de David R. Anderson
Pastor – Faith Community Church – The Woodlands, Texas
I. INTRODUCERE
O schimbare semnificativă într-un domeniu al teologiei sistematice poate cauza schimbări semnificative în alt domeniu. Prin definiţie un sistem este coerent şi consistent. Schimbările dintr-un anumit domeniu al sistemului în modul cel mai probabil va cauza schimbări în alte arii ale aceluiaşi sistem, motiv pentru care am asemuit teologia sistematică cu un tabel. În prima parte a acestui studiu l-am ales pe Augustin drept caz din acest punct. Schimbarea sa în escatologie de la premilenialism către amilenialism a cauzat schimbări semnificative în soteriologia sa, mai ales în domeniul perseverenţei sfinţilor. Mai specific, reinterpretarea lui a Matei 24:13 („cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit”) ca o mântuire spirituală în locul unei mântuiri fizice (de a intra şi popula Mileniul) a cauzat schimbări drastice în soteriologia sa. Perseverenţa sfinţilor (credincioşia până la finalul vieţii cuiva) a devenit condiţia sine qua non a soteriologiei sale. Cineva putea crede în Hristos, să aibă roada celor aleşi, dar dovedea că nu este ales dacă nu persevera în credincioşie până la finalul vieţii sale fizice. În această a doua fasciculă a studiului nostru vom dori să vedem felul cum această schimbare din escatologia lui Augustin a afectat soteriologia lui John Calvin şi cea a Creştinismului modern.
II. SOTERIOLOGIA LUI JOHN CALVIN
Aşa cum am notat deja, conceptul de simul iustus et peccator (că cineva ar putea fi declarat neprihănit de Dumnezeu în poziţia sa, deşi să mai aibă în continuare păcat în condiţia sa) a fost transmis lui Martin Luther de Philip Melancthon, şi John Calvin a făcut autostopul cu Martin Luther. Când Calvin a publicat pentru prima dată lucrarea sa Institutes în 1536 aceasta avea doar şase capitole. El apăra justificarea legală doar prin credinţă din Romani 4. El a înţeles că cineva poate fi declarat neprihănit la un moment din timp atunci când credinţa păcătosului se intersecta cu oferta lui Dumnezeu a darului gratuit de viaţă veşnică prin Fiul Său Isus Hristos. Prin urmare, nici un păcat din trecut, prezent sau viitor nu ar putea să-l blocheze pe păcătosul transformat în sfânt de la a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.
Cam atât despre iustus (a fi drept). Dar cum rămâne cu peccator (a fi păcătos)? Cum poate fi păcătosul transformat în sfânt declarat drept de Dumnezeu când în caracterul său el tot mai încalcă sfinţenia lui Dumnezeu, adică, încă este păcătos? Iniţial, Reformatorii au văzut un divorţ între ceea ce au numit ei justificarea şi ceea ce mulţi teologi de astăzi numesc sfinţirea progresivă. Justificarea a avut loc la un moment în timp în curtea cerului; sfinţirea era transformarea caracterului şi umblării cuiva în a se conforma cu cel al lui Hristos. Dar justificarea nu garanta sfinţirea.
Totuşi, Conciliul de la Trent a fost format în 1545 ca o răsturnare a doctrinei Reformatorilor. Conciliul a continuat să se întâlnească până în 1563. Ei au atacat doctrina Reformatorilor despre justificare drept licenţă de predicare. A spune oamenilor că păcatele lor viitoare sunt deja iertate în Hristos este a le spune că pot trăi în orice fel voiesc şi tot să meargă în cer când vor muri. Acest fel de predicarea va promova trăirea slobodă, a acuzat Conciliul. Aceste atacuri aveau nevoie de răspunsuri, aşa că John Calvin a continuat să scrie. Când a terminat Institutes în 1559, existau 8 capitole. Şi sub presiunea Conciliului de la Trent, Calvin a remăritat justificarea şi sfinţirea. „Nu îl poţi deţine pe Hristos fără să fi făcut părtaş în sfinţirea sa… în împărtăşirea noastră în Hristos, care ne justifică, sfinţirea este în aceiaşi măsură inclusă precum neprihănirea”1. Care a fost baza lui Calvin pentru această acţiune? Influenţa lui Augustin.
Da, lungile braţe ale lui Augustin au ajuns dincolo de „Erele Întunecate”2 (411-1000) în Perioada Medievală a istoriei bisericii din Apus (1054-1500). După Erele Întunecate, cercetătorii medievali s-au întors la Părinţi. În Apus era ceva neutru să mergi la scriitorii latini. De aici, punctul de început pentru majoritatea gânditorilor medievali era de a considera scrierile lui Augustin. „Marea Schismă” (1378-1418) a fost o vreme de competiţie între Roma şi Avignon din Franţa pentru scaunul papalităţii, şi în acest timp Augustin şi Ambrose au devenit un centru de studiu în universităţi şi în împrejurimile Parisului.
O mare parte din aceasta s-a datorat faptului că Peter Lombard a produs Patru Cărţi de Declaraţii pentru studenţii săi din Paris în 1140. Aceasta era o listare topică de versete şi citate patristice. Sarcina sa de a rezolva nepotrivirile aparente din Biblie şi Părinţi cu răspunsuri plauzibile i-a determinat pe studenţii săi să se lupte cu gândirea lui Augustin. Cartea lui Lombard a fost cea mai importantă publicaţie a erei sale. Fiecărui teolog i se cerea să o comenteze, iar în timp Universitatea din Paris a devenit cel mai important centru de învăţare din Europa. Colegiul de la Sorbonne a devenit cunoscut drept „Sorbonnul” şi sinonim cu Universitatea din Paris. Acest colegiu l-a produs pe Erasmus şi John Calvin.
Prin 1500 gândirea Augustiniană era universală în scolastica europeană. Erasmus a ajutat în a facilita cu lucrarea sa editorială despre scrierile lui Augustin. Dar chiar înainte de Erasmus „Şcoala Augustiniană” s-a dezvoltat în Marea Britanie cât şi la Paris. Thomas Bradwardine a reacţionat faţă de abordarea Pelagiană faţă de justificare la Oxford, retrăgându-se spre învăţăturile lui Augustin pentru suport. Nu exista vreo comunicare între Anglia şi Continent datorită Războiului de O Sută de Ani. Dar Gregory de Rimini de la Universitatea din Paris era omologul lui Bradwardine în Europa. El era un membru al ordinului Augustinian, pe care l-a pretins Martin Luther la câţiva ani mai târziu. Astfel că atunci când John Calvin a dezvoltat Institutes, el ar pretindea că teologia sa era în întregime Augustiniană.
Teologia lui Calvin era toată Augustiniană, inclusiv, de sigur, soteriologia sa. Înţelegerea lui Calvin a justificării legale ar putea apărea a fi o plecare majoră de la procesul de o viaţă de justificare apărat de Augustin. Dar nu a fost aşa. Din nefericire, sub presiunea din partea Bisericii Romano-Catolice (BRC), prin Conciliul de la Trent, John Calvin s-a simţit forţat să ajungă la un răspuns faţă de acuzarea de stăvilire din justificarea sa a „momentului din timp”.
BRC a adoptat doctrina lui Augustin de justificare fără deosebire de o viaţă. La Conciliul de la Trent BRC a definit justificarea ca un proces de a deveni neprihănit, dar chiar şi justificarea trebuia argumentată dacă cineva vroia să meargă în cer3. Un păcat mortal putea anula orice justificare mărită, dar prin penitenţă cineva putea fi restaurat. Şi BRC a continuat în credinţa lui Augustin că nu este posibil să ştim dacă cineva va merge în cer înainte de moarte: „Nimeni nu poate ştii cu certitudinea credinţei, care nu poate admite nici o eroare, că a obţinut harul lui Dumnezeu”4. Nivelul cel mai bun pe care-l poate atinge cineva în această viaţă este speranţa amestecată cu „frică şi aprehensiune”. Dumnezeu răsplăteşte faptele bune ale sfinţilor Săi deşi El este sursa de putere din spatele acestor lucrări, şi aceste răsplăţi ajută la deschiderea largă a porţilor cerului5.
Conciliul de la Trent a pus un blestem peste oricine spunea că justificarea nu creste prin faptele bune6. Un blestem ulterior a fost pus asupra oricui care credea că faptele bune nu erau merituoase pentru intrarea în ceruri7. Conceptul de neprihănire „imputată” se credea a fi o ameninţare serioasă faţă de efortul moral. Bruce Demarest rezumă abordarea BRC atunci când spune:
Romano-Catolicii tradiţionali, cu alte cuvinte, se încred în vărsarea lui Dumnezeu a unei naturi noi şi pledează vrednicia faptelor lor posibile datorită lui Dumnezeu. Justificarea din teologia Catolică este un termen comprehensiv care include, printre alte lucruri, ceea ce protestanţii înţeleg prin regenerare şi sfinţire. Pentru Roma, justificarea nu este un obiectiv de pronunţare a înţelepciunii divine a neprihănirii ci este un proces al înţelepciunii umane de o viaţă de devenire neprihănit8.
Cu acest fel de presiune Calvin avea nevoie de răspunsuri plauzibile pentru acuzatorii antinomianismului. Apărarea sa a fost de a pretinde că cel care era într-adevăr justificat în curtea de judecată a lui Dumnezeu la un moment din timp putea cu certitudine să meargă la maturitatea în Hristos (sfinţirea progresivă), cu condiţia să se ofere timpul suficient în această lume pentru a face aceasta înaintea morţii fizice. Cu alte cuvinte, justificarea garanta sfinţirea – sau, Matei 24:13. Doar cei care perseverează în credinţă până la sfârşitul vieţilor lor fizice vor fi salvaţi pe vecie. Din nou, înţelegerea lui Augustin a Matei 24:13 a devenit cota celor aleşi. Dacă cineva era într-adevăr ales, acesta ar persevera; dacă nu persevera, el nu era ales.
De sigur, aceasta l-a dus pe Calvin în acelaşi fel de cazuistică contradictorie pe care a dezvoltat-o Augustin. Ce trebuie să spunem la acei credincioşi care au toate caracteristicile creştinismului autentic, dar cad de la credinţă înainte ca să moară? Mulţi evanghelici de astăzi ar folosi pur şi simplu retragerea „profesarea dar nu posedarea”. Ei profesează a fi credincioşi, dar, într-adevăr, credinţa lor nu este credinţă salvatoare deoarece aceasta este doar o încuviinţare intelectuală. Astfel că aceşti credincioşi declaranţi nu sunt deloc credincioşi autentici. Ei profesează credinţa dar nu posedă credinţa. Dar aceasta nu e ceea ce a făcut Augustin şi nici Calvin.
Augustin a spus că cei nealeşi pot avea credinţa autentică, că aceştia pot fi regeneraţi în mod legitim de Duhul Sfânt. Dar pentru că ei nu au primit cel mai necesar dintre toate darurile, darul perseverării, aceşti credincioşi regeneraţi nu sunt aleşi. Uitaţi faptul că Scripturile nu presupun niciodată că cei care este regenerat nu este nici ales (cf. 1 Petru 1:1, 3 şi Tit 1:1; 3:5). Când a fost presat în această materie, aşa cum am declarat anterior, Augustin a explicat această contradicţie ca „un mister”:
Calvin a căzut într-o capcană similară. Împins fiind spre recăsătorirea9 justificării şi a sfinţirii, el trebuia să aibă un fel de explicare a felului cum unii pot aduce roadă bună a celor aleşi şi totuşi să dovedească că nu sunt aleşi deoarece nu perseverau până la finalul vieţilor lor pe pământ. Răspunsul său a fost „credinţa temporară”. El şi-a bazat înţelegerea sa pe credinţa temporară în interpretările sale despre parabola semănătorului, avertizarea din Evrei 6, şi avertizarea poporului care spune „Doamne, Doamne…” din Matei 710. Aici, de exemplu, este ceea ce Calvin a spus despre Evrei 6:4-5:
Ştiu că a atribui credinţă către cel destrăbălat pare a fi greu atunci când Pavel declară aceasta (credinţa) a fi rezultatul alegerii. Această dificultate este uşor rezolvată. Căci… experienţa arată că cei destrăbălaţi sunt uneori afectaţi de aproape acelaşi sentiment ca şi cei aleşi, aşa că şi în cadrul judecăţii lor ei nu diferă în nici un fel de cei aleşi11.
De aici, poporul din Evrei 6 putea fi iluminat, să fi gustat Cuvântul lui Dumnezeu, darul ceresc şi puterea din veacul viitor, şi totuşi să cadă şi să dovedească că ei nu erau niciodată aleşi. Calvin a numit această operaţie a Duhului o chemare „ineficace”, „o operaţiune inferioară a Duhului”12.
Calvin se părea că gândeşte că a permite destrăbălaţilor astfel de experienţe depline ale lui Dumnezeu justificau respingerea Lui a acestora pentru eternitatea. Dillow explică:
Pretenţia centrală a acestei învăţături este că Dumnezeu împarte influenţe supranaturale către cei destrăbălaţi care aproximează, dar nu egalează, influenţele chemării efective. El este iluminat, el gustă, el creşte, şi are sentimente similare ca cei aleşi. Totuşi, se pare că Dumnezeu îl amăgeşte pe acest om în a crede că este ales aşa încât Dumnezeu să poată fi mai mult de drept în a-l condamna atunci când acesta cade în final. În fine, omul avuse aceste „gusturi”13.
Aparent, astfel de experienţe profunde cu Dumnezeu îi face pe cei destrăbălaţi cu atât mai mult de nescuzat atunci când ei nu cred într-adevăr. Cel puţin această credinţă în providenţă face un pas dincolo de standardul lui Augustin de laşitate pentru o contradicţie inexplicabilă: „misterul”.
Dar imaginaţi-vă implicaţiile unei afirmaţii ca aceasta pentru asigurare: „Experienţa arată că cei destrăbălaţi sunt uneori afectaţi într-un fel aşa de similar cu cei aleşi încât chiar şi în propria lor judecată nu este vreo diferenţă între ei”. Aşadar, aici aveam două grupe de oameni care arată ca cei aleşi, şi ambele grupe „în propria lor judecată” sunt aleşi. Totuşi, conform cu Calvin, câţiva dintre cei care arată ca cei aleşi (adică au aceiaşi roadă ca cei aleşi) şi cred că ei sunt aleşi, nu sunt de fapt aleşi şi vor dovedi acest fapt prin a cădea într-un anumit timp înainte de a muri. Această clasă săracă de oameni este auto-înşelată. Poate fi mai transparent pus? Cu o astfel de învăţătură nimeni nu ar putea ştii că era unul dintre cei aleşi până când moare. De sigur, aceasta este precis ceea ce a învăţat Augustin, şi Calvin ar fi admis că aceleaşi lucruri ar fi consistente în cadrul sistemului său. Vai de el dacă nu era astfel
Datorită posibilităţii teribile că cineva ar putea fi unul dintre destrăbălaţi când credea că este unul dintre aleşi, Calvin spune, „Între timp credincioşii sunt învăţaţi să se examineze atent şi smerit, ca nu cumva siguranţa carnală să se strecoare şi să ia locul asigurării credinţei”14. Acum avem o distincţie între „siguranţa carnală” şi „asigurarea de credinţă”. Calvin se întinde pe cât de mult poate pentru a menţine doctrina Reformată a justificării instantanee dintr-un sistem amilenial de teologie, care spune că cei drepţi trebuie să persevereze până la final sau că ei nu erau drept de la început. „Dar în cei aleşi El implantează rădăcina vie de credinţă, aşa că ei perseverează până la final”15.
Aparent, Calvin credea chiar că cei din pilda semănătorului care au produs roadă nu erau aleşi: „… la fel cu un pom care nu este plantat destul de adânc poate prinde rădăcini dar se va ofili undeva în procesul timpului, deşi poate pentru câţiva ani ar putea aduce frunze şi flori, dar şi roadă”16. El trebuie să fi realizat implicaţiile a câteva din învăţăturile sale deoarece îşi presară scrierile sale cu răspunsuri la presupusele obiecţii care doar confuză mai mult subiectul. Luat acesta, de exemplu:
Dacă ar trebui să fie obiectat că credincioşii nu au o mărturie mai puternică pentru a se asigura de adopţia lor, eu răspund că există o mare asemănare şi afinitatea între aleşii lui Dumnezeu şi cei care sunt impresionaţi pentru o vreme cu credinţă veştejită, deşi doar cei aleşi au acea asigurare deplină care este preamărite de Pavel, şi prin care ei pot să strige, Abba, Tată17.
Aceasta s-a întâmplat într-adevăr. Cum poate ştii credinciosul (fie că real sau imaginar) dacă el are asigurare deplină? Poate că asigurarea sa este doar în parte asigurare, dar cum poate ştii? D. T. Kendall recunoaşte problema de aici atunci când scrie:
Şi dacă cei destrăbălaţi experimentează „aproape acelaşi sentiment ca cei aleşi”, nu e vreo cale de a ştii în final ce experimentează destrăbălaţii. În plus, dacă acestea ar crede că Dumnezeu este milos faţă de ei, cum am putea să fim sigur că credinţa noastră este mai diferită de a lor? Cum putem fi aşa de siguri că „începutul de credinţă” al nostru este salvator şi nu este „începutul de credinţă” pe care destrăbălaţii par să-l aibă?18
Calvin sapă o groapă şi mai adâncă prin a vorbi despre o asigurare interioară dată de Duhul către cei aleşi, atunci când ei spun că destrăbălaţii pot avea o senzaţie similară. Cu acest fel de învăţătură cineva n-ar putea avea niciodată asigurarea mântuirii sale. Ar putea ştii doar că este ales atunci când moare. Presiunea din partea BRC l-a garnisit pe Calvin în aceiaşi frică a viitorului etern inerent din sistemul Catolic din care încerca să scape. Dillow loveşte cuiul în cap atunci când observă că:
În analiza finală Calvin a aruncat posibilitatea asigurării, cel puţin până la ora finală. Când el admite faptul că singura anumită diferenţă dintre credinţa celor aleşi şi a destrăbălaţilor este că credinţa primilor perseverează până la final, el face asigurarea acum în fond imposibilă19.
Pentru a rezuma, încercăm să demonstrăm Tabela Teologiei. A schimba o doctrină introdusă dintr-un sistem va schimba cel mai probabil alte doctrine introduse în însăşi acel sistem. Când Augustin a schimbat escatologia sa, aceasta a afectat soteriologia sa – în mod drastic. Matei 24:13 (perseverenţa în credinţă până la finalul vieţii fizice a cuiva ca o cerere pentru mântuirea veşnică) a devenit piatra de căpătâi a sistemului său de mântuire. Purgatoriul s-a dezvoltat ca o plăsmuire a logicii sale bazată pe Matei 24:13 (ce e de făcut când cineva nu perseverează până la capătul vieţii sale în credinţă dar are totuşi vestigii de păcat în caracterul său – voila, Purgatoriul). BRC a cumpărat din teologia lui Augustin, atât în termeni de escatologie cât şi de soteriologie.
Reformatorii precum Calvin au reţinut escatologia lui Augustin (amilenială), dar au încercat să schimbe soteriologia (justificarea legală). Dar aceasta era ca şi când s-ar pune vin nou în burdufuri vechi. „Neprihănirea declarată” nu putea dansa cu înţelegerea lui Augustin a Matei 24:13. Ultimul a câştigat. Recăsătorirea dintre justificare şi sfinţire, pe care Luther şi Zwingli s-au luptat din greu pentru a-i rezista, a avut loc în Geneva. Şi cu Academia din Geneva, care pregătea pastorii în tradiţia Reformată, erorile lui Augustin şi Calvin au fost perpetuate până astăzi. Înţelegerea amilenială a lui Augustin a Matei 24:13 continue să fie o muscă în unsoarea soteriologiei moderne, care subminează asigurarea cuiva de mântuire în cel mai rău caz şi învaţă o mântuire orientată pe fapte în cel mai de bun caz.
III. SOTERIOLOGIA CREŞTINISMULUI APUSEAN DE ASTĂZI
Soteriologia Creştinismului Apusean de astăzi se împarte în două categorii principale: soteriologia Romano-Catolică şi soteriologia Protestantă. Prima a absorbit complet abordarea lui Augustin despre justificare, lăsând alegerea unui credincios declarat în discuţie până la moartea sa. „Facerea de neprihănit” a persoanei alese continuă prin viaţa sa şi chiar şi în Purgatoriu după moarte, dacă este necesar. Aşa cum s-a discutat sub „Soteriologia lui Augustin”, perseverarea în credinţă până la finalul vieţii cuiva se baza pe o înţelegere amilenială că Matei 24:13 era baza pentru această abordare faţă de soteriologie în general şi justificarea în particular.
În cercurile Protestante John Calvin a pus tonul cu Academia din Geneva, care a făcut mai mult pentru a răspândi doctrina în Apus decât oricare altă influenţă. Cu postura sa amilenială şi înţelegerea spirituală a Matei 24:13, industria modernă de inspectare a rodului spiritual a înflorit. Inspectarea roadei lui Theodore Beza, William Perkins şi a calviniştilor englezi a fost bine documentată de R. T. Kendall20. Aceştia au adoptat soluţia „credinţei temporare” către pasajele de avertizare din Evrei sugerate de Calvin, când au interpretat conform înţelegerii lor Matei 24:13. Dacă cineva are roada celor aleşi şi credinţa celor aleşi dar nu perseverează în credinţă până la finalul vieţii fizice, atunci Dumnezeu trebuie că a dat credinciosului doar „credinţă temporară”. Trebuie notat că aceasta nu este nici credinţă imitată şi nici credinţă falsă. Aceasta este credinţă autentică, dar vai, este temporară. Aşadar, cel care posedă credinţa autentică, dar temporară, este neales.
O astfel de bizuire pe Matei 24:13 drept poziţie sine qua non a mântuirii veşnice încheie prăpastia dintre Arminieni şi Calvinişti în timp ce aceasta se relatează faţă de linia de bază pentru intrarea în ceruri. J. Lanier Burns, care conduce Departamentul de Teologie Sistematică de la Dallas Theological Seminary, a spus autorului acestuia, „Cei mai arminieni teologi din lume sunt Calviniştii de Cinci Puncte”21. R. T. Kendall răsună acest sentiment când spune că atunci când e vorba de perseverenţă, Calviniştii de convingere Puritană şi Arminienii au aceiaşi poziţie22:
Dacă Perkins susţine că recipientul primului har trebuie să obţină a doua (perseverenţa) sau prima [credinţa iniţială] este lăsat invalid, nu există nici o diferenţă practică în nici una dintre cele două poziţii. Dacă credinciosul nu perseverează (ori că Arminius sau Perkins spune aceasta), o astfel de persoană se dovedeşte a fi nealeasă23.
În timp ce industria de inspectare a roadei a trecut oceanul în America, există un răsunet familiar. Charles Hodge exemplifică acest grup:
Alegerea, chemarea, justificarea şi mântuirea sunt indisolubil de unite; şi, prin urmare, cel care are evidenţă clar că a fost chemat are aceiaşi evidenţă a alegerii sale şi a mântuirii finale… Singura evidenţă a alegerii este chemarea efectivă, adică, producerea sfinţeniei. Şi singura evidenţă a autenticităţii acestei chemări şi certitudinea perseverenţei noastre, este o continuare răbdătoare în a face bine (accentul al meu)24.
Sau aşa cum o pune John Murray, „Perseverenţa sfinţilor ne aminteşte foarte puternic că doar cei care perseverează până la final sunt într-adevăr sfinţi”25.
ŞI cum diferă această înţelegere a perseverenţei de cea a „bisericilor lui Hristos”? Robert Shank, unul dintre reprezentanţii şefi scrie: „În mod evident, aceasta se poate ştii doar până unde perseverează cineva în final (sau eşuează să persevereze) în credinţă. Nu este nici o asigurare validă a alegerii şi a mântuirii finale pentru nici un om, aparte de perseverenţa deliberată în credinţă” (accentuările mele)26. Dar Shank este un Arminian pur, care a lăsat Convenţiei Baptiste Sudice chestiunea siguranţei eterne. Este straniu felul cum aspectele acestor două sisteme (Calvinism şi Arminianism) devin asemenea, atunci când cineva studiază doctrinele lor despre perseverenţă bazat pe o interpretare amilenială a Matei 24:13.
Cu siguranţă că avansurile moderne a exegezei sub scrutinul metodei gramatico-istorice au înlăturat peria care ascunde inconsistenţa de interpretare „sfârşit” din Matei 24:13 diferită de „sfârşit” din Matei 24:3, 6 şi 14, cu certitudine. Să luăm aşadar pe un cercetător contemporan al Noului Testament care învaţă la un seminar respecta, conservativ, drept caz în acest punct: Scot McKnight.
Într-un articol din 1992 McKnight adresa pasajele de avertizare din Evrei27. Prima întrebare care trebuia să o rezolve era destinatarii epistolei erau credincioşi sau necredincioşi. Ca un prospector care fotografiază aurul, el a trecut prin evidenţe foarte atent. Pagină după pagină de cercetare au adunat evidenţa şi au concluzionat evidentul – aceştia sunt credincioşi actuali, nu credincioşi falşi sau declaranţi şi nici posesori. Lui nu îi plac implicaţiile legate de soluţia lui Calvin de „credinţă temporară”, aşa că cercetează o altă explicaţie pentru concluzia sa despre cum pot ajunge în iad credincioşii actuali.
McKnight trebuie lăudat nu pentru că a permis abordarea sa Reformată faţă de perseverenţă să-l facă să declare pe aceşti destinatari drept necredincioşi. Totuşi, deoarece este convins că doar credincioşii care perseverează până la finalul vieţilor lor sunt aleşi, el trebuie să facă categorii printre cei care au crezut de fapt. Aşa că el face distincţie între credinţa „autentică, adevărată, reală sau salvatoare” şi ceea ce el numeşte credinţa fenomenologică28. Cei care sunt credincioşi fenomenologici sunt cei care, din perspectiva umană, au fost observaţi că au roadele credinţei autentice, dar dintr-un punct de vedere ontologic pot să fi eşuat de la aceasta29. Deoarece aceste credincioşi au experimentat autentic Duhul Sfânt, puterile erei viitore, gustul Cuvântul lui Dumnezeu, şi aşa mai departe, s-au bucurat de fenomenele spirituale care sunt experienţe spirituale autentice împărtăşite de cei aleşi30. Dar, din nefericire, ei nu sunt aleşi. Dar de unde ştim noi? Pentru că ei nu au perseverat în credinţă până la finalul vieţilor lor şi Matei 24:13 ne spune că cei care nu perseverează până la final nu pot fi mântuiţi (Notaţi că Evrei nu foloseşte niciodată o astfel de terminologie).
Întregul articol al lui McKnight este un studiu clasic în raţionare circulară. El presupune ceea ce încearcă să dovedească. El presupune, din Matei 24:13, că oricine nu perseverează în credinţă până la finalul vieţii sale nu poate merge în ceruri. Dar evidenţa pe care el o adună din Evrei demonstrează cititorilor că sunt credincioşi. Acum singura cale de a-i ţine pe aceşti credincioşi departe de cer este să spui ori că şi-au pierdut mântuirea (o opiniei Arminiană), că merg la purgatoriu pentru curăţirea ulterioară (o opinie Romano-Catolică), sau trebuie să existe categorii diferite de credincioşi (opinia sa finală). Pe această bază, el îi percepe doar pe Iosua şi Caleb din generaţia răscumpărată „egipteană” de israeliţi care o să fie cu Domnul astăzi (vezi mai jos). Felul cum a apărut Moise Domnului la schimbarea la faţă el nu ne explică. De ce s-a certat arhanghelul Mihail cu diavolul cu privire la trupul lui Moise (Iuda 9) rămâne un mister.
Da, McKnight recunoaşte că destinatarii epistolei către Evrei drept credincioşi, dar ei pot să fie credincioşi doar fenomenologici care ajung în iad datorită apostaziei. El foloseşte limbajul sever în avertizarea din Evrei 10:26 şu. pentru a determina (prin analogia credinţei) că toate pasajele de avertizare din Evrei fac aluzie la pericolul focului iadului dacă cineva nu perseverează.
Următoarea logică este în inima îndemnurilor autorului: dacă neascultarea şi apostazia voită din era Mozaică a adus disciplină şi a interzis intrarea în Ţară (un tip de odihnă veşnică), atunci cu certitudine că neascultarea şi apostazia voită din nou eră va aduce excludere eternă de la odihna veşnică.
În lumina sensului final a câteva din aceste expresii (cf. mai ales a realităţilor aspre din 10:30-31, 39) şi folosirea de imagini din Evrei care în altă parte sunt folosite predominant despre condamnarea eternă, devine destul de clar că autorul avea în minte un sens etern de distrugere. Autorul Evreilor clarifică în mod răspicat că cei care nu perseverează până la final vor suferi pedeapsa eternă pe cheltuiala mâniei lui Dumnezeu. Nu este nici o scăpare; ca şi copiii lui Israel care au neascultat, cei care se dau înapoi vor fi distruşi. Consecinţele pentru cei care devin apostaţi [întocmai] sunt condamnarea eternă şi judecata; aşadar, autorul şi-a îndemnat cititorii săi să persevereze până la sfârşit31.
Nu contează faptul că cuvintele „iad”, „lacul de foc”, „etern”, „veşnic”, „pentru totdeauna”, „osândă” şi cele asemenea nu au loc niciodată în nici una din aceste pasaje de avertizare. El este convins că limbajul din 10:26-39 este aşa sever că trebuie să se refere la osânda eternă. Conclude el acelaşi lucru pentru Deuteronom 4:24 unde apoleia apoleisthe (distrugere totală) şi ektribe, ektribe sesthe (a distruge total) sunt chiar mai apăsate decât apoleian (distrugere) din Evrei 10:39?32 Nu tocmai. Blestemele din Deuteronom sunt blesteme temporare. Legămintele lui Dumnezeu cu Avraam şi David asigură o relaţie eternă cu Israel. Problema din Deuteronom 4 şi 30 este părtăşia nu relaţie. Atunci nu se poate spune acelaşi lucru despre creştinii evrei din Evrei, mai ales când se prezintă avertizările judecăţii temporare oferite în Deuteronom 32 (32:35 şi 36 sunt citate în Evrei 10:30), a cărui limbaj este chiar mult mai grafic decât cel din Evrei 10:26 şu.?
McKnight conclude că cei care nu perseverează până la sfârşit nu pot merge în rai, din moment ce aceasta este „singura condiţie”33 pentru mântuirea finală (ce s-o fi întâmplat cu a crede în Isus?). Având acest cerc complet el îşi avertizează cititorii că nu ar trebui să fim grabnici în a da asigurare a mântuirii pentru oamenii care arată precum credincioşii autentici. De ce? Pentru că ei pot fi doar credincioşi fenomenologici.
Cum poate cunoaşte cineva că este un credincios fenomenologic în loc de credincios autentic, din moment ce roada observabilă pentru fiecare categorie este aceiaşi până ce primul se depărtează undeva înainte de finalul vieţii sale? Evident, cineva nu poate ştii de care categorie aparţine până la finalul vieţii sale. Din nou, McKnight trebuie creditat pentru anumită consistenţă, adică, el ne avertizează că nimeni nu poate avea asigurarea mântuirii sale în această viaţă.
Dar nu este aceasta însăşi concluzia lui Augustin şi Calvin? Augustin nu a adoptat niciodată asigurarea mântuirii înainte de moarte. Calvin însă a făcut-o, dar numai iniţial. Asigurarea era de esenţa credinţei în scrierile sale timpurii, dar nu după interacţiunea sa cu Conciliul de la Trent. Se pare că mărul nu cade prea departe de pom.
IV. CONCLUZIE
Încă o dată, acesta a fost un studiu în Tabela Teologiei. Prin această nomenclatură ne referim la un sistem care are un nivel ridicat de consistenţă, comprehensiv, de congruenţă şi coerenţă. Schimbarea unei doctrine introdusă faţă de sistem va schimba în cazul cel mai probabil celelalte părţi ale sistemului. Am ales teologia lui Augustin drept studiu pe caz.
Deşi Augustin era un pretribulaţional, premilenial, dispensaţionalist în teologia sa timpurie, o schimbare în escatologia sa a rezultat într-o schimbare în soteriologia sa. Când el a reacţionat faţă de petrecerea escatologică a Donatiştilor şi a preocupării lor obsesive cu datarea întoarcerii lui Hristos pentru a-şi aşeza împărăţia Sa pe pământ, Augustin a folosit hermeneutica lui Tyconius pentru a elimina orice împărăţie viitoare, fizică a lui Hristos pe pământ. În acest sens el a devenit amilenial (deşi el a văzut domnia de o mie de ani a lui Hristos în ceruri).
Această schimbare în teologia sa sistematică a determinat o reinterpretare a parte a teologiei biblice a lui Augustin. El nu a mai interpretat Matei 24:13 ca o promisiune de mântuire fizică care duce la Mileniu (din moment ce nu avea să fie un Mileniu fizic în noua sa abordare faţă de escatologie). Acum el vedea Matei 24:13 ca o promisiune de mântuire spirituală. În mintea sa un test nou pentru soteriologie se născuse: cineva trebuie să îndure în credincioşia sa creştină până la finalul vieţii sale. Acest verset a devenit forţa de bază şi arbitrul final în soteriologia lui Augustin.
Când Reformatorii au apărut la după o mie de ani, o trezire în studiul scrierilor lui Augustin a fost la modă pentru mai mult de o sută de ani. Escatologia sa amilenială încă era susţinută. Dar Reformatorii au căutat să facă o schimbare în escatologie. Justificarea putea fi declarată în camera de judecată a cerului într-un timp imediat. Cineva putea fi declarat neprihănit de Dumnezeu în poziţia sa, şi totuşi să reţină păcatul în condiţia sa: simul iustus et peccator. Aceasta a fost o schimbare monumentală în soteriologie, destulă pentru a efectua Reforma. Dacă ei ar fi urmat un sistem bun de teologie, Reformatorii şi-ar fi examinat escatologia lor pentru a vedea felul cum noua lor abordare faţă de soteriologie putea determina schimbări în înţelegerea lor a viitorului. Dar ei nu au dezvoltat un sistem bun. În schimb ei au încercat să amalgameze teologia lui Augustin cu a lor. Rezultatul a fost un amestec de contradicţii.
John Calvin, care a început să înveţe că asigurarea este esenţa credinţei, s-a avântat să înveţe că nici un om nu ar putea spune dacă era ale sau destrăbălat până ce acesta murea. Matei 24:13 a rămas o piatră de căpătâi a soteriologiei Reformatorilor. Inspectarea roadei a înflorit printre urmaşii lui Calvin şi a venit în America prin Puritani. Scriitorii precum John Owen a scris volume despre cum să ştii dacă cineva era printre cei aleşi34. Toate acestea au fost conduse de o interpretarea amilenială a Matei 24:13.
S-ar putea argumenta că au existat alte pasaje pe lângă mareşalul Matei 24:13 care să susţină doctrină că cineva trebuie să persevereze până la final pentru a fi mântuiţi. Adevărat. Dar Matei 24:13 a rămas piatra de căpătâi pe care alte pasaje au fost clădite deoarece acesta e singurul verset care include atât cuvântul „mântuit” cât şi cuvântul „sfârşit”.
Articolul lui Scot McKnight despre pasajele de avertizare din Evrei a fost oferit ca un studiu pe caz în influenţa unei înţelegeri de „mântuire spirituală” a Matei 24:13 ce o poate avea asupra interpretării întregii cărţi. Înţelegerea sa a Matei 24:13 (a îndura până la finalul vieţii cuiva pentru a merge în cer) drept singura (şi cu siguranţă că trebuie să se refere la singura cea mai importantă) condiţie spirituală care trebuie împlinită pentru a separa oile de capre îl călăuzeşte prin labirintul de ocoliri şi întorsuri din Evrei.
Mai degrabă decât să permitem ca interpretarea sa să iasă din cuvintele textului, McKnight foloseşte un punct de referinţă (Matei 24:13) din afara textului din Evrei pentru a determina înţelegerea sa despre Evrei. Născocirea sa de „credincios fenomenologic”, în care epistola este adresată către cei actuali dar nu autentici, de observat dar nu ontologici credincioşi, trebuie să stea ca una din exemplele de tot timpul al creativităţii „forţate” a textului atunci când cineva ajunge la finalul unui exegetic cul de sac. Era mai simplu de schimbat escatologia cuiva către zilele pre-Augustiniene de premilenialism când Matei 24:13 ar putea avea o referinţă fizică şi „odihna” din Evrei s-ar putea referi la Mileniu (aşa cum au învăţat Părinţii timpurii) mai degrabă decât starea eternă.
Apelul acestui studiu este chiar o avertizare. Este periculos să amestecăm sistemele teologice. Prin definiţie, amestecarea de sisteme va crea contradicţii. Trebuie să fim atenţi când alegem şi luăm ceea ce pare atrăgător dintr-un sistem şi să încercăm să-l potrivim în construcţiile unui alt sistem. Cei ce se pretind a fi Dispensaţionalişti ar trebui să fie atenţi să nu introducă doctrine incoative de la teologii reformaţi în sistemul lor şi vice-versa. Acestea sunt două sisteme exclusiv de reciproce. Acest autor este de acord cu R. C. Sproul când pretinde că nu există aşa ceva precum un Calvinist „de patru puncte”, când punctele sunt definite de Calvinismul clasic Dortian35. Cineva ori este calvinist „de cinci puncte” sau nu este (deşi a fi Calvinist „de nici un punct” nu îl face pe cineva un Arminian). Calvinismul Dortian este un sistem. A scoate doar un punct din sistem distruge întregul sistem.
Pe de altă parte, a încorpora un punct din Calvinismul Dortian în Dispensaţionalism poate distruge de asemenea întregul sistem36. Dacă părerea Dortiană de perseverenţă a sfinţilor este corectă (părerea învăţată de Augustin), atunci şi părerea spirituală din Matei 24:13 este corectă. Dacă părerea spirituală din Matei 24:13 este corectă, atunci şi amilenialismul este adevărat. Dacă amilenialismul este adevărat, atunci nu este distincţie între Israel şi Biserică. Dacă nu este nici o distincţie între Israel şi Biserică, atunci Dispensaţionalismul este fals.
Aplaudăm accentuarea pe Teologia Biblică din recentele decade, din moment ce aceasta accentuează tăria exegezei gramaticalo-istorică. Totuşi, să nu pierdem din vedere faptul că Teologia Biblică se opreşte cu ceea a spus textul către destinatarii săi originali, ca opus faţă de Teologia Sistematică, care începe cu audienţa originală, dar nu se opreşte aici. Un bun teolog sistematic nu trebuie doar să contextualizeze, el trebuie şi să decontextualizeze şi să recontextualizeze; adică trebuie să găsească ce a spus textul către destinatarii originali, să privească la adevărurile care nu sunt legate de timp care trece dincolo de culturi şi secole, şi să transfere aceste adevăruri în contextele respective a diferitelor societăţi moderne. Teologia Sistematică ne vorbeşte nouă astăzi.
În plus, Teologia Sistematică incorporează Teologia Istorică în cercetarea ei de a înţelege felul cum s-a dezvoltat teologia de astăzi. Atât Teologia Biblică cât şi cea Istorică slujesc drept afluenţi în râul Teologiei Sistematice. Când ne concentrăm pe unul dintre afluenţi spre neglijarea celuilalt sau a râului principal în sine, ne împotmolim în Sf. Louis atunci când încercăm să mergem spre Mississippi înspre Golful Mexicului.
În final, să ne reamintim, Teologia Sistematică este ca un tabel. Schimbările dintr-una din punctele majore ale sistemului vor determina în cel mai probabil mod schimbări în alte puncte alte sistemului. Aceasta ar putea fi bine. Ar putea duce la un nou sistem cu un grad mai mare de consistenţă, coerenţă, congruenţă şi comprehensivitate. Dar dacă aceasta duce la contradicţii ridicate sau eşuează să incorporeze toată evidenţa, probabil că schimbarea propusă este invalidă. Noi credem că schimbarea escatologică a lui Augustin de la premilenialism la amilenialism l-a dus pe el şi urmaşii lui într-un labirint teologic de contradicţii în soteriologie care persistă până astăzi.
Note de subsol:
[1] John Calvin, Institutes, III.16.1; 11.1.
[2] The “Dark Ages” are thought to be the period between the defeat of Rome (A.D. 410) by Alaric up to A.D. 1000.
[3] Council of Trent, X.
[4] Ibid., IX.
[5] Ibid., XVI.
[6] Ibid., Canon 24.
[7] Ibid., Canon 32.
[8]Bruce A. Demarest, The Cross and Salvation (Wheaton: Crossway Books, 1997), 350.
[9]We call this a remarriage because the original marriage took place in the theology of Augustine with his view of life-long justification, a justification which would obviously subsume sanctification.
[10] Jody Dillow, The Reign of the Servant Kings: A Study of Eternal Security and the Final Significance of Man (Hayesville, NC: Schoettle Publishing Co., 1992), 254.
[11] Calvin, Institutes, 3.2.11.
[12] Calvin, Commentary, Luke 17:13; Institutes, 3.2.12; 3.2.11.
[13] Dillow, 254.
[14] Ibid., 255.
[15] Ibid., 256.
[16] Ibid.
[17] Ibid., 255.
[18] R. T. Kendall, Calvin and English Calvinism to 1649 (Oxford: Oxford University Press, 1979), 24.
[19] Dillow, 258.
[20] Kendall, Calvin and English Calvinism.
[21] Private interview.
[22] Kendall, Calvin and English Calvinism, 143.
[23] Ibid., 144.
[24] Charles Hodge, St. Paul’s Epistle to the Romans (1860; reprint ed., Grand Rapids: William B. Eerdmans Publishing Co., 1950), 212.
[25] Quoted by Dillow, 259.
[26] Robert Shank, Life in the Son: A Study of the Doctrine of Perseverance (Springfield, MO: Westcott, 1961), 293.
[27] Scot McKnight, “The Warning Passages of Hebrews: A Formal Analysis and Theological Conclusions” Trinity Journal (Spring 1992): 22-59.
[28] Ibid., 24, n. 12.
[29] Ibid., n. 10.
[30] McKnight recognizes these believers as regenerate, but for him regeneration does not necessitate perseverance and is, by his definition, a life-long process. So, much like Augustine, these believers can be regenerated but fall away from the faith and be eternally damned.
[31] Ibid., 35-36. His view of “fire” and “burning” is limited to hell-fire. But note Deut 4:24 and the consuming fire, the jealous God, and the utter destruction (the LXX uses apo„leia apoleisthe to emphasize the utter destruction to come upon Israel if she is unfaithful, and this is the same term used in Heb 10:39). Malachi 4:1 also points to the fire, which will destroy the Jews in the land. They will not prolong their days in the land.
Interpreters who object to the warning in Hebrews 10 as being a temporal judgment instead of eternal, speak of the much worse judgment to come upon believers in Christ who apostatize as opposed to the judgment which came upon the unfaithful Israelites at Kadesh-Barnea. However, they overlook the fact that a judgment which affects one’s rest in the Millennium (1,000 years) is much worse than a judgment which affects one’s rest in the land for forty years.
[32] When a verb in Hebrew or Greek is preceded by a noun with the same root as the verb, the action of the verb is being emphasized.
[33] Ibid., 59.
[34] John Owen, The Works of John Owen, 16 vols., vol. 3: A Discourse concerning the Holy Spirit (1677; reprint, Edinburgh: Banner of Truth Trust, 1965), 45-47, 226-28. This particular volume is over 650 pages and was dedicated, according to Owen, to helping professors of Christ determine if they were possessors of Christ.
[35] R. C. Sproul, Willing to Believe (Grand Rapids: Baker Books, 1997), 193.
[36] It must be pointed out that dispensationalists like Lewis Sperry Chafer redefined the “points” of Dortian Calvinism to fit their system. Chafer, for example, limited the perseverance of the saints to eternal security in his Systematic Theology, vol. 3 (Grand Rapids: Kregel Publications, 1976), 267-354. For the sake of clear communication, it might be better to stay consistent in our definitions.
