neascultării lor. Pentru care,
3d. Rămâne că posteritatea lui Adam sunt doar „făcuţi” păcătoşi, prin imputarea nesupunerii lui asupra lor. Şi această imputare nu trebuie considerată în sens moral , ca acţiunea unui om, săvârşită de el însuşi, fie rea sau bună, este condamnată şi îi este recunoscută, fie ca laudă sau nu; ca şi munca bună şi zeloasă a lui Fineas, în a ucide doi oameni care erau în păcat, i s-a „socotit neprihănire” ; adică a fost judecată, recunoscută şi evaluată ca dreaptă, merituoasă şi lăudabilă; dar într-un mod „legal”, judiciar; ca şi când datoriile unui om sunt în mod legal puse în socoteala altuia, ca şi când ar fi ale acestuia, deşi nu contractate personal de acesta. Un exemplu avem în apostolul Pavel, care i-a spus lui Filimon, cu privire la Onisim; „dacă ţi-a greşit sau îţi este dator cu ceva”, ellogei, „să-mi fie socotit mie”, sau plasat şi pus în contul meu. Şi astfel posteritatea lui Adam este făcută păcătoasă prin neascultarea lui Adam, fiindu-le imputată şi socotită lor, ca şi când ar fi fost săvârşită de ei personal, deşi nu a fost. Şi acest sens va fi confirmat şi ilustrat, —
3d1. De la semnificaţia cuvântului folosit aici, hatestaqhsan, „constituit” în mod juridic”, ordonat şi stabilit în împărţirea lucrurilor, că aşa trebuie să fie; aşa cum Hristos a fost făcut păcat, sau păcătos prin imputare, prin alcătuirea lui Dumnezeu, stând pe El, recunoscându-i, punând în socoteala Lui păcatele tuturor oamenilor şi tratându-l ca şi cum El este o persoană vinovată, ca şi cum El ar fi comis păcatele, deşi nu a fost aşa; şi nu le imputa lor încălcările, deşi ei erau adevăraţii încălcători; (vezi Isa. 53:6; 2 Cor. 5:19,21).
3d2. De la a fi neascultarea altuia, prin care oamenii sunt făcuţi păcătoşi; şi deci nu pot în nici un alt fel fi făcuţi păcătoşi prin ea, decât prin imputare; la fel cum neprihănirea lui Hristos nefiind a lor, ci a Lui, a altuia; noi nu putem fi făcuţi neprihăniţi prin ea, ci prin imputarea ei asupra noastră.
3d3. de la pedeapsa aplicată oamenilor pentru ea. Pedeapsa cu care a fost ameninţat Adam în cazul nesupunerii la legea lui Dumnezeu, era moartea (Gen. 2:17), ceea ce include moarte fizică, morală şi eternă; de moartea fizică s-a luat notă deja, ea este permisă să fie suferită pe socoteala păcatului lui Adam; şi dacă este astfel, trebuie să existe vina şi vina trebuie transferată celui care o suferă; ceea ce nu se poate face în altfel decât prin imputarea ei. Moartea morală nu este altceva decât pierderea imaginii lui Dumnezeu în om, care consta în neprihănire şi sfinţire; şi în mod deosebit, este o pierdere a neprihănirii iniţiale: în locul căreia a venit lipsa de neprihănire şi de sfinţire; şi ambele sunt păcat şi pedeapsă pentru păcat: este păcat deoarece are ceva rău în ea şi este pedeapsă pentru păcat; şi aşa a fost ameninţat Adam şi aşa a venit peste el; şi aşa pentru toată posteritatea lui, prin ordinea şi stabilirea lui Dumnezeu; pentru care nu este altă temelie decât imputarea neascultării lui Adam asupra lor; nici nimic altceva nu poate dovedi neprihănirea lui Dumnezeu, deoarece dacă legea naturii a fost suficientă, de ce această pată iniţială să infecteze oamenii mai mult decât păcatele părinţilor direcţi? Dacă aceasta vine asupra oamenilor ca pedeapsă, presupune un păcat anterior; şi ce altceva ar putea fi decât neascultarea lui Adam, a cărui vină trebuie transferată posterităţii lui Adam, sau nu poate avea loc în dreptate; şi aceasta nu le poate fi transferată în alt mod decât prin imputare. Şi dacă moartea eternă este inclusă în pedeapsă, aşa cum trebuie să fie; deoarece plata păcatului este moartea, chiar moartea veşnică; şi aceasta nu poate fi pusă asupra persoanelor fără vină; dacă oamenii sunt astfel pedepsiţi pentru păcatul lui Adam, vina acelui păcat trebuie imputată asupra lor: în Romani 5:18 se spune, „după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii”; adică hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu a trecut asupra întregii posterităţi a lui Adam, la condamnarea lor pentru această ofensă; fie acea condamnare la o moarte fizică, morală sau eternă, sau la toate, îi presupune vinovaţi de acea ofensă şi acea vină pentru ofensă este transferată lor şi recunoscută lor; ceea ce se poate face numai prin imputare; sau nu ar putea fi condamnaţi drept şi pedepsiţi pentru ea în nici unul din cazuri.
3d4. Că acesta este sensul propoziţiei, „făcuţi păcătoşi prin neascultarea unuia singur”, apare din propoziţia opusă; „astfel prin ascultarea Unuia, mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”: cei mulţi meniţi pentru viaţa veşnică, pentru care Hristos a murit şi pe care El i-a justificat, sunt făcuţi neprihăniţi sau sunt justificaţi numai prin imputarea neprihănirii Lui asupra lor; şi El este făcut păcat prin imputarea păcatelor lor asupra Lui (2 Cor. 5:21). În acelaşi mod este posteritatea lui Adam, sau toţi oamenii, făcuţi păcătoşi prin imputarea neascultării lui asupra lor. Şi acesta este sensul propoziţiei, nerezistând nici o obiecţie.
Nu este nici o obiecţie în faptul că neascultarea lui Adam sau păcatul nu sunt acum în act; imediat ce a fost comisă ca act, a încetat; deci nu este imputată. Aceeaşi obiecţie poate fi la supunerea lui Hristos; sau mai degrabă cursul ei, o serie de acţiuni, care când sunt săvârşite, încetează să mai fie în act; dar neprihănirea ridicată din ele continuă; şi este în Hristos, Domnul neprihănirii noastre; aşa cum este pentru toţi şi peste toţi cei care cred. Şi astfel păcatul lui Adam, deşi a încetat a mai fi în act, vina lui continuă şi este imputată întregii lui posterităţi. La fel, păcatele sfinţilor, înainte de venirea lui Hristos, au încetat de a mai fi în act imediat ce au fost comise; şi totuşi Hristos a murit pentru răscumpărarea fărădelegilor care erau sub primul Testament, şi păcatele tuturor oamenilor lui Dumnezeu au fost puse asupra Lui prin imputare. Nu este nici o obiecţie la acest adevăr, că posteritatea lui Adam nu era în fiinţă când s-a săvârşit neascultarea şi astfel nu ar avea nici o legătură în aceasta: dar deşi nu erau de fapt în fiinţă, totuşi aveau una virtuală şi reprezentativă; erau în el seminala si federala; şi „au păcătuit în el” de asemenea (Rom. 5:12), aşa cum Levi era în coapsele lui Avraam şi a plătit zeciuială lui Melhisedec (Evr. 7:9,10). Spun şi seminala si federala; şi este vorba de a fi în el din punct de vedere seminala care constituie temelia fiinţei or în el federala, şi este rezonabil că astfel trebuie să fie; şi aceasta poate fi ilustrat şi confirmat bine de către filozofia modernă, conform căreia tot felul de plante ale aceluiaşi soi care urmează să fie produs în vremurile ce urmează, au fost de fapt formate în prima sămânţă care a fost crată; şi toată „stamina” şi „seminala”, nu numai a plantelor, ci şi a animalelor şi la fel şi la oameni, au fost iniţial formate de către Părintele Atotputernic, în prima din fiecare tip, pentru a fi sămânţa tuturor generaţiilor viitoare: [2] astfel întreaga omenire fiind formată în primul om, în acest mod, explică uşor aceasta, cum au ajuns ei să aibă o parte în vina pentru păcatul lui şi să le fie imputată; şi de asemenea să aibă depravarea şi pătarea derivată din aceasta la ei. Acest act al imputării păcatului lui Adam asupra posterităţii lui nu Îl face pe Dumnezeu autorul păcatului; deoarece acest act face oamenii păcătoşi nu prin moştenire, ci prin imputare; nu pune păcat în ei, ci recunoaşte păcat la ei; în ei; şi deşi această imputare este actul lui Dumnezeu, nu Îl face autorul păcatului mai mult decât imputarea ascultării lui Hristos Îl face pe Dumnezeu autorul acelei ascultări; deoarece nu Dumnezeu, ci Hristos este autorul ascultării imputate; deci nu Dumnezeu, ci Adam este autorul acelei neascultări imputată posterităţii lui: această doctrină nu poate fi acuzată de cruzime şi nedreptate; nu s-a recunoscut nici aceasta, copiii trebuind să sufere pentru păcatele părinţilor lor; sau că părinţii trebuie pedepsiţi în copiii lor; Dumnezeu se descrie pe Sine ca un Dumnezeu care pedepseşte păcatele părinţilor în copii, până la a treia şi a patra generaţie a celor care Îl urăsc; dar este imposibil ca El să fie vinovat de vreo acţiune nedreaptă sau plină de cruzime: Când Acan a păcătuit, fii şi fiicele lui şi tot ce avea au fost aduse şi arse împreună cu el. Amaleciţii, pentru ceea ce au făcut lui Israel, când au ieşit din Egipt prima oară au fost loviţi, la porunca lui Saul, după sute de ani, şi li s-a distrus tot ce aveau, bărbaţi şi femei, copii şi bebeluşi şi toate vitele lor: sângele tuturor persoanelor drepte care a fost vărsat de la începutul lumii până în vremea lui Hristos, a fost răzbunat pe evreii răi. Şi o astfel de procedură, de a supune copiii la pedepsele pentru păcatele părinţilor lor este justificată de legi, obiceiuri şi tradiţiile naţiunilor, care fac ca trădarea să fie pedepsibilă în posteritatea oamenilor. Când un nobil comite trădare împotriva suveranului său, nu numai că i se iau titlurile, onoarea şi averile, dar şi copiii lui sunt reduşi la sărăcie şi mizerie, până când li se ridică această privare. Şi dacă trădarea împotriva unui rege pământesc este pedepsibilă astfel, cu atât mai mult împotriva Regelui regilor şi Domnului domnilor, aşa cum a fost păcatul lui Adam.
Textul din Ezechiel 18:2-4 nu este scopul; proverbul, „părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii”, nu mai trebuie folosit în Israel, ci sufletul care păcătuieşte trebuie să moară; deoarece aceasta nu spune nici un cuvânt despre Adam şi păcatul lui, nici despre posteritatea lui care suferă pentru el; nici măcar despre oamenii care comit aceleaşi păcate ca şi părinţii lor; ci despre oamenii buni şi drepţi, care nu urmează căile rele ale părinţilor lor şi nu vor fi pedepsiţi pentru păcatele acestora şi este restrâns la un anume caz şi timp. Cazul omului născut orb este de asemenea destul de irelevant; deoarece nu se referă la păcatul lui Adam, ci la păcatul omului şi al părinţilor lui şi la un dezastru particular, orbirea. Discipolii pun această întrebare lui Hristos, despre aceasta; „cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” răspunsul lui Hristos a fost, „Nici omul acesta nu a păcătuit, nici părinţii lui”: nu că nu ar fi păcătuit, dar păcatul nu era cauza şi motivul orbirii lui; ci voinţa suverană şi plăcerea lui Dumnezeu,” ca lucrările lui Dumnezeu să se vadă în el”; ca să fie o oportunitate pentru Hristos să dovedească Divinitatea şi Mesianismul Său, vindecându-l, cum nu s-a mai auzit până atunci (Ioan 9:2,3).
Pentru a încheia acest punct; trebuie observat că baza imputării păcatului lui Adam posterităţii lui nu este a fi capul natural şi părintele lor comun; căci aşa sunt părinţii direcţi pentru odraslele lor, dar păcatele lor particulare nu le sunt imputate; Adam fiind părintele comun al omenirii, poate fi considerat temelia derivării naturii corupte din ei; şi totuşi justiţia acesteia nu va apărea clar fără a fi consideraţi ca făcuţi păcătoşi prin imputarea păcatului lui Adam asupra lor: dar baza acestei imputări este conducerea federala a lui Adam, sau situaţia lui de cap al legământului pentru întreaga lui posteritate; de aceea ce a făcut este recunoscut ca şi când ar fi fost făcut de ei; ceea ce nu este cazul părinţilor direcţi; şi deci, păcatele lor nu sunt imputate: căci Adam a fost capul posterităţii lui, a fost dovedit într-un capitol anterior şi apărat de obiecţiile la el.
NOTE:
[1] See more of this in Vol. II. of this Work, Book II. Chap. 1. See 4 Topic on “Incarnation” 950
[2] See the Philosophical Transactions abridged, vol. ii. p. 912. Nieuwentyt’s Religious Philosopher, vol. ii. contempl. 23. s. 13. p. 711. ed. 5. Wolaston’s Religion of Nature, s. 5. p. 160, 164. ed. 8.
