de Fred G. Zaspel
Prefaţă
Acest studiu ajutător … clarifică în mod simplu, în termeni drepţi chestiuni care îi prinde pe picior greşit chiar şi pe cei mai calificaţi interpreţi ai Scripturii. Acesta vă va oferi o apreciere nouă pentru poziţia centrală a lui Hristos în Scriptură. – John MacArthur
În acest studiu biblic fin, darurile lui Fred Zaspel în calitate de pastor-cărturar sunt evidente în felul perseverent dar şi entuziast în care el cercetează împlinirea scopurilor lui Dumnezeu în Hristos. Citiţi-l cu o Biblie deschisă şi cu o inimă pregătită, aceste pagini vor transmite atât înţelepciune cât şi minunea planului lui Dumnezeu şi încântarea de descoperire din nou a lui Isus Hristos. – Sinclair Ferguson
Discursul # 1 – Relaţia Vechiului şi a Noului Testament
Introducere
Aria de studiu
Mi s-a cerut să examinez „Teologia Împlinirii” cu o atenţie specială oferită relaţiei Vechiului şi a Noului Testament. În asemănarea atâtor teme mai întinse ale Scripturii acest subiect este şi simplu şi complex, şi în timp ce acesta a fost discutat de nenumărate ori pentru atât de multe secole acesta este încă proaspăt şi înviorător pentru fiecare credincios. Acest subiect este în mod precis subiectul pe care l-a predicat Ioan Botezătorul în timp ce el anunţa sosirea lui Isus. Acesta este subiectul pe care însăşi Domnul nostru l-a predicat. Şi acesta este tema apostolilor. De fapt, după cum vom vedea, acest mesaj de împlinire ajunge chiar în inima evangheliei.
Caracterizările Biblice
Apostolul Pavel a declarat că Isus a sosit „la împlinirea vremii” (Galateni 4:4). Aceasta implică cel puţin o perioadă anterioară de pregătire – şi aşa a şi fost. Era Mozaică, spre care Pavel indică în acest context, era o eră care nu numai că a anticipat venirea lui Hristos, dar prin accentul legii sale, îi ducea la aceasta şi demonstra marea nevoie pentru ea. Trimiterea Fiului lui Dumnezeu, atunci, a fost timpul de culminare: până în acest punct, istoria se îndrepta spre acest scop. „Căci toate promisiunile lui Dumnezeu în El sunt da şi Amin” (2 Corinteni 1:20). Dar noi o să sărim peste aceasta. Vrem să arătăm în mod precis cum este aceasta.
Augustin este cel care a inventat binecunoscuta spusă, „Vechiul este revelat în Noul; Noul este Vechiul tăinuit”. Aceasta este a spune, ceea ce este expus în mod explicit în Noul Testament este văzut doar implicit în Vechiul Testament. Cele două testamente proclamă acelaşi mesaj doar din puncte de vedere diferite: unul indică în anticipare înainte, şi celălalt declară o completare, o realizare.
Nu Augustin este cel care ne învaţă aceasta. Noi avem aceasta din autoritatea a însăşi Domnului nostru.
„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc” (Matei 5:17).
„Apoi S-a întors spre ucenici, şi le-a spus de o parte: „Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeţi voi! Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Luca 10:23-24).
„Şi a început de la Moise, şi de la toţi prorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27).
„Apoi le-a zis: Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci şi în Psalmi” (Luca 24:44).
„Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39).
„Căci, dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5:46).
„Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8:56).
„În sulul cărţii este scris despre Mine” (Evrei 10:7).
Unii din cercetătorii Vechiului Testament au argumentat faptul că noi ar trebui să citim şi să studiem Vechiul Testament în proprii săi termeni. Adică, noi ar trebui să căutăm să-l înţelegem prin sine fără să-l „recitim” din Noul Testament. Există un sens, de sigur, în care acest lucru este corect. Dar ceea ce Isus încearcă să accentueze în aceste pasaje este că noi din această eră ar trebui să fim capabili să citim Vechiul Testament mai bine decât atât. Există cu siguranţă materia interpretări „istorico-gramaticale”. Dar dacă „istorico-gramaticalul” lasă în afară centrul Hristologic, acesta este deficient. De fapt, Isus se pare că implică faptul că Vechiul Testament trebuie să fi fost citiţi întotdeauna în acest fel! „Moise a scris despre mine . . . Avraam a văzut ziua mea” par să insiste asupra faptului că „revelaţia” Noului Testament este în mod precis mesajul Vechiului Testament.
Abordarea
Nu este surprinzător, prin urmare, să observăm faptul că scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament în exact acest fel. Şi este destul de instructiv să vedem felul cum scriitorii inspiraţi din ambele părţi ale crucii tratează datele relevante. Cei din ordinea Vechiului indică în mod consistent spre aşteptarea şi anticiparea marii ere care va să vină, şi corespondenţii lor din Noul Testament la fel de consistent indică spre Isus cu o privire înapoi către strămoşii lor. Pentru a pune aceasta în alt fel, Isus este prezentat în mod regular în Noul Testament împotriva fundalului speranţei Vechiului Testament şi a arătat că este împlinirea sa. Este evident imposibil să trasăm aceasta în detaliu, dar doresc să subliniez câteva din expresiile ajutătoare ale scriitorilor Vechiului Testament şi să vedem apoi cum sunt acestea înţelese în Noul Testament.
Geneza 3:15
Să începem cu începutul – Geneza 3:15. Promisiunea este a unui eliberator care va veni din sămânţa femeii care într-o jertfă a sa („călcâiul zdrobit”) va aduce înfrângere lui satan („îi va frânge capul”). Nu se oferă prea multă informaţie aici, dar este destul pentru a stabili un sens puternic de anticipare. Eliberatorul va fi unul din omenire (sămânţa femeii), în mod specific un descendent de parte bărbătească („el”). Natura exactă a înfrângerii ispititorului nu este specificată, dar aceasta va fi în mod evident totală (”capul”). Şi este destul de clar că încrederea promisiunii este că satan va fi înfrânt în asemenea fel încât el nu va mai cauza un astfel de necaz din nou.
Unii au argumentat faptul că Eva a aşteptat această eliberare prin intermediul primului ei născut – Cain, şi indică faptul că ebraica din Geneza 4:1 ar putea-o indica, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului”. Traducerea este posibilă, dar este surprinzător dacă ea ştia aşa de multă teologie creştină până în acel punct. Şi chiar dacă ea aştepta împlinirea promisiunii de a veni prin Cain, ea era greşită.
În mod interesant, Hristos Însuşi este cel care se foloseşte de această profeţie. „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară” (Ioan 12:31). După cum vom vedea, Domnul nostru se prezintă adesea pe Sine ca împlinitor al promisiunilor Vechiului Testament, şi aici El face exact acest lucru. Cu toate acestea ceea ce este semnificativ este maniera în care El va împlini aceasta. Următorul verset continuă „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii”. Prin crucificarea lui Isus avea să vină înfrângerea lui satan. Oarecum, eliberatorul îl va înfrânge pe ispititor prin moarte – şi aceasta din mâna ispititorului!
Dar atunci când apostolul Pavel se referă la această promisiune o face cu o înclinaţie diferită. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Romani 16:20). Ceea ce este semnificativ aici este faptul că speranţa lui Pavel este încă una viitoare; el priveşte spre un timp când satan va fi înfrânt în final. Pentru mine se pare că aceasta se potriveşte bine cu ceea ce Ioan descrie în Apocalipsa 20.
De sigur, nu suntem gata să atribuim eroare nici Domnului nostru sau apostolilor săi, aşa că suntem lăsaţi să gândim că înfrângerea lui satan a fost realizată la cruce şi va fi adusă la rodire la a doua venire a lui Hristos.
Din toate acestea nu este dificil să vedem faptul că profeţia nu indică spre un singur act, ci către o persoană care o va împlini într-o succesiunea de acte. Ne vom reîntoarce la aceasta în următorul nostru discurs, dar este bine să notăm aici că avem răspunsul primei promisiuni a Vechiului Testament – către istorie – şi aceasta se centrează în principal pe persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Promisiunea are un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.
Acest model (centrul Hristologic şi scopul răscumpărător al promisiunii) este adevărat pretutindeni.
Geneza 9:26-27
După o perioadă extinsă de declin spiritual uman şi judecată (Geneza 4-9), Dumnezeu îşi reafirmă promisiunea Sa (Geneza 9:26-27). Pentru prima dată în istorie se spune de Dumnezeu a fi „Dumnezeul unui” individ – Sem. Dar binecuvântarea merge mai departe – El va „locui în corturile lui Sem”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu garantează o relaţie specială cu urmaşii lui Sem. Şi aşa a şi fost. Familia lui Sem prin Avraam s-a bucurat de grija specială a lui Dumnezeu. Al lor era cortul şi „legămintele şi darea legii şi slujirea lui Dumnezeu şi promisiunile” (Romani 9:4). Ei au fost obiectele particulare ale favorului Său şi obiectele activităţii Sale revelatorii. În calitate de urmaş al lui Sem a venit Isus, şi evanghelia a venit la ei „mai întâi”. Şi iată că din nou, profeţia menţine un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.
Geneza 12:1-3
După o altă perioadă extinsă de digresiune spirituală (Geneza 10-11), Dumnezeu îşi reafirmă din nou promisiune aşa. În Geneza 12:1-3 (cf. 13:14-16; 15; 17) El îi promite lui Avraam (din familia lui Sem) un moştenitor („sămânţă”), o moştenire („ţara”), şi o avere („binecuvântarea lumii”)1. Ca şi Eva, Avraam priveşte înainte spre un descendent de mai târziu, şi fiecare fiu născut lui şi lui Isaac şi lui Iacov indica spre Moştenitorul lor prin excelenţă care va aduce binecuvântare lumii. În promisiunea ţării se află o aşteptare că Dumnezeu nu numai că va acţiona să răscumpere sufletele oamenilor, ci şi că El va realiza însăşi răscumpărarea pe pământ. Aceasta, împreună cu „Te voi binecuvânta … şi vei fi o binecuvântare … şi în tine toate familiile pământului vor fi binecuvântate” şi „voi face din tine neamuri întregi, şi din tine vor ieşi împăraţi” (17:6), lasă speranţa pentru o împărăţie dinamică şi un popor care aparţine lui Dumnezeu.
Despre această promisiune se face referinţă într-un anumit fel în tot Vechiul Testament, dar la Pavel găsim semnificaţia sa făcută clară. „Binecuvântarea” este neprihănirea pe care o realizează Hristos pentru alţii, şi „sămânţa” este tot Hristos – şi, prin extensie, cei care îi aparţin Lui (Galateni 3). Şi în Apocalipsa 7 Ioan ne indică o imagine a sfârşitului, în care cei răscumpăraţi apar ca „o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă” (v. 9). Promisiunea Avraamică va fi realizată în toate detaliile sale.
Şi promisiunea manifestă din nou un centru Hristologic şi un scop răscumpărător. Hristos este „împlinitorul” speranţei: El „o împlineşte pe deplin”.
Deuteronom 18:15-19
Aceasta ne aduce la promisiunea din Deuteronom 18:15-19 – profet ca Moise. În context, aceasta este o avertizare pentru Israel de a nu recurge la practici aiurite de vrăjitorie ale naţiunilor din jurul lor. Aceasta nu numai că este greşit – este inutil, căci Dumnezeu va ridica un profet ca şi Moise care, la fel ca Moise, va vorbi pentru Dumnezeu acestora. Pe el trebuie să-l asculte, căci după cum îl vor asculta va fi punctul de discuţie de la judecata lor. Şi astfel începe instituirea profetismului în Israel.
Este de notat singularul – profet. Cine este acest profet? În mod precis nici unul din profeţii Vechiului Testament nu au sta atât de sus ca Moise! Nici unul nu era mijlocitorul aşa cum era Moise, şi totuşi aceasta este ceea ce revendică textul – un profet ca şi Moise.
Din noi Noul Testament răspunde, şi acesta îl prezintă pe Isus nu numai ca un profet „măreţ în faptă şi cuvânt” (Luca 24:19) şi fără viclenie (1 Petru 2:22), dar ca „profetul care vine în lume” (Ioan 6:14; cf. 4:25; 7:40). „Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc plăcerea; de El să ascultaţi” (Matei 17:5). Şi spusele lui Isus „Dar eu vă spun” (Matei 5:22, 26, 28, 32, 34, 38, 44) apar a fi revendicarea sa de a fi acel profet. El a vorbit despre misiunea sa în termeni de aducere a unui mesaj de la Tatăl (Ioan 17:6, 8, 14). Prin urmare, evreii îl prezintă pe Isus drept culminarea activităţii revelatorii a lui Dumnezeu (1:1-2). Dumnezeu a vorbit lui Israel prin istoria lui, de multe ori şi în multe feluri, dar revelaţia lui Dumnezeu prin Fiul său este culmea tuturor lucrurilor. Isus a accentuat ideea că cuvântul pe care l-a adus El avea să fie transmis nouă prin mâinile apostolilor Săi (Ioan 16:12-13; 17:6, 8, 14, 18, 20), şi această revelaţie a lui Hristos prin apostolii Săi este completă („toate lucrurile”, Ioan 16:13) şi finală („odată pentru totdeauna”, Iuda 3).
Şi care este mesajul pe care-l aduce acest Profet? Aceasta este evanghelia harului, vestea bună a mântuirii (Luca 4:16-21; cf. Isaia 61:1-2; Matei 11:2-5; cf. Isaia 35:4 şu). El a venit să anunţe anul de Jubileu în care datoria oamenilor faţă de Dumnezeu putea fi anulată. Şi din nou există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător în profeţie. Promisiunea unui profet ca şi Moise este în realizată în mod preliminar într-o succesiune de profeţi în Israel, însă în Isus Hristos aceasta îşi atinge scopul.
2 Samuel 7 şu
Promisiunea este repetată din nou în perioada monarhică cu un accent specific asupra regelui şi a împărăţiei. Reieşind din 2 Samuel 7 mulţi dintre Psalmi anticipează de asemenea venirea Regelui Davidic de a domnii peste Israel. În Profeţi în special această speranţă este văzută în dimensiunile sale cosmice – Regele lui Dumnezeu venind să aducă judecata şi neprihănirea şi pacea întregii lumi. Mai mult, pacea şi neprihănirea stabilită în acea zi viitoare va fi asigurată de un Nou Legământ care promite că Dumnezeu va fi cu poporul Său într-un sens spiritual, că El va fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Său, şi cunoştinţa lui Dumnezeu va fi universală. După cum ştiţi, din nou scriitori Noului Testament – cu însăşi Isus – tratează aceste multe surse de declaraţii profetice într-o relaţie directă faţă de persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. Pentru a fi redundanţi – există un centru Hristologic şi un scop răscumpărător.
Matei
Va trebui să iertaţi această scurtă nedreptate faţă de mărturia Vechiului Testament, deoarece trebuie să mergem în continuare la Noul Testament. Deschizând acolo vom descoperii acelaşi model continuat, numai că aici promisiunea nu „vine” ci este „prezentă şi care va să vină”: Şi din nou există multe locuri la care să ajungem încât este dificil să cunoaştem unde să începem.
Matei conduce lista: „Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (1:1). De aici urmează un lung arbore genealogic (1:1-17), ceva ce pare plictisitor şi neimportant pentru mulţi. Dar în acest caz este uimitor şi extrem de important, căci Matei demonstrează că în Isus arborele lui David, de acum ajuns la o simplă rădăcină, rodeşte o ramură nouă (Isaia 11:1). El este „Fiul lui David” prin excelenţă.
El este şi „Fiul lui Avraam”. Acum în mod evident, în calitate de fiu al lui David Isus este şi un fiu al lui Avraam, dar afirmaţia nu este redundanţă. Este declaraţia lui Matei că ceea ce Isus aduce Israelului în împlinirea promisiunii Davidice El o aduce şi naţiunilor în împlinirea promisiunii Avraamice. Aceasta este ilustrat în capitolul 2 în vizita magilor din depărtare, dar aici se află şi arborele genealogic unde sunt listate patru femei (pe lângă Maria). Evreii antici nu au ajuns la feminismul modern, şi femeile nu erau menţionate în general în cadrul genealogiilor. La Maria ne putem aştepta. Dar de ce se menţionează Tamar, Rahav, Rut şi Bat-Şeba? Pentru cineva, toate erau dintre neamuri, cu excepţia lui Bat-Şeba care era căsătorită cu un hitit. Şi toate au fost asociate cu păcatul sexual, cu excepţia lui Rut care era o moabită – şi moabiţii în sine erau rezultatul păcatului sexual (cf. Geneza 19). Făcând aluzie la promisiunea Avraamică – care este atât universală în scop şi graţioasă în natură (aşa cum am şi văzut deja) – se pare că Matei ne direcţionează atenţia noastră înapoi spre a vedea acestea ca ilustraţii ale lucrării pe care a venit Isus să o facă.
Pe scurt, Matei accentuează ideea că naşterea lui Isus marchează începutul unei epoci noi în istoria mântuirii – Regele a venit, şi El este Isus, şi El a venit să mântuiască.
Tema se extinde în următorul paragraf (1:18-25) unde Matei este preocupat să arate felul cum Isus a ajuns în familia lui Iosif şi pentru a accentua în câteva feluri faptul că Isus s-a născut din fecioară. De ce? Pentru a arăta din nou calificările lui Isus ca rege Davidic al lui Israel! Probabil că este mult mai clar să spunem că scopul său este de a arăta că Isus nu este descalificat de la a fi rege: blestemul asupra lui Ieconia (1:11; cf. Ierusalim 22:24, 18; 37:1) fără a se recunoaşte pe oricare dintre descendenţii săi fizici de la tronul Davidic nu îl afectează pe Isus!
Matei continuă să accentueze aceleaşi lucruri în versetele 20-21 unde chiar în numele lui Isus Îl vedem ca împlinitor al speranţelor lui Israel. El este „Ioshua”, „Dumnezeu Salvează”, „Dumnezeu care eliberează”. Ca şi fostul Iosua, El îşi va conduce poporul spre odihnă. Şi aceasta este aruncat asupra speranţei Vechiului Testament, această vreme aşa cum este exprimată în Psalmul 130:8 – „Şi El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui”. „Îl vei numi Isus, căci El va salva pe poporul Său de la păcatele lor”.
De fapt, Isus este immanu el – Dumnezeu cu noi (v. 23; cf. Isaia 7:14)! În Isus – şi ca răspuns la o lungă istorie de promisiuni – Însăşi Dumnezeu a venit la noi pentru mântuirea noastră, şi în prezenţa Sa noi suntem siguri.
Dar Matei nu se opreşte. În capitolul 2 el accentuează faptul că Isus este „născut în Betleem”, lucru al cărei semnificaţie este notat în v. 4-6 (cf. Mica 5:2). Dar mai este ceva. În v. 2 Isus este desemnat „Regele Iudeilor”. Menţiunea la „steaua sa” este evocatoare a profeţiei lui Balaam din Numeri 24:17, de mult recunoscută ca Mozaică. Vizita magilor aduce asemănarea uluitoare a vizitei reginei din Şeba la Solomon, fiul lui David. Prezentarea lor de daruri pare o reflectare a Isaia 60:6 şi posibil a Psalmului 72:10-11. Şi cu tot acest simbolism ar fi cam dificil să argumentăm împotriva tradiţiei antice că există vreo valoare simbolică în însăşi daruri!
Apoi este exodul lui spre Egipt „ca să se împlinească ce fusese vestit de Domnul prin proorocul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt.’” (v. 15). Este greu să vedem legătura de aici. În ce fel împlineşte aceasta afirmaţia lui Osea? În context, profeţia lui Osea (11:1) nu este deloc prezicătoare. Aceasta este o simplă declaraţie referitoare la istoria lui Israel. Dar pentru Matei, Isus este adevăratul2, şi el face foarte uşor această legătură.
Detaliile notate despre venirea lui Isus din Egipt alături de frica regelui Irod şi uciderea copiilor sunt semnificative. Mai târziu în Evanghelia lui Matei el este atent să prezinte pe Isus ca Noul – şi mai mare – Moise (cf. darea legii de pe munte, zece minuni, darea de pâine în desert, etc.), şi se pare că aceasta este o introducere subtilă în această temă. De fapt, cuvintele din 2:20 („căci au murit cei ce căutau să ia viaţa pruncului”) este uimitor de asemănătoare cu Exod 4:19. Acesta este unul „ca Moise” de care Moise a spus că avea să vină.
În v. 16-18 uciderea celor inocenţi „împlineşte” o altă declaraţie istorică, de data aceasta de către Ieremia: Aşa vorbeşte Domnul: Un ţipăt se aude la Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge copiii; şi nu vrea să se mângâie pentru copiii ei, căci nu mai sunt!” Referinţa este din Ieremia 31:15 şi la plângerea lui Rahela. Rahela (privită ca mama naţiunii şi îngropată în afara Betleemului) este descrisă acolo ca plângând pentru copiii lui Israel care „nu mai sunt” – regele lor este detronat, şi ei sunt duşi în exil (586 î. Hr.). Aceste lacrimi sunt „împlinite” aici în faptul că ele sunt aduse la un punct culminant şi un final – ele îşi găsesc răspunsul în naşterea lui Isus, adevăratul moştenitor al tronului lui David. Cu alte cuvinte, Matei accentuează ideea că exilul s-a terminat, adevăratul Fiu a sosit, şi El va aduce binecuvântări lui Israel3.
Tot semnificativ este faptul că pasajul din Ieremia pe care-l citează Matei se încheie cu cuvinte de mângâiere. Dumnezeu va stabili un „Nou Legământ” care va asigura cea mai mare binecuvântare pentru Israel – Dumnezeu va vi al lor în căile lor cele mai intime. Ei se vor bucura de „cunoaşterea” lui în iertare şi binecuvântare. Tot semnificativ este faptul că Ieremia vorbeşte de Israel acolo ca „fiii dragi ai lui Dumnezeu”. Dar aici întreaga scenă îşi atinge culmea sa. Exilul s-a încheiat, adevăratul fiu a venit să inaugureze Noul Legământ (cf. Matei 26:28) cu toate binecuvântările pe care-l însoţesc. Într-adevăr, plânsul Rahelei s-a terminat.
În final, în 2:23 o altă profeţie este „împlinită” – „El va fi numit un Nazarinean”. Dificultatea de aici este că această profeţie nu se găseşte nicăieri în tot Vechiul Testament. Se pare că aici este o joacă de cuvinte. „Ramura” lui Isaia – netzer – va creste din întunericul umil. Această legătură „Nazarinean” / netzer poate oferi un punct de referinţă. Şi pentru aceasta faptul că termenul „Nazarineanul” este un termen de concept (cf. Ioan 1:46; Fapte 24:5) şi că profeţii au clarificat faptul că Robul va fi „dispreţuit şi respins de oameni”, şi se pare de asemenea că această afirmaţie („El va fi numit Nazarinean”) este o împlinire a substanţei a ceea ce au spus profeţii. Isus nu avea să fie „Betleemitul” – o desemnare plină de implicaţii Davidice. El era un „Nazarinean”. Regele, da, dar unul care avea să vină nu cu o înfăţişare exterioară şi fast ci cu începuturi obscure şi umile şi cu derâdere.
De cinci ori aici Matei specifică faptul că Isus „împlineşte” unele profeţii ale Vechiului Testament (1:22-23; 2:5-6, 15, 17-18, 23), dar chiar fără de folosirea terminologiei El este prezentat în mod repetat ca realizare a lungilor speranţe ale lui Israel.
În mod clar, aici este ceva mai mult decât o „naraţiune a prunciei”. Aceasta este introducerea lui Matei a marelui Rege. Acesta este „prologul” re-accentuat şi extins în întreaga sa carte.
În capitolele 5-7 Isus este noul dătător al legii. El pretinde să „împlinească” legea şi profeţii (5:17), şi din ceea ce urmează este clar că El vrea să implice mai mult decât că El a descărcat toate obligaţiile Sale Mozaice. Şi el nu vrea să implice că El este pur şi simplu o „împlinire a profeţiei”. Şi nici nu afirmă continuitatea validităţii legii lui Moise. Gândul merge mai profund. Legea lui Moise va sta până ce aceasta este în întregime „împlinită” (v. 18), dar în El ea a ajuns la împlinirea sa! El a adus „concluzia sa finală pentru care stătea legea”4. Ba mai mult, „aceste spuse ale mele” (7:24, 26) constituie Noua Lege pe care o aducea Isus. „Nelegiuirea” (anomia, 7:23) este definită ca neascultare de cuvintele Sale. El este „profetul” care trebuie ascultat – („Dar Eu vă spun…”). A eşua să asculţi cuvântul Său duce drept la rezultatele unei furtuni de judecată care îi va distruge pe cei neascultători precum potopul peste o casă zidită pe nisip (v. 24-27). Ba mai mult, El este Regele care emite documentul împărăţiei Sale (5:3; 6:33, etc.). Acestea sunt cererile Regelui care trebuiesc acceptate de toţi care vor să fie parte a împărăţiei lui Dumnezeu.
În schimbarea Sa la faţă (17:1-9) El este din nou – printre alte lucruri – noul Moise. Putem vedea deodată, în afirmaţia Tatălui despre Fiul Său în prezenţa lui Moise şi Ilie, întâietatea lui Isus peste ambii – legea şi profeţii. Dar asemănările cu Moise de pe Mt. Sinai sunt frapante – muntele, norul (simbol al prezenţei Divine), vocea lui Dumnezeu, poruncile (10 porunci şi „de El să ascultaţi!”), faţa strălucitoare, etc. Cu toate aceste „coincidenţe” devine repede evident faptul că Matei ne spune ceva; anume, că venirea lui Isus marchează o mare tranziţie – o împlinire, dacă vreţi – o împlinire din Vechiul către Noul, de la parţial la complet, de la legea lui Moise la legea lui Hristos. Pe scurt, Isus marchează trecerea de la promisiune la împlinire. El este noul şi acel Moise mai mare.
Dar El este mai mult decât atât. În capitolul 12 incidentul când ucenicii lui Isus smulgeau spice în ziua de sabat s-a transformat într-o manifestă Hristologică. Isus este mai mare decât sabatul – într-adevăr, mai mare decât templul! Şi El este mai mare decât David – şi Iona şi Solomon (12:1-8, 41, 42). Dar El nu numai că este mai mare – EL este ceea ce au anticipat ei. El este „împlinirea” lor.
Şi tema calităţii de rege a lui Isus este continuată până la moartea sa (cf. cap. 27 – conversaţia cu Pilat, detaliile robei de purpură, trestia din mâna lui, strigătul de batjocură „Trăiască Regele Iudeilor”, acuzaţia împotriva lui de deasupra capului Său, „Acesta este Isus, Regele Iudeilor”, etc.). Dar aceasta nu se opreşte acolo – Guvernarea Sa este declarată de învierea lui şi în manifestul Său misionar către ucenici („toată autoritatea din cer şi de pe pământ mi-a fost dată mie”). Isus este aici şi El este Rege, iar în timp ce domnia Sa este de un fel neaşteptat, cu toate acestea El este împlinitorul speranţei lui Israel.
Este total discutabil faptul că deplina motivaţie teologică a lui Matei în scrierea Evangheliei sale poate fi rezumată în acest singur cuvânt – împlinire (plero, de 33 de ori în Matei; tele, de 3 ori). Aceasta este marca lui – forţa lui primară accentuată din nou şi din nou chiar cu folosirea termenului. Pentru Matei, Isus este împlinirea tuturor aşteptărilor cu privire la Fiul lui David şi al lui Avraam, şi El este cel care „împlineşte” toate promisiunile făcute în decursul istoriei lui Israel. Vorbeşte de Betleem, Galileea, Mesia, regele lui Israel / al Iudeilor, Robul lui Iehova care suferă, Fiul Omului, sau oricare altă grupare de termeni plini de aşteptare, şi Isus este Împlinitorul, răspunsul şi ţelul tuturor dintre acestea.
Marcu şi Luca
Accentul împlinirii în Marcu şi Luca este similar cu cel al lui Matei, deşi într-un grad mai mic, aşa că nu trebuie să petrecem prea mult timp aici înainte de a merge mai departe. Atât Marcu cât şi Luca (alături de Matei şi Ioan) îl indică pe premergătorul lui Isus, Ioan Botezătorul. Marcu ne oferă expresia prolifică a lui Ioan, „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie” (1:15) – care este a spune, simplu, că timpul de aşteptare s-a încheiat acum, şi că ceea ce s-a sperat acum este o realitate. Semnificaţia lui Ioan, pentru ei, este în mod clar Mesianică. Există de asemenea şi răspunsul plin de bucurie al Elisabetei către Maria: „Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini (tele)” (Luca 1:45). O observaţie în particular interesantă se referă la relatarea lui Luca despre naşterea lui Isus. Acolo ni se aminteşte de „Betleem oraşul lui David”, şi acolo ni se spune de lauda bucuroasă a lui Simeon către Dumnezeu în timp ce el ia pe pruncul Isus în braţele sale şi spune: „Ochii mei au văzut mântuirea ta … lumina care să lumineze neamurile, şi slava poporului Tău Israel” (2:30, 32)! Mult mai subtil dar nu mai puţin de interesant, totuşi, este naraţiunea lui Luca despre naşterea lui Isus şi evenimentele care au precedat aceasta (capitolele 1-2). Cu anunţarea îngerilor şi chiar cu terminologia folosită („vei rămânea însărcinată şi vei avea un fiu… şi El va fi…”) este aparent că Luca atrage în mod preocupat atenţia către relatarea naşterii lui Samson (Judecători 13:3 şu). Şi iată că din nou există nota eliberării lui Israel. Din nou, sunt mult mai multe, dar trebuie să mergem mai departe.
Ioan
În Evanghelia lui Ioan accentul este chiar mult mai pronunţat. El însuşi ne spune că scopul său în cele scrise este acela de a ne arăta că „Isus este Hristosul” (20:31) – şi privind în urmă prin carte, este clar că el îşi realizează foarte clar scopul său. Gândiţi-vă la titlurile date lui Isus în Evanghelia lui Ioan: El este Hristosul (Mesia), regele lui Israel, Fiul Omului, lumina oamenilor, adevărata lumină, cel care este mai mare decât Ioan Botezătorul, mai mare decât Moise, cel care va boteza cu Duhul Sfânt (cine poate unge decât cel care este Unsul?), cel de care a scris Moise, Sfântul lui Dumnezeu, cel care vine în numele Domnului călărind pe un măgăruş, etc. Toate acestea sunt bogate în implicaţii Mesianice.
Naraţiunea din 1:19-34 este plină de „insinuări” ale calităţii de Mesia a lui Isus, cum ar fi întrebarea către Ioan Botezătorul dacă el este Hristosul şi negarea sa ulterioară, anunţul său al sosirii lui Hristos, identificarea lui a lui Isus ca „mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii”, şi aşteptarea că El va boteza cu Duh Sfânt. Dar toate acestea par a fi intenţionate să ducă la punctul culminant din v. 34 – „Şi eu am văzut şi am fost martor că acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este adevărat în următorul paragraf (v. 35-51) care se încheie cu declaraţia lui Isus că El este mijlocitorul dintre cer şi pământ. „Noi am găsit pe Acela, despre care a scris Moise în lege, şi proorocii” (1:45) este accentul deplin.
Capitolul 2 continuă aceleaşi lucruri – Isus este răspunsul şi scopul a ceea ce simboliza vasele cu apă (v. 1-11). Şi citind 2:12 şu din punctul de vedere al unuia care ştie rezultatul, noi înţelegem că „semnul” calităţii de Mesia al lui pe care l-a oferit pentru cei care l-au cerut s-a întâmplat de fapt – templul Său (trupul) a fost înviat în trei zile!
Relatarea cu femeia de la fântâna din Samaria (4:1-42) îşi atinge la fel punctul culminant cu oamenii din Samaria care spun, „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este într-adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”. Întregul discurs cu privire la pâinea din ceruri duce la aceiaşi concluzie – „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu”. Acelaşi lucru este accentuat prin interogarea orbului vindecat (cap. 9). „EU SUNT” are o semnificaţie deplină de caracter Mesianic – pâinea din ceruri, lumina lumii, păstorul cel bun, adevărata viţă, etc. Şi aceasta continuă în decursul cărţii. La fel ca şi Matei, Ioan a învăţat, oarecum, să vadă în Vechiul Testament un centru Hristologic desfăşurat şi un scop răscumpărător.
De un interes particular pentru mine este anunţul lui Ioan Botezătorul, „Iată Mielul lui Dumnezeu care ia păcatul lumii” (1:29). Judecând din confuzia de mai târziu a Botezătorului despre Isus (Matei 11:2 şu, unde el trimite mesageri din temniţa sa ca să-l întrebe pe Isus dacă El este într-adevăr cel aşteptat) şi accentul puternic asupra judecăţii în anunţurile sale înregistrate în sinoptice (de exemplu, Matei 3:7-11), mulţi au înţeles această declaraţie şi ca o anunţare de judecată5. Evidenţa citată ca sprijin al acestora provine din scrierile apocaliptice iudaice, bine cunoscute în acele zile, unde Mesia este prezentat ca un miel care vine în triumf ca să cureţe şi să înlăture păcatul. Această imagine este a unui miel care este atacat de fiarele sălbatice dar care le înfrânge în luptă şi astfel stabileşte Împărăţia. „Luarea păcatului”, în acest caz, se referă la judecata şi distrugerea păcătoşilor, duşmanii lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte bine cu nota de judecată pe care Botezătorul o răsună în sinoptice. Aceasta este în mod precis imaginea din Apocalipsa 5 unde leul lui Iuda care a câştigat dreptul să deschidă cartea apare brusc ca mielul care stă în picioare, ia cartea, şi primeşte laudă pentru răscumpărarea umanităţii prin sângele său. Leul cuceritor, prin urmare, este berbecul înjunghiat. Şi mielul cuceritor care triumfă peste păcat este mielul sacrificial care înlătură păcatul. Această imagine de judecată poate să fie bine implicată în Ioan 1:29 de asemenea. Ioan Botezătorul era un profet inspirat al tradiţiei lui Israel, şi judecând din ceea ce se infiltrează mai târziu anunţul său pare să implice mult mai multe. Apostolul Ioan interpretează moartea lui Isus în referinţă faţă de mielul de paşte (19:14, 35-37). Mielul care „ia păcatul lumii” este un berbec puternic, cuceritor, care triumfă peste păcat prin propriul său sacrificiu. El este mielul pascal. Dar dacă El este acel miel, ar putea fi el acei miei de sacrificiu zilnic? Sau ţapul ispăşitor din Levitic 16? Sau mielul de înlocuire oferit în locul lui Isaac (Geneza 22)? Sau cel de vină din Levitic 14? Sau cel dus la înjunghiere din Isaia 53? Acest verset (Ioan 1:29) a fost notoriu pentru dificultatea sa în a admite un punct precis de referinţă, dar probabil că aceasta este precis ceea ce a intenţionat apostolul Ioan. Probabil că el nu a intenţionat să restrângă figura ci mai degrabă să o lase deschisă ca un şir larg al anticipaţiilor Vechiului Testament!
Pavel
În culegerile Pauline Isus este prezentat la o audienţă în principal dintre neamuri şi astfel „Hristos” a devenit mai mult un nume decât un titlu. Chiar şi aşa, Isus este prezentat ca ultimul Adam (Romani 5:12 şu), berbecul lui Isaac (Romani 8:32), Paştele (1 Corinteni 5:7), sămânţa lui Avraam (Galateni 3), cel care ne răscumpără de blestemul legii (Galateni 3:13), şi cel mai mare decât Moise (2 Corinteni 3). Şi în cartea Faptele Apostolilor vedem că practica lui Pavel din sinagogi a fost acelaşi oriunde mergea el – era întotdeauna doar o prezentare a lui Isus ca „Hristosul” şi în calitate de împlinitor al scripturilor Vechiului Testament (Fapte 17:2-3).
Evrei
De parcă nu ar fi fost totul destul, evidenţa din Evrei este zguduitoare. Din nou şi din nou Hristos este prezentat ca împlinitor a ceea ce s-a anticipat în vechea economie. El este superior faţă de toţi profeţii Vechiului Testament (1:1-4) – chiar faţă de Moise (3:1-6). El este superior îngerilor – care au jucat un rol atât de vital în darea legii (cap. 1-2). El a fost adus într-o lege nouă care o înlocuieşte pe cea veche (7:12). Când autorul vorbeşte despre faptul că „noi intrăm în odihnă” (4:1-10) noi îl înţelegem că vrea să spună că promisiunea odihnei (din Vechiul Testament şi prin Isus, cf. Matei 11:28 şu) este pe deplin realizată în mulţumirea noastră faţă de Hristos – acum şi în veci. El este preot al unui ordin mai înalt decât cel al lui Aron (cap. 7). El este realizarea a tot ceea ce a fost prefigurat în vechea ordine a lui Moise. Şi din nou, acest scriitor al Noului Testament a învăţat să privească în urmă în Vechiul Testament pentru a vedea toate promisiunile – şi instituţiile – care indică înainte către Domnul Isus Hristos care „îi împlineşte pe deplin”.
Concluzie
Avem destul de multe date. Să încercăm să trasăm câteva observaţii din toate acestea.
1) Vechiul Testament este într-adevăr „îndeplinit” în Noul. Ceea ce înainte era o speranţă este pretutindeni declarat în Noul Testament a fi o speranţă a cărui vreme a sosit. Dacă ceva este clar din partea scriitorilor Noului Testament acesta este adevărul epocal: „s-a împlinit vremea”.
2) Noul este într-adevăr în Vechiul, dar „tăinuirea” sa acolo nu este una foarte secretă! El este acolo – pretutindeni. Am putea la fel de uşor să învăţăm din partea scriitorilor Noului Testament că nu putem pur şi simplu că citim Vechiul Testament fără să-l vedem pe Isus.
3) Punctul central al ambelor este acelaşi, adică, persoana şi lucrarea lui Hristos. Întreaga Scriptură este văzută că are – aceasta o pot spune din nou – un centru Hristologic şi un scop de răscumpărare.
4) Natura anticipării Vechiului Testament variază – profeţia rostită, simbolul, ilustraţia. De fapt, scriitorii Noului Testament par să privească înapoi la întreaga istorie (anterioară) ca una lungă, obiect de lecţie extinsă care descrie un anumit aspect al persoanei şi lucrării lui Hristos.
Din aceasta cred că putem învăţa ceva despre natura unui „tip”. Unii au crezut că tipurile sunt doar acele simboluri sau ilustrări ale Vechiului Testament care îşi găsesc menţiunea specifică în Noul Testament. Această hermeneutică este destul de sigură – aceasta evită multele imaginaţii supra-active pe care le-am văzut cu toţii! Dar în timp ce aceasta este sigură, s-ar putea să nu se potrivească cu toate datele. Autorul Evreilor declară în mod specific că există ceva mai mult decât ceea ce declară el decât are timp să discute el: „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu de-amăruntul despre aceste lucruri” (9:5). Cam ceea ce ar fi scris autorul despre semnificaţia simbolică a heruvimilor nouă ne-ar fi plăcut să ştim! Metoda utilizată de scriitorii Noului Testament pare mai degrabă ocazională şi aproape în întregime negarantată. Ei privesc atât de uşor pretutindeni în Vechiul Testament, se pare, şi ei îl văd pe Isus! Este uşor pentru noi să Îl vedem în Isaia 53, dar ce spuneţi de Osea 11:1? „Tipul” mi se pare mie a fi mai degrabă un termen nedesluşit; se poate referi la orice fel de corespondenţă reală dintre evenimentele Biblice, persoane sau instituţii.
5) Prin urmare, natura realizării Noului Testament variază. Uneori există o împlinire „una-faţă-de-alta”. Aceasta se vede în lucrurile precum ar fi profeţia lui Mica despre Betleem (5:2); nu sunt conştient de oricare altă semnificaţie a acestei profeţii decât acea că ea este despre locul unde s-a născut Isus. Dar nu este întotdeauna aşa de simplu. Am văzut ceea ce blestemul „şarpelui” din Geneza 3:15 a fost – şi va fi – împlinit. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la alte promisiuni – pe care le vom vedea în următorul discurs. Apoi este acea chestiune despre sensus plenior care este discutată aşa de adesea în teologia contemporană. Oare scriitorii Noului Testament privesc către Vechiul Testament şi văd în acesta „un sens mai deplin” decât cel care a fost intenţionat în original de către autorii originali? Nu văd nici un fel de a nega aceasta (de exemplu, Matei 2:15 şi Osea 11:1), şi dacă noi înţelegem că Dumnezeu este Autorul unificator din spatele tuturor autorilor umani eu nu cred că aceasta ar prezenta o problemă reală. Ar trebui să facem menţiune şi la folosirea Noului Testament a lui plero („împlini”); acesta pare să indice doar că această eră mărturiseşte realizarea oricărui lucru din Vechiul Testament care indica într-un anumit fel către acesta – ori prin prezicere specifică, simbolism, sau orice. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la tele, care se pare că este un termen sinonim.
6) Întrebarea care se ridică este, cum aplicăm noi ceea ce învăţăm de la folosirea scriitorilor Noului Testament a Vechiul Testament. Am putea sau ar trebui să privim înapoi să vedem pe Hristos aşa de repede cum au făcut şi ei? Cum rămâne cu acele locuri care ni se par să-l „vizeze” pe Hristos dar scriitorii Noului Testament nu spun niciodată astfel? Este oare încă legitim aceasta? Pe scurt, cred că da, dar cred de asemenea că ar trebui să privim întotdeauna după anumiţi indicatori textuali. Şi eu sper că în cea mai mare parte din timp, cel puţin, vor exista alte porţiuni din Scriptură care vor sluji pentru a „completa” imaginea. De exemplu, Osea 11:1 menţionează „fiul emu”, şi în timp ce nu pare prea mult să continue, ştim din revelaţia mai deplină cum ar putea aceasta să devină prea bine o referinţă la Hristos. Un tratament similar este oferit profeţiei lui Caiafa din Ioan 11:49-52. Noi nu avem avantajul de inspiraţie sau chiar de a asculta la Isus învăţând în mod personal, şi astfel cred că este destul de necesar pentru noi să fim foarte atenţi cu privire la a vedea prea multe în toate detaliile minuţioase ale Vechiului Testament. Când în Cântarea lui Solomon el îşi asemuieşte buricul soţiei sale cu o cupă plină de vin şi pântecul ei cu o grămadă de grâu (7:2), eu nu sunt pregătit să văd o referinţă la cina Domnului – aşa cum o fac unii. Dar noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament că dacă am fi să citim Vechiul Testament în mod corect trebuie să-l citim în timp ce purtăm ochelarii de Noul Testament ai noştri! Atunci când citim că primului om pus pe pământ i s-a dar dominaţie peste acesta şi a eşuat, ar trebui să ne amintim fără ezitare că noi am citit ultimul capitol, de asemenea, şi că acesta ne spune acolo că „Isus l-a recâştigat!” Atunci când citim despre un eliberator promis care va distruge pe ispititor ar trebui să ne gândim imediat în termenii victoriei realizată de Hristos pe cruce care ne va duce la consumarea finală de la întoarcerea sa. Acelaşi lucru este adevărat atunci când citim despre diferitele ritualuri din legea Mozaică. Atunci când citim că legea a intrat şi îi vedem capacitatea ei de a indica păcatul, minţile noastre ar trebui să meargă repede către Acela care este „sfârşitul legii pentru neprihănirea aceluia care crede”. Când citim despre Israel că intră în odihnă, ar trebui să ne gândim fericiţi la odihna noastră în Hristos de care ne vom bucura acum şi în vecii vecilor. Pe scurt, noi trebuie să citim Vechiul Testament în mod Hristologic.
Spurgeon a declarat acest lucru cu elocvenţă caracteristică.
Luaţi-l pe Hristos pentru un moment, şi priviţi în paginile Vechiului Testament al vostru. Apoi încercaţi să construiţi în imaginaţia voastră un caracter ideal care se va potrivi în mod exact în tot ceea ce este prevestit. Amintiţi-vă, El trebuie să fie un profet ca şi Moise, şi totuşi un campion ca Iosua. El trebuie să fie un Aron şi un Melhisedec. El trebuie să fie atât David cât şi Solomon, Noe şi Iona, Iuda şi Iosif, Isaac care a fost oferit de tatăl său şi berbecul care a murit în locul lui. Da, El nu numai că trebuie să fie mielul care a fost înjunghiat dar şi ţapul ispăşitor care nu a fost înjunghiat, turtureaua care era adâncită în sânge şi preotul care frângea pasărea; dar El trebuie să fie şi altarul, cortul, capacul îndurării, şi pâinea de punere înainte….
Punctul său este bine stabilit: încearcă doar să faci sens din Vechiul Testament fără de Hristos! Fără de El ea este o carte goală! Dar cu El, un munte de detalii este frumos acoperit. Sau, în cuvintele lui Augustin,
„Citiţi cărţile profetice fără referire la Hristos – ce aţi putea găsi mai fără gust şi banal? Găsiţi-l acolo pe Hristos, şi ceea ce vei citi nu numai că se va dovedi a fi agreabil, ci te va şi intoxica”.
7) Astfel relaţia Vechiului Testament faţă de Noul Testament nu este rea / bună, ci bună / mai bună. Credincioşii Vechiului Testament au avut calea lor către Dumnezeu, preoţia lor şi multe alte provizii bucuroase pe lângă acestea. Şi toate acestea au fost un dar graţios din partea lui Dumnezeu. Vechiul legământ, pentru a folosi cuvintele lui Pavel, a fost „glorios” (2 Corinteni 3:10-11). Dar slava acestui Nou legământ o întrece cu mult, căci noi ne bucurăm de „trupul” despre care primul a fost doar o „umbră” (Coloseni 2:17). Sau în limbajul scriitorului către Evrei, această „cale nouă şi vie” este cu mult „mai bună”, şi noi ne bucurăm să fim parte din ea.
8) Încă un lucru. Am spus că noi învăţăm de la scriitorii Noului Testament de felul cum să citim Vechiul Testament – adică, din punctul de vederea al „finalului”. Dar de unde au avut ei aceasta? Există doar un singur răspuns, şi ei înşişi ne dau răspunsul. „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24:27). În autoritatea lui Hristos noi citim Vechiul Testament privind spre El. A citi Vechiul Testament în acest fel este a urma conducerea Domnului nostru, despre cel de care cartea a fost scrisă şi Acela, la rândul său, o împlineşte pe deplin.
Discursul # 2 – Anumite teme majore de împlinire
Introducere
Sumar
Am văzut în primul discurs că în Isus Hristos ceea ce s-a anticipat în Vechiul Testament este realizat. Teologia – mesajul – Noului Testament este una de realizare. Isus Hristos a venit „la împlinirea vremii”. Această eră a istoriei mântuirii stă mai presus de era anterioară în acea că ea mărturiseşte o realizare a tuturor speranţelor anterioare. Acesta, cred eu, este ceea ce l-a făcut pe Ioan Botezătorul „cel mai mare” dintre toţi profeţii – el a mărturisit de fapt şi a introdus ceea ce ceilalţi doar au promis. „Noi l-am găsit pe Cel de care a scris Moise şi profeţii” este în mor precis slava superioară a acestei ere a Noului Testament.
Am văzut aceasta prin a trasa în mod simplu cale în care scriitorii Noului Testament interpretează Vechiul Testament. Ei văd cu toţii în mod consistente şi-l prezintă pe Domnul Isus ca scopul speranţelor Vechiului Testament. Ei privesc destul de uşor şi de natural la Vechiul Testament şi văd străluciri şi promisiuni despre Hristos pretutindeni. Pentru a observa toate acestea, cred eu, este fundamental pentru întregul studiu – pasul prim şi de bază.
Aşa am văzut şi noi că suntem, de exemplu, introduşi să citim Vechiul Testament în lumina revelaţiei climatice pe care a adus-o Isus. Aristotel este cel care a învăţat că totul este mai bine înţeles în lumina telos-ului său, finalul ei. Dar nicăieri nu este aplicat acel principiu mai bine decât aici – a citi Vechiul Testament în mod corect este a-l citi în lumina Noului Testament – telos-ul său.
Zona de studiu
Ceea ce nu mi-am făcut timp să indic este că speranţa Vechiului Testament era una escatologică. Daţi-mi voie să explic mai amănunţit. Vechiul Testament cunoaşte două ere de istorie de răscumpărare – şi Noul Testament este în fond acelaşi. „Istoria răscumpărătoare” nu vorbeşte de nimic din afara istoriei „reale”. Aceasta doar vede istoria din perspectiva lui Dumnezeu în desfăşurarea mântuirii Sale promise. Cele „două ere” sunt pur şi simplu, 1) era prezentă, şi 2) cea care va veni – sau simplu, promisiune şi împlinire. „Această eră prezentă” este caracterizată pretutindeni ca „rea” (de exemplu, Galateni 1:4) deoarece este era păcatului. „Această eră” vede societatea de oameni ca fiind sub controlul lui satan şi în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Există mizerie şi păcat şi moarte – şi toate acestea sunt rele. Cei neregeneraţi sunt porecliţi, „fiii acestui veac” (de exemplu, Luca 16:8), şi care „iubirea veacului acesta” este un semn de nelegiuire (2 Timotei 4:10). Prin contrast, „veacul viitor”, vremea lui Mesia (Matei 24:3), este vremea când Dumnezeu va veni în putere glorioasă şi va îndrepta tot ceea ce este greşit. Va exista o inversare a efectelor căderii – o „fixare” a tot ceea ce este frânt şi tot ceea ce este greşit. Aceasta este ziua mântuirii.
Câteva pasaje din Noul Testament menţionează aceste două veacuri în mod specific. De exemplu, în Matei 12:32 Isus vorbeşte de acel păcat care nu poate fi iertat – „nici în acest veac şi nici în veacul viitor”. În mod similar, la speranţa asociată cu veacul viitor se face aluzie în Luca 18:30 care vorbeşte despre „viaţa din veacul viitor”. „Timpul sfârşitului”, „zilele din urmă”, etc., sunt expresii similare. Punctul de aici este pur şi simplu acela că aceasta este înfăţişarea Biblică – acest veac şi cel viitor.
Aşa cum am menţionat, speranţa Vechiului Testament era una escatologică – se centra pe o eră ce avea să vină. Vremea lui Mesia avea să fie un timp de judecată, înviere, neprihănire şi aşa mai departe. Speranţa era în mod clar una viitoare – că în „final” Dumnezeu va veni şi-şi va răscumpăra poporul Său.
Dar aici din nou citim că scriitorii Noului Testament vorbesc despre „împlinire”. Pe scurt, mesajul lor este că în Hristos „acel veac” a fost adus înainte în „acest veac”. Viitorul este acum! Hristos a împlinit toate îndelungatele noastre speranţe! Acesta este mesajul radical, revoluţionar al bisericii primare, şi este un mesaj care a format nu numai teologia lor ci şi întreaga loc concepţie despre viaţă.
Abordarea
Ceea ce aş dori să fac în continuare este sublinierea afirmaţiilor majore din Noul Testament faţă de acest efect şi apoi temele primare corespondente. Obiectivul nostru general de aici este acela de a demonstra mai departe natura „mai deplină” a acestei ere a Noului Testament. Din fericire prin a face astfel vom ajunge la o apreciere mai mare a privilegiilor noastre – şi a responsabilităţilor noastre – în har.
Caracterizarea Biblică a acestei ere
Nu trebuie să petrecem prea mult timp în a discuta ceea ce este destul de limpede, ci ar trebui să începem prin a nota că pe de-o parte „acest veac” este unul rău (Galateni 1:4), şi este totodată incompatibil cu adevărata ucenicie (2 Timotei 2:4; 4:10). Aceasta este foarte simplu deoarece dumnezeul acestui veac este satan (2 Corinteni 4:4) – un adevăr Biblic care devine tot mai evident în fiecare zi. A trăi „în acord” cu această eră înseamnă a urma conducerea lui satan (Efeseni 2:2), şi a fi prins în „grijile acestui veac” va rezulta în sufocarea seminţei evangheliei (Matei 13:22). Nu e nevoie de prea multă perspicacitate spirituală pentru a se recunoaşte că lumea în care trăim noi este – în estimarea lui Dumnezeu – o lume plină de păcat. Şi aceasta este cea care face speranţa viitoare una luminoasă – în veacul viitor lucrurile nu vor fi aşa!
Dar ce este atât de uimitor cu privire la mărturia Noului Testament este că Hristos a adus „acest veac” în această eră. Notaţi Galateni 1:4. „El S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău”. Pavel nu se pare că spune că noi încă mai sperăm că într-o viitoare zi vom fi eliberaţi de acest veac. El se pare că ne spune că prin lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos noi ne bucurăm deja de libertatea din acest veac prezent.
Notaţi 1 Corinteni 10:11. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor”. Notaţi că „sfârşitul” (telos) a venit – „sfârşiturile veacurilor” spre a fi exacţi. Dar notaţi faptul că Pavel este mult mai specific decât atât – sfârşitul veacurilor a venit peste noi.
Evrei 1:1-2. „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul său”. Notaţi că ni se spune că suntem deja o parte a „ultimelor zile”. În cadrul „ultimele zile” din Noul Testament şi în expresiile similare se folosesc în mod consistent ca referire la evenimentele care ori au avut loc ori vor avea loc (cf. 1 Petru 1:20; Iuda 18; Fapte 2:17). Ioan vorbeşte de timpul lui ca „ultima oră” (1 Ioan 2:18).
Evrei 9:26. „Fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa”.
1 Petru 1:10-12. „Prorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste lucruri pe care vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimis din cer şi în care chiar îngerii doresc să privească” (cf. Luca 10:24).
În toate acestea punctul este acelaşi, anume, că această eră a Noului Testament este era împlinirii. Ceea ce s-a aşteptat de aşa de mult timp acum este experimentat – de către noi. Aceasta nu înseamnă a spune că noi nu mai trăim „aici” – este destul de evident că aşa este. Dar apoi noi nu trăim – dar mai multe despre aceasta mai târziu. Să notăm doar două indicaţii despre aceleaşi lucruri.
2 Corinteni 5:17. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Dacă terminologia de aici ţi se pare escatologică atunci eşti pe calea cea dreaptă. „Creaţia nouă” sună în mare parte ca „un cer nou şi un pământ nou” din 2 Petru şi Apocalipsa. Amintiţi-vă de Apocalipsa 21:5 unde pe marginea eternităţii Dumnezeu spune, „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Aceasta este în mod clar ceva pe care noi îl punem într-un cadrul de timp viitor. Dar Pavel declară în mod îndrăzneţ că aceasta este o experienţă prezentă – cel puţin într-un anumit sens – pentru cei care sunt „în Hristos”.
Filipeni 3:20. „Cetăţenia noastră este în ceruri” (cf. Efeseni 2:6, noi suntem „puşi în locurile cereşti”). Într-un anumit sens cerul este aici – pentru noi.
Sper că nu am supra-dezbătut acest punct, dar cred că este bine să vedem pasajele specifice care declară subiectul în mod precis – sau concis. Aceasta slujeşte, prin urmare, drept cadru în care putem examina anumite teme relatate. Scriitorii Noului Testament – şi Isus – nu declară în mod simplu că aceasta este noua eră; tot ei vorbesc cu referire la promisiuni specifice care fac apel la o împlinire escatologică şi de care noi ne bucurăm acum.
Promisiunile împlinite în acest veac
Învierea
Baza speranţei Vechiului Testament este speranţa învierii. Daniel 12:2 promite aceasta atât de clar ca oriunde, dar aceasta este o speranţă care este vie în tot Vechiul Testament (de exemplu, Iov 19:26; Isaia 26:19). Cu toţii sunteţi familiari cu aceasta. Veacul viitor, veacul lui Mesia, avea să fie un timp de înviere.
Aceasta este semnificaţia învierii lui Hristos. Faptul că învierea Sa era o înviere reală, trupească este bine atestat în înregistrările Evangheliei – precum şi în epistole. Mormântul gol, apariţiile şi martorii oculari, rănile vizibile, etc. Dar ceea ce este adesea trecut cu vederea este faptul că în timp ce învierea Sa era reală ea nu era doar o resuscitare a trupului său. Aceasta a fost învierea Sa în veacul viitor – învierea escatonului. Evidenţa pentru aceasta apare în două linii.
Evidenţa fizică
Evidenţa fizică este abundentă. Hainele de la mormânt care au fost găsite în mormântul gol nu au fost rupte de pe trupul lui Isus – ele au rămas acolo aşa cum au fost puse, doar că acum erau goale! Suspectez faptul că greutatea mirodeniilor de ungere şi a acoperirii s-a păstrat în aceasta, dar punctul este că trupul pare să fi plecat fără vreo tulburare! (cf. Lazăr, Ioan 11:44).
De asemenea, piatra a fost dată la o parte de pe mormânt, nu pentru a-l lăsa pe Isus afară, ci mai degrabă pentru a arăta că El era plecat! Şi există apariţiile şi dispariţiile neprevăzute (de exemplu, Luca 24) şi cu ele aparenta „călătorie” înainte şi înapoi dintr-o altă „dimensiune” sau stare de existenţă. Barierele fizice nu erau obstacole pentru El; „uşile erau închise” indică aceasta. Toate acestea în contrast cu învierile anterioare, unde suntem lăsaţi să presupunem că persoana care a înviat eventual a murit din nou.
Privind la toate acestea devine clar faptul că învierea lui Hristos este ceva unic în istorie. Apare drept din evidenţa fizică faptul că învierea Sa este învierea erei viitoare. Şi de fapt aceasta este de fapt declaraţia scriitorilor Noului Testament.
Evidenţa exegetică
Fapte 4:1-2. „Pe când vorbeau Petru şi Ioan norodului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii, căpitanul Templului şi Saducheii, foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. De ce era doctrina lor aşa de opusă de Saduchei? Deoarece „ei predicau în Isus învierea morţilor”! Învierea viitoare nu mai era pentru apostoli subiect de speculaţie teoretică ci de evenimente curente! Saducheii ar putea argumenta faptul că învierea nu va avea loc niciodată. Iar Fariseii ar argumenta şi ei aceasta. Dar ceea ce au insistat apostolii era că aceasta deja avea loc!6
Fapte 23:6. „…din pricina nădejdii în învierea morţilor sunt dat în judecată”, Adică, speranţa lui Israel de înviere atârnă pe Isus. Toată speranţa învierii se centrează pe El deoarece El a experimenta-o deja.
Romani 1:3-4. „Ea priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor”. Cred că tratarea lui Vos (şi astfel, a lui Murray) a acestui pasaj loveşte marca7. El indică faptul că Pavel vorbeşte aici de două stări de existenţă ale Fiului întrupat: 1) slăbiciunea – „conform trupului”, stare care a originat „din (ek) sămânţa lui David”; şi 2) puterea – „conform Duhului sfinţeniei” care origina „din (ek) învierea din morţi”. Învierea lui Isus nu L-a declarat pur şi simplu a fi „Fiul lui Dumnezeu” ci „Fiul lui Dumnezeu cu putere”. Pusă în mod simplu, la învierea Sa, Hristos – spre deosebire de Lazăr sau cei din învierile anterioare – a intrat într-o stare total de nouă de existenţă. El a intrat în veacul care va să vină.
1 Corinteni 15:20. „Dar acum (nuni de), Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi”. Notaţi cadrul de timp („acum”) şi natura învierii (pârga”). „Pârga” este mai mult decât o garanţie; aceasta este primul vărsământ al unui seceriş de mai târziu. Versetul 22 specifică faptul că „în Hristos” vom fi noi înviaţi. Implicaţia din nou este că El a intrat în acea stare de înviere înaintea noastră.
1 Corinteni 15:45. „Omul dintâi Adam a fost făcut un suflet viu”. Indicaţia din nou este că El a intrat într-o altă existenţă.
2 Timotei 1:10. „…care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie”. În învierea Sa Hristos a intrat în „neputrezire”.
Astfel Hristos a fost înviat spre viaţa din veacul ce va să vină. Semnificaţia tuturor acestor lucruri îşi au baza în faptul că noi suntem „în El”. Adică, există o solidaritatea unită a lui Hristos cu cei ai lui, aşa că ceea ce este adevărat despre El devine adevărat despre noi. Aceasta include şi învierea. De multe ori Pavel merge în dureri pentru a arăta că noi suntem „înviaţi cu El” (de exemplu, Romani 6:13 şu; Efeseni 2:5-6; Coloseni 2:12-13; 3:1). Noi suntem una cu El în învierea Sa precum şi în moartea Sa. Scopul răscumpărător al lui Dumnezeu pentru noi a for realizat pentru noi – şi, într-un sens, fără noi – de către Isus Hristos.
Dar în timp ce aceasta este adevărat cu privire la ceea ce s-a întâmplat pentru noi în istoria mântuirii, nu este doar aceasta. Aceasta e ceva care are implicaţii şi în experienţa noastră zilnică. Noi suntem înviaţi cu El „spre viaţa nouă” (Romani 6:4). Ca şi El, noi am intrat într-o nouă experienţă. Aceasta nu este starea de neputrezire, ci este starea în care păcatul nu mai are dominaţie (6:6 şu). Înviaţi împreună cu El păcatul a fost detronat. Acesta nu mai poate călări peste noi, ci în Hristos noi suntem eliberaţi de păcat (v. 7) şi nu mai suntem forţaţi în supunere faţă de acesta (v. 14). Aceasta este ceea ce relatează pentru „noutatea” vieţii noastre în Hristos (2 Corinteni 5:17). Suntem oameni care am fost înviaţi la o nouă existenţă – cu Hristos. Ba mai mult, această „viaţă nouă” la care am fost înviaţi noi în El este pentru noi o resursă pentru trăirea zilnică. „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2:20). „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii lui” (Filipeni 3:10). Înviaţi cu Hristos noi nu mai suntem relataţi faţă de o idee – noi suntem relataţi faţă de Domnul înviat a cărui tărie devine a noastră pentru trăirea pentru El.
Aceasta este în mod precis tensiunea din viaţa creştină. Noi suntem înviaţi cu Hristos să stăm cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6). Noi trăim într-o altă lume – şi este evident, pentru noi şi pentru cei care ne cunosc. Noi simţim tragerea în sus către un loc mai înalt, şi ştim că viaţa Lui este în noi. Cu toate acestea picioarele sunt încă aici pe pământ – în această eră. Şi noi simţim adesea tracţiunea în jos a „grijilor acestui veac” (Matei 13:22). Şi astfel suntem avertizaţi, în calitate de soldaţi din armata lui Hristos, nu pentru a fi „încurcat cu treburile acestei lumi” (2 Timotei 2:4). Dar aceasta nu este doar avertizare, este acel ajutor al Hristosului înviat care locuieşte în noi, şi noi trăim pentru Dumnezeu prin El (Galateni 2:20).
Viaţa veşnică
Una din caracteristicile izbitoare ale predicării lui Isus este folosirea Sa rară a termenului „mântuire” (sau verbul „a mântui”). În comparaţie cu folosirea noastră a acestui cuvânt Isus l-a folosit din greu. Aceasta nu înseamnă că folosirea de către noi a cuvântului este greşită – şi Pavel l-a folosit tot timpul. Dar observaţia ar trebui să ne facă destul de curioşi pentru a vede ace terminologie a folosit Isus – în special în lumina faptului că misiunea Sa era o misiune de mântuire!
În acest punct ajungem să recunoaştem preferinţa lui Isus pentru cuvântul „viaţă” – sau „viaţă veşnică”. Evanghelia lui Ioan este plină de referinţe la „viaţă” şi „a trăi” (53 de ori; de 95 de ori în scrierile lui Ioan). Această observaţie mă fascinează, şi atunci când am observat-o pentru prima dată am fost încântat să caut materia puţin mai departe pentru a descoperi de ce a preferat Isus acest termen. Nu putem să-l explorăm acum, dar vom privi la acesta în relaţie faţă de tema noastră a împlinirii.
Prima dată când termenul „viaţă veşnică” (hayyey `olam / zoe aionion) apare în Scriptură este în Daniel 12:2, şi doar o simplă privire la verset ne trimite spre calea noastră către o înţelegere a semnificaţiei termenului. „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. În mod clar speranţa „vieţii veşnice” este una escatologică – aceasta se centrează în mare parte pe ultimele zile, ziua învierii. Această aceiaşi idee este purtată în Noul Testament, de fapt, şi este văzută în versete precum Matei 25:46 unde judecata finală de la revenirea lui Hristos este văzută că rezultă în două destine diferite pentru umanitate – pedeapsă veşnică şi viaţă veşnică. În Marcu 10:30 Isus specifică în mod exact că ucenicii lui vor primii „în veacul viitor viaţa veşnică”. Acelaşi lucru este văzut în pasaje similare unde „viaţa” stă în contrast cu „iadul” (de exemplu, Marcu 9:43, 45). În Ioan 5:29 Isus vorbeşte despre „învierea vieţii” pentru cei care au făcut bine, o afirmaţie aproape de evocatoare faţă de cea din Daniel 12:2. Şi în Ioan 12:25 „viaţa din această lume” este în contrast cu „viaţa veşnică”. Astfel semnificaţia frazei este clară: viaţa veşnică este viaţa veacului viitor. De aceasta ne putem bucura în ziua învierii.
Ceea ce este surprinzător, prin urmare, este de a învăţa că aceasta este binecuvântarea pe care Hristos a venit să o dea în acest veac! Evanghelia lui Ioan este plină de declaraţii faţă de acest efect. „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug” (10:10). „Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (5:24). Acesta este punctul de referinţă şi în discuţia lui Isus cu Nicodim. El are nevoie de o renaştere mai precis pentru că intrarea în împărăţie necesită un principiu nou de viaţă. Şi atunci când Isus spune că ucenicii lui nu sunt „din această lume”, El vrea să implice (probabil printre alte lucruri) că viaţa pe care o posedă ei acum nu este explicabilă în termeni de ceva natural. Aceasta nu are nimic de a face cu această lume. Conceptul este unul fascinant şi descoperă o înţelegere profundă a semnificaţiei lui Isus Hristos. Cu El eschatonul a fost favorizat.
Ceea ce este evident mai întâi de toate este că „viaţa” este mai mult decât evidenţă, şi „viaţa veşnică” este mai mult decât existenţa fără de sfârşit. Prin definiţie, toţi oamenii „există”, şi ei vor exista întotdeauna. Dar punctul de bază de aici este dacă sau nu putem să ne referim corect la acea existenţă din afara lui Hristos ca „viaţă”. Termenii, după cum vedeţi, nu vorbesc despre cantitatea vieţii ci de calitatea vieţii, un tip specific de existenţă. Aceasta durează veşnic, pentru a fi siguri, şi vom privi la aceasta mai târziu, dar nu aceasta este întregul punct. „Cum existăm – şi vom exista – noi?” este întrebarea de aici.
Dar care este calitatea vieţii pe care o oferă Isus? Ce o face pe aceasta să fie atât de dorit? În Ioan 17:3 Isus defineşte viaţa veşnică drept cunoaşterea lui Dumnezeu „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu”. Sunteţi conştienţi de faptul că verbul „a cunoaşte” adesea implică mai mult decât simpla posesiune de fapte. Aceasta vorbeşte despre relaţie, intimitate, părtăşie, favoare (de exemplu, Psalmul 1:6; Amos 3:2; Ieremia 9:24; 31:34; Ioan 10:14-15). Aici este locul unde „viaţa” devine aşa de semnificativă. În afara lui Hristos omul nu-l cunoaşte pe Dumnezeu – el nu poate (8:19, 54-55; 16:3; 17:25). Păcatul a dezbinat aşa de mult lucrurile încât aceasta – cea mai mare aspiraţie şi scop al său, însăşi scopul creaţiei sale – este pierdută. Aceasta explică „zădărnicia” existenţei naturale a omului. El este într-o căutare continuă după fleacuri deoarece nu poate găsi satisfacţie sau mulţumire sau înţelesul real pentru viaţă. Şi motivul pentru care el trăieşte într-o astfel de nemulţumire este că el nu poate să obţină aceea pentru care a fost creat – părtăşia cu Dumnezeu! Şi fără de aceasta nimic nu-l poate satisface. El există, dar viaţa lui este o moarte vie. ŞI existenţa care stă înaintea lui este chiar mai rea.
Era speranţa sfântului Vechiului Testament ca într-o zi Dumnezeu să vină să-l ridice la „viaţă” – plinătatea vieţii în părtăşia cu El. Dar anunţul îndrăzneţ pe care îl face Isus este că El a venit ca să ne dea acea viaţă – aici şi acum, şi întotdeauna. Şi aş dori să indic faptul că aceasta este în mod precis mărturia fiecărui credincios adevărat! Oare nu este aceasta exact ceea ce ai ajuns să simţi chiar? Existenţa noastră a fost aşa de complet transformată încât cel mai bun lucru pe care-l oferă lumea aceasta pare ieftin! Noi nu mai suntem
Vrăjiţi de încântarea lumii –
Lucruri ce-s mai înalte, lucruri mai nobile,
Acestea ne-au întunecat vederea!8
De fapt, atât de adâncă şi de stabilită este această bucurie interioară şi satisfacţie a vieţii pe care o avem acum încât condiţiile exterioare – problemele acestei lumi – contează tot mai puţin. Noi am „descoperit mulţumire în oricare stare am fi”. Dragostea lui Dumnezeu este atât de revărsată în inimile noastre încât ne putem bucura chiar şi în necaz. Şi când alţii se laudă cu realizările sau dobândirile ori posesiunile lor – sau orice – aceasta nu ne produce invidie aşa cum obişnuia să fie odinioară. Mai degrabă ne bucurăm – într-adevăr, ne lăudăm, în aceasta: că-l cunoaştem pe Dumnezeu. Şi în cunoaşterea lui am descoperit un izvor de bucurie şi fericire care întrece cu mult ceea ce lume aceasta ar fi visat vreodată. Noi am găsit viaţa! Şi privind înapoi de la acest punct de avantaj, acea existenţă de dinainte de a-l „cunoaşte” pe Dumnezeu pare acum să nu fi fost mai nimic decât o viaţă – era o moarte vie. Noi nu simţim că după ce ne-am întors de la lucrurile vechi am schimbat o viaţă bună cu un viitor bun – mai degrabă simţim că am făcut schimb cu o existenţă ieftină, săracă pentru o viaţă glorioasă şi abundentă care va dura şi va creste pentru totdeauna. Aceasta este păşunea prosperă, verde a vieţii veşnice, viaţa veacului viitor. Şi slava acestui veac al Noului Testament este că în Isus Hristos noi ne putem bucura înainte de vreme de aceasta. Cântecul binecunoscut al lui Peterson, „Cerul s-a coborât şi slava sufletul mi-a umplut” spune drept ceea ce spune despre bani.
Şi să nu uităm că aceasta este binecuvântarea pe care o putem oferi oamenilor în timp ce predicăm evanghelia. Persoana la care mărturisim ar putea să facă din viaţă să fie dură în fine – că el ar avea securitate într-un cont bancar sau într-un statut social înalt, sau orice altceva. Dar atunci când îi dai jos masca lui vopsită vei vedea că totul este doar o faţadă – el ştie că siguranţa sa este una înşelătoare. Aceasta vine şi pleacă, şi el o ştie. Şi atunci când ajunge la zilele cele mai dificile ale vieţii el ştie bine că siguranţa nu este deloc siguranţă. Dar noi putem oferi ceva mult mai stabil şi mai plăcut decât toate acestea. În Isus Hristos putem avea „viaţă”, şi aceasta „mult mai din belşug”.
Bucuria de prezenţa lui Dumnezeu
Caracteristica centrală a speranţei Vechiului Testament este exprimată în cuvintele, „Eu voi vi Dumnezeu tău … şi tu îmi vei fi poporul meu” (Exod 6:7). În mod similar, caracteristica centrală a închinării Vechiului Testament era abordarea sa a prezenţei lui Dumnezeu. Aceasta este semnificaţia întreagă a locului „preasfânt”. Exista sacrificiu şi ispăşire şi mult mai puţin, dar chestiunea intrării în prezenţa lui Dumnezeu a fost ceea ce a făcut închinarea atât de solemnă.
Tema este preluată în Geneza 9:26-27 unde se spune că Dumnezeu este „Dumnezeul lui” Sem şi va „locui” în corturile lui. Aceasta este adusă din nou în Exod 3 unde la fel cum Dumnezeu îl trimite pe Moise în misiunea lui către Egipt, El spune, „În mod sigur Eu voi fi cu tine” (v. 12). Semnificaţia Numelui Divin („EU SUNT cel CE SUNT”, v. 14), cred eu, se centrează în principal pe acest mare adevăr. Aceasta indică mai mult decât că Dumnezeu este „auto-existent”. El este prezent printre oamenii lui! Prezenţa lui salvatoare era adevărul care a fost adus de Moise către ei, şi prin virtutea prezenţei Lui au fost ei eliberaţi.
Atunci când a fost ridicat cortul, acesta era locul unde locuia Dumnezeu. „Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui (shakan) în mijlocul lor” (Exod 25:8). Acesta e punctul focal de închinare. „Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii, şi slava Domnului a umplut cortul” (40:34). Notaţi aici asocierea apropiată a ideilor despre prezenţa şi „slava” lui Dumnezeu; terminologia pare să fie interschimbabilă.
Prima poruncă, „Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”, a fost prima poruncă pe care a încălcat-o Israel (Exod 32), şi ca rezultat Dumnezeu a spus, „Nu voi mai merge cu tine” (33:3). În următoarele versete Moise a apelat cu succes la sentinţă (v. 12-17), şi Dumnezeu a pledat că va merge „cu” ei. Prezenţa lui Dumnezeu, sau „slava” (kabod, v. 22), era esenţială. Apoi în Levitic întreaga funcţie a cultului Israelit a fost aceea de a aduce pe fiecare închinător (de parte bărbătească) în prezenţa lui Dumnezeu de trei ori pe an. Aceasta era o actualizare a prezenţei lui Dumnezeu.
Dar chiar şi cu aceasta, intrarea în prezenţa lui Dumnezeu era un lucru dificil şi de temut. Doar marele preot putea să între în locul preasfânt – şi aceasta doar odată pe an – şi doar după ce făcea pregătirile atente şi în mod adecvat. Calea nu era deschisă pentru oricine, oricând. Nici măcar Moise nu putea intra într-un loc sfânt (Exod 40:35). Aceasta era un „lucru de temut”, şi doar prin virtutea mijlocirii preotului se puteau bucura ei de prezenţa lui Dumnezeu.
Apoi este profetul Ezechiel care portretizează în mod geografic depărtarea slavei lui Dumnezeu (kabod) de la Israel (cap. 11). Nelegiuirea lui Israel a devenit prea mare şi prezenţa lui Dumnezeu a fost înlăturată. Cu toate acestea în cap. 43 există din nou o descriere a reîntoarcerii slavei lui Dumnezeu.
Toate acestea sunt prezentate în declaraţiile climatice din prologul lui Ioan. „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” (v. 14). „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (v. 18). Isus Hristos este realizarea a ceea ce a fost zugrăvit în cortul Vechiului Testament – şi pierdut mai târziu. În El slava lui Dumnezeu este reîntoarsă. În El Dumnezeu a venit în „cort” printre oamenii lui. El este immanu el – Dumnezeu cu noi, pentru a împrumuta cuvintele lui Isaia şi Matei. Şi întregul fundal al cărţii Evrei este însăşi această temă, că în Hristos noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu. Calea este deschisă dincolo de voal, şi ni s-a dat acces direct către Dumnezeu. Voalul care prevenea accesul în locul preasfânt a fost rupt „de sus în jos”, şi Dumnezeu prin Hristos a lăcat calea către El larg deschisă. Aceasta este „slava” veacului Noului Testament, şi ea este cu mult „mai bună”.
Ziua mântuirii
Venirea lui Dumnezeu avea să fie, mai presus de toate, timpul de eliberarea pentru poporul Său. Împărăţia care avea să vină avea să fie o împărăţie care avea să pună la o parte toată opoziţia şi să stabilească neprihănirea şi pace prin întreaga lume. Dumnezeu avea să vină în judecată, să distrugă pe toţi duşmanii Săi şi să-i răzbune pe cei neprihăniţi. Isaia vorbeşte de o vreme când „vestea bună a păcii” va fi răspândită din Sion, deoarece Domnul şi-a lăsat gol braţul Său de mântuire şi „şi-a mângâiat poporul Său şi l-a răscumpărat pe Ierusalim” (52:7-10); un timp când Robul lui Dumnezeu va „lega pe cei cu inima frântă, şi va proclama eliberarea celor captivi” şi anul de Jubileu (61:1-2). Ieremia şi Ezechiel vorbesc despre un „Legământ Nou” care va fi legiferat şi care promite o relaţie nouă cu Dumnezeu în iertare graţioasă de păcat. Mica îl prezintă pe Dumnezeu ca neîntrecut în milă, care „iartă nelegiuirea, şi trece cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Sale” (7:18). El va „îndeplini adevărul (emeth) către Iacov, şi mila (hesed) către Avraam” pe care a jurat-o El (7:20; cf. Exod 34:6).
Şi din nou această temă îşi găseşte împlinirea în acelaşi loc ca toate celelalte – sau mai degrabă, în aceiaşi Persoană. „În această zi aceste lucruri s-au împlinit în auzul vostru”, a spus Isus după citirea lui Isaia 61. „A sosit ziua mântuirii”, a spus El în efect, „Anul de Jubileu este aici”. Ba mai mult, El a pretins că sângele Său va asigura pentru „mulţi” binecuvântările Noului Legământ (Matei 26:28).
În acelaşi fel, Ioan declară că „harul şi adevărul” pe care Mica le-a profeţie au fost „îndeplinite” în întruparea lui Hristos, Cel a Cărui prezenţă glorioasă o privim noi, „plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14). Aici Ioan îl pune pe Domnul Isus în centrul istoriei de răscumpărare – sau mai bine – la culmea ei. „Adevărul” pe care avea să-l îndeplinească Dumnezeu, credincioşia Sa, a fost revelat şi declarat în Hristos. „Mila” pe care a promis-o El a fost dată în plinătatea sa în Fiul Său.
Întrucât ei au privit înainte la un timp de justificare înaintea lui Dumnezeu când El îi va pronunţa neprihăniţi, noi privim înapoi spre Cel care „a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4:25). Noi „am fost justificaţi prin credinţă” (Romani 5:1). Judecata noastră este trecută, şi în Hristos noi am fost justificaţi, declaraţi neprihăniţi.
În mod similar, atunci când îl auzim pe Isus declarând Domnia Sa peste sabat (Matei 12:8) am putea să ne mirăm la început în ce fel această autoritate va fi exercitată – ce va face El cu sabatul? Cum va fi acesta diferit ca un rezultat al domnie lui peste el? Găsim insinuări la acest răspuns în „veniţi la mine şi odihniţi-vă” (Matei 11:28 şu), dar în Evrei 4:1-11 noi învăţăm în mod specific că sabatul avea un caracter profetic / de prospectivă – acesta indica înainte către odihna noastră în Hristos. Sau, ca să folosim limbajul apostolului Pavel, aceasta este „umbra” a ceea ce Hristos este „trupul” (Coloseni 2:17). Aceasta este ceea ce a făcut Isus cu sabatul – El l-a împlinit pe deplin.
Sumar
De sigur, există mult mai multe teme pe care le-am putea examina cu concluzii similare – împărăţia, legea, aşteptatul Profet-Preot-Rege, legămintele Sinaitice şi cel Nou, etc. – dar acestea vor fi de ajuns pentru acum. De un interes ulterior pentru mine sunt temele respective ale sinopticilor, Ioan şi Pavel – împărăţia (sinopticilor), viaţa veşnică (Ioan), şi neprihănirea şi Viaţa în Duhul (Pavel). Nu este surprinzător faptul că fiecare dintre acestea îşi are tema sa de „împlinire” în însăşi centrul său9. Dar punctul nostru de aici este destul de clar: în Isus Hristos finalul este realizat. Noi încă trăim „aici”, dar prin virtutea asocierii noastre cu El, noi suntem privilegiaţi să ne bucurăm de binecuvântările escatonului timpuriu.
Acum – şi nu încă
Înainte de a conclude ar trebui cel puţin să indicăm că în timp ce avem în faţa noastră toate acestea, mai sunt încă de venit altele. Gândiţi-vă de exemplu în termenii învierii primise. Noi nu suntem doar „înviaţi cu El în asemănare cu învierea Sa”, ci prin virtutea asocierii noastre cu El învierea noastră trupească este şi ea asigurată. Aceasta este în mod precis argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 15. Dacă El a înviat, şi noi vom învia, pentru că suntem în El. El este „pârga” din care noi suntem recolta mai deplină. Noi vom fi cu toţi înviaţi, „dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (v. 23). Aşa că există acel acum – şi este acel nu încă. Învierea lui Hristos a inaugurat veacul ce va să vină, şi noi suntem o parte a acestuia astăzi în timp ce suntem în El. Dar au să vină mai multe, şi în El şi aceasta este asigurată.
Acelaşi lucru este adevărat cu privire la viaţa veşnică. Faptul că noi o avem acum nu anulează cu desăvârşire perspectiva viitoare. Adesea în Evanghelia lui Ioan auzim pe Isus cum face legătura apropiată a două idei de viaţă acum şi viaţa veşnică (4:14; 6:51; 10:28; 11:25-26). A avea viaţa acum înseamnă a o avea pentru totdeauna, şi „a nu pieri niciodată”. Punctul este simplu fapt că darul lui Isus de viaţă pentru cei ai lui vine timpuriu – şi astfel în două rate: 1) la regenerare, şi 2) la învierea trupului. Viaţa veacului ce va să vină a venit, şi mai are încă să vină.
Putem spune acelaşi lucru despre toate din aceste teme. Înfrângerea lui satan a fost realizată pe cruce (Ioan 12:31-32) şi totuşi va fi realizată într-un anumit timp din viitor (Romani 16:20; Apocalipsa 20). Binecuvântarea Avraamic este savurată de fiecare credincios (Galateni 3) şi totuşi va fi îndeplinită mai târziu (Apocalipsa 7:9). „Odihna” noastră în Hristos este aici (Matei 11:28 şu) şi totuşi rămâne (Evrei 4:9). Prezenţa lui Dumnezeu a fost manifestată în Hristos (Ioan 1:14) şi totuşi îşi aşteaptă deplina sa manifestare (Apocalipsa 21:3, 22). Mântuirea noastră în sine nu este încă pe deplin manifestată (Romani 13:11; Evrei 9:28; 1 Petru 1:5; Apocalipsa 12:10). Duşmanii lui Dumnezeu nu sunt încă eliminaţi. Pe scurt, împărăţia lui Dumnezeu este realizată acum, dar nu este încă manifestată pe deplin (2 Timotei 4:1, 8; 2 Petru 1:11).
Judecata noastră încă stă înaintea noastră, şi că justificarea noastră este încă o speranţă viitoare. Aceasta este semnificaţia timpului trecut din Romani 8:33 – „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu?” Aceasta este probabil implicat şi în Romani 4:24 – „A înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi”. Ideea este că Hristosul cel înviat va sta în apărarea noastră la bara de judecată a lui Dumnezeu. Judecata noastră – şi justificarea – este atât trecut cât şi viitor.
De fapt, privind înapoi la Grădina Edenului şi la felul cum erau lucrurile acolo – şi la ceea ce ar fi trebui să devină – ni se aminteşte mai mult de ceea ce se leagă viitorul nostru. Nu ar trebui să uităm că în timp ce Adam era perfect, el nu era „aşa de perfect” precum putea să devină. Dar când în slava pomilor vieţii (caţi dintre ei?) sunt văzute o supraabundenţă de roade „în fiecare lună” (Apocalipsa 22:2), atunci noi vom recunoaşte că în Domnul Isus Hristos Paradisul a fost recâştigat – şi mult mai multe. Ceea ce a pierdut primul Adam – şi ceea ce a refuzat el – se va perfecta pe deplin prin ultimul Adam.
Aşa că în toată această „escatologie realizată” nu ar trebui să scăpăm din vedere viitorul. Ceea ce avem noi astăzi este realizarea glorioasă a speranţelor Vechiului Testament. Dar ceea ce stă înainte este încă mai glorios.
Un ghid hermeneutic semnificativ reiese din toate aceste lucruri. Că o binecuvântare promisă este realizată aici şi acum, prin însuşi acest lucru, nu predomină realizarea sa mai deplină de mai târziu. De exemplu, nu există nimic aici care să domine speranţa premilenialistă a manifestării viitoare a împărăţiei – nimic. Că veacul viitor este prezent şi că vine este o materie de simplă afirmaţie Biblică. Şi dacă există deja o realizare a binecuvântărilor în cadrul istoriei nu ar trebui să fim surprinşi să învăţăm de o manifestare încă mai deplină faţă de ele. Aceste întrebări pur şi simplu trebuiesc decise pe alte baze.
Hristos, Eschatos-ul
În final, când s-au spus toate acestea trebuie să recunoaştem clar că „împlinirea” anticipată în Vechiul Testament şi realizată în Noul Testament nu este nimic altceva decât Isus Hristos în Sine. El este legământul, promisiunea, împărăţia; El este viaţa noastră neprihănirea noastră, pacea noastră, mântuirea noastră, şi toate celelalte. El este scopul istoriei. Noi nu vorbim simplu despre „ultimele lucruri” ci despre o persoană în Care aceste „lucruri” sunt realizate. Şi când istoria este adusă la consumarea sa finală, Scriptura declară, „toate lucrurile vor fi adunate la El” (Efeseni 1:10).
Pentru acest motiv Isus este numit „Omega, eschatos-ul (ultimul), telos-ul („sfârşitul, Apocalipsa 22:13; cf. 1:17; 2:8). „În adevăr, făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt „da”; de aceea şi „Amin” pe care-l spunem noi, prin El, este spre slava lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1:20).
Studiul nostru despre tema împlinirii este un studiu despre Hristos. Rezultă, deci, că El este punctul focal al evangheliei. El a venit nu doar să proclame „lucrurile” care aveau să se întâmple. El a venit să se proclame pe Sine. El este ceea ce a anticipat Vechiului Testament, şi El este însăşi esenţa, întreaga lucrătură a binecuvântării de care ne bucurăm noi în acest veac. Istoria mântuirii, escatologia realizată, escatologia viitoare – este cu totul un studiu al aceluiaşi Subiect, Domnul Isus Hristos, Care în aceste ultime zile a venit din Ceruri ca să „înlăture păcatul prin jertfa Sa”, şi Care v-a apărea a doua oară „nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea” (Evrei 9:26, 28).
Note de subsol
- cf. Walter C. Kaiser, Jr., “The Theology of the Old Testament,” inThe Expositor’s Bible Commentary, Vol.1, Frank E. Gaebelein, ed., (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1979), pp.292-294.
- Note also that all the responses of Jesus to Satan at His temptation in the wilderness contain quotations from “Israel in the wilderness” passages (Deut. 6-8, 10).
- Cf. D. A. Carson, “Matthew,” inThe Expositor’s Bible Commentary,Frank E. Gaebelein, ed., Vol.8 (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1984), p.95.
- C.F.D.Moule, “Fulfilment-Words in the New Testament: Use and Abuse. NTS, 14, p.314.
- George R. Beasley-Murray,Gospel of Life: The Theology of the Fourth Gospel.(Peabody, MA: Hendrickson Publishers, Inc., 1991), pp. 36-37.
- Cf. George Eldon Ladd,I Believe in the Resurrection of Jesus(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1975), pp.39-40.
- Cf. Geerhardus Vos,The Pauline Eschatology(Phillipsburg, NJ: Presbyterian & Reformed Publishing Co., 1930, 1991), p.155 n.; and John Murray, The Epistle to the Romans (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968, 1980), pp.7-12.
- “I Am Resolved,” by Palmer Hartsough.
- See George Eldon Ladd,The Pattern of New Testament Truth.(Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1968).
COPYRIGHT 1997 Fred Zaspel
