* Dacă nu este notat în altă parte, toate fragmentele sunt luate cu permisiune din Dictionary of Premillennial Theology (Dicţionarul Teologiei Premileniale) de Mal Couch (de.), Kragel Publications
KELLOGG, SAMUEL H.
Samuel Kellogg (1839-1899) este indicativ al acelora care au ajutat la întoarcerea tendinţei dintre evanghelici de la postmilenialism către premilenialism între Războiul Civil şi Primul Război Mondial. Kellogg a fost un cercetător prezbiterian, lingvist, profesor, misionar şi pastor. „Dar cel mai mare lucru despre el era măreaţa lui cunoaştere şi dragoste pentru Biblia sa”, spunea un prieten. „El era un om al Cărţii”.
Acest „om al Cărţii” s-a născut în Long Island, New York. El a fost învăţat acasă şi a frecventat scurt Williams College în 1856, dar a absolvit de la Princeton College în 1961. El a absolvit Seminarul Princeton în 1864 şi a fost ordinat ca misionar în India.
Kellogg a predat la şcoala teologică din Allahabad şi a completat o gramatică monumentală a limbii hindi în 1875, care a rămas pentru mulţi ani drept autoritate de bază. La moartea soţiei sale în 1876, el s-a reîntors în Statele Unite şi a păstorit o biserică Prezbiteriană în Pittsburgh. Apoi a fost numit în funcţia de director de Teologie Sistematică la Allegheny (Western) Presbyterian Seminary în Pittsburgh. Înainte de a se întoarce în India unde a murit mai apoi, pentru cei 5 ani finali ai vieţii sale, el a păstorit biserica St. James Square Presbyterian Church, Toronto. Sarcina finală a lui Kellogg în India a fost aceea de a conduce o triadă de traducători ai Vechiului Testament în hindi. „Aşa de înalt priveau colegii lui cunoaşterea sa a Bibliei şi-a filologiei Indiei încât după moartea sa ei nu au cerut nici un succesor, ci aceasta a fost ceea ce spun ei despre obiceiul lor: ‚Când diferim între noi înşine, şi ne-am aminti care ar fi părerea Dr. Kellogg, unul a cărui opinie diferă de această îşi face deodată calea’.”
Probabil că cel mai mare dar al lui Kellogg pentru Creştinism stă în contribuţia sa faţă de limbajul hindi. Cele mai bine cunoscute contribuţii engleze ale sale sunt comentariile asupra lui Levitic şi Samuel, încă respectate şi folosite larg şi astăzi. Totuşi, el a mai făcut un impact într-un domeniu pe care el l-a iubit mult în calitate de cercetător al Vechiului Testament – escatologia.
Kellogg a scris două lucrări remarcabile despre profeţia Biblică. Ele sunt The Jews or Prediction and Fulfillment: An Argument for the Times (1883) (Evreii sau prezicerea şi împlinirea: Un argument pentru vremuri) şi Are Premillennialists Right? (ca. 1890) (Sunt premilenialiştii corecţi?). Premilenialismul lui Kellogg nu s-a dezvoltat ca o anexă din Apocalipsa 20; mai degrabă Apocalipsa 20 slujeşte drept culmea către o dogmă începută în cărţile cele mai timpurii ale Vechiului Testament. Înţelegerea sa a unui viitor pentru evrei şi încă o viitoare, literală împlinire pentru ei ca un popor distinct din punct de vedere naţional l-a dus la singura escatologie posibile la care duce o astfel de înţelegere. Dr. Wilburn Smith a spus, „Dr. Kellogg era . . . unul din marii cercetători ai Bibliei din zilele sale. Probabil că acesta este cel mai mare singur volum de profeţie în relaţie faţă de evreii care s-a scris în ţara noastră în timpul secolului al 19lea”.
Kellogg credea că evreii aveau un viitor deschis sub eventualul lor Mesia şi Rege – Isus. Afirmaţia de cercetare a lui Kellogg şi apărarea premilenialismului Are Premillennialists Right? implică o trecere în revistă a istoriei bisericii şi a Scripturii. Convins că Biblia învaţă premilenialismul, el se află în interacţiune cu multe din argumentele ridicate împotriva acestuia de către postmilenialism. Postmilenialismul era dominant în timpul zilelor de seminar ale lui Kellogg.
Un argument comun din zilele sale ridicat împotriva premilenialismului de către postmilenialişti a fost că acesta descurajează eforturile din evanghelizarea mondială. Kellogg era o dovadă vie faţă de opusul. Spre finalul secolului al 19lea, misiunile au fost dominate de Premilenialişti. Kellogg a împărtăşit următoarea anecdotă despre clasa lui de absolvire de la Princeton Seminary: „Printre cei 50 de absolvenţi erau doar şapte Premilenialişti. Toţi aceştia s-au oferit ca voluntari pentru câmpul de misiune străin, în timp ce nici unul dintre ceilalţi nu au făcut-o. La patru li s-a dat voie să plece, şi ceilalţi trei care au fost găsiţi drept incapabili din punct de vedere fizic nepotriviţi s-au implicat în lucrarea de misiune din ţară”.
Despre Kellogg se spune că a fost motivat să între în câmpul de misiune în primul rând prin anticiparea întoarcerii Domnului său. Binecuvântata speranţă a fost ceea ce l-a dus pe el spre excelenţă în lucrarea sa. Astfel, la moartea sa prietenii lui au pus pe mormântul său de la Landour aceste cuvinte preţioase, „Până Va Veni El”.
Thomas D. Ice
Bibliografie
Samuel H. Kellogg, Are Premillennialists Right? (New York: Revell, 1923); Daniel G. Reid, ed., Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, 111.: Inter Varsity Press, 1990), 609.
IRONSIDE, HENRY ALLAN
Producând cele mai calde şi cele mai îngrijite comentarii devoţionale din istoria dispensaţionalismului, evanghelistul, învăţătorul şi pastorul H. A. Ironside (1876-1951) a încurajat pe mii de oamenii din lumea vorbitoare de engleză să înţeleagă adevărul dispensaţional. Crescut într-o casă creştină şi convertit la credinţa în Hristos de tânăr, Ironside s-a alăturat rangurilor de la Salvation Army (Armata Salvării). Totuşi, după câţiva ani, el a abandonat grupul datorită frustrării încercării de a menţine statutul de „victorie” al părerii despre sfinţire al grupului. El a găsit pace şi siguranţă în părerea mult mai biblică a harului incomparabil al lui Dumnezeu. Mărturia sa referitoare la conversia lui şi părerile lui de mai târziu despre învăţătura sfinţeniei sunt găsite în Holiness: The True and the False (1912) (Sfinţenia: Adevăratul şi Falsul).
Ironside nu a primit multă educaţie formală ci era un student care învăţa singur. El a primit un doctorat onorariu (Litt.D.) de la Wheaton College în 1930. Ironside a ajuns să fie cunoscut ca un învăţător naţional al Bibliei cu o lucrare ambulantă de învăţare, în mare parte ca dispensaţionaliştii principali ai primei jumătăţi ai secolului al 20lea precum Arno C. Gaebelein. Lucrarea de călătorie a lui Ironside a inclus conferinţe biblice şi învăţături în serie la instituţii din Statele Unite precum Moody Bible Institute şi Evangelical College (acum Dallas Theological Seminary). Ironside a păstorit binecunoscuta biserică Moody Memorial din Chicago din 1930 până în 1948, de unde a vorbit la radio pentru câţiva ani. El şi-a dat demisia de la amvonul acelei binecunoscute biserici pentru a se implica în lucrarea cu normă întreagă de scriere şi conferenţiere. Acea lucrarea a continuat până la moartea sa în 1951.
Cea mai mare moştenire a lui H. A. Ironside este colecţia voluminoasă de scrieri pe care a lăsat-o el. El a scris peste 60 de cărţi, alături de numeroase pamflete şi articole. Stilul său este caracterizat de (1) expunere devoţională, (2) simpla schiţare a chestiunilor complicate, (3) o abilitate creativă de a oferi formulare şi ilustrări proaspete cu scopul de încălzire al inimii şi a schimbării vieţii, şi (4) o continuare a moştenirii simplelor citiri a Bibliei care au fost accentuate la Conferinţa Biblică de la Niagara în partea târzie a secolului al 19lea.
Scrierile lui Ironside aveau de a face cu un şir larg de subiecte. Comentariile sale biblice acopereau întregul şir al cărţilor Noului Testament, precum şi fiecare carte profetică a Vechiului Testament. În adiţie, el a adresat chestiuni topice precum botezul în apă, a Doua Venire, răpirea bisericii, Duhul Sfânt, chestiuni despre sfinţire, şi rugăciune. El a arătat îndemânările unui istoric în A Historical Sketch of the Brethren Movement (1942) (O schiţă istorică a Mişcării Creştinilor după Evanghelie), care sublinia dezvoltarea mişcării responsabilă în pare pentru răspândirea dispensaţionalismului lui John Nelson Darby pe care l-a crezut Ironside. Ironside a oferit de asemenea perspicacităţi anecdotice în viaţa şi lucrarea sa în Random Reminiscences from Fifty Years of Ministry (1939) (Amintiri întâmplătoare din 50 de ani de slujire). Inima unui pastor se poate vedea în Full Assurance (Deplina Asigurare), scopul căreia a fost de a creste confidenţa credincioşilor. Ironside a deţinut şi zelul unui evanghelist, aşa cum se vede în publicaţia sa The Only Two Religions and Other Gospel Papers (Singurele două religii şi alte ziare ale Evangheliei). Multe din publicaţii şi comentarii au fost derivate din mesajele pe care le-a transmis, adesea în serii de predici expozitive. Lucrarea sa a durat în jur de 60 de ani de serviciu roditor. În final el a fost cunoscut ca un învăţător iubit dedicat interpretării literale a profeţiei şi crezul rezultant şi speranţa în venirea pretribulaţională premilenială a lui Isus Hristos.
Michael D. Stallard
Bibliografie
- Schuyler English,Ordained of the Lord: H. A. Ironside: A Biography(Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1976); H. A. Ironside, Four Golden Hours with Dr. Harry Ironside (London: Marshall, Morgan & Scott Ltd., 1939); Holiness: The False and the True (Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1912); In the Heavenlies: Practical Expository Addresses on the Epistle to the Ephesians (Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1937); and Notes on the Minor Prophets (Neptune, N. J.: Loixeaux Brothers, 1909); L. I. Koppin, ed., The Best of H. A. Ironside (Grand Rapids: Baker, 1981); George M. Marsden, Fundamentalism and American Culture (New York: Oxford University Press, 1980)
GRAY, JAMES MARTIN
Cleric Reformat Episcopal, autor, editor, educator, învăţător al Biblie, primul decan şi primul preşedinte al Moody Bible Institute, Gray (1851-1935) a jucat un rol cheie în mişcarea fundamentalistă a anilor 1920 şi în promovarea şi stabilirea teologiei dispensaţionale premileniale.
Numele părinţilor lui Gray sunt necunoscuţi. Se cunoaşte faptul că tatăl său a murit la scurt timp după ce s-a născut James şi că cel mai în vârstă frate a lui James a devenit protectorul şi îngrijitorul familiei, o familie creştină (cel puţin nominal) din biserica Protestant Episcopală. Confirmat în 1865 la vârsta de 14 ani de către un episcop din acea denominaţie, doar după vârsta de 22 de ani şi pe când făcea pregătirea de seminar pentru carierea ministerială din Biserica Protestantă Episcopală, Gray a fost convertit la Hristos. După ce şi-a transferat legăturile sale denominaţionale, Gray aparent şi-a încheiat educaţia sa în Biserica Episcopală Reformată, prin aceasta a fost ordinat în 1877.
Gray a slujit în două pastorate cu succes, fiecare de câte un an, prima la Biserica Răscumpăraţilor din Greenpoint, New York, şi apoi la Biserica Pietrei din Capul Unghiului, localizată în afara lui New York City la Newburgh-on-the-Hudson. El a slujit apoi din 1877 până în 1894 ca rector, la First Reformed Episcopal Church din Boston, unde a predat şi sinteza Bibliei la Boston Missionary Training School fondat de A. J. Gordon, care mai apoi a devenit Gordon College. În 1892, Gray s-a mutat în Philadelphia unde a predat clase de Biblie în noul seminar fondat Reformat Episcopalian, renunţând la al treilea pastorat al său în 1894.
În 1892 sau 1893, Gray a devenit asociat cu D. L. Moody, prin Gordon, care l-a dus pe Gray la Northfield Bible Conferences din Northfield, Massachusetts. Gray a fost de asemenea invitat să ţină prelegeri la Moody’s Bible Institute for Home and Foreign Missions of the Chicago Evangelistic Society (Moody Bible Institute de mai târziu). Invitaţiile au crescut şi în 1904 Gray a fost selectat ca primul decan al Moody Bible Institute. Titlul său a fost schimbat în preşedinte în 1925, poziţie pe care a deţinut-o până la moartea sa în 1935. El a fost listat în Who’s Who în America (în final) din 1916 până în 1935.
În timpul anilor 1920 el a jucat un rol cheie în controversa fundamentalist-modernistă. Student devotat al Bibliei şi apărător fidel al inspiraţiei verbale, el a fost unul dintre contribuabilii de la The Fundamentals (1910-15). În calitate de învăţător şi administrator, Gray a fost în principal responsabil pentru solidaritatea de doctrină sănătoasă şi conservativă în fondarea a ceea ce a stabilit Moody Bible Institute. Implicat în fiecare aspect al Institutului, Gray a for primul motor în îmbunătăţirea programului muzical (el a fost autorul a multe imnuri), şi în stabilirea primei staţii de radio a Institutului. Tot el a editat periodicul Institutului (Moody Monthly de mai târziu) din 1907 până în 1935. Tot el a fost instrumental în organizarea Evangelical Teacher Training Association (Asociaţia de Pregătire a Învăţătorului Evanghelic) din 1931. Fiind unul dintre cei şapte editori de la Scofield Reference Bible, Gray a fost un învăţător al Bibliei popular şi mult căutat. El a introdus şi a popularizat studiul Biblic sintetic, sau „sinteza Bibliei”, un mijloc de studiere a Bibliei ca un întreg organic.
Contribuţiile lui Gray la Moody Bible Institute, spre mişcarea de institut biblic în general, spre creşterea mişcării fundamentaliste, şi spre popularizarea şi propagarea teologiei dispensaţionale premileniale sunt incalculabile. Focusul lui teologic era Bibliologia, Hristologia, Soteriologia, Pneumatologia şi Escatologia şi erau în parte datoria faţă de cererile erei şi în parte faţă de interesul său personal. Scrierile Dr. Gray au fost în mod esenţial produsul lucrărilor sale evanghelistice şi de învăţătură şi a apărării lui a fundamentalismului împotriva ameninţării modernismului. În primul plan al controversei era doctrina Bibliei (revelaţia, inspiraţia, infailibilitatea, etc.). Dar ramificările au fus, de sigur, la întrebări referitoare la persoana şi lucrarea lui Hristos, păcătoşenia umană (contra bunătăţii inerente), natura mântuirii, şi persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, deşi tratarea lui Gray a Duhului Sfânt era mult mai pastorală şi a izvorât din interesul personal decât din preocuparea polemică.
Interesul lui Gray în escatologie este de găsit în prima Conferinţă Profetică Americană ţinută în Biserica Episcopală Protestantă a Sfintei Treimi din New York City, 1878. Consensul a fost fără doar şi poate premilenial. El a fost convins de adevărul acestuia. Prin studiul său propriu al Bibliei, alături de relaţia cu Moody, Gordon, F. L. Chapell şi mulţi alţi premilenialişti din Northfield, inclusiv C. I. Scofield, Gray a adoptat o interpretare premilenială, dispensaţională, pretribulaţională a Scripturii.
Gray susţinea că promisiunile de legământ date lui Avraam şi David referitoare la posesiunea veşnică a ţării avea să formeze istoria viitoare şi să fie împlinite într-o zi. Datorită neascultării naţiunii, Israel a fost înlăturat din locul de binecuvântare şi supus dominaţiei neamurilor. Vremurile Neamurilor Gray le-a luat a fi imperiile Babilonului, Medo-Persiei, Grecia, şi Roma, ca formă finală a puterii mondiale a neamurilor. Gray a înţeles că Cea de-a 70a Săptămână ale lui Daniel avea să înceapă cu un decret al Persiei de a clădii zidurile Ierusalimului şi de a se încheia la începerea Mileniului, când promisiunile lui Dumnezeu pentru Avraam şi David ar fi împlinite în mod literal. El a văzut o prăpastie între finalul săptămânii a 69a (‚tăierea’ lui Hristos în 32 d. Hr.) şi începutul săptămânii a 70a. În timpul interimatului, Hristos îşi va clădi biserica Sa. Gray a trasat un contrast ascuţit între Israel şi biserică. A doua venire a lui Hristos era în două stagii. La finalul erei bisericii, Hristos avea să se întoarcă şi să-şi ia biserica în aer (Răpirea pretribulaţională), să ia biserica la cer unse se consumă nunta miresei şi a Mirelui. Săptămâna a 70a a lui Daniel ar urma răpirea bisericii şi ar fi dusă la o concluzie prin revenirea lui Hristos pe pământ cu biserica pentru a stabilii împărăţia milenială.
Gray a susţinut o părere futuristă despre Apocalipsa 4-18 ca descriind perioada de Necaz, pe care el a egalat-o cu Săptămâna a 70a a lui Daniel. Pentru Gray, Ziua Domnului începe cu Răpirea, deşi el a fost atent să nu identifice (în mod necesar) Răpirea bisericii ca acel eveniment care marchează începutul Săptămânii a 70a a lui Daniel. La finalul anului al 7lea de Necaz, la a doua venire a lui Hristos, Israel primeşte pe Mesia şi este stabilit în împărăţia milenială. Anterior Mileniului satan este legat şi judecata naţiunilor are loc. La finalul Mileniului, satan este dezlegat, este o revoltă finală pe care o înăbuşă Hristos, şi o judecată finală care aparţine doar celor nemântuiţi (Marele Tron Alb). Escatologia lui Gray, bazată aşa cum era de fapt pe o hermeneutică literală, a diferit puţin de poziţia premilenială a altor dispensaţionalişti din zilele lui şi este reprezentativ al şcolii în care a şi predat el.
Steven L. McAvoy
Bibliografie
Henry Warner Bowden, ed., Dictionary of American Religious Biography (Westport: Greenwood Press, 1977); James Martin Gray, Christian Workers’ Commentary on the Old and New Testaments (Chicago: The Bible Institute Colportage Association, 1915), Prophecy and the Lord’s Return (New York: Revell, 1917), Synthetic Bible Studies (New York: Revell, 1906) and A Text-Book on Prophecy (New York: Revell, 1918); John David Hannah, “James Martin Gray, 1851-1935: His Life and Work” (Th.D. dissertation, Dallas Theological Seminary, 1974); Daniel G. Reid, Robert D. Linder, Bruce L. Shelley, and Harry S. Stout, eds., Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1990); William M. Runyan, Dr. Gray at Moody Bible Institute (New York: Oxford University Press, 1935).
GRAVES, JAMES ROBINSON
Graves (1820-93), născut în Chester, VT, a fost original un Congregaţionalist dar a devenit mai târziu un Baptist. El a terminat echivalentul unui grad de colegiu pe cont propriu în patru ani, învăţând patru limbi în acest proces. Apoi a început un studiu lung al Scripturilor tot pe cont propriu. Înaintea Războiului Civil, Graves a planificat şi a organizat Southwestern Publishing House şi Southern Baptist Sunday School Union (Uniunea Şcolii Duminicale Baptiste Sudice). El a devenit un scriitor educat şi editor şi a fost de asemenea recunoscut ca predicator popular şi un îndemânatic participant la dezbateri.
Graves a fost adânc implicat în mişcarea punctului de cotitură şi a devenit un purtător de cuvânt cheie pentru acest grup în cadrul cercurilor de Baptişti Sudici. Mişcarea Punctul de Cotitură argumenta că bisericile Baptiste au existat în succesiune neruptă încă din era apostolică. El a argumentat acest punct în aproape tot ceea ce a scris el.
Graves a susţinut o puternică poziţie premilenială pe care o simţea că era evidentă în biserica primară cel puţin din secolul al 2lea. Mulţi cred că el ar trebui să fie numit un dispensaţionalist care a îmbrăţişat hermeneutica lui Darby. Capodopera lui Graves a fost The Work of Christ Consummated in Seven Dispensations (Lucrarea lui Hristos consumată în şapte dispensaţii). Pentru a-şi dovedi punctul său despre cât de importantă era profeţia Bibliei, Graves a fost familiar şi putea chiar să citeze dintr-un număr de binecunoscuţi şi necunoscuţi cercetători premileniali.
În 1859 Graves a venit împotriva unui articol postmilenial în revista Family Baptist Magazine. El a enunţat că postmilenialiştii nu puteau să ofere nici o singură profeţie pentru a-şi susţine crezul lor. El a afirmat cu îndrăzneală că dacă postura sa pe premilenialism l-a plasat în tabăra chiliastă, atunci el ar fi mândru de aceasta deoarece Domnul şi toţi profeţii erau chiliaşti!
Graves a ţinut două conferinţe de profeţie foarte reuşite în 1878 (New York) şi în 1886 (Chicago). Ziarul New York Tribune a numit lecturile de la prima conferinţă chiar „împrospătătoare şi inspiraţionale”. Ziarul a notat că subiectul profeţiei câştiga interes şi pastorii ar trebui să studieze problemele şi să le împărtăşească cu oamenii lor. La aceste conferinţe Graves a dat un scenariu complet dispensaţional. Interpretarea literală a fost atacată de mulţi din criticii săi. Tot el a argumentat puternic la aceste conferinţe pentru restaurarea evreilor în Palestina. Revista The Baptist a notat „impresia profundă făcută în California şi în alte părţi cu premilenialismul lui Graves”. În 1891 The Baptist a emis o serie de articole publicate pentru întoarcerea evreilor în Palestina. Graves a scris că „dispensaţia evreilor este literală, tot literală va fi şi restaurarea lor”.
Graves a avut o profundă influenţă premilenială asupra Baptiştilor în decursul deceniilor. El a scris şi a ţinut prelegeri în mod continuu în conferinţe şi biserici. El a influenţat pe mulţi învăţători Baptişti Sudici precum şi a avut companie cu mulţi predicatori şi pastori de aceiaşi idei. El a ajuns într-o vreme când premilenialismul câştiga teren şi în timpul perioadei de mare discuţie dintre întoarcerea evreilor în ţară.
Mal Couch
Bibliografie
Danny Eugene Howe, “Analysis of Dispensationalism and Its Implications for the Theologies of James Robinson Graves, John Franklin Norris, and Wallis Amos Criswell” (Ph.D. diss., Southwestern Baptist Theological Seminary, 1988).
GAEBELEIN, ARNO
Gaebelein (1861-1945) s-a născut în Thuringia, Germania şi a venit în America la vârsta de 18 ani. Ordinat în Biserica Episcopală Metodistă, el a avut pastorate în Baltimore şi în New York City. În New York el a început o lucrare importantă de câştigare a populaţiei evreieşti. El a început o revistă pentru cititorii evrei numită Our Hope (Speranţa noastră). El a oferit o mare cantitate de lectură pentru evrei, în special alături de liniile publicaţiilor biblice şi profetice.
Gaebelein a fost un cercetător remarcabil. El cunoştea ebraica şi greaca biblică precum şi multe limbi ale Orientului Mijlociu. El a scris circa 50 de cărţi şi multe pamflete în domeniul profeţiei. A ţinut multe discursuri şi era activ în mişcarea conferinţei Biblice.
Gaebelein a fost popular cu audienţele datorită vastei sale cunoştinţe a poporului evreu şi a obiceiurilor evreieşti. Deşi a evitat pregătirea de seminar, el s-a învăţat singur limbile, istoria, teologia sistematică, apologetica şi studiile profetice.
Pe când lucra în New York City cu comunitatea evreiască Gaebelein a devenit un premilenialist (ca. 1887). El a scris: „Această încercare de a duce Evanghelia la evrei m-a dus mai profund în Scripturile Vechiului Testament. Eu am început să studiez profeţia. Până în această vreme am urmărit în interpretarea profeţiei Vechiului Testament aşa zisa ‚metodă de spiritualizare’ (alegorică)”. El şi-a dat seama că doar prin interpretarea literară Israelul ar însemna Israel şi nu biserica. El a realizat că promisiunea reîntoarcerii în ţara Palestinei încă mai era susţinută pentru evrei.
Gaebelein a realizat faptul că diferenţele în interpretarea biblică au fost cauzate de un conflict în hermeneutică. El a urmat două reguli de bază pentru interpretarea Scripturilor. El simţea că o interpretarea literal-gramaticală ducea la o restaurare naţională pentru viitorul Israelului. Şi a doua, această abordare ducea pe oricine să vadă biserica ca o entitate nouă nedezvăluită în Vechiul Testament dar clar subliniată în cartea Efesenilor.
Gaebelein a folosit de asemenea şi o hermeneutică dispensaţională. El a descoperit teri dispensaţii majore: legea, harul şi împărăţia. El a folosit de asemenea analogia de credinţă şi conceptul revelaţiei progresive combinată să ofere o cale de privire la pasajele care treceau dincolo de interpretarea gramatical-istorică a unui text individual. Tot el a consimţit puternic în privinţa doctrinei răpirii bisericii. Nu era nevoie de nici un semn pentru a vesti venirea lui Hristos. Biserica în mod clar că nu va trece prin Necazul cel Mare. Venirea lui Hristos în aer pentru a-şi primi biserica este un eveniment separat de venirea Sa pe pământ pentru a-şi stabili împărăţia Sa după şapte ani mai târziu. În final, trei doctrine cruciale au fost în spatele dispensaţionalismului lui Gaebelein: (1) infailibilitatea Scripturii, (2) venirea premilenială a lui Hristos pe pământ pentru a domni pe tronul lui David, şi (3) Răpirea pretribulaţionistă.
Gaebelein a văzut legământul Avraamic ca având împlinire trecută, prezentă şi viitoare. El a scris, „Naţiunile pământului, toate familiile aşteaptă în mod inconştient spre a fi binecuvântată de sămânţa lui Avraam. Mântuirea încă este de la evrei”. Şi el a aşteptat termenii legământului care avea să se împlinească literal, din punct de vedere fizic, către descendenţii lui Avraam şi a naţiunii evreieşti.
Un pasaj biblic care a atras atenţia lui Gaebelein a fost Deuteronom 28. În acesta el a văzut „trista istorie prescrisă” a lui Israel”. Moise a prezis împrăştierea, suferinţa, necazul şi în cele din urmă restaurarea evreilor, „enigma istoriei”. Despre aceasta Gaebelein a scris, „Vechiul Testament este practic o carte sigilată către fiecare persoană care nu crede într-o restaurare literală a Israelului în ţara sa” (Stallard).
Mal Couch
Bibliografie
- D. Douglas, ed.,The New International Dictionary of the Christian Church(Grand Rapids: Zondervan, 1978); Michael D. Stallard, “The Theological Method of Arno C. Gaebelein” (Ph.D. diss., Dallas Theological Seminary, 1992).
EDWARDS, MORGAN
Morgan Edwards (1722-1792) s-a născut pe 9 Mai în Parohia Treventhin din Ţara Galilor, şi după educaţia primită la Bristol College, a început să predice în 1738. El a slujit la câteva congregaţii Baptiste din Anglia pentru şapte ani înainte de a se muta la Cork, Irlanda, unde a păstorit pentru 9 ani. Edwards a emigrat în America şi în Mai 1761, a devenit pastor al biserici Baptiste din Philadelphia, după ce a fost recomandat de robustul Baptist John Gill. După Războiul Revoluţionar (el era singurul cleric Baptist cunoscut al convingerii Tory), Edwards a devenit un educator şi istoricul Baptist premier al zilelor sale. Lucrarea sa majoră Materials Toward a History of the Baptists (Materiale pentru o Istoria a Baptiştilor), este o lucrare seminală importantă care subliniază istoria Baptistă Americană a erei. Edwards a fondat primul colegiu creştin în colonii, Rhode Island College, pe care astăzi îl cunoaştem ca Brown University of the Ivy League.
Un istoric l-a caracterizat pe Edwards după cum urmează: „Ştiinţificul, laboriosul, cordialul, excentricul, colericul Morgan Edwards, unul dintre cei mai interesanţi dintre lucrătorii baptişti timpurii ai ţării noastre şi unul dintre cei din ţara noastră şi unul dintre cei care merită cel mai mult onoare. Însăşi greşelile sale aveau o tendinţă spre partea virtuţii, şi în faptele bune el nu a fost depăşit de nimeni din zilele sale, dacă ar fi fost depăşit de careva din zilele sale … El era un predicator capabil şi un om bun, dar nu era un om cu care să stai fără griji”.
În timpul studenţiei sale la Bristol Baptist Seminary din Anglia (1742-44), Edwards a scris un eseu pentru clasa de escatologie a părerilor sale despre profeţia biblică. Acest eseu a fost publicat în Philadelphia (1788) sub titlul Două exerciţii academice a subiectelor cu titlurile: Mileniul, ultimele noutăţi. După citirea lucrării de 56 de pagini, este clar că Edwards a publicat-o doar cu actualizările minore din zilele studenţiei sale. Astfel, aceasta reprezintă o părere dezvoltată devreme în anii 1740.
Edwards a învăţat o anumită formă de pretribulaţionism, aşa cum poate fi spicuit din următoarea afirmaţie din cartea sa: Distanţa dintre prima şi a doua înviere va fi ceva mai mult de o mie de ani.
Spun ceva mai mult, deoarece sfinţii morţi vor fi înviaţi, şi cei vii schimbaţi la „apariţia lui Hristos în aer” (1 Tesaloniceni 4:17); şi aceasta va fi la circa trei ani şi jumătate înainte de mileniu, după cum vom vedea în continuare: oare vor rămâne ei în aer tot acest timp? Nu: ei vor merge în paradis, sau într-una din acele multe „locaşuri din casa tatălui” (Ioan 14:2), şi 80 dispar în timpul perioadei menţionate de timp. Proiectul acestei retrageri şi dispariţii va fi de a judeca pe sfinţii înviaţi şi schimbaţi; căci „Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1 Petru 4:17) (p. 7).
Ce a spus Edwards? Notaţi următoarele: El cred că cel puţin 1.003,5 ani se vor scurge între învieri. El asociază prima înviere cu Răpirea din 1 Tesaloniceni 4:17, care are loc la cel puţin 3,5 ani înainte de începerea Mileniului (adică, cel puţin 3,5 ani înaintea venirii a doua a lui Hristos la începutul Mileniului). El asociază întâlnirea credincioşilor cu Hristos în aer şi întoarcerea spre casa Tatălui cu Ioan 14:2, aşa cum fac pretribulaţioniştii moderni.
El îi vede pe credincioşi ca dispărând în vremea Necazului, pe care el îl detaliază în restul secţiunii. El, ca şi pretribulaţioniştii moderni, leagă timpul din cer, din cadrul Necazului, cu judecata bema a credincioşilor. Singura diferenţă, cel puţin în ceea ce priveşte afirmaţiile de mai sus, dintre pretribulaţioniştii curenţi şi Edwards este intervalul de timp de 3,5 ani în loc de 7. Aceasta nu înseamnă că el este un tribulaţionist de mijloc, din moment ce el a învăţat că totalitatea Necazului era de 3,5 şi nu de 7 ani.
Luând la socoteală relatarea totalităţii eseului său, este clar că Edwards era premilenial, un futurist, care susţinea principiile interpretării literale, şi la o cronologie profetică similară în cele mai multe puncte cu pretribulaţionismul curent. Totuşi, el nu susţinea nici o răpirea dintr-un anumit moment, el nu pare să fie influenţat în gândirea sa de Săptămâna a 70a a lui Daniel, şi nici nu se pare că vede biserica şi Israelul ca distincte.
Edwards notează în introducerea sa că părerile sale nu sunt acelea susţinute în mod normal în zilele sale pe care le aborda din punct de vedere escatologic cu o hermeneutică literală. Despre o astfel de abordare pretribulaţioniştii moderni spun a fi în principal factorul determinant care duce la pretribulaţionism. Edwards spune instructorului său, „Voi face tot posibilul: şi în această încercare voi lucra printr-o regulă pe care mi-aţi recomandat-o adesea, anume ‚de a lua scripturile în sensul literal, cu excepţia faptului când acestea duc la contradicţie sau absurditate’ … Oamenii foarte capabili au mânuit deja subiectul într-un fel mistic, sau alegoric, ori spiritual” (p. 5-6).
Mai târziu în eseul său Edwards vorbeşte din nou despre răpire: „Un alt eveniment anterior mileniului va fi apariţia fiului omului pe nori, ce vine să-i învie pe sfinţii morţi şi să-i schimbe pe cei vii, şi să-i atragă către sine, şi apoi să ia cu ei, aşa cum am observat mai înainte [adică p. 7]. Acest eveniment va ajunge la încheiere atunci când antihristul va sosi la Ierusalim în cucerirea sa a lumii; şi cu circa 3 ani şi jumătate înainte uciderii lui martorii şi asumarea dumnezeirii (p. 21).
Mai apoi Edwards separă încă o dată Răpirea şi A Doua Venire în următoarele declaraţii: „Ultimul eveniment, şi cel care va inaugura mileniul, va vi venirea lui Hristos din paradis pe pământ, cu toţi sfinţii pe care i-a luat într-acolo (cu circa 3,5 ani înainte)… milioane şi milioane de sfinţi aveau să fie pe pământ din ziua primului Adam, până la venirea celui de-al doilea Adam. Pe toţi aceştia Hristos îi va aduce cu el. Locul unde ei se vor pogorî este ‚muntele Măslinilor, care este înaintea Ierusalimului înspre est’ Zaharia 14:4” (p. 24-25).
De un interes este faptul că Edwards a scris 42 de volume de predici, circa 12 predici per volum care n-au fost niciodată publicate. În afară de scrierile sale istorice şi ajutoare eclesiastice, eseul său despre profeţia Biblie a fost singura dintre celelalte lucrări publicate. Este semnificativ faptul că acces eseu din tinereţea sa a fost publicat şi nu şi altceva. Aceasta evidenţiază faptul că exista un anumit interes în părerile sale cu privire la acest subiect. Un astfel de interes trebuie să fi crescut cu siguranţă din aducerea în atenţia acelora la care le-a slujit el. Cu toate acestea, pe de altă parte, cartea a trecut printr-o singură tipărire, arătând că ea trebuie să fi avut un interes limitat. Acesta putea să reflecte faptul că Baptiştii nu erau o denominaţie largă în acest timp în America. Cu toate acestea, lucrarea lui Edwards despre profeţia Biblică a avut o anumită circulaţie şi i-a expus pe americanii timpurii la multe din ideile care aveau să domine evanghelismul cu un secol mai târziu.
Criticii pretribulaţionismului continuau să spună sau să implice faptul că părerea noastră nu poate fi găsite pe paginile Bibliei şi că trebuie să fi apărut dintr-o sursă anormală. De sigur, noi ne opunem cu putere la o astfel de noţiune şi ne-am îndurerat în decursul anilor spre a arăta că Noul Testament nu numai că învaţă pretribulaţionismul, dar îl şi susţine ca Binecuvântata noastră Speranţă – un punct central al credinţei. Aducerea de lumină a părerilor lui Morgan Edwards despre Răpire nu demonstrează (din nou) că o abordare literală consistentă faţă de Biblie îi duce pe mulţi să facă distincţia între venirea lui Hristos în aer pentru mireasa Sa şi întoarcerea Sa pe pământ cu sfinţii Săi. Edwards, alătur de alţii, clarifică faptul că, în timp ce Darby ar fi restaurat Răpirea pretribulaţională, el nu a iniţiat-o. Pretribulaţionismul este găsit prima dată în Noul Testament şi uneori prin istoria bisericii.
Thomas Ice
Bibliografie
Morgan Edwards, Two Academical Exercises on Subjects Bearing the Following Titles: Millennium, Last-Novelties (Dobson and Lang: Philadelphia, 1788); Frank Marotta, Morgan Edwards: An Eighteenth Century Pretribulationist (Morganville, N.J.: Present Truth Publishers, 1995); Thomas R. McKibbens Jr. and Kenneth L. Smith, The Life and Works of Morgan Edwards (New York: Amo Press, 1980); John S. Moore, “Morgan Edwards: Baptist Statesman” in Baptist History and Heritage (VI: 1; January 1971).
DARBY, JOHN NELSON
Viaţa şi scrierile
Conducătorul timpuriu dintre Fraţii Plymouth şi dezvoltator al premilenialismului dispensaţional, John Darby (1800-1882) a investit viaţa sa în întărirea sfinţilor în timp ce ei se adunau simplu „în numele Lui” şi aşteptau revenirea Domnului în orice moment. Născut în Londra din părinţi irlandezi bogaţi, Darby a primit numele lui mijlociu de la Amiralul Lord Nelson. La întoarcerea sa în Irlanda în 1815, el a intrat la Trinity College, Dublin, absolvind în 1910 ca un clasic medaliat cu aur. Deşi chemat la Tribunalul Irlandez în 1822, el a renunţat la cariera în avocatură la numai un an după ce a intrat în lucrarea religioasă. După o prelungită luptă care a dus la convertirea sa, Darby a fost ordinat diacon în 1825 şi ca preot în Biserica Angliei în 1826. El avea o lucrare evanghelistică roditoare printre catolicii din parohia sa din County Wicklow, Irlanda.
Din 1827 până în 1833, eclesiologia şi escatologia lui Darby au fost formate. Adus la realitate cu religia bisericii de stat, Darby a adresat în scrierea sa timpurie subiectul naturii cereşti a bisericii şi nevoia pentru ca aceasta să fie neîmpovărată cu lucrurile pământeşti. El a descoperit curând un grup de oameni cu aceleaşi idei care se întâlneau în Dublin pentru studiu biblic, închinare şi frângerea pâinii fără ritualul eclesiastic sau ierarhie. Prin 1831, el a părăsit Biserica Angliei şi s-a unit cu alţii din Plymouth, Anglia, care se opuneau denominaţionalismului, o lucrarea a unui singur om, şi formalismului bisericii. Începând cu acest timp, viaţa lui Darby avea să fie de nerezolvat din mişcarea influenţatoare a Fraţilor Plymouth. Conferinţele Powerscourt din 1831-33 aveau să ofere contextul în care escatologia lui Darby avea să fie aliniată în mod consistent cu eclesiologia sa. Ulterior inovaţiile sale din ambele domenii ale teologiei aveau să fie larg acceptate în cadrul Mişcării Fraţilor (Creştinii după Evanghelie, n. tr.), care a dus la producerea unei perspective şi interpretării noi a Scripturii care avea să fie cunoscută drept dispensaţionalism.
Darby a călătorit, a învăţat, şi a scris intensiv din 1832 până în 1845. El a lucrat în Elveţia şi Franţa din 1838 până în 1845, iar apoi a început să scrie în franceză ceea ce avea să fie numit Tabloul sinoptic al cărţilor Bibliei. El nu a terminat aceste cinci volume decât până în 1865. Scopul său central era de a oferi cititorului un ghid pentru a pricepe în mod clar diferenţa dintre biserică chemată spre locurile cereşti şi guvernele acestei lumi cu care evreii joacă un rol central în căile lui Dumnezeu. Darby a explicat cu dibăcie „argumentul” fiecărei cărţi prin a arăta cum diferite secţiuni din acestea se relatează faţă de punctul central. Sensul său pentru dimensiunile istorice şi de dezvoltare a „teologiei biblice” stau clar în Sinopsisul său.
În 1845, Marea Schismă asupra părerilor diferite ale lui B. W. Newton referitoare la „răpirea secretă” şi la presupusa trecere în clericalism a adus imensa neînţelegere din cadrul adunărilor de Fraţi. Combinat cu Întrebarea Betezda (în 1848, George Muller şi Darby au fost în dezacord în ceea ce priveşte interdependenţa adunărilor asupra materiilor de disciplină), Schisma care avea să-i lase pe Fraţii din acest timp divizaţi în Fraţii Exclusivi şi cei Deschişi.
Darby avea să rămână vocea dominantă printre Exclusivi pentru următorii 30 de ani. În cadrul acestui timp, ambele grupări aveau să fie adânc implicate în misiuni, deşi Exclusiviştii păreau să fie mult mai ocupaţi cu adevărul pentru credincios în timp ce Deschişii au primit sarcina de a evangheliza pe cei pierduţi. Între 1853 şi timpul morţii sale, Darby avea să facă cel puţin 3 călătorii în Germania, să petreacă un timp considerabil în Franţa, să viziteze Italia, Noua Zelandă, şi West Indies. El predica fluent atât în franceză cât şi în germană. În cadrul unei perioade de timp (1859-74), el a făcut şapte vizite în Canada şi SUA. Printre tururile sale de învăţătură extensivă, el a găsit timp să traducă Noul Testament în engleză, franceză şi Germană şi tot el a asistat la traducerea Vechiului Testament atât în franceză cât şi în germană.
Scrisorile lui J. N. Darby cuprind trei volume largi care adresează un rang mare de subiecte. Majoritatea lucrărilor şi articolelor sale sunt adunate în 34 de volume din The Collected Works of J. N. Darby (Lucrările colectate ale lui J. N. Darby), editate de asociatul şi prietenul său de lungă durată William Kelly. În general, Lucrările Colectate sunt organizate în mod cronologic în cadrul unui volum, şi în mod tematic de la volum la volum. Titlurile subiectelor includ „Eclesiasticul” (vol. 1, 4, 14, 20), „Profetic” (vol. 2, 5, 8, 11), „Doctrinar” (vol. 3, 7, 10, 15, 18, 22, 23, 29, 31), „Apologetic” (vol 6, 9), „Evanghelic” (vol. 12, 21), „Critic” (vol. 13), „Practic” (vol. 16, 17), „Expozitiv” (vol. 19, 24-28, 30), şi „Diverse” (vol. 32-34). Un index de volum general excelent ajută în cercetarea subiectelor nu doar prin Scrisorile şi Lucrările Colectate ale lui Darby, dar şi prin cele două volume de Scrieri Diverse ale lui J. N. Darby (de fapt vol. 4 şi 5 din scrierile diverse din moment ce vol. 1-3 sunt ultimele 3 volume din Lucrările Colectate), şapte volume de Note şi Comentarii asupra Scripturii, şi Note şi Însemnări din Diferite Întâlniri cu J. N. Darby. Ultimul volum pare a fi pepitele păstrate pentru studenţi şi ascultători. Un mic volum de poezii, meditaţii, şi imnuri intitulate Cântece Spirituale şi Sinoptica Cărţilor Bibliei a lui Darby nu sunt incluse în index.
Escatologia
Recunoscut ca părinte al premilenialismului dispensaţional modern, Darby este comemorat în special pentru rechemarea sa a bisericii către aşteptarea răpirii sale la revenirea Domnului înaintea Săptămânii a 70a a lui Daniel. Într-un grad mai larg, escatologia sa decurge din eclesiologia sa, care a trecut prin schimbare radicală între 1827 şi 1831. Pentru a înţelege această schimbare, trecutul lui Darby la Trinity College, Dublin, şi starea bisericii Anglicane din acea vreme trebuiesc privite.
În timp ce se afla la acest colegiu din Dublin, Darby a fost supus influenţei teologilor precum Profesorul Regius Richard Graves care era un avocat pentru poporul evreu în imperiul Britanic. Graves, un postmilenialist, credea că prin convertirea Israelului şi întoarcerea lor în ţara lor antică, era milenială ar fi inaugurată. O „paranteză” a neamurilor a existat încă de la respingerea lui Isus ca Mesia de către Israel. Promisiunile Vechiului Testament pentru Avraam şi seminţia sa referitor la ţara lor, totuşi, erau necondiţionale. Binecuvântările profeţite asupra poporului evreu puteau fi împlinite curând de activitatea misionară plină de zel de printre ei. Darby a luat în lucrare acest respect pentru viziunea Vechiului Testament a unui viitor pentru Israelul naţional.
În calitate de preot tânăr de parohie, Darby a devenit deziluzionat cu sistemul bisericii de stat care profita de permisiunea guvernamentală. Crezul său că biserica în calitate de trup al lui Hristos avea să fie un popor ceresc şi nu de a curta favorurile pământeşti au fost formulate prin 1827. În timpul aceluiaşi an, o cădere accidentală de pe calul său l-a dus într-o lungă convalescenţă şi i-a dat mult timp de stat singur cu Dumnezeu şi cuvântul Său. Isaia 32 l-a convins de faptul că avea să fie o economie viitoare în care Israelul avea să se bucure de binecuvântările pământeşti, nu ca acele binecuvântări cereşti prezente de care era el conştient datorită uniunii sale cu Hristos. Distinctivele dispensaţionale îşi făceau forma în gândirea sa.
Conferinţele Powerscourt din 1831 până în 1833 l-au mutat cel mai probabil pe Darby de la timpuriul său premilenialism istoric la premilenialismul futurist. Tranziţia de la dispensaţia bisericii din prezent la împărăţia de o mie de ani în care Israelul avea stagiul central sub domnia lui Hristos a fost oferit de vederea Săptămânii a 70a a lui Daniel ca fiind ceva din viitor. Dar timpul când biserica avea să fie răpită spre slava cerească, în timp ce în această vreme Dumnezeu avea să aducă în existenţă o rămăşiţă a Israelului care să experimenteze eliberarea de duşmanii săi la întoarcerea lui Hristos pe pământ. Prin propria sa mărturie, escatologia premilenială dispensaţională a lui Darby a fost pe deplin formată prin 1833.
Pentru Darby, o dispensaţie este o economie, orice ordine de lucruri pe care Dumnezeu le-a aranjat pe pământ. Caracteristicile primare ale unei dispensaţii includ administrarea guvernamentală, responsabilitatea şi revelaţia de a le împlini pe ambele. Caracteristicile secundare includ testarea, eşecul, şi judecata. Când un grup eşuează să-şi exercite responsabilitatea lor dată acestora de către Dumnezeu, judecata vine şi încheie dispensaţia. Daţi fiind aceşti parametrii, Darby a văzut trei „lumi” sau ere: de la Adam şi până la potopul lui Noe, de la Noe până la restaurarea cerurilor şi a pământului prin foc la finalul mileniului, şi starea eternă. Vorbind în mod corespunzător, Darby nu credea că vreo dispensaţie a existat în prima lume. Dumnezeu a lăsat rasa în sinea ei. De asemenea starea eternă nu este o dispensaţie. Astfel doar de la Noe prin mileniu putea să fie distinse dispensaţiile. Darby a trasat opt dispensaţii după cum urmează: 1. Noe, 2. Avraam, 3. Israel sub lege (profet), 4. Israel sub preoţie, 5. Israel sub regi, 6. Neamurile (de la Nebucadneţar la Antihrist), 7. biserica sau creştinul (deşi el ezită să numească biserica în perspectiva sa cerească o dispensaţie), şi 8. Mileniul sau împărăţia.
Ordinea lui Darby a evenimentelor timpului din urmă pot fi grupate după cum urmează: (1) răpirea şi prima înviere, (2) evenimentele de după răpire din cer, (3) evenimentele de după răpire de pe pământ, (4) împărăţia milenială, (5) evenimentele postmileniale, şi (6) starea eternă.
- Răpirea are loc înaintea timpului vina de încercare care va veni peste pământ. Biserica trebuie să fie deja cu Hristos în cer pentru a putea să apară cu El la revenirea Sa glorioasă. Darby a ezitat să numească Răpirea secret, deşi el a crezut că timpul întâmplării ei era necunoscut, deşi posibil în orice moment. Prima înviere a celor drepţi coincide cu Răpirea. Astfel toţi cei care au murit în credinţă atât din era Vechiului Testament cât şi din ea Noului Testament vor fi răpiţi împreună cu sfinţii bisericii vii. Deşi toţi cei care au un trup de înviere se vor relata într-un anumit fel faţă de Noul Ierusalim, Darby a numit doar biserica mireasa pentru a-i oferi acesteia poziţia centrală printre cei glorificaţi.
- După Răpire, câteva lucruri se deosebesc în cer. Primul, Satan este alungat din cer pe pământ. Apoi sfinţii vor experimenta scaunul de judecată al lui Hristos în pregătirea pentru nunta Mielului. Ultimul eveniment va avea loc după judecata Babilonului.
- Evenimentele de pe pământ de după Răpire se relatează cu Săptămâna a 70a a lui Daniel. Uneori Darby a vorbit despre această perioadă de şapte ani ca fiind în întregime un viitor, dar în alte dăţi doar ca cei 3 ani şi jumătate care rămân pentru viitor (primii 3 ani şi jumătate fiind lucrarea pământească a lui Hristos). Un timp viitor de încercare era necesar după Răpire pentru a pregăti o rămăşită evreiască care avea să fie eliberată de revenirea lui Mesia pe pământ. În acest timp, Fiara avea să se ridice în calitate de cap secular al guvernării imperiale a răului, şi Prorocul Fals avea să se ridice drept Antihristul, capul spiritual al energiei religioase rele. Ziua Domnului este la apariţia lui Hristos de la sfârşitul perioadei de Necaz. Armaghedonul încheie puterea Fiarei şi a lui Antihrist, şi însăşi satan va fi legat la scurt timp după aceea. Apoi ţara lui Israel este curăţată. Apoi judecata celor vii de pe pământ are loc pentru a determina care dintre ei va intra în împărăţia milenială. După o scurtă perioadă de timp de pace şi siguranţă în ţara lor, Israelul va fi atacat de Gog (= Rusia) pe care Domnul îl va distruge în totalitate.
- În împărăţia milenială, promisiunile ţării date lui Avraam vor fi împlinite pentru un Israel restaurat. Mesia îşi eliberează rămăşiţa, care devine naţiunea binecuvântată prin distrugerea tuturor duşmanilor ei. Apoi Israelul va ocupa locul principal printre naţiunile de pe pământ în împărăţia lui Mesia, la fel cum biserica în calitate de mireasă a lui Hristos va ocupa locul principal printre cei înviaţi în Noul Ierusalim.
- Evenimentele de după Mileniu includ revolta finală a lui satan, a doua înviere, şi judecata de la Marele Tron Alb al necredincioşilor morţi. Darby credea în pedeapsa eternă conştientă a celor pierduţi în lacul de foc.
- Starea eternă va aduce un final poziţiei speciale a lui Israel peste naţiunile împărăţiei mileniale. Dar eventual va exista o distincţie între biserică şi poporul pământesc în formatul stării sale eterne. „Cortul lui Dumnezeu” (pentru Darby, înseamnă biserica în Apocalipsa 21:2-3) va fi „cu oamenii” (locuitorii pământului fără distincţie de naţiune). Astfel biserica va avea o distincţie specială în eternitate din momente ce „a Lui să fie slava în biserică acum şi-n vecii vecilor” (Efeseni 3:21) se referă la o relaţie care persistă pentru totdeauna. Două popoare a lui Dumnezeu, unul pământesc şi unul ceresc, vor fi distincte în mod etern simplu pentru că oamenii mântuiţi în trupurile naturale vor fi distinşi de cei mântuiţi care au trupuri înviate în starea eternă.
Floyd Elmore
Bibliografie
Larry Vance Crutchfield, “The Doctrine of Ages and Dispensations as Found in the Published Works of John Nelson Darby” (Ph.D. diss., Drew University, 1985); John Nelson Darby, The Collected Writings of J. N. Darby, vols. 2, 5, 8, 11 (reprint, Sunbury, Pa.: Believers Bookshelf, 1971); Floyd S. Elmore, “A Critical Examination of the Doctrine of the Two Peoples of God in John Nelson Darby” (Th.D. diss., Dallas
Theological Seminary, 1990); H. A. Ironside, A Historical Sketch of the Brethren Movement (Grand Rapids: Zondervan, 1942); William B. Neatby, A History of the Plymouth Brethren (London: Hodder and Stoughton, 1901); W. G. Turner, John Nelson Darby (London: C. A. Hammond, 1944).
CRAVEN, E. R.
Elijah Richardson Craven (1824-1908) a fost unul dintre mulţii pastori prezbiterieni care au răspândit o schimbare de la postmilenialism către premilenialism în cadrul evanghelicilor între Războiul Civil şi Primul Război Mondial. Craven a primit titlul de licenţiat în 1842 de la College of New Jersey (Princeton) şi apoi a terminat Princeton Seminary în 1848, dar nu înainte de a studia dreptul (1842-4). El a slujit ca un profesor de matematică la College of New Jersey (1947-9). A păstorit mai întâi Biserica Reformată Olandeză de la Somerville, New Jersey (1850-54), înainte de a se stabili ca pastor de lungă durată a Bisericii Prezbiteriene din Newark (1854-87). A slujit apoi ca secretar al Presbyterian Board of Publication and Sabbath School Word (Bordului Prezbiterian de Publicaţie şi Cuvântul Şcolii Sabatice) (1887-1904), de unde s-a pensionat ca secretar emerit.
El a slujit într-un număr important de poziţii denominaţionale în timpul lucrării sale. A fost director al comitetului pentru revizuire al Cărţii de Disciplină al Bisericii Prezbiteriene (1879-92) şi moderator al Adunării Generale al Bisericii Prezbiteriene Nordice în 1885. Craven, ca toţi premilenialiştii prezbiterieni din era sa, a lucrat din greu pentru a se confrunta tendinţa crescândă de liberalism care a câştigat eventual ascendenţă în denominaţia sa. El era de şcoală veche în teologia sa, care a contribuit în mod probabil la conversia lui către premilenialism.
A fost un vorbitor la multe conferinţe profetice care au fost convocate în timpul ultimului trimestru din secolul al 19lea. Craven a emis o adresă curajoasă la faimoasa conferinţă profetică din 1878 din New York City, numită „Venirea Domnului în relaţiile sale cu doctrina creştină”. Marea sa lucrarea realizată în dreptul premilenialismului a fost în calitate de editor american care a lărgit comentariul lui Lange asupra cărţii Apocalipsa. În această lucrarea, Dr. Craven a oferit multe comentarii ajutătoare şi digresiuni care reflectă un premilenialism puternic, necompromiţător.
„Excursus on the Basilea” (Digresiuni asupra Biserici) este o explicaţie ajutătoare asupra viitorului împărăţiei. Craven apără părerea că împărăţia mesianică era aproape la prima venire a lui Hristos, aceasta nu a venit de fapt din moment ce Hristos s-a întors la cer fără să o stabilească pe pământ. Astfel, aceasta este viitor şi va fi aranjată la venirea premilenială a lui Hristos. Digresiunea lui Craven este totodată binecunoscută pentru utilizarea sa a termenului normal în timp ce el căuta să descrie şi să apere interpretarea literală ca fiind opusă faţă de metoda spirituală adesea folosită pentru a interpreta literatura profetică.
Craven, alături de James H. Brookes şi Nathaniel West, au fost lideri premileniali târzii ai secolului al 19lea din cadrul Bisericii Prezbiteriene şi din evanghelism în mare. Se datorează lucrării lor faptul că premilenialismul a devenit sinonim cu evanghelismul.
Thomas Ice
Bibliografie
- R. Craven, “The Coming of the Lord in Its Relations to Christian Doctrine” inPremillennial Essays,ed. Nathaniel West (Chicago: Revell, 1879) and “The Revelation of John” in Lange ‘s Commentary on the Holy Scriptures, vol. 12 (Grand Rapids: Zondervan, 1960); Samuel M. Jackson, ed., The New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, vol. 3 (Grand Rapids: Baker, 1952).
CHAFER, LEWIS SPERRY
Lewis Sperry Chafer (1871-1952) a fost un binecunoscut premilenarian american, dispensaţionalist, fondator al Dallas Theological Seminary, scriitor, şi conferenţiar. Chafer s-a născut în Rock Creek, Ohio, al doilea din cei trei copii născuţi unui absolvent al Auburn Theological Seminary, o instituţie Prezbiterian-Congregaţională din New York. Tatăl său, Thomas Franklin Chafer, a fost un pastor Congregaţionist, şi Thomas şi soţia sa, Lomira Sperry Chafer, au fost părinţi devotaţi şi îngrijitori.
Lupta lui Thomas Chafer cu tuberculoza, totuşi, a adus o încordare constantă asupra familiei în timp ce pastoratele erau alese cu speranţa că un climat mult mai benefic avea să aline boala. Bătălia a fost pierdută în 1882. Cu excepţia durerii şi a pierderii tatălui său, care a adus o tristeţe severă şi incertitudine în căminul de altfel plin de muzică, bucuros, două evenimente importante au avut loc care aveau să modeleze viaţa tânărului bărbat. Primul, deşi rareori menţionat, el a fost convertit la Hristos sub tutela părinţilor săi la vârsta de şase ani în timpul primei schimbări de pastorat a tatălui său în Rock Creek; şi, al doilea, în contextul morţii tatălui său el l-a auzit pe un evanghelist pe nume Scott, care suferea şi el tot de tuberculoză, care l-a provocat spre o carieră în serviciul creştin.
Confruntând incertitudinea financiară, Lomira, învăţătoare în şcolile din Rock Creek, s-a determinat să poarte de grijă familiei. Când cel mai în vârstă, Rollin Thomas Chafer, a terminat şcoala elementară, ea a mutat familia la South New Lyme, Ohio, unde copiii au intrat la New Lyme Institute, o şcoală pregătitoare sub Jacob Tuckerman, cel care a fost instrumental în conversia tatălui lor la Farmer’s College în Cincinnati. Apoi familia s-a mutat la Oberlin, Ohio, unde Lomira conducea o pensiune aşa încât copiii să poată merge la colegiu. Iniţial, Lewis a intrat la şcoala pregătitoare ataşată de colegiu (1889) şi apoi la Conservatorul de Muzică al Colegiului Oberlin. El a studiat muzica acolo pentru 3 semestre, toamna şi primăvara 1889-90 şi primăvara lui 1891. Nu există indicii că Chafer a făcut studii religioase la Oberlin College sau în altă parte.
Constrângerile financiare au prevenit studiile ulterioare. Începând cu toamna lui 1889, el s-a asociat cu A. T. Reed, un evanghelist de sub auspiciul Bisericii Congregaţionale din Ohio, drept solist bariton şi organizator de cor la întâlniri. În cadrul acestor ani el a câştigat o enormă perspicacitate în lucrarea de evanghelist ambulant. În 1896, el s-a căsătorit cu Ella Lorraine Case, pe care a întâlnit-o la Oberlin College, şi cei doi au format o echipă evanghelistică (Lewis predicând şi cântând cu Lorraine care cânta la orgă). Ei s-au stabilit la scurt timp în Painesville, Ohio, unde au slujit ca directori ai programului muzical al bisericii congregaţionale deşi ei au continuat să călătorească, adesea cu alţi evanghelişti precum Wilbur Chapman şi A. T. Reed. În 1889 Lewis a devenit pastorul de interimat la First Presbyterian Church of Lewiston, New York, deşi în toamna acelui an a început o lucrare de doi ani în calitate de pastor asistent la First Congregational Church of Buffalo. Anul iniţial se pare că a fost perioada de pregătire cu o vedere spre ordinarea sa formală ca lucrător în comunitatea Congregaţională, care a avut loc în aprilie 1900.
Circumstanţele mutării lui Chafer la Northfield, Massachusetts, în 1901 nu sunt deloc clare. Este raţional să presupunem că el a devenit din ce în ce mai bine cunoscut în cadrul cercurilor evanghelice prin darurile sale de slujire şi în cadrul rangurilor Congregaţionale prin ordinarea şi asocierile sale pastorale. Locuind la Northfield, unde a condus o fermă şi soţia sa slujea ca organistă la conferinţele anuale. Chafer a continuat să călătorească în strădaniile evanghelistice, în particular în lunile de iarnă. În 1904 Conferinţa Biblică de la Southland a fost inaugurată în Florida, o contrapartidă a conferinţelor Northfield; Chafer era preşedintele conferinţei după 1909. Prin conferinţele Northfield, familia Chafer a întâlnit o mulţime de evanghelici proeminenţi din ambele părţi ale Atlanticului, printre ei G. Campbell Morgan, F. B. Meyer, A. C. Gaebelein, James M. Gray, şi W. M. Griffith Thomas.
Cu toate acestea, cel mai important contact a fost cel cu Cyrus Ingerson Scofield, pe atunci pastor al Trinitarian Congregational Church, biserica lui Moody, în Northfield. Chafer a găsit în Scofield un învăţător clar, cu orientare biblică, şi cei doi s-au unit apoi în lucrare pentru două decade. Scofield l-a călăuzit pe tânărul Chafer în înţelegerea sa particulară a Scripturilor, precum şi într-o schimbare de cariere. Ne mai fiind un evanghelist itinerant, Chafer s-a unit în mod progresiv cu mentorul său în calitatea de învăţător al Bibliei ambulant, devenind în mod crescut un participant central în mişcarea de conferinţă Biblică. Treptat, prin expunerea lărgită în conferinţele majore Biblice şi profetice, publicarea de cărţi şi articole, şi învăţarea în institute Biblice de termen scurt, Chafer a ieşit devreme în anii 1900 ca un lider tăcut, energic al unui segment al mişcării evanghelice apărute.
Din 1906 până în 1910, el a predat la Şcoala pentru Băieţi din Mount Hermon, instruind în domeniul Bibliei şi al muzicii (prima sa carte publicată a fost Elementary Outline Studies in the Science of Music (Schiţă a studiilor elementare în ştiinţa muzicii), 1907). În 1906, el a părăsit comunitatea Congregaţională pentru a se alătura de Troy Presbytery, Synod of New York, Presbyterian Church (S.U.A.), reflectând neplăcerea sa faţă de tendinţele liberale din denominaţiei şi simpatiile eclesiastice ale lui Scofield. În aceşti ani, el a publicat încă două cărţi, Satan (1909, Scofield a scris prefaţa) şi Adevăratul Evanghelism (1911).
Identificarea sa apropiată cu Scofield a crescut în a doua decată a secolului pe măsură ce Chafer s-a mutat la East Orange, New Jersey, pentru a se alătura personalului de la New York School of the Bible, o agenţie care distribuia cursul prin corespondenţă Biblică foarte popular al lui Scofield, scris în 1892, şi un oficiu pentru coordonarea activităţilor de conferinţă. În calitate de membru al „extensiei orale a departamentului şcolii”, Chafer a început mai degrabă lucrarea ambulantă de conferenţiere din Sud.
În 1913, el l-a asistat pe Scofield în fondarea Philadelphia School of the Bible, aparent scriind planul de învăţământ. Datorită lucrării sale crescute din sud, Chafer s-a alăturat de Orange Presbytery of the Presbyterian Church (S.U.A.) în 1912. În 1915, el a publicat The Kingdom in History and Prophecy (Împărăţia în istorie şi profeţia), o lucrare susţinută de Scofield şi dedicată tatălui lui Chafer. Aceasta era o apărare a premilenialismului pretribulaţional, dispensaţional. Alte câteva lucrări care au urmat Salvation (1917), He That Is Spiritual (1918), Seven Major Biblical Signs of the Times (1919), and Must We Dismiss The Millennium? (1921) [Mântuirea, Cel care este spiritual, Şapte semne Biblice ale vremurilor, şi Trebuie să lăsăm la o parte Mileniul?].
Sănătatea în declin a lui Scofield, care a dus la limitarea lucrării de itinerant, a adus o altă schimbare în sfera şi natura lucrării lui Chafer. După ce s-a mutat la Dallas, Texas în 1922, el a devenit pastorul Primei Biserici Congregaţionale, care a fost fondată în 1882 de Scofield (aceasta a fost redenumită Scofield Memorial Church în cinstea sa în timpul pastoratului lui Chafer în 1923); Chafer a păstorit biserica din 1922 până în 1926 în adiţie faţă de conferenţieri. În plus, el a devenit secretarul general al Central American Mission, o societate misionară fondată de Scofield în 1890. El şi-a transferat acreditările sale ministeriale la Prezbiteratul din Dallas al Bisericii Prezbiteriene (S.U.A.) în 1923.
În timpul acestei perioade, Chafer a fondat Dallas Theological Seminary (în original, Evangelical Theological College) în 1924, slujind ca preşedinte al acestuia precum şi profesor de teologie sistematică de la debutul său şi până la moartea acestuia în 1952. Deşi el a demisionat atât de la biserică cât şi din misiune, el a continuat o lucrare riguroasă de conferenţiere; publicaţiile sale s-au înmulţit ca ciupercile. În adiţie faţă de contribuţia regulară la periodicele evanghelice, el a scris Grace (Harul) (1922) şi Major Bible Themes (Teme Biblice majore) (1926). După ce seminarul a căpătat Bibliotheca Sacra în 1933, un jurnal cu rădăcini în partea timpurie a secolului al 19lea, Chafer a scris numeroase articole care, combinate cu porţiuni ale cărţilor sale, au fost publicate ca cea mai largă lucrare a sa, Systematic Theology (1948). Vârsta înaintată, povara purtării unei şcoli fără asigurarea părţii financiare, dezordinea crescândă în privinţa dispensaţionalismului Scofieldian în propria sa biserică Prezbiteriană, şi moartea soţiei lui în 1944 au fost factori care au limitat în mod progresiv lucrarea sa publică. După 1945, operaţiile şcolii au fost transmise asistentului său executiv, John F. Walvoord. Chafer a murit de inimă în timpul unui tur de conferinţă în Seattle, Washington, în august 1952.
Contribuţia lui Chafer şi moştenirea lăsată evanghelismului american în secolul al 20lea a fost enormă; el stă împreună cu mentorul său, C. I. Scofield, precum şi succesorul său, John F. Walvoord şi Charles Ryrie, ca un propunător al distinctivelor mişcării de conferinţă Biblică din partea târzie a secolului al 19, în timp ce s-a lansat ca un subsegment integral şi influent al evanghelismului secolului al 20lea, tabăra premilenială dispensaţională. În esenţă, contribuţia lui Chafer la viaţa de acţiune a bisericii poate fi văzută ca lărgire şi adâncire a mişcării de conferinţă Biblică. Aceasta poate fi ilustrată atât prin contribuţiile sale instituţionale cât şi cele teologice.
Din punct de vedere instituţional, moştenirea lui Chafer este crearea lui Dallas Theological Seminary în 1924; aceasta a reprezentat o extensie a accentelor conferinţei Bibliei la nivelul de educaţie post universitar, la fel cum instituţiile biblice s-au extins de la nivelul de sub-universitar. Viziunea lui Chafer pentru o şcoală ministerială a început odată cu contactul său cu studenţii de la Şcoala de Băieţi din Mount Hermon. Călătoriile sale sub auspiciile lui Scofield l-au dus la intrarea în contact cu numeroşi pastori (pe care el i-a consultat cu privire la deficienţele pregătirii lor formale ministeriale), colegii denominaţionale, şi seminarii, în particular din Sud. El a ajuns să creadă că unicul accent asupra mişcării conferinţei Bibliei – instrucţiunea intensivă asupra Bibliei englezeşti, premilenialismul dispensaţional, şi învăţăturile de viaţă creştină victorioasă – au fost ingredientele adiţionale, care atunci când au fost adăugate într-un altfel de plan de învăţământ standard de seminar, putea să pregătească în mod adecvat misionari şi pastori creştini – o combinaţie de ingrediente pe care el le-a descris ca „o nouă plecare” în pregătirea ministerială. Accentul asupra Bibliei englezeşti a oferit conţinutul predicării lucrătorului; premilenialismul dispensaţional era plasa intelectuală pentru interpretarea Bibliei; un blând accent asupra sfinţeniei Keswick asupra a două lucrări a harului în viaţa credinciosului (precum şi distincţia dintre creştinul ascultător şi cel carnal ca stări spirituale) a oferit baza pentru o relaţie corectă faţă de Duhul Sfânt, sursa de putere în lucrare.
Scopul instituţiei – de a-i plasa pe oameni în bisericile principale după pregătirea într-o şcoală independentă – s-a dovedit a fi iluzorie, totuşi. Deşi şcoala era profund influenţată de Prezbiterianism – Chafer şi Scofield erau amândoi ordinaţi în Biserica Prezbiteriană (S.U.A.) după cum era şi o mare parte din corpul profesoral – ideile distincte ale mişcării de conferinţă Biblică nu erau acceptate de mulţi lideri prezbiterieni sau de alte denominaţii de linie drept pregătire folositoare pentru lucrare. Ei au văzut în mod crescând accentul ca fiind antitetic faţă de Prezbiterianismul istoric. În anii 1930 şi 40, Prezbiterienii din Nord şi Sud au devenit în mod deschis ostili faţă de dispensaţionalism. Drept rezultat, absolvenţii seminarului au găsit plasarea în bisericile de linie principală ca ceva dificil.
În acelaşi timp, numeroase grupări denominaţionale de scindare, biserici independente, şi organizaţii para-eclesiastice (Chafer le susţinea pe multe dintre acestea) apăreau în ţară. Seminarul a devenit sursa majoră de nivel universitar pentru liderii lor. Astfel, distinctivele mişcării de conferinţă Biblică au fost duse spre apariţia sub-mişcării evanghelice din biserica americană.
În adiţie faţă de instituţionalizarea mişcării de conferinţă Biblică, Chafer a sistematizat accentul teologic unic al ei cu publicarea Teologiei Sistematice a lui (8 vol.) în 1948, prima încercare majoră de a enunţa învăţătura premilenialismului dispensaţional în cadrul rubricii de sistematici tradiţionale. Ceea ce au descris notele lui Scofield într-o abordare dispensaţională a Bibliei, cartea de teologie a lui Chafer a lărgit-o pur şi simplu. Lucrarea reflectă ataşarea lui Chafer faţă de Scofield şi notele de la Scofield Reference Bible (1909, 1917). Lucrarea a devenit declaraţia definitivă a teologiei dispensaţionale.
Teologia lui Chafer, şi ulterior cea a seminarului, reflectă ataşamentul său către trei aşa zise tradiţii diverse din cadrul ortodoxiei istorice: Augustinianism, teologia Keswick şi (Plymouth) Frăţietatea. Din prima sursă, sistematica lui Chafer este Reformată sau Calvinistă în antropologie şi soteriologie (adică, doctrinele despre alegere, predestinare, mizeria omenirii, şi originea şi cauza milelor răscumpărătoare ale lui Hristos). Această reflectă aderenţa sa faţă de confesionalismul Prezbiterian, deşi el a deviat de la tradiţie prin apărarea unei păreri nelimitate despre intenţia sacrificiului lui Hristos. Aceasta este în mod profund Princetoriană (adică, rătăcirea Warfieldiană) în descrierea sa a doctrinei despre Scripturi.
În al doilea rând, înţelegerea lui Chafer a vieţii spirituale, aşa cum este expusă în He That Is Spiritual (Cel care este spiritual), reflectă o părere la care Warfield s-a opus. Aceasta era în fond o înţelegere contra-activistă a relaţiei Duhului şi credinciosului relativ faţă de datoria de progres spiritual (adică, un accent asupra datoria credinciosului de a fi relatat de drept faţă de Duhul drept cauză a creşterii), mai degrabă decât accentul Reformat tradiţional asupra reprimării de către Duhul Sfânt (un accent asupra activităţii lui Dumnezeu drept cauză a sfinţirii credinciosului).
În final, reflectând la influenţa mişcării Fraţilor, care a făcut incursiuni semnificative în evanghelismul american din partea târzie a secolului al 19lea prin apariţia mişcării de conferinţă Biblică, Chafer a îmbrăţişat învăţăturile de dispensaţionalism, premilenialism modern, şi escatologia pretribulaţională.
A treia moştenire majoră a lui Chafer, şi în mod categoric cea principală, a fost accentul său pe poziţia centrală a lui Hristos şi harul lui Dumnezeu; preeminenţa lui Hristos şi Calvarul a fost însăşi inima pasiunii religioase a lui Chafer. În aceasta Chafer stă fără nici o îndoială în tradiţia ortodoxă a bisericii. El era în inimă un vestitor al Evangheliei, şi motoul seminarului pe care l-a fondat reflectă acest accent: „Predică Cuvântul” (2 Timotei 2:2). Pentru a efectua această misiune, el a simţit că cineva trebuia să ştie Biblia cu intensitate şi afecţiunea, care implica o înţelegere corectă a scopurilor sale depline (adică, premilenialismul dispensaţional), şi acesta trebuie să fie într-o relaţie corectă faţă de Duhul Sfânt (adică sfinţit). Aceasta se vede în mod clar în cariera sa; el a fost implicat în evanghelismul itinerant pentru mai mult de o decadă, şi din acea experienţă el a publicat o critică a erorilor pe care a găsit-o în aceasta (Adevăratul Evanghelism), determinând chiar o agitaţie printre contemporanii săi în domeniu. Două lucrări devotate temei Evangheliei au urmat: Mântuirea şi Harul precum şi declaraţii mai scurte în alte lucrări, Teme Majore ale Bibliei şi Teologie Sistematică.
Se poate argumenta faptul că punctul central asupra lui Hristos în înţelegerea lui Chafer despre planul desfăşurător de răscumpărare în Biblie este ceea ce se pare că a denigrat revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Lumina superioară a revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos a determinat o umbră de semnificaţie să cadă peste revelaţia mai puţin clară despre El în Vechiul Testament. Aceasta a creat în mintea sa, aşa cum Scofield a văzut înaintea lui, o discontinuitate dintre cele două testamente care a devenit o caracteristică definitorie în înţelegerea sa a Bibliei.
John D. Hannah
Bibliografie
John D. Hannah, “The Intellectual and Social Origins of the Evangelical Theological College” (Ph.D. diss., University of Texas at Dallas, 1988).
BULTEMA, HARRY
Harry Bultema (1884-1952) s-a născut în Olanda şi a fost unul din cei şase fraţi care au venit în America în partea timpurie a anilor 1900. El a fost crescut şi îngrijit de părinţi devotaţi. În S.U.A. el a studiat la Calvin College şi Calvin Seminary din Grand Rapids, Michigan. După absolvire el a păstorit biserici Reformate creştine în Illinois, Iowa, şi Michigan. Prin propriul său studiu intens al Bibliei, el a concluzionat faptul că există o diferenţă majoră între Hristos ca Rege care vine peste Israel şi Isus în calitate de Cap prezent al Bisericii. aceste adevăruri noi descoperite au rezultat în devenirea sa a unui dispensaţionalist premilenial şi părăsirea denominaţiei Reformat creştine. Scrierile sale în engleză includ Comentarii asupra Isaia, Comentarii asupra Daniel, şi Maranatha!
Toate lucrările sale sunt din punctul său de vedere premilenial şi pretribulaţional. În comentariul său asupra lui Isaia, Bultema scrie: „Hristos, în calitate de adevăratul Rege teocratic, va domni peste Israelul restaurat şi întregul pământ. El va domni de pe Muntele Sion şi Ierusalim în prezenţa anticilor Lui în glorie”. În altă parte el scrie: „În toată Scriptura nu există nici o aparenţă sau umbră de justificare pentru identificarea Israelului ca o naţiune cu biserica în calitate de trup al lui Hristos. În Noul Testament cuvântul Israel apare de 70 de ori, dar acesta trebuie luat întotdeauna în înţelesul său literal istoric”.
Mal Couch
Bibliografie
Harry Bultema, Commentary on Isaiah (Grand Rapids: Kregel, 1981).
BULLINGER, E. W.
Ethelbert William Bullinger (1837-1913) s-a născut pe 15 decembrie în Canterbury, Anglia. El a fost un descendent direct al lui Johann Heinrich Bullinger, un teolog de legământ care l-a urmat pe Zwingli în Zurich în decembrie din 1531. Educat la King’s College, Londra, el a fost un cercetător recunoscut în domeniul limbilor biblice. Arhiepiscopul de Canterbury i-a oferit un grad de onorariu Doctor of Divinity în 1881 în recunoaşterea erudiţiei sale biblice. Dr. Bullinger credea şi învăţa răpirea pretribulaţională, premilenială. Tot el a fost considerat un ultra-dispensaţionalist deoarece „el învăţa că evangheliile şi Faptele Apostolilor au fost sub dispensaţia legii, biserica începând de fapt la lucrarea lui Pavel după Fapte 28:28” (Enns). El susţinea o părere eretică a extincţiei sufletului dintre moarte şi înviere. Mulţi din admiratorii săi erau anihilaţionişti.
Unele din cele mai bine cunoscute lucrări sunt Commentary on Revelation, Word Studies on the Holy Spirit, The Witness of the Stars, The Book of Job, Figures of Speech Used in the Bible, Great Cloud of Witnesses, The Critical Lexicon and Concordance to the English and Greek New Testaments, and The Companion Bible (Comentariu asupra Apocalipsei, Cuvinte de studiu despre Duhul Sfânt, Mărturia Stelelor, Cartea lui Iov, Figuri de stil folosite în Biblie, Marele nor de martori, Lexiconul critic şi concordanţa Testamentelor englezeşti şi greceşti, şi Biblia de companie).
Dr. Bullinger a murit pe 6 iunie 1913 în Londra, Anglia.
Brian K. Richards
Bibliografie
- W. Bullinger,Commentary on Revelation(Grand Rapids: Kregel, 1984) and Great Cloud of Witnesses (Grand Rapids: Kregel, 1979); P. Enns, The Moody Handbook of Theology (Chicago: Moody Press, 1989).
BROOKES, JAMES HALL
Viaţa şi lucrarea
De la amvonul lui James Brooke (1837-1897) din St. Louis, participarea sa la Conferinţa Biblică Niagara anuală, şi prolificul său stilou care a produs cele mai bine vândute lucrări religioase, el a devenit un propunător recunoscut pe plan naţional al premilenialismului dispensaţionalist din Statele Unite. S-a născut în Pulaski, Tennessee, fiul unui lucrător Prezbiterian. Tatăl lui a murit de holeră când el era doar un copil şi a fost apoi crescut de mama sa. După ce a frecventat Stephenson Academy din Ashewood, Tennessee şi a lucrat ca un director de ţară, el s-a înmatriculat ca junior în Miami University în Oxford, Ohio în 1851. La absolvire în 1853, el a intrat la Princeton Theological Seminary. Studiile sale au durat mai puţin de un an datorită unei chemări neaşteptate de a sluji ca pastor al Primei Biserici Prezbiteriene din Dayton, Ohio. El a fost ordinat de prezbiterii din Oxford pe 20 aprilie 1854 şi după 12 zile s-a căsătorit cu Susan Oliver, de care se îndrăgostise în timpul anilor de colegiu.
Fiind un predicator şi pastor extrem de popular, el a primit o chemare în februarie 1858 de a fi pastor la A Doua Biserică Prezbiteriană din St. Louis şi după şase ani a acceptat o chemare la biserica Sixteenth and Walnut Street Church (mai târziu a devenit Washington and Compton Avenue Presbyterian Church). El a rămas pastorul acestei biserici până ce a intrat în statutul de emerit în 1894. Brookes a slujit drept comisionar pentru Adunarea Generală în 1857, 1880, şi 1893, şi a fost numit funcţionar al Sinodului Missouri în 1874.
În mare parte prin scrierile şi lucrarea sa de conferenţiere prin care Brookes a câştigat recunoaşterea naţională. În anii 1870 el a publicat Maranatha, un volum masiv de escatologie care avea să devină unul dintre cele mai populare lucrări ale sale. În 1875, el a început să editeze un periodic lunar numit Adevărul sau Mărturia pentru Hristos, care a devenit o publicaţie de circulaţie largă şi influenţată premilenial. El era un vorbitor regular la conferinţele Biblice, întâlnirile YMCA, şi conferinţele profetice, şi în 1875 a fost unul dintre fondatorii şi preşedintele unei conferinţe anuale care în final a ajuns să fie cunoscută sub numele de Niagara Bible Conference.
Prin intermediul vieţii sale Brookes a fost un lider influent, pastor şi învăţător al Bibliei. Prin eforturile sale, premilenialismul şi Dispensaţionalismul au fost larg răspândite printre graniţele denominaţionale din cadrul Protestantismului conservativ. Cel mai valoros ucenic al său a fost C. I. Scofield, mai târziu editor al Scofield Reference Bible, la care Brookes a introdus Dispensaţionalismul şi prin care el a avut cea mai mare influenţă a sa. Brookes a murit în dimineaţa de Paşte, pe 18 aprilie 1897, lăsând o moştenire scrisă şi pastorală de compasiune, dedicaţie şi proclamaţie.
Escatologia
Brookes a fost unul din primii lucrători proeminenţi din Statele Unite care să înveţe răpirea pretribulaţională. Unul dintre cei mai semnificativi şi mai arzători studenţi de profeţie din era sa, el poate fi de-a dreptul considerat părintele pretribulaţionismului american. Într-un articol din 1896 din The Truth, „Cum am devenit un Premilenialist”, Brookes pretindea că el a ajuns la escatologia sa premilenială prin citirea şi studierea lui Apocalipsa şi Daniel după intrarea în pastorat şi după mulţi ani de neglijare a profeţiei. Acest studiu independent, împreună cu ceva influenţă în anii de după Războiul Civil din Plymouth Brethren, au oferit fundalul istoric pentru crezurile sale. Brookes a negat că el era un recipient direct al escatologiei celor de la Plymouth Brethren, deşi el a recunoscut o apreciere a entuziasmului lor escatologic. În 1871, Brookes publica şi învăţa păreri similare Dispensaţionalismului. Prin 1874 sistemul lui a fost bine dezvoltat.
Bine versat în opiniile escatologice din cadrul premilenialismului, Brookes argumentează împotriva unei teorii a răpirii parţiale precum şi împotriva post-tribulaţionismului. El a refuzat să pună date pentru Răpire şi susţinea o doctrină puternică a revenirii şi iminenţei Domnului. El era foarte conştient de acuzaţia criticilor neinformaţi că dispensaţionaliştii învăţau mai mult decât o cale spre mântuire şi a respins aceasta ferm în scris. „Nu mai este nevoie să reamintim vreunui cititor obişnuit de Scripturile sacre că din versetele de deschidere din Geneza, până la Maleahi, Duhul este adus în vedere în creaţie, providenţă, şi răscumpărare, şi că toţi cei care sunt salvaţi au fost aduşi la viaţă prin puterea şi harul Său divin, aşa cum sunt ei acum” (Israel and the Church).
Timothy Demy
Bibliografie
James H. Brookes, Israel and the Church (New York: Revell, n.d.) and Maranatha (New York: Revell, 1889); Larry Dean Pettegrew, “The Historical and Theological Contributions of the Niagara Bible Conference to American Fundamentalism” (Th.D. diss., Dallas Theological Seminary, 1976); Harry S. Stout, Dictionary of Christianity in America (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1990); David Riddle Williams, James H. Brookes: A Memoir (St. Louis: Presbyterian Board of Publication, 1897).
BARON, DAVID
David Baron (1855-1926) s-a născut într-un cămin strict, ortodox evreiesc din Rusia. El studiază ebraica sub pregătirea riguroasă rabinică. După o cercetare personală a Scripturilor, el s-a convertit la Creştinism. Imediat el şi-a stabilit să realizeze două lucruri: de a explica Creştinismul evreilor şi de a-i ajuta pe creştini să înţeleagă profeţia şi restaurarea viitoare a lui Israel. Pentru a face aceasta, el a început o organizaţie numită Mărturia Creştin Evreiască către Israel. Prin publicaţiile sale, el a creat una dintre cele mai mari mărturii ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile poporului evreu.
Baron a publicat cărţi premileniale precum Servitorul lui Iehova şi Prototipuri, Hristos şi Israel. Clasicul său Comentariu asupra lui Zaharia este considerat un gigant printre expunerile din această carte a Vechiului Testament. Baron îi alertează pe cititori care în bisericile neamurilor au spiritualizat Scriptura când aceasta se referă la Ierusalim sau la Israel. În prefaţa sa, Baron scrie, „Aproape toate lucrările existente din această carte profetică sunt într-un fel sau altul defective, şi unele dintre ele greşite. Comentariile mai vechi sunt lăudabile pentru tonul lor spiritual respectuos … dar ele sunt mai mult sau mai puţin stricate de principiul alegoric de interpretare, prin care toate referinţele la o împărăţie concretă a lui Dumnezeu pe pământ, o restaurare naţională literală a lui Israel, şi apariţia vizibilă şi domnia lui Mesia, sunt elucidate”.
Baron explică în continuare că el s-a pus să lucreze doar asupra textelor în ebraică şi să explice cât de mult posibil marile profeţii mesianice. Tot el a încercat „să desfăşoare … evenimente profetice care se centrează în jurul ţării şi poporului lui Israel – evenimente a căror împlinire rapidă oamenii o pot vedea acum cu proprii lor ochi”.
Mal Couch
Bibliografie
David Baron, Commentary on Zechariah (Grand Rapids: Kregel, 1988)
