Charles H. Spurgeon si Escatologia

Partea I – A fost evidentă poziţia sa milenistă?

de Dennis Michael Swanson
Copyright © 1996 de Dennis Swanson. Toate drepturile rezervate.

Introducere

În discutarea diferitelor aspecte ale teologiei sistematice, poate nimeni nu a văzut mai multă cerneală să curgă în ultimii 100 de ani decât escatologia. Cei care s-au „specializat” în acest domeniu sunt bine cunoscuţi şi în egală măsură promovaţi; oricum, când se iscă o discuţie pe tema escatologiei, se menţionează arareori numele unuia dintre cei mai cunoscuţi creştini în istoria bisericii¹, Charles Haddon Spurgeon (1834-1892). Există desigur multe motive pentru aceasta, nu ultima dintre ele fiind faptul că însuşi Spurgeon nu a pus un mare accent în lucrarea sa asupra acestui subiect, fapt obişnuit de altfel în vremea sa.

Dată fiind notorietatea lui Spurgeon şi volumul scrierilor sale, poate că nu este de mirare că aproape fiecare apărător al unui punct de vedere escatologic s-a aventurat să-l considere pe Spurgeon „aliat.” O scurtă exemplificare a acestor concluzii vor sluji drept ilustraţie pentru această afirmaţie. Lewis A. Drummond face următoarea afirmaţie în splendida sa biografie, că „Spurgeon a mărturisit convingerea sa pre-milenistă.”² Peter Masters, în prezent pastor al bisericii lui Spurgeon, The Metropolitan Tabernacle din Londra, a afirmat, „Dacă ar fi trăit Spurgeon în acest secol e puţin probabil să fi folosit termenul ‚mileniu’ pentru a descrie prima fază a slavei veşnice. Sigur că ar fi fost mult mai aproape de amilenism decât de oricare din celelalte scenarii vehiculate astăzi,”³ iar Erroll Hulse în cartea sa Restaurarea Israelului (The Restauration of Israel), îl declară cu toată fermitatea pe Spurgeon a fi postmilenist.⁴ Este atât de răspândit efortul de a alătura numele lui Spurgeon unui anumit sistem profetic încât chiar şi cea mai nouă formulare tribulaţionistă / a răpirii din interiorul taberei dispensaţionaliste, cunoscuţi ca şi susţinători ai „Răpirii înainte de Necaz,” apelează la el [Spurgeon] pentru a găsi sprijin. Robert Van Kampen spune în lucrarea sa Semnul (The Sign), că „Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut a fi un om care să fi scris pe larg pe marginea temei sfârşitului vremurilor. Însă ceea ce a afirmat el este în întregime compatibil cu succesiunea de evenimente prezentate în această carte.”⁵

Este evident faptul că este imposibil ca Spurgeon să fi îmbrăţişat toate aceste abordări. Însă, în care dintre ele a crezut, dacă ar fi vreuna? Poate ea fi stabilită? Şi-atunci cum de există un asemenea grad de confuzie pe această temă? Iată întrebările la care această teză va încerca să ofere răspuns. Problema pe care o ridicăm în discuţie este importantă, în măsura în care Spurgeon continuă a fi unul dintre cei mai populari autori creştini publicaţi, chiar şi la mai bine de un secol de la moartea sa. Bărbaţi cu diferite poziţii, sincere sau de altă natură, caută să găsească sprijin pentru propriile lor interpretări profetice şi apelează pentru aceasta la Spurgeon. Aceasta constituie o practică pe care el ar fi denigrat-o cu siguranţă. Comentând problema „Spurgeonismului”, un fenomen al vremii sale, el a spus: nu este alt cuvânt în lume mai urâcios inimii noastre decât cuvântul acesta, Spurgeonism, şi nici un gând mai străin de sufletul nostru decât cel al formării vreunei secte… Noi nu predicăm o evanghelie nouă, nu dorim subiecte noi, şi nu le urmăm în vreun spirit neobişnuit. Îl iubim mai mult pe Cristos decât vreo sectă, şi adevărul mai mult decât o partidă, şi în acest sens suntem în afara vreunei denominaţii, însă suntem în unire deschisă cu Baptiştii pentru singurul motiv că nu putem suporta izolarea. Cel care cercetează cu toată inima ştie că ţelul nostru nu este de a strânge un grup [de oameni] în jurul nostru, ci de a uni o părtăşie în jurul Mântuitorului.” „Fie ca numele meu să piară, iar numele lui Cristos să dăinuiască pe vecie,” a spus George Whitfield, şi la fel a spus şi Charles Spurgeon de sute de ori.⁶

Argumentul acestei teze este de a clarifica abordarea îmbrăţişată de Spurgeon în ce priveşte mia de ani printr-o studiere atentă a propriilor sale scrieri, în lumina vremii sale. În mod ideal, toţi cercetătorii profeţiilor ar trebui să cerceteze ei înşişi Scriptrile profetice şi să-şi formeze propriile lor convingeri bazate pe un studiu exegetic serios al textului reprezentat de Cuvântul lui Dumnezeu; „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3b). Lucrările altora ar trebui folosite ca şi ghid şi material ajutător, fără a comite eroarea logică a „apelului simplist la autoritate”, cum o numeşte D. A. Carson.⁷ Carson explică această eroare în următorul mod:

Astfel de invocări pot fi atribuite unor cercetători renumiţi, pastori îndrăgiţi, autori distinşi, majorităţii, sau altora. Eroarea zace în faptul că ei se gândesc că invocarea autorităţii reprezintă un motiv pentru a interpreta textele într-un anumit mod; însă în realitate, dacă nu sunt enunţate motivele autorităţii, singurul lucru pe care-l realizează astfel de invocări este punerea scriitorului sub o autoritate relevantă! Singurul mod în care o astfel de invocare poate contribui la construirea unui argument este de a împrumuta reputaţia generală a autorităţii ca sprijin în favoarea acestui argument; însă aceasta nu constituie într-atât o apărare sau o explicare rezonabilă cum este cazul referinţei la un personaj academic.⁸

Dorinţa autorului acestei teze este dublă: (1) Ca cei neinformaţi să ajungă să-l înţeleagă pe Spurgeon şi viziunea sa milenistă cât mai limpede posibil, şi, (2) ca folosirea eronată a persoanei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să fie diminuată, cel puţin în această privinţă.

Dată fiind poziţia şi continua sa influenţă, orice studiu al viziunii teologice a lui Spurgeon este valid. Cum spunea John  Brown, „[Spurgeon] Merită cu adevărat un studiu îndelung şi atent al oricărei părţi din predicile sale.”⁹ Este semnificativ faptul că în timp ce au existat câteva scurte articole pe tema Spurgeon şi mia de ani, nu există nici un studiu esenţial sau dizertaţie de calitate asupra acestui important subiect.

W.Y. Fullerton, asistentul personal al lui Spurgeon, editor şi biograf, a înţeles poate mai bine ca oricine altul conţinutul şi valoarea lucrărilor lui Spurgeon. El nota, „înţeleptul predicator şi scriitor pe teme religioase va proceda corect dacă, după ce-şi va fi făcut o idee proprie asupra unui subiect, va vedea apoi ce are de spus şi Spurgeon despre acea temă.”¹⁰ Această lucrare încearcă să arunce o lumină nouă asupra semnificativei contribuţii ale lui Spurgeon în studiile profetice şi să inspire studiile viitoare asupra acestui subiect important.

Teză

Această teză va încerca să demonstreze că în realitate Spurgeon a avut o poziţie foarte clară vizavi de mia de ani. Această poziţie va fi prezentată aşa cum a fost ea susţinută în mod consistent şi expusă de-a lungul întregii sale lucrări, deşi Spurgeon ca şlefui expresia acesteia odată cu maturizarea sa în lucrare. În prezentarea acestei teze autorul ca încerca [de asemenea] să demonstreze că punctul de vedere al lui Spurgeon asupra escatologiei în legătură cu mia de ani este cel mai bine descrisă ca fiind o poziţie „pre-milenistă istorică sau de legământ”

Problema expusă în studiu

Problema „cheie” a acestui studiu este volumul imens de materiale care trebuie confruntat. Când cineva se apucă să analizeze moştenirea literară Spurgeonică, va fi cuprins aproape de disperare pentru că nu va fi capabil să proceseze toată informaţia. De asemenea, pentru că marea parte a materialului pe care-l avem de la Spurgeon este predicatorial în natura sa (peste 3.500 de predici individuale!), majoritatea celor care îl studiază pe Spurgeon tind să se concentreze asupra acelei surse primare, excluzând celelalte lucrări ale sale. Deşi predicile constituie sursa primară de informaţie asupra sistemului său teologic, Spurgeon a scris şi în diferite alte forumuri: scrisori adresate colegilor, prelegeri şi o revistă lunară, şi în două comentarii speciale; unul asupra Psalmilor (Comoara lui David), iar cealaltă asupra Evangheliei după Matei (Matei: Evanghelia Împărăţiei), acestea fiind doar câteva.¹¹ Această teză încearcă să examineze toate materialele lăsate de Spurgeon, orice pasaj în care el a atins esenţial sau tangenţial subiectul escatologiei în general sau mia de ani în particular.

Planul studiului

Schiţa acestei teze va fi după cum urmează: Capitolul Unu va începe cu o examinare a vieţii şi lucrării lui Spurgeon şi a influenţelor care au marcat gândirea sa teologică. Aceasta va fi urmată de o examinare a diferitelor poziţii mileniste aşa cum ar fi putut ele fi înţelese atât în vremea lui Spurgeon cât şi definiţiile acceptate pe scară largă în secolul 20. Capitolul Doi va studia conţinutul scrierilor lui Spurgeon în măsura în care abordează teme profetice şi special mileniste. Capitolul Trei va examina diferite poziţii mileniste puse faţă în faţă cu afirmaţiile lui Spurgeon, şi de asemenea va comenta autorii care au încercat să-l categorisească pe Spurgeon în diferite poziţii. În Concluzii, toate punctele vor fi abordate din nou şi rezumate ca apoi concluzia finală să demonstreze apartenenţa ideologică a lui Charles Spurgeon la poziţia pre-milenistă istorică sau de legământ în privinţa împărăţiei de o mie de ani.

1 Probleme introductive

Introducere

În abordarea unui subiect precum Spurgeon şi Escatologia, este vital ca mai întâi să fie lămurite anumite probleme de introducere. O cercetare de ansamblu a vieţii şi lucrării lui Spurgeon ar fi de asemenea binevenită. Mai mult, o înţelegere a doctrinelor de bază ale diferitelor scheme escatologice, aşa cum au fost ele înţelese în vremea lui Spurgeon; acest lucru este absolut necesar înainte să putem începe examinarea învăţăturilor lui Spurgeon în acest domeniu. Pentru a avea un studiu complet, este de asemenea necesar să clarificăm poziţiile escatologice aşa cum sunt ele înţelese astăzi şi modul în care ele se relaţionează la cele din vremea lui Spurgeon.

Partea Întâi: O vedere de ansamblu a vieţii lui Spurgeon

Charles Haddon Spurgeon a fost numit atât „Urmaşul puritanilor”¹² cât şi „Părintele fundamentalismului.”¹³ Influenţa lucrării sale este resimţită şi astăzi prin cantitatea enormă de material homiletic şi a diferitelor scrieri lăsate în urma sa. Au fost publicate numeroase biografii ale lui Spurgeon.¹⁴ Există o companie editorială al cărei scop unic este reeditarea scrierilor lui Spurgeon şi a diferitelor materiale care au legătură cu el.¹⁵ Aşa cum a observat şi unul dintre biografii săi, viaţa şi lucrarea lui Spurgeon „conţine atât de multe date încât devine ciudat, neobişnuit, minunat, şi chiar miraculos, astfel că vor fi necesare afirmaţii foarte concise şi argumente deosebit de conservatoare care să convingă cititorul că totul este literalmente adevărat.”¹⁶

Secţiunea A: Copilăria şi anii timpurii de şcoală

Charles Haddon Spurgeon s-a născut la 19 iunie 1834 în Kelvedon, Essex. Era unul din opt fraţi¹⁷ şi imediat după naşterea sa tatăl său a mutat întreaga familie la Colchester. Se trăgea dintr-un lung şir de „nonconformişti”, acesta fiind un termen folosit pentru cei care au respins Biserica Anglicană şi Actul de uniformitate din 1662.¹⁸ Bunicul şi tatăl său erau pastori independenţi. Bunicul său, James Spurgeon (1776-1864) a fost un notabil pastor congregaţionalist în Stambourne, unde a lucrat timp de 54 de ani.

Pe când avea doar 14 luni, Spurgeon a fost dus să locuiască cu bunicii săi, cu care a trăit aproape patru ani. În acest timp, de Spurgeon s-a îngrijit mai ales mătuşa sa Ann, în vârstă de 17 ani. Aşa cum afirmă Drummond, motivul acestei mutări „rămâne obscur.”¹⁹ Foarte probabil motivul era unul financiar, precum şi naşterea unor noi copii. Nici Spurgeon în autobiografia sa²⁰ şi nici exhaustiva biografie a lui G. Holden Pike²¹nu face vreo referire la această situaţie. Pike, referindu-se la acest eveniment, îl citează pur şi simplu pe tatăl lui Spurgeon spunând:

S-a spus că Charles a fost crescut de bunicul şi bunica lui. Adevărul este că tatăl şi cu mama mea au venit în vizită la noi pe când Charles avea doar paisprezece luni. L-au luat să locuiască cu ei, şi a rămas cu ei până aproape de cinci ani. Apoi a venit acasă unde a locuit împreună cu noi la Colchester, unde locuiam pe-atunci, timp în care îmi continuam şi lucrarea pastorală în Tollesbury, aflată la km buni distanţă. Mai târziu şi-a petrecut adesea vacanţele cu bunicii săi, care-l îndrăgeau tare mult.²²

Oricare ar fi fost motivul, relaţia şi influenţa bunicului său a constituit un factor de o semnificaţie deosebită în viaţa tânărului Charles.

Spurgeon a făcut o pasiune pentru cărţi încă de la o vârstă foarte fragedă. Casa parohială a bunicului său conţinea o vastă colecţie de lucrări puritane şi sub tutela mătuşii sale, a învăţat să citească în special din aceste volume. Între 10 şi 15 ani Spurgeon a frecventat două şcoli diferite: Şcoala Stockwell House şi Colegiul St. Augustine’s Agricultural College. A dat dovadă de un talent deosebit în a învăţa, fiind un devorator de cărţi şi fiind înzestrat cu o memorie remarcabilă.²³ Avea o minte ascuţită pentru matematică, şi fiind la [Colegiul] St. Augustine’s, „unchiul său [directorul şcolii] a recunoscut abilitatea sa în domeniul matematicii şi i-a permis să facă o serie de calcule care s-au dovedit a avea o asemenea valoare că o firmă de asigurări londoneză le-a folosit timp de mai bine de jumătate de secol.”²⁴

Pe când avea 15 ani, educaţia de formare a lui Spurgeon ajunsese la capăt. A fost „aprod”²⁵ timpe de doi ani la Newmarket în Cambridgeshire, însă nu a reuşit niciodată să ajungă să studieze la universitate.²⁶ Fără doar şi poate, Spurgeon şi-a continuat drumul spre a deveni un teolog remarcabil şi un expert în Sfintele Scripturi. Păstorul baptist din partea de sud a SUA, B. H. Carroll a afirmat despre predicile lui Spurgeon, că puse cap la cap în ordinea subiectelor abordate, „ar constitui o lucrare completă de teologie sistematică.”²⁷ Era în principal un auto-didact, şi cum afirmă Dallimore, „Volumul lecturilor sale era absolut uimitor pentru o persoană atât de tânără, iar în ce priveşte lucrările autorilor săi preferaţi – teologii puritani – era deosebit de priceput.”²⁸ La frageda vârstă de 15 ani a scris o lucrare de 17 capitole şi 290 de pagini intitulată, Anticristul şi neamul său; sau Demascarea papalităţii, care a câştigat o menţiune de onoare la un concurs de eseuri la Nottingham.²⁹

De-a lungul vieţii sale, Spurgeon a rămas în mare parte auto-didact, aprofundând la scară largă câteva discipline, mai ales istorie şi ştiinţe naturale. S-a perfecţionat într-atât încât la un moment dat în cadrul lucrării sale în Londra a ţinut ceea ce el numea „prelegeri” pe diferite teme, incluzând câteva astfel de dizertaţii pe marginea lucrărilor înfloritoare ale lui Charles Darwin şi a evoluţionismului.

Secţiunea B: Influenţele teologice din viaţa sa

Cea mai importantă influenţă pe plan teologic în viaţa lui Spurgeon a fost de departe bunicul său. În timp ce locuia în Stambourns, Charles petrecea ore în şir în biblioteca casei parohiale, la început admirând doar xilogravurile din Foxe’s Book of Martyrs şi Călătoria pelerinului, apoi citind lucrările lui Sibbes, Bunyan, Owen, Boston, Matthew Henry şi a altor eroi puritani. Dacă Charles Spurgeon este numit „Urmaşul puritanilor,” atunci bunicul său a fost cu siguranţă „Ultimul puritan.”³⁰ Aşa cum afirmă Pike:

James Spurgeon pare să fi trăit ca unul dintre ultimii reprezentanţi ai Vechiului Nonconformism… Venerabilul pastor din Stambourne a fost unul dintre ultimele verigi de legătură între vechile şi noile timpuri. În timpul îndelungatei sale vieţi de aproape nouăzeci de ani, ce schimbări imense se petrecuseră deja în lumea întreagă! În zilele copilăriei lui James Spurgeon, Dr. Johnson era încă liderul societăţii de literatură autocrată din Londra; în tinereţea lui au luat naştere republica Statelor Unite şi Revoluţia franceză; iar Napoleon a fost nimicit de Wellington la Waterloo pe când [James Spurgeon] îşi începea lucrarea pastorală. Ca om şi pastor, veteranul de la Stambourne a aparţinut perioadei georgiene în care s-a născut; şi este foarte probabil ca el să nu fi avut decât cel mult o oarecare simpatie pentru inovaţiile şi metodele moderne de a lucra pe care trăise să le vadă implementate.³¹ În toate acestea Charles a învăţat două lucruri de la bunicul său, să iubească puritanii şi teologia lor, şi o inimă de păstor. Charles avea să şadă adesea în camera de studiu a bunicului său în timp ce acesta îşi pregătea mesajele sau în timp ce purta diverse discuţii teologice cu membri ai bisericii sau cu pastori musafiri. Există o istorioară vestită despre Charles pe când avea şase ani care s-a dus într-o „cârciumă”, ceva ce americanii ar numi tavernă sau bar, pentru a-l provoca pe Thomas Roads, un membru „căzut” din comunitatea bunicului său. L-a mustrat pe bărbat în văzul tuturor celor prezenţi ca apoi să părăsească pur şi simplu localul. Roads a părăsit la rândul său barul, s-a dus să se roage şi L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte iar apoi s-a împăcat şi cu pastorul său!³²

Mulţi ani mai târziu, pe când Charles Spurgeon era deja un păstor vestit în Londra, bunicul său continua să lucreze cu credincioşie în Stambourne. Pentru a exemplifica asemănarea izbitoare între stilurile de a predica ale celor doi, Drummond prezintă un incident:

Spurgeon avea plăcerea de a istorisi o întâmplare petrecută când se dusese odată să predice la Haverhill. Din motive obiective, a ajuns cu întârziere. Aşa că bunicul său, care participa de asemenea la serviciu, a început să predice pe marginea textului: „Prin har aţi fost mântuiţi” (Efeseni 2.8). Charles Spurgeon, de-acum distinsul nepot, ajuns undeva la mijlocul mesajului, a intrat în capelă. „Iată, a sosit şi nepotul meu,” rosti James. „El poate predica evanghelia mai bine decât mine, dar nu poţi vesti o evanghelie mai bună, nu-i aşa Charles?” Urcând sprinten la amvon, Charles replică, „Predici mai bine decât mine, te rog continuă.” Însă bunicul James l-a refuzat, şi i-a împărtăşit textul început, explicându-i că le prezentase oamenilor adevărul că sursa mântuirii este harul. Charles a continuat de la acel punct şi a continuat cu partea a doua a versetului: „Şi aceasta nu vine de la voi.” A prezentat totala incapacitate a oamenilor de a veni la Cristos prin puterile lor. Bunicul lui Charles l-a întrerupt chiar în mijlocul discursului său. „Ştiu cel mai bine acest lucru” [şi se pare că a preluat predica timp de câteva minute]. Spurgeon continuă să predice în timp ce bunicul său murmura iar şi iar, „Bine, bine.” Spre sfârşit bătrânul izbucni, „Repetă-le încă o dată toate astea, Charles.”³³

Charles Spurgeon a fost de asemenea puternic influenţat de profesorul său de la Stockwell House, Domnul E. S. Leeding. Spurgeon afirma despre Leeding:

A fost un profesor care şi-a educat cu adevărat elevii; şi prin talentul său sârguincios mi-a pus bazele pe care am construit ani la rând mai târziu. A plecat din Colchester pentru a deschide o şcoală proprie în Cambridge, iar eu m-am dus mai întâi la Maidstone, apoi la New market pentru vreo doi ani. Apoi ne-am reîntâlnit; pentru că l-am căutat la Cambridge pentru a asista la cursurile de la şcoala sa, şi în plus pentru a fi ajutat în studiile mele. El a lăsat vorbă că nu considera că aş mai fi avut nevoie de a frecventa vreunul dintre colegiile nonconformiste, de vreme ce stăpâneam majoritatea subiectelor care se studiau acolo; şi că părerea sa era că aş fi absolvit cu uşurinţă universitatea alături de el, dacă nu mi s-ar fi pus în cale amvonul.³⁴

Spurgeon a început cu puritanii, şi a sfârşit într-adevăr tot acolo. Cu privire la aceasta, Bacon afirma: Charles Haddon Spurgeon a fost modelat şi format complet de acei uriaşi spirituali ai secolelor şaisprezece şi şaptesprezece, puritanii. A stăruit în nobila lor tradiţie, în linia dreaptă impusă de teologia şi aspectul lor, şi poate fi numit fără îndoială Urmaşul Puritanilor.³⁵

Jay Adams, evaluând impactul predicării lui Spurgeon a spus cu privire la competenţa educaţiei sale:

Există un lucru pe care şi cel mai simplu cercetător al lui Spurgeon îl va recunoaşte este excelarea şi profunda familiaritate pe care acesta o avea vizavi de cei mai mari predicatori şi scriitori religioşi care trăiseră înaintea sa. În vremea sa, a fost probabil cel mai competent învăţat al literaturii puritane.³⁶

Adams continuă în a sublinia faptul că Spurgeon „nu a fost sclavul puritanilor, că i-a stors de toate ideile, dar că produsul final erau propriile sale gânduri.”³⁷

Un critic al lui Spurgeon a observat cu acurateţe poziţia sa fermă pentru adevăr: „Iată un om care nu a progresat cu nimic în întreaga sa lucrare, iar la sfârşitul secolului nouăsprezece el propovăduia teologia secolului întâi.”³⁸ Spurgeon a considerat acesta a fi un compliment suprem, şi deloc o critică severă, cum fusese intenţionată a fi. Pentru Spurgeon, calvinismul evanghelic al puritanilor a constituit esenţa creştinismului biblic.³⁹ Aceasta a fost baza tematică a predicilor sale, iar el a prezentat calvinismul de pe un fundament clar şi consistent. În 1856, primul an al lucrării sale pastorale la Biserica din New Park Street, el a afirmat:⁴⁰

Am propria mea opinie personală că nu este cu putinţă să-l proclami pe Cristos şi pe El răstignit, dacă nu proclami ceea ce se numeşte în vremea noastră Calvinism. Am propriile mele păreri, şi pe acestea le voi afirma mereu hotărât. Nu e decât o poreclă care i se dă acestui calvinism; pentru că Calvinismul este Evanghelia, şi nimic altceva.⁴¹

Spre sfârşitul lucrării sale în 1881 (46 de volume de predici) a afirmat, „Susţinem şi proclamăm iar şi iar că adevărul propovăduit de Calvin a fost chiar adevărul pe care-l scrisese apostolul Pavel cu mult timp înainte în inspiratele sale epistole, şi care este foarte limpede revelat în însăşi cuvintele binecuvântatului nostru Domn.”⁴² Spurgeon a fost consecvent în teologia sa de-a lungul întregii sale vieţi. Poate că şi-a cizelat întru-câtva exprimarea şi doctrina, însă la bază şi în ceea ce priveşte conţinutul, criticul său avea dreptate.

Secţiunea C: Tema şi realizările lucrării sale [pastorale]

Lucrarea lui Spurgeon s-a centrat în jurul predicării lui Cristos şi ale doctrinelor harului. El a spus:

Isus este Adevărul. Noi credem în El, – nu numai în cuvintele Sale. El este Doctorul şi Doctrina, Revelatorul şi Revelaţia, Iluminatorul şi Lumina omului. El este proslăvit de fiecare cuvânt al adevărului, pentru El este esenţa şi conţinutul acestuia. El stă deasupra Evangheliei, precum un prinţ deasupra propriului său tron. Doctrina este de mare preţ când o găsim picurând de pe însăşi buzele Sale şi întrupată în persoana Sa. Predicile sunt valoroase în măsura în care îl propovăduiesc pe El şi îndreaptă toată atenţia spre El. O Evanghelie lipsită de Cristos nu este nicidecum o Evanghelie, iar un discurs lipsit de Cristos este motiv de bucurie pentru draci.⁴³

Piatra de temelie a lucrării lui Spurgeon a-L predica pe „Cristos şi pe EL răstignit.” O emblemă conţinând acest verset ar reprezenta simbolul lucrării lui Spurgeon.⁴⁴  Deşi predicarea sa nu a fost întotdeauna considerată a fi ştiinţifică, iar exegeza sa descrisă a fi „dificilă,”⁴⁵ dedicarea sa faţă de conţinutul biblic şi faţă de prezentarea consecventă în predicile sale a teologiei evanghelice, îl separă de „Whitfield al Angliei victoriene.”⁴⁶ Dacă este să vorbim despre subiectul predicii, le-a spus studenţilor său: Predicile trebuie să conţină învăţătură curată, iar doctrina lor trebuie să fie solidă, substanţială şi din belşug. Noi nu urcăm la amvon ca să vorbim de dragul de a vorbi; noi avem misiunea de a propovădui ceea ce este important până la ultimul cuvânt, şi nu ne putem permite să rostim dulci nimicuri…Poate că abilitatea de a împărţi frumos o predică reprezintă o artă foarte folositoare, dar ce facem dacă nu avem ce diviza? Un simplu creator de schiţe de predică este precum un înzestrat sculptor cu o farfurie goală în faţă… Nimic nu poate compensa lipsa învăţăturii; toată retorica din lume nu este nimic mai mult decât neghină în mijlocul grâului în contrast cu evanghelia mântuirii noastre.⁴⁷

Scriitorii contemporani au notat de asemenea forţa şi pasiunea predicării sale. Un autor afirma despre predicarea lui Spurgeon:

Ce engleză desăvârşită, oarecum locală: cu greu găseşti vreun termen împrumutat din latină sau greacă. Nu prea e de mirare să găseşti aşa ceva, şi bogata, profunda şi vechea doctrină a erei puritane – apărarea şi propovăduirea alegerii [providenţiale], înălţarea şi glorificarea harului suveran; Cristos prezentat ca răstignit şi batjocorit, imagini, anecdote – toate acestea sunt auzite cu plăcere de oamenii obişnuiţi, în ciuda unei extravaganţe şi unei asemenea îngâmfări.⁴⁸

De-a lungul lucrării sale, în enormul volum de scrieri şi predici, nu există nici un aspect de teologie sistematică, biblică sau practică pe care să nu-l fi atins. Principalul impuls al lucrării sale a fost întotdeauna de a-L predica pe „Cristos şi pe El răstignit.” E interesant de observat faptul că Spurgeon înţelegea prea bine probleme zilei legate de escatologie şi mia de ani; însă el nu a considerat toate aceste subiecte la fel de importante precum problema mântuirii. A repetat acest lucru de suficient de multe ori pe parcursul îndelungatei sale lucrări. Predicând pe marginea subiectului „A doua duminică de Advent” la Metropolitan Tabernacle în decembrie 1884, el a făcut următoarea afirmaţie:

Unii creştini sunt foarte curioşi, însă deloc ascultători. Ei neglijează concepte de bază, însă caută să rezolve probleme dificile. Îmi aduc aminte de cineva care obişnuia să vorbească mereu despre potire, şi peceţi şi trâmbiţe. Era tare priceput în simbolurile apocaliptice; însă era tatăl a şapte copii, dar nu obişnuiau să aibă un timp de rugăciune cu întreaga familie. Dacă ar fi lăsat deoparte potirele şi trâmbiţele şi s-ar fi ocupat mai mult de fiii şi fiicele sale, ar fi fost mult mai bine. Am cunoscut oameni foarte pricepuţi în [interpretarea] cărţii Daniel şi deosebit de învăţaţi în [tălmăcirea] lui Ezechiel, însă oarecum uituci ai capitolului 20 din Exod, şi puşi puţin în încurcătură de capitolul opt din Romani. Nu vreau să-i judec pe aceşti oameni care studiază [cărţile] Daniel şi Ezechiel, ba dimpotrivă; cu toate astea îmi doresc să-i şti mai plini de râvnă pentru convertirea păcătoşilor din casele vecine, şi puţin mai atenţi în a-i ajuta pe sfinţii mai săraci. Recunosc valoarea studiului făcut despre picioarele întruchipării din viziunea lui Nebucadneţar, şi importanţa cunoaşterii celor zece împărăţii care reprezintă cele zece degete de la picioarele [aceleiaşi întruchipări], însă nu văd cum poate cineva îngădui ca aceste studii să fie mai presus de pasajele care propovăduiesc evlavia. Dacă timpul petrecut asupra chestiunilor teologice obscure ar fi fost dedicat implicării într-o misiune dintr-o străduţă apropiată, mai mare ar fi fost folosul omului şi mai mare slava care I-ar fi fost adusă lui Dumnezeu. Aş vrea fraţilor să înţelegeţi toate tainele, dacă ar fi cu putinţă; însă nu uitaţi că treaba noastră de seamă aici jos este să strigăm fără contenire, „Iată, Mielul!” Citiţi şi cercetaţi prin toate mijloacele pe care le ştiţi tot ce a revelat Domnul cu privire la lucrurile ce au să vină; însă înainte de toate vedeţi ca odraslele voastre să fie aduse la picioarele Mântuitorului, şi aveţi grijă să fiţi lucrători împreună cu Dumnezeu la zidirea bisericii Sale.⁴⁹

Într-o viaţă relativ scurtă, Spurgeon a fost în stare să construiască ceea ce mulţi cred a fi cea mai mare Biserică Protestantă din lume, să pună bazele şi să conducă un Colegiu Pastoral, să înfiinţeze un orfelinat, o editură, nenumărate organizaţii şi societăţi în cadrul bisericii sale. Publicarea susţinută a predicilor sale într-un ritm săptămânal a continuat încă 20 de ani după moartea sa, şi s-a oprit numai din cauza lipsei de hârtie provocate de începerea Întâiului Război Mondial. Drummond recunoaşte acest lucru când afirmă:

Mulţi îl consideră pe Spurgeon  fi unul din cei mai mari zece autori englezi cu o cantitate estimată la 300 de milioane de copii ale predicilor sale şi de cărţi tipărite. În timpul vieţii sale, întreaga lume evanghelică părea să atârne de cuvintele rostite de el; şi el continuă să fie reeditat în mod constant şi în zilele noastre. El a devenit un nume de referinţă, şi continuă să fie astfel până în prezent în multe cercuri evanghelice. Oricum, există mai multe cărţi, cel puţin lucrări religioase scrise de Spurgeon, aflate în tipar astăzi – la un secol după moartea sa – decât este cazul oricărui alt autor englez în viaţă sau decedat.⁵⁰

În recenta sa lucrare John F. MacArthur Jr. afirmă acest lucru cu privire la impactul continuu al lui Spurgeon asupra lumii evanghelice din prezent:

Cu siguranţă nici un alt predicator din istoria limbii engleze nu a avut uşurinţa folosirii cuvintelor a lui Spurgeon, abilitatea sa de a propovădui autoritatea mesajului divin, pasiunea sa pentru adevăr, sau dăruirea cu care predica, la care se adaugă o asemenea cunoaştere teologică. A fost de asemenea un cleric prin excelenţă, înzestrat din natură ca lider. Păstorind biserica în vremuri tulburi, Spurgeon reuşea să umple de câteva ori pe săptămână sala sa de 5.500 de locuri.⁵¹

Pastorul şi teologul german Helmut Thielicke a rezumat lucrarea lui Spurgeon poate mai bine decât oricine altcineva, atunci când a afirmat:

În nici o privinţă nu a fost ca managerii unei campanii evanghelistice moderne, care  manipulează sufletele folosindu-se de toate tehnicile de sugestie în masă, acţionând precum nişte ingineri ai mântuirii. Charles Haddon Spurgeon – căci de el este vorba – a fost atât incapabil de vreo formă de propagandă, cât şi un ignorant desăvârşit al influenţei subliminale care se manifestă prin apelarea la imagini ascunse, dorinţe şi complexe anxioase – de aici pornind rezultatele testelor psihologice. El însă a lucrat doar prin puterea Cuvântului care crea proprii săi ascultători şi care schimba sufletele.⁵² [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a fost înainte de toate un om care căuta „să placă mai mult lui Dumnezeu decât omului.” Nu se temea de disputele teologice, şi a purtat câteva astfel de dispute în timpul vieţii. Însă aceste dispute se refereau la „adevărul Evangheliei” (Gal. 2.14), şi nu la alte subiecte, pe care le considera secundare [ca importanţă]. În domeniul escatologiei şi a discuţiilor cu privinţă la mileniu (mia de ani) Spurgeon avea păreri foarte cuprinzătoare şi le exprima din abundenţă, atât în ce priveşte volumul cât şi claritatea mesajelor, aşa cum vom arăta.

Partea a Doua: Definiţiile escatologice şi mileniste ale Angliei victoriene.

Înainte de a putea identifica părerea lui Spurgeon cu privire la mileniu, trebuie să avem o înţelegere clară a definiţiilor mileniste care se vehiculau în vremea lui Spurgeon. Un scriitor care a abordat acest subiect şi al cărui argument, după părerea unui critic al său, „depinde de o definiţie extrem de largă a amilenismului şi de o definiţie foarte îngustă a premilenismului,”⁵³ a făcut greşeala de a folosi propriile sale definiţii în loc de cele ale perioadei la care se referea. Definiţiile secolului XX cu privire la chestiunile teologice sunt, fără îndoială, importante pentru această dizertaţie; însă este esenţială înţelegerea validă a perioadei istorice la care ne referim. Dorinţa noastră nu este de a examina fiecare deviaţie de la sistemul de bază aflat în discuţie, ci de a prezenta liniile esenţiale ale fiecărui sistem. Mai mult, orice abordare a mileniului depinde la o adică de modul în care se interpretează Apocalipsa 20:1-6. Această problemă va fi discutată doar în măsura în care ea se aplică la diferitele scheme mileniste examinate în acest studiu şi abordările lui Spurgeon.⁵⁴

Secţiunea A: Introducere la schemele mileniste

Mileniul, sau mia de ani din Apocalipsa 20:1-10, a fost înţeleasă diferit de-a lungul istoriei bisericii. În istoria doctrinei au apărut patru abordări mileniste diferite care sunt desemnate de prefixele: „a-”, „post-”, „pre-” şi „pre-… istoric”. Aceste desemnări fac referire la momentul întoarcerii lui Cristos în relaţie cu începutul acestei împărăţii de o mie de ani precum şi natura esenţială a acestei împărăţii.

Cele patru poziţii mileniste vor fi mai bine expuse mai târziu, însă în mod esenţial ele sunt înţelese în felul următor:

(1) Poziţia amilenistă reprezintă credinţa că nu va exista o împărăţie fizică pe pământ. „Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume şi că Cristos cel biruitor conduce biserica sa prin Cuvânt şi Duh. Ei consideră că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la un pământ nou şi o viaţă nouă în cer.”⁵⁵

(2) Poziţia postmilenistă afirmă că va exista o perioadă prelungită de pace, prosperitate şi o lume divină care va fi generată de „predicarea şi învăţăturile creştine.”⁵⁶ Acest mileniu va fi martorul domniei aproape universale ale Bisericii şi ale principiilor creştine în forţă în întreaga lume şi care va culmina cu întoarcerea lui Cristos, şi cu tranziţia spre starea veşnică.

Poziţia premilenistă este împărţită în două segmente foarte distincte.

(3) Poziţia Premilenistă istorică sau nondispensaţionalistă afirmă că va exista o împărăţie de o mie de ani pe pământ în care Cristos va domni personal, după ce se va fi întors pe pământ pentru a domni „dintr-odată prin metode supranaturale, şi nu treptat pe parcursul unei perioade de timp.”⁵⁷ În această schemă evreii vor avea o parte esenţială în planul lui Dumnezeu, însă împărăţia este în esenţă punctul culminant al erei bisericii.

(4) Premilenistul dispensaţionalist proclamă aceeaşi schemă de bază ca şi poziţia istorică; însă natura principală a împărăţiei este complet diferită. Pentru dispensaţionalişti, împărăţia de 1.000 de ani este punctul culminant şi împlinirea finală a promisiunilor făcute de către Dumnezeu poporului Israel. Împărăţia pe care Cristos o conduce în mod personal este Împărăţia Davidică a lui Mesia al Israelului. În Premilenismul dispensaţionalist se face o distincţie mult mai clară între Israel şi Biserică decât este cazul în poziţia istorică.⁵⁸

Cealaltă întrebare cheie escatologică cu privire la necazul cel mare şi la momentul răpirii sunt subdiviziuni ale poziţiilor „premileniste” şi nu sunt esenţiale pentru discuţia noastră. În vremea lui Spurgeon nu exista interes în chestiunea „răpirii”, ci era mai degrabă o chestiune rar abordată şi care-i preocupa îndeosebi pe unii din creştini după Evanghelie Plymouth. Punctul lor de vedere aparte este cunoscut ca „Răpirea secretă.”⁵⁹

Secţiunea B: Schemele mileniste în vremea lui Spurgeon: O vedere de ansamblu.

Este indiscutabil faptul că toate aceste scheme mileniste erau cunoscute şi disputate de diferite grupuri ale creştinătăţii în Anglia victoriană.  În 1878, Nathaniel West, prezentând o cronică a istoriei premilenismului, identifica cele trei curente-cheie ale gândirii mileniste când scria:

Astfel premilenismul devine o mişcare de protest împotriva unei doctrine de evoluţie neîntreruptă a Împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşirea absolută pe pământ, separat de intervenţia miraculoasă a lui Cristos [de ex. post-milenism]. Şi în egală măsură un protest împotriva idealismului sec care reduce împărăţia desăvârşită la un termen spiritual abstract, separat de regenerarea pământului [d. ex. amilenism]. Această poziţie afirmă că împlinirea literară a unei profeţii este întotdeauna un act ultim şi suprem.⁶⁰

Ceea ce ar putea fi identificat drept Amilenism a fost poziţia oficială atât a Bisericii Romano-Catolice, a celei luterane cât şi a celei anglicane, deşi exista o diferenţă între luteranism şi anglicanism, existând o varietate de credinţe pe această temă. Influentul teolog non-conformist Philip Doddridge (1702–1751), „a respins noţiunea de mileniu.”⁶¹ Teologul congregaţionalist Josiah Conder scria în 1838 că orice poziţie care susţinea literal o împărăţie de o mie de ani era „o aberaţie.”⁶²

În Anglia „teoria postmilenistă era evident larg răspândită.”⁶³ Această poziţie era aşa de influentă prin influenţa lui William Carey, lui Thomas Chalmers şi a altora.

Postmilenismul era poziţia dominantă în America încă din vremea puritană şi până la începutul secolului 20, şi era de asemenea foarte bine susţinută şi în Anglia. O lucrare de referinţă care descria poziţia postmilenistă a fost lucrarea Christ’s Second Coming (A doua venire a lui Cristos) a lui David Brown. Acest scriitor, care a devenit Directorul Colegiului Aberdeen Free Church College, a expus ceea ce a devenit prezentarea clasică a excatologiei postmileniste în Anglia.⁶⁴ Această lucrare este atât de valoroasă încât rămâne o referinţă standard pentru această perioadă.

Dispensaţionalismul, deşi aflat încă în faşă în vremea lui Spurgeon, şi-a pus amprenta asupra lucrării lui Spurgeon pentru aproximativ un deceniu. John Nelson Darby şi „Creştinii după Evnaghelie” au fost deosebit de influenţi şi au început să-şi răspândească sistemul pe la sfârşitul anilor 1830. Iată ce spune Bebbington:

Deşi nu a fost niciodată poziţia unitară a creştinilor după Evanghelie, dispensaţionalismul s-a răspândit dincolo de cercul lor de influenţă şi treptat a devenit cea mai populară versiune a futurismului. În secolul nouăsprezece aceasta a rămas o versiune minoritară în rândul premileniştilor, însă această intensă formă de aşteptare apocaliptică avea să cunoască noi culmi în secolul douăzeci. [sublinierea ne aparţine]⁶⁵

De vreme ce perspectiva dispensaţionalistă era considerată a fi o „versiune minoritară în rândul premileniştilor” este evident faptul că în această perioadă exista o altă poziţie premilenistă. Adevărul este că opţiunea premilenistă dominantă a acestei vremi era poziţia istorică. Bebbington continuă prin afirmarea că în timpul anilor „1830 şi 1840 au luat naştere două şcoli ideologice”⁶⁶ în ce priveşte premilenismul. Una, afirmă că era „numită de obicei ‚istorică’”⁶⁷ iar cea de-a doua era identificată ca fiind „şcoala futurisă.”⁶⁸ Pe scurt, [varianta] „istorică” a fost recunoscută a fi fost cea mai apropiată de poziţia Premilenistă istorică; în timp ce cea „futuristă” era practic poziţia Premilenistă dispensaţionalistă.⁶⁹

Între non-conformiştii Angliei din secolul nouăsprezece (prezbiterieni, baptişti, congregaţionalişti, şi metodişti), oricare dintre schemele mileniste erau la dispoziţie pentru a fi îmbrăţişate. Motivul pentru această stare a lucrurilor pare să fie faptul că crezul fundamental pentru toate denominaţiile protestante din Anglia (şi America), Declaraţia de la Westminster din 1647 nu a fost foarte explicită în această privinţă. Nu există nici o menţiune despre mileniu, iar Declaraţia se termină cu comentariul:

Astfel El [Dumnezeu] va păstra acea zi ascunsă de oameni, astfel ca ei să se lepede de orice siguranţă firească, şi să vegheze permanent, căci nu ştiu ceasul în care va veni Domnul; şi să fie mereu gata să spună, Vino, Doamne Isuse, vino degrabă.⁷⁰

Această afirmaţie este evident nespecifică. Celelalte secţiuni, „Despre starea omului după moarte şi despre învierea dintre cei morţi” (Cap. 32) şi „Despre judecata de la urmă” (Cap. 33), pot fi cu uşurinţă interpretate pentru a se potrivi în oricare dintre cele patru poziţii mileniste.

Secţiunea C: Modul în care înţelegea Spurgeon chestiunea milenistă din vremea sa

Spurgeon însuşi a fost se pare foarte familiar şi în temă cu variatele scheme mileniste cum au fost definite mai sus. În lucrarea sa Commenting and Commentaries, a numit diferitele şcoli de interpretare ale Cărţii Apocalipsa după cum afirmă el însuşi:

Lucrările pe marginea [cărţii] Apocalipsa sunt extrem de numeroase (lista lui Darling conţine 52 de coloane), iar punctele de vedere expuse sunt atât de multe, atât de diferite, şi atât de speculative, încât după ce am completat lista noastră, am hotărât să nu ocupăm spaţiul nostru cu toate acestea, ci cel mult să menţionăm câteva cărţi cu renume. Iar în ce priveşte comentariile asidue pe pasaje ale cărţii, ele zac pe tejghelele librarilor „teancuri-teancuri.” Majoritatea acestor profeţii s-au arătat a fi false odată cu trecerea timpului, iar altele îşi vor hotărî singure soarta în viitorul apropiat. Următoarele observaţii îl vor ajuta pe cel ce studiază, şi în acelaşi timp vor demonstra dificultatea de a face o selecţie.

Davidson⁷¹ distinge patru moduri de abordare a profeţiei apocaliptice.

1. Preterişti. Profeţiile conţinute de Apocalipsa s-au împlinit în ce priveşte distrugerea Ierusalimului şi prăbuşirea Romei păgâne. Aceasta este abordarea lui Bossuet, Grotius, Hammond, Wetstien, Eichhorn, Ewald DeWitte, Locke, şi alţii, între care se află şi comentatorul american Moses Stuart.

2. Continuişti. Profeţiile apocaliptice sunt predictive pentru istoria aflată în desfăşurare, fiind în parte împlinite, şi în parte aşteptându-şi împlinirea. Aceştia sunt Mede, Brightman, Isaac Newton, Woodhouse, Cunningham, Birks, Elliott (şi mulţi alţi scriitori germani)

3. Futurişti simpli. Potrivit acestora, doar primele trei capitole sunt legate de prezent, toate celelalte referindu-se la viitorul absolut al venirii Domnului. Aceştia sunt Burgh, Maitland, Benjamin Newton, Todd, şi alţii.

4. Futurişti extremi. Chiar şi primele trei capitole ale [cărţii] Apocalipsa sunt o profeţie relativă la viitorul absolut al întoarcerii lui Cristos – fiind o prezicere a condiţiei iudeilor după prima înviere. Kelly, şi câţiva autori irlandezi.⁷²

Toate poziţiile mileniste menţionate mai sus sunt reprezentate în această scurtă listă a lui Spurgeon, şi între comentariile pe care le menţionează. William Kelly, scriitor creştin după Evanghelie din grupul „futuriştilor extremi”, a fost un premilenist dispensaţionalist; Benjamin Newton, William Cunningham, şi C.B. Elliot ar putea fi clasificaţi ca premilenişti istorici sau nondispensaţionalişti; Moses Stuart a fost postmilenist; iar Jacques Bossuet şi Johann Eichhorn au îmbrăţişat abordarea amilenistă. Acest fapt, alăturat propriei sale recunoaşteri că era foarte citit în ce priveşte literatura profetică a vremii sale,⁷³ ne arată faptul că Spurgeon era capabil să interacţioneze cu întregul spectru al ideologiei mileniste aşa cum exista ea în perioada sa.

Partea a Treia: Să identificăm poziţiile escatologice majore în ce priveşte mileniul

Acum că am demonstrat pe scurt existenţa tuturor celor patru poziţii mileniste în perioada lui Spurgeon, trebuie să examinăm fiecare din aceste sisteme mai în detaliu. În această secţiune fiecare dintre sisteme va fi analizat atât în termenii folosiţi în vremea lui Spurgeon, cât şi în expresia modernă a sistemului. De asemenea vom identifica punctele esenţiale ale fiecărui sistem în parte.

Secţiunea A: O vedere de ansamblu a amilenismului

Considerarea escatologică a mileniului cunoscută ca „amilenism” înseamnă literal „fără mileniu.” În anumite sensuri nomenclatura nu este întru totul acurată, şi mulţi care susţin această poziţie preferă denumirea de „escatologie împlinită” pentru poziţia lor. În vremea lui Spurgeon cuvântul amilenism era necunoscut. William Cox, folosindu-se de o hiperbolă scuzabilă, afirmă:

Numele este nou, şi au existat vremuri în istorie când aceste învăţături nu se rosteau cu îndrăzneală. Însă învăţăturile amileniste sunt la fel de vechi ca însuşi creştinismul. Amilenismul a fost întotdeauna poziţia majoritară bisericii creştine istorice, şi la fel stau lucrurile şi astăzi.⁷⁴

În ciuda afirmaţiei lui Cox, amilenismul este considerat a-şi avea originile undeva în vremea lui Augustin (354-430), care a identificat biserica cu Împărăţia. După Clouse:

… afirmaţiile din Cartea Apocalipsa au fost interpretate în mod alegoric de către Augustin. Nu a existat în lume nici o victorie iminentă în lupta cu răul. La nivelul cu adevărat important, cel spiritual, bătălia a fost deja câştigată şi Dumnezeu a ieşit biruitor la cruce. Satan a fost coborât la rangul de domnitor al acestei lumi, care coexistă cu împărăţia lui Dumnezeu. Şi chiar şi micile domenii care au mai rămas în stăpânirea diavolului îi vor fi luate de către Dumnezeul triumfător.⁷⁵

Influenţa lui Augustin a condus la poziţia amilenistă, sau „anti-milenistă” cum a numit-o Peters.⁷⁶ Această poziţie a inexistenţei vreunui mileniu a deveni poziţia oficială a Bisericii Catolice şi urma să fie poziţia originară a reformatorilor protestanţi. Aşa cum afirmă şi Peters:

Ei (adică Luther, Melanchton, Zwingli, Calvin şi Knox) au preluat poziţia augustină sau papală… anume că biserica, într-un anume sens, era Împărăţia lui Dumnezeu (care se pregătea pentru o stare mai înaltă), şi că perioada milenistă (o mie de ani) include această perioadă a dispensei sau a evangheliei (unele dintre descrierile mileniului fiind aplicabile exclusiv unei perioade viitoare aflate mai degrabă în cer sau pe un pământ înnoit), şi astfel [perioada] s-ar apropia deja de sfârşit.⁷⁷

Această poziţie escatologică a fost îmbrăţişată ferm de Tradiţia reformată prin lucrările lui John Calvin. În Învăţătura  Religiei Creştine (Institutio Christianae Religionis), Clavin a scris o secţiune intitulată „Greşeala chiliaştilor” în care spune:

Însă ceva mai târziu au urmat chiliaştii, care au limitat domnia lui Cristos la o mie de ani. Acum ficţiunea lor este atât de copilărească încât nici nu este nevoie şi nici nu merită să fie combătută. Iar cartea Apocalipsei, din care fără îndoială că şi-au luat pretextul pentru eroarea lor, nu le oferă nici un sprijin. Fiindcă cei „o mie” de ani (Apocalipsa 20.4) nu au nici o legătură cu starea de fericire eternă a Bisericii, ci numai cu diversele tulburări ce o aşteaptă în timp ce încă se trudeşte pe pământ. Dimpotrivă, întreaga Scriptură proclamă faptul că nu va exista un sfârşit al fericirii celor aleşi sau al pedepsei celor răi.⁷⁸

Spurgeon despre care s-a văzut că aprecia calvinismul a fi esenţa teologiei creştine,⁷⁹ era pus la punct cu toate afirmaţiile lui Calvin şi i-a considerat comentariile a „valora cât greutatea lor în aur.”⁸⁰ Poziţia amilenistă a lui Calvin, deşi nu avea o formă destul de clară, a fost preluată întocmai în cadrul Tradiţiei reformate, de vreme ce nu contrazicea în nici un fel poziţia susţinută de Augustin în această privinţă. Amilenismul a fost introdus astfel în teologia puritană de lucrarea clasică Institutio Theologiae Elencticae a lui François Turretin (1623-87). Turretin a fost descris a fi „un fel de amilenist fulminant.”⁸¹ Kennedy scria despre Turretin:

Turretin a contrazis mileniştii radicali eretici care anticipau un mileniu pământesc îmbelşugat în plăceri senzuale (incluzând multe soţii şi închinarea iudaică restaurată în Palestina) precum şi milenismul inofensiv al unor teologi reformaţi ai secolului şaptesprezece precum Joseph Mede şi Johan Heinrich Alsted. Acest tip de speranţă istorică pur şi simplu nu putea fi acceptată de Turretin pentru că acesta credea că biserica trebuie să sufere, nicidecum să domnească în această viaţă.⁸²

Poate cea mai clară demarcare a poziţiei amileniste a fost cea a lui Patrick Faribairn (1805-75), profesor la Colegiul Free Church College din Aberdeen. Comentariile sale asupra cărţilor Ezechiel, Iona şi asupra Epistolelor pastorale au fost apreciate cu multă căldură de către Spurgeon.⁸³ Lucrarea consacrată a lui Fairbairn, The Interpretation of Prophecy (1856), a expus atât o escatologie amilenistă (deşi din nou nu era numită astfel) şi hermeneutică. Modul în care Fairbairn înţelegea profeţia era faptul că aceasta trebuia să fie interpretată mai mult într-un sens simbolic, aşa cum o face în comentarea legării lui Satana din Apocalipsa 20.2:

Dacă este să facem abstracţie de presupunerile arbitrare şi forţate, este cu neputinţă să punem astfel de afirmaţii în armonie, dacă sunt înţelese în mod absolut, şi dacă se aplică pur şi simplu unei personalităţi precum Satana … a considera legarea lui Satana într-o lumină strict personală, nu este decât un alt exemplu de amestecare a literalului cu simbolicul, fapt care a redus în mare măsură înţelegerea corectă a Scripturii profetice.⁸⁴

Fairbairn a considerat şi martirii de sub altar (Apoc.20.4) a fi „simbolici,”⁸⁵  şi că ar face referire la toţi sfinţii de-a lungul veacurilor; el a văzut mileniul ca referindu-se la starea veşnică.⁸⁶ De asemenea, Fairbairn a respins interpretarea literală a profeţiei (pe care a considerat-o ca fiind parte integrantă a premilenismului, şi într-o măsură mai mică a poziţiei postmileniste) ca fiind „în principal iudaică.”⁸⁷ Peter Masters, un amilenist feroce, laudă Comentariile pe cartea Ezechiel ale lui Fairbairn spunând:

Fairbairn a dat la o parte poziţiile istorice şi literale despre Ezechiel, şi impune o nouă poziţie – cea spiritual-creştină (sau tipică). Deşi această viziune a oaselor uscate este legată de pasaje din Isaia şi Daniel [şi este considerată a se referi] la ziua învierii; în timp ce împărăţia restaurată a lui ‚David’ se referă la împărăţia veşnică a lui Cristos.⁸⁸

Trecând la o articulare modernă a schemei amileniste, Anthony A. Hoekema, unul dintre cei mai puternici susţinători ai acestei poziţii din perioada recentă, afirmă:

Termenul amilenism nu este unul prea fericit. El sugerează faptul că amileniştii fie nu cred în nici un fel de mileniu, fie pur şi simplu ignoră primele şase versete din Apocalipsa 20, cele care se referă la o domnie de o mie de ani. Nici una din aceste două afirmaţii nu sunt corecte. Deşi este adevărat că amileniştii nu cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos, termenul amilenism  nu reprezintă o descriere acurată a poziţie lor. Profesorul Jay E. Adams de la Seminarul Westminster din Philadelphia a sugerat ca termenul amilenism să fie înlocuit cu expresia mileniu împlinit.⁸⁹

Din afirmaţia lui Hoekema putem vedea esenţa poziţiei amileniste, anume faptul că nu „cred într-o domnie literală de o mie de ani pe pământ în care se spune că vor începe imediat după reîntoarcerea lui Cristos.” Poziţia amilenistă poate fi definită ca doctrină după cum urmează:

… Biblia nu prezice o perioadă de domnie a lui Cristos înainte de judecata finală. Potrivit acestui scenariu, binele şi răul se vor desfăşura în egală măsură în lume până la a doua venire a lui Cristos, când morţii vor fi înviaţi şi va începe judecata. Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în momentul de faţă în lume în măsura în care Cristos conduce biserica Sa prin Cuvânt şi Duh. Ei sunt de părere că împărăţia viitoare, slăvită şi desăvârşită se referă la pământul cel nou şi la viaţa din ceruri. Astfel Apoc. 20 devine o descriere a sufletelor credincioşilor morţi care domnesc împreună cu Cristos în ceruri.⁹⁰

Hoekema trasează câteva caracteristici ale escatologiei amileniste, care ne vor sluji ca un schelet ajutător pentru înţelegerea acestei doctrine. El numeşte patru trăsături de bază ale amilenismului iar apoi şase detalii de ordin cronologic:

1. Cristos a obţinut victoria decisivă asupra păcatului, morţii şi lui Satana.

Această victorie a lui Cristos a fost decisivă şi finală. Prin urmare, cea mai importantă zi a istoriei nu este ziua celei de-a doua veniri a lui Cristos care se află încă în viitor, ci rima Sa venire care se află în trecut. Pentru că victoria lui Cristos, chestiunea finală a istoriei, a fost deja repurtată. Acum rămâne doar o chestiune de timp până această victorie este pusă în aplicare în întregime.⁹¹

2. Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă şi viitoare.

Amileniştii cred că împărăţia lui Dumnezeu a fost fondată de Cristos în vremea întrupării Sale pe pământ, că ea este operativă în istoria prezentă şi că este destinată să fie revelată în întregime în viaţa ce va să vină. Ei înţeleg împărăţia lui Dumnezeu a fi domnia dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos. Scopul ei este de a scăpa poporul lui Dumnezeu din păcat şi de sub influenţa puterilor demonice, şi în final să pună bazele cerului şi pământului nou. Împărăţia lui Dumnezeu nu înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât domnia lui Dumnezeu în Cristos peste întregul să univers creat.⁹²

3. Deşi ziua de apoi este încă în viitor, biserica trăieşte în prezent vremurile de pe urmă.

Când spun, „chiar acum suntem în vremurile de pe urmă,” expresia „vremurile de pe urmă” nu o înţeleg a se referi exclusiv la vremea când întoarcerea lui Cristos este iminentă, ci ca o descriere a întregii ere desfăşurată între prima şi a doua venire a lui Cristos… În lumina acestor învăţături ale Noului Testament, putem vorbi cu adevărat despre o escatologie inaugurată, când ne amintim despre faptul că Biblia vorbeşte despre o consumare finală a evenimentelor escatologice în ceea ce Ioan numeşte obişnuit „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44, 54; 11.24; 12.48). Faptul că noi trăim în prezent vremurile de pe urmă implică faptul că noi deja gustăm începutul binecuvântărilor escatologice – că, aşa cum spune Pavel, avem deja „cele dintâi roade ale Duhului” (Rom.8.23).⁹³

4. În ceea ce priveşte mia de ani din Apocalipsa 20, biserica trăieşte în prezent acest mileniu.

Poziţia amilenistă cu privire la cei o mie de ani din Apocalipsa 20 susţin faptul că Creştinii care trăiesc în prezent se bucură de beneficiile acestei mii de ani de vreme ce Satana a fost legat pe durata acestei perioade. După cum am văzut, faptul că Satana este acum legat nu înseamnă că el nu este activ în lume în zilele noastre ci că în timpul acestei perioade el nu poate înşela neamurile – anume, că nu poate face nimic să împiedice răspândirea Evangheliei… Amileniştii proclamă şi faptul că în timpul aceloraşi o mie de ani sufletele credincioşilor care au murit sunt înviaţi în prezent şi domnesc cu Cristos în ceruri în timp ce aşteaptă învierea trupurilor lor. Din acest motiv, starea lor este una de binecuvântare şi fericire, deşi bucuria lor nu va fi deplină până la învierea trupurilor lor din mormânt.⁹⁴

Deci amilenistul nu crede într-o împărăţie fizică, şi consideră referinţa de 1.000 din Apocalipsa 20 ca fiind o figură de stil; el nu crede că Isus se va întoarce fizic pe pământ. Din punct de vedere cronologic, schema amilenistă consideră cea de-a Doua Venire a lui Cristos ca fiind un eveniment singular şi unificat. După o perioadă de apostazie şi nelegiuire crescândă, (deşi după cum afirmă Hoekema, aceasta „nu poate opri răspândirea Evangheliei”), Cristos se va întoarce. Acesta este momentul în care va avea loc învierea celor drepţi şi a celor nedrepţi, precum şi glorificarea acelor credincioşi care sunt încă în viaţă pe pământ.

Deşi acceptă „răpirea” din 1 Tesaloniceni 4.17, amileniştii consideră acest eveniment ca pe o întâlnire a „credincioşilor înălţaţi şi transformaţi” cu Cristos în aer⁹⁵ şi care apoi se întorc cu El pentru a domni pe Pământul cel Nou, pe care cei mai mulţi o definesc a fi Cerul sau starea veşnică. De asemenea, la acest moment va avea loc judecata finală a necredincioşilor şi răsplătirea celor credincioşi şi va fi inaugurată starea veşnică. Charles Wannamaker afirmă foarte clar acest lucru în comentariul său pe epistolele către Tesaloniceni:

Cei care Îl întâlnesc pe Domnul în aer (spaţiul dintre pământ şi cer în cosmologia iudaică) urcă apoi pe nori, fără a exista vreo indicaţie că aceştia se vor mai întoarce pe pământ. Trecând peste posibila conotaţie pe care termenul άπάντήσιν ar putea-o avea pentru o întoarcere pe pământ, restul imaginii (norii şi răpirea în văzduh pentru a fi cu Domnul) sunt indicative pentru o ridicare la cer a oamenilor care aparţin lui Cristos. Faptul că Pavel adaugă propria sa afirmaţie definitoare cu privire la semnificaţia acestei întâlniri în propoziţia καί οΰτως πάντοτε σύν κυρίφ έσόμεθα („şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul”) sugerează că atât creştinii vii cât şi cei morţi se vor întoarce în cer cu Domnul, nu doar pentru a savura o părtăşie continuă cu El, ci de asemenea în termenii versetului 1.10, pentru a fi izbăviţi de mânia viitoare.⁹⁶

Astfel, pentru amilenist, răpirea este folosită de Dumnezeu pentru a îi muta pe sfinţii vii şi morţi de pe pământ, transformându-i şi transferându-i în cer; şi în acelaşi timp s-ar desfăşura judecata credincioşilor vii şi morţi.

Deşi terminologia favorabilă amilenismului a avut uşor de suferit de la Spurgeon încoace, trăsăturile de bază au rămas aceleaşi. Cei pe care Spurgeon i-a identificat ca „Preterişti”⁹⁷ s-ar potrivi în schema amilenistă. Poziţia „Preteristă” susţine faptul că profeţiile Apocalipsei nu sunt chiar atât de profetice, de vreme ce „împlinirea apocalipticului are loc în mod brutal în prezentul contemporan consemnării Scripturale a acestuia.”⁹⁸ Astfel stând lucrurile, afirmaţiile din Apocalipsa 20 nu se referă la un eveniment viitor, ci mai degrabă la împărăţia lui Dumnezeu care deja funcţionează cu Isus şezând pe tronul Său ceresc. Tabelul de mai jos prezintă ceea ce poate fi numit sine qua non-ul sistemului amilenist.

Trăsăturile esenţiale ale amilenismului Satana a fost înfrânt şi este în prezent legat Mileniul este Era prezentă a Bisericii (deşi există reprezentanţi ai acestei şcoli care vor identifica totuşi mileniul cu starea veşnică) Învierile celor drepţi şi nedrepţi au loc simultan la întoarcerea lui Cristos. Nu există nici un sens în care mileniul să se refere la o împărăţie materială, pământească. Biserica este urmaşa lui Israel în planurile lui Dumnezeu.

Secţiunea B: O vedere de ansamblu a postmilenismului

Poziţia escatologică asupra mileniului cunoscută ca „postmilenism” ne învaţă că Cristos se va întoarce la sfârşitul împărăţiei de 1.000 de ani. Clouse descrie postmilenismul în următorul mod:

Postmileniştii accentuează aspectele prezente ale împărăţiei lui Dumnezeu care va ajunge la desăvârşire în viitor. Ei cred că mileniul va veni prin predicarea şi învăţătura creştină. Asemenea acţiuni vor genera o lume mai bună, mai plină de pace şi mai prosperă. Noua eră nu va fi neapărat diferită de cea prezentă, şi va fi iniţiată pe măsură ce tot mai mulţi oameni sunt convertiţi la Cristos. Răul nu va fi eliminat în totalitate în timpul mileniului, dar va fi redus la un nivel minim pe măsură ce va creşte influenţa creştină pe plan moral şi spiritual. În timpul acestei noi ere biserica va dobândi o importanţă tot mai mare şi multe probleme de ordin economic, social, educaţional îşi vor găsi rezolvarea. Această perioadă nu este în mod necesar limitată la o mie de ani pentru că numărul folosit este simbolic. Mileniul se sfârşeşte cu cea de-a doua venire a lui Cristos, învierea celor morţi şi judecata finală.⁹⁹

Postmilenismul a fost „poziţia evanghelică dominantă”¹⁰⁰ a secolului 19 atât în America cât şi în Anglia. S-a născut dintr-o concepţie optimistă cu privire la impactul tot mai mare al creştinismului în societate şi din moştenirea lăsată de teologia puritană.¹⁰¹ În aspectele de detaliu ale postmilenismului, poate cea mai completă prezentare a fost realizată de marele teolog absolvent al universităţii de la Princeton, Charles Hodge, a cărui Teologie sistematică rămâne o lucrare standard în America şi care a fost totodată preţuită în Anglia, şi în mod deosebit de către Spurgeon.¹⁰² Acesta din urmă a fost un mare admirator al teologilor de la Princeton şi a corespondat în câteva ocazii atât cu Charles cât şi cu A. A. Hodge. Rezumând [lucrarea] Outlines in Theology (1878) de A. A. Hodge, Spurgeon afirma:

Recomandăm lucrarea Outlines of Theology (Principii de Teologie) tuturor celor care doresc a fi instruiţi temeinic în ce priveşte credinţa. Acesta este manualul standard al colegiului nostru. Avem o convingere diferită de învăţăturile sale în ce priveşte botezul, însă în aproape toate celelalte privinţe îl sprijinim pe Hodge până la ultimul amănunt.¹⁰³ [sublinierea ne aparţine.]

Spurgeon a avut aceeaşi consideraţie şi faţă de lucrarea fundamentală a lui Charles Hodge, Teologie Sistematică. Spurgeon a dorit s-o primească, şi a obţinut împreună cu această lucrarea şi un portret al bătrânului Hodge şi un exemplar din acea scriere clasică, pe care le aprecia enorm. A. A. Hodge a călătorit la Londra de mai multe ori şi a participat odată la o conferinţă la care participa şi Spurgeon, la Colegiul pastoral în 7 august 1877.¹⁰⁴ După cum spuneam, Spurgeon era foarte entuziasmat de poziţia celor de la Princeton cu privire la teologie, şi de vreme ce lucrările lor teologice erau folosite drept manual la Colegiul pastoral condus de Spurgeon, nu mai este necesară menţionarea că teologia celor doi Hodge era în egală măsură cunoscută şi înţeleasă de Spurgeon, şi n-avem nici un motiv să credem că în această privinţă nu era în consens cu lucrările Hodge-ilor.

Deşi alte scheme mileniste şi-au avut adepţii lor în toate timpurile, postmileniştii au dominat cu precădere secolul 19 mai ales datorită „marii şcoli teologice de la Princeton din secolele nouăsprezece şi douăzeci, reprezentate de Hodge şi de Benjamin B. Warfield, care au luat cu putere partea acestui sistem.”¹⁰⁵ Hodge a detaliat crezul postmilenist după cum urmează: Doctrina întregii biserici era, mai întâi că va exista o a doua venire personală, vizibilă şi glorioasă a Fiului lui Dumnezeu. Şi în al doilea rând, că evenimentele care vor preceda această revenire sunt:

1. Răspândirea universală a Evangheliei; sau, aşa cum o exprimă Domnul nostru, în întregirea numărului celor aleşi; aceasta este vocaţia Bisericii Creştine.

2. Convertirea evreilor, care va fi naţională. După cum exodul lor a fost naţional, şi doar o rămăşiţă a fost salvată; la fel convertirea lor va fi naţională, deşi vor exista câţiva care vor rămâne împietriţi.

3. Venirea Anticristului.

În al treilea rând, evenimentele care vor însoţi cea de-a doua venire sunt:

1. Învierea morţilor, a celor drepţi şi a celor nedrepţi.

2. Judecata universală.

3. Sfârşitul lumii. şi,

4. Consumarea împărăţiei lui Cristos.¹⁰⁶

Credinţa de bază a schemei postmileniste promovate de Hodge a fost că Evanghelia va avea victoria finală. El a numit acest lucru „răspândire universală,” sau mai specific, „întregirea celor aleşi.” El a numit acest lucru „primul mare eveniment care trebuie să preceadă cea de-a doua venire a lui Cristos.”¹⁰⁷ Aici Hodge începe o demonstraţie a necesităţii proclamării pe scară mondială a Evangheliei formulate de profeţii ale Vechiului Testament. În Teologie Sistematică, el citează Osea 2.23 („… şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”) şi Isaia 45.23 („… orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine.”) în sprijinul acestei teze. El îşi rezumă poziţia după cum urmează:

Aceasta înseamnă, [comentând Isaia 45.23] că religia adevărată va domina întreaga lume. Iehova va fi recunoscut pretutindeni şi toţi I se vor închina ca singurului Dumnezeu adevărat. Trebuie să ne amintim că aceste pasaje şi multe altele de aceeaşi provenienţă sunt citate şi aplicate de Apostol Evangheliei dispensaţiei.¹⁰⁸

Hodge credea că „întregirea numărului celor aleşi” avea să preceadă convertirea naţională a evreilor. „În Romani 11:25, Pavel afirmă că această convertire naţională a evreilor nu avea să aibă loc ‚până va intra numărul deplin al Neamurilor.’ Acest πλήρωμα των εθνων este ceea ce face va numărul neamurilor să fie deplin; completarea deplină la care neamurile trebuie să ajungă pentru a întregi numărul celor aleşi.”¹⁰⁹ Hodge recunoaşte fără probleme faptul că este nesigur cu privire la întreaga datare a acestei scheme, fiind sigur doar asupra faptului că în locurile cereşti ale lui Dumnezeu există un anumit număr al celor aleşi dintre neamuri, care sunt în planul mântuirii, ceea ce aduce în discuţie expresia αχρι ου, despre care Hodge afirmă că „marchează acel terminus ad quem [punct temporal final].”¹¹⁰ După acest moment va avea loc convertirea iudeilor. În orice caz, chiar şi în această privinţă, Hodge afirmă că Dumnezeu nu Şi-a terminat încă lucrarea între neamuri.

Tot ceea ce poate fi afirmat cu siguranţă din această exprimare este că Neamurile, ca un întreg, mulţimea întregii lumi a neamurilor, va fi convertită înaintea restaurării evreilor, ca naţiune. Multe lucruri vor rămâne încă de atins după acel eveniment; şi iudeii vor avea un rol important în realizarea a ceea ce mai rămâne de făcut.¹¹¹

Cum s-a mai spus, Hodge credea că biserica din vremea lui era pregătită şi echipată, în providenţa şi puterea lui Dumnezeu, pentru a aduce proclamarea mondială [a Evangheliei] la apogeu.

Biserica a fost determinată să-şi simtă marea ei datorie faţă de convertirea neamurilor abia în ultimii cinzeci de ani. Probabil s-a făcut mai mult în această direcţie în ultima jumătate de secol decât în cei cinci sute de ani care au precedat-o. Este de sperat ca biserica să aibă parte de o nouă vărsare de Duh ca şi în ziua Cinzecimii, încât roadele ei vor ajunge să întreacă cu mult pe cele rezultate în urma primei revărsări ale Duhului, de vreme ce creştinii care trăiesc în prezent întrec de departe numărul celor o sută douăzeci de inşi care se aflau atunci adunaţi în Ierusalim.¹¹²

Hodge a simţit că în lucrarea de convertire a neamurilor, exclusiv biserica avea să fie agenţia imediată folosită de Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei. „Din cele ce-au fost spuse deja, pare a fi evident că convertirea celor dintre neamuri este o lucrare încredinţată bisericii aflate în timpul perioadei actuale de dispensă, şi că nu putem sta cu braţele încrucişate aşteptând ca cea de-a doua venire a lui Cristos să realizeze această lucrare.”¹¹³ Hodge a continuat, „Nu există nici o aluzie în Noul Testament că lucrarea de convertire a lumii va fi realizate prin alte mijloace decât cele pe care le avem acum la dispoziţie. Dezonorăm Evanghelia, şi puterea Duhului Sfânt dacă presupunem că acestea sunt nepotrivite pentru atingerea acestui scop.”¹¹⁴

Mijlocul prin care lumea trebuia să fie convertită era mesajul Evangheliei. Acest mesaj trebuia să aibă un succes tot mai răsunător pe măsură ce biserica reuşea tot mai mult să recâştige râvna apostolilor din biserica primară. De vreme ce Dumnezeu „a înzestrat cu toate mijloacele necesare pentru atingerea scopului; El a revelat adevărul care este puterea lui Dumnezeu în vederea mântuirii; El a instituit lucrarea pentru a fi proclamată până la capătul pământului, şi a promis să-l echipeze pe om în fiecare veac cu darurile şi harul necesare pentru a-şi duce la îndeplinire datoria, şi să le garanteze prezenţa şi asistenţa Sa continue.”¹¹⁵

Cealaltă propunere de seamă pentru o schemă postmilenistă în vremea lui Spurgeon a fost apropiatul său David Brown, care locuia în vecinătate, la Aberdeen. Cum s-a mai menţionat, cartea sa Christ’s Second Coming: Will it be Premillennial?, a avut o mare influenţă atât în Scoţia cât şi în Anglia.¹¹⁶ Brown, fusese el însuşi înainte premilenist, şi fusese cândva asistentul lui Edward Irving în Londra.

Teologii din vremea lui Spurgeon au înţeles Postmilenismul a fi poziţia escatologică care „priveşte înainte către o epocă de aur definită de prosperitate spirituală în timpul dispensaţiei prezente, anume în timpul perioadei bisericii.”¹¹⁷ Aceasta a fost poziţia dominantă în Anglia victoriană a lui Spurgeon şi în Creştinismul american din secolul nouăsprezece.

Escatologia postmilenistă, cândva dominantă în cercurile evanghelice, a scăzut în importanţă în zilele noastre. Odată cu parcurgerea celor două Războaie Mondiale, a războiului din Coreea, a Războiului Rece şi a ameninţărilor continue ale bombei atomice, postmilenismul ca sistem este cel puţin în agonie, dacă nu a şi murit. În 1952, Charles L. Feinberg declara, „evenimente prezente fac imposibilă susţinerea pe mai departe a unei poziţii postmileniste, şi nu va mai trece mult până va fi abandonată cu totul.”¹¹⁸ Chiar şi în 1977 Millard Erckson afirma, „În zilele noastre postmileniştii sunt, dacă nu o specie fosilă, cel puţin o specie pe cale de dispariţie.”¹¹⁹ În orice caz, în ultimii ani, postmilenismul în formularea sa clasică a avut o oarecare revizuire.¹²⁰ Mulţi ani avocatul de seamă al Postmilenismului în această formă a fost Dr. Loraine Boettner. În abordarea acestui subiect în lucrarea sa The Millennium¸ Boettner afirmă:

Mileniul spre care privesc Postmileniştii este astfel o epocă de aur a prosperităţii spirituale în timpul dispensaţiei prezente, anume, în perioada Bisericii, şi este pe cala să fie inaugurată de forţe active în lume în prezent. Vorbim de o perioadă indefinit de lungă, poate mai lungă chiar decât cei o mie de ani literal. Caracterul schimbat al indivizilor se va reflecta într-o calitate superioară a vieţii economice, politice şi culturale pe plan mondial. Lumea în întregimea ei se va bucura atunci de o stare de neprihănire pe care în prezent nu o găsim decât în câteva grupuri relativ izolate şi de dimensiuni mici.¹²¹

Din comentariile lui Boettner putem vedea că schema şi modul de înţelegere a concepţiei postmileniste s-a schimbat doar puţin din secolul al nouăsprezecelea. Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale concepţiei postmileniste.

Caracteristicile esenţiale ale postmilenismului Evanghelia va fi biruitoare în cele din urmă şi cea mai mare parte a lumii va fi convertită. Mileniul este o perioadă de 1.000 de ani (deşi există persoane care consideră acest număr a fi simbolic) în care Biserica este victorioasă în lume. Cristos se va întoarce după scurgerea acestui mileniu şi va iniţia starea veşnică. Dată fiind avansarea continuă a creştinismului, structurile societăţii se vor îmbunătăţii tot mai mult. Biserica a înlocuit Israelul în calitatea de popor ales al lui Dumnezeu (deşi mulţi postmilenişti declară că va exista o convertire naţională sau rasială în Israel.)

Secţiunea C: O vedere de ansamblu a Premilenismului Istoric

Premilenismul „istoric” este foarte evident în concepţiile părinţilor bisericii.¹²² Pe vremuri era cunoscut sub termenul de „Chiliasm,” după termenul grec pentru numărul 1.000. teoretic, toţi istoricii recunosc faptul că poziţia premilenistă a fost poziţia escatologică dominantă în biserică din „perioada apostolilor şi până la Augustin.”¹²³ Nathaniel West (1826-1906), comentând „The History of the Premillennial Doctrine” (pe care Dr. Wilbur Smith o numea „cea mai importantă istorie a doctrinei premileniste care există în literatura acestei generaţii.”¹²⁴) afirma următoarele:

Istoria nu cunoaşte un consens mai unanim pentru vreo doctrină decât consensul Părinţilor apostolici pentru revenirea pre-milenială a lui Cristos.¹²⁵

Faţă de Premilenismul Dispensaţionalist, această concepţie a devenit cunoscută ca „Premilenism istoric” sau „Premilenism non-dispensaţionalist” şi neagă natura preponderent iudaică a mileniului. Cronologia esenţială între şcolile dispensaţionaliste şi cele istorice este identică (exceptând momentul răpirii, care este post-tribulaţionistă în concepţia istorică). Oricum, natura mileniului este complet diferită. După cum afirmă Ryrie:

Premilenismul istoric ţine la conceptul de legământ al harului şi la scopul central soteriologic al lui Dumnezeu. Această poziţie reţine ideea de împărăţie, deşi găseşte puţin sprijin în profeţiile Vechiului Testament de vreme ce în general ele sunt atribuite bisericii. În această viziune, împărăţia este foarte diferită de ceea ce este propovăduit de dispensaţionalişti de vreme ce pierde mare parte din caracterul iudaic al acesteia nesocotind promisiunile Vechiului Testament cu privire la împărăţie.¹²⁶

George Eldon Ladd, un proeminent apărător contemporan în favoarea şcolii „istorice”, expune problema în câteva linii simple:

Iată elementul diferenţial între teologia dispensaţională şi cea non-dispensaţională. Dispensaţionalismul îşi bazează escatologia pe o interpretare literală a Vechiului Testament, iar apoi potriveşte informaţiile furnizate de Noul Testament la această [interpretare]. Escatologia non-dispensaţională îşi bazează teologia pe învăţăturile explicite ale Noului Testament. Ea proclamă faptul că nu poate afirma cu certitudine modul în care se vor împlini profeţiile din Vechiul Testament legate de perioada de sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos s-a întâmplat în termeni care nu au fost prevăzuţi de o interpretare literală a Vechiului Testament, şi (b) pentru că există indicaţii inevitabile conform cărora promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în Biserica creştină… În timp ce Noul Testament afirmă cu claritate mântuirea Israelului literal, nu oferă nici o informaţie cu privire la ziua când ea va avea loc. În orice caz, un lucru trebuie spus: mântuirea Israelului trebuie să aibă loc în aceeaşi termeni ca şi mântuirea neamurilor, prin credinţa în Isus ca Mesia cel răstignit. Aşa cum am arătat, exegeza Noului Testament (Evrei 8) face dificilă credinţa că profeţiile Vechiului Testament legate de „templul mileniului” vor fi împlinite literal. Ele se vor împlini probabil în Noul Legământ stabilit în sângele lui Isus. Este foarte posibil ca convertirea Israelului vă aibă loc în legătură cu mileniul. Poate că în timpul acelor o mie de ani pentru întâia oară în istoria omenirii vom fi martorii unui popor cu adevărat creştin.¹²⁷

Studiind în vremea lui Spurgeon, West delimita acelaşi mod de înţelegere al mileniului când spunea:

Biserica va fi una cu Domnul întors pe pământ în mijlocul ei, precum soarele în templul Noului Ierusalim. Distincţia persistă, totuşi, între biserica glorificată strânsă în jurul Domnului, în locul ei glorificat de pe pământ, şi omenirea exterioară neglorificată, aflată în continuare în păcat şi moarte, totuşi eliberată de dominaţia satanică, şi supusă dominaţiei lui Cristos şi a Bisericii Sale… Şi astfel Mireasa din locurile de sus şi Mireasa din locurile de jos, Sfinţii înălţaţi la cer în slavă, şi Israelul în trup, răscumpăraţi, restauraţi şi sfinţi, vor fi o singură Mireasă, o singură Biserică slăvită în Era Mileniului, şi vor fi părtaşele aceluiaşi Festin reciproc şi a aceluiaşi Sabat sfânt.¹²⁸

S-a notat deja faptul că Premilenismul dispensaţionalist „a rămas ca o versiune minoritară între premilenişti”¹²⁹ în secolul nouăsprezece. În orice caz, rămâne adevărat faptul că poziţia „Premilenismului istoric” a fost larg răspândită şi a avut o influenţă tot mai intensă în Anglia victoriană. Episcopul J. C Ryle (1816 – 1900), remarcabilul cleric şi comentator anglican, a aderat la această schemă premilenistă. Într-o lucrare intitulată Coming Events and Present Duties, a detaliat o afirmaţie în câteva puncte a poziţiei sale premileniste, în care el afirmă şi următoarele lucruri:

1. Cred că lumea nu va fi niciodată complet convertită la creştinism, prin nici un mijloc pe care-l avem la dispoziţie, înainte de venirea sfârşitului. În ciuda tuturor eforturilor lucrătorilor, a membrilor şi a bisericilor, grâul şi neghina vor creşte laolaltă până la vremea secerişului; iar când va veni sfârşitul, pământul se va afla într-o stare asemănătoare celei care era când a venit potopul în vremea lui Noe.

2. Cred că necredinţa, formalismul, indiferenţa, şi răutatea larg răspândite între creştini, reprezintă doar ceea la ce cuvântul lui Dumnezeu ne spune că trebuie să ne aşteptăm. Vremuri tulburi, depărtarea de la credinţă, oameni tot mai răi, dragostea care se răceşte tot mai mult, toate acestea sunt lucruri care au fost prorocite. Cât despre măsura în care toate acestea m-ar face să mă îndoiesc de adevărul creştin, ele mă ajută să-mi justific credinţa. Dacă nu aş vedea astfel de lucruri întristătoare şi îngrijorătoare aş fi tentat să cred că Biblia nu este adevărată.

5. Cred că cea de-a doua venire a Domnului nostru Isus Cristos va fi reală, literală, personală, că El va veni în trup; pentru că aşa cum El s-a înălţat la ceruri pe nori în trupul Său, înaintea ochilor oamenilor, exact în acelaşi fel se va şi întoarce.

6. Cred că după ce Domnul nostru Isus Cristos se va întoarce a doua oară, pământul se va înnoi, iar blestemul va cădea; diavolul va fi legat, cei sfinţi vor fi răsplătiţi, cei răi îşi vor primi pedeapsa; şi că înaintea venirii Lui, nu va exista nici o înviere, nici o judecată, nici un mileniu; şi că pământul nu se va umple de cunoaşterea slavei Domnului înainte de reîntoarcerea Sa pe pământ.

7. Cred că evreii vor fi în cele din urmă din nou unificaţi, ca un popor separat, restauraţi în ţara lor, şi vor fi convertiţi la credinţa în Cristos.

În ultimul rând cred că este spre binele, siguranţa, fericirea şi liniştea tuturor adevăraţilor credincioşi să aştepte cât mai puţin posibil din partea bisericilor, conducerilor, în vremea actuală de dispensaţie, să fie gata de convertiri extraordinare şi de schimbări de tot felul, şi să nu aştepte nimic bun din altă parte decât din ce-a dea doua venire a lui Cristos.¹³⁰

Însuşi Spurgeon era familiarizat cu lucrările lui Ryle şi se referea la acesta întotdeauna în termeni înălţători. În privirea sa de ansamblu asupra lucrării Expository Thoughts on the Gospel a lui Ryle, [Spurgeon] scria:

Apreciem aceste volume. Ele sunt complexe, însă nu într-atât încât să nu poată fi citite în cadrul lecturilor familiale. Domnul Ryle a studiat în mod evident toţi scriitorii din vechime asupra Evangheliilor, şi a reuşit să obţină o declaraţie individuală de o valoare considerabilă.¹³¹

Premilenismul istoric abordează Vechiul Testament în aproximativ acelaşi mod în care o face amilenismul, aşa cum o recunoaşte şi Ladd.¹³² În orice caz, o interpretare literală a Apocalipsei 20:1-6, cu privire la mileniu, şi Romani 11, despre convertirea naţională a Israelului, premilenistul istoric respinge ideea amilenistă conform căreia „pentru că multe dintre promisiunile Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea în biserică, aceasta poate constitui principiu normativ şi prin urmare toate promisiunile cu privire la Israel sunt împlinite în biserică fără excepţie.”¹³³

Cealaltă doctrină cheie a concepţiei premileniste istorice este de fapt „post-tribulaţionismul,” adică „răpirea” bisericii va avea loc după perioada necazului cel mare.¹³⁴ Până de curând, adoptarea unei poziţii post-tribulaţioniste a fost caracteristica distinctivă a premilenismului istoric, comparat cu cel dispensaţionalist. În anii recenţi, lucrurile nu mai stau astfel, existând doar câţiva teologi dispensaţionalişti proeminenţi care se identifică drept post-tribulaţionişti în concepţia lor legată de răpire. Poziţia istorică susţine faptul că biserica va fi protejată „în necazul cel mare”, dar nu „scoasă din necazul cel mare.”¹³⁵ Ladd afirmă limpede în cartea sa, The Blessed Hope, că „Nădejdea binecuvântată nu o constituie să fim scutiţi de necazul cel mare; ci unirea cu Domnul la venirea Sa.”¹³⁶ Discutând motivaţia pentru acest mod de înţelegere a răpirii, Erickson, un adept al concepţiei „premileniste istorice”,¹³⁷ afirmă: …despărţirea fermă dintre Israelul naţional şi biserică este dificil de susţinut din motive biblice. Concepţia pretribulaţionistă conform căreia profeţiile legate de Israelul naţional vor fi împlinite în afara bisericii şi că în consecinţă faptul că mileniul ar avea un caracter decisiv iudaic nu poate fi cu uşurinţă împăcată cu informaţia biblică a schimbărilor fundamentale care au avut loc odată cu introducerea noului legământ. … Tendinţa generală a învăţăturilor biblice se potrivesc mai bine concepţiei posttribulaţioniste. Spre exemplu, Biblia este plină de avertismente legate de încercări şi teste pe care credincioşii le vor experimenta. Ea nu promite o scutire de probleme, ci capacitatea de a le îndura şi de a le învinge.¹³⁸

Ca o reacţie faţă de postmilenism, care consideră împărăţia mileniului inaugurată de eforturile efective ale Bisericii, premilenismul consideră împărăţia a fi „inaugurată în mod dramatic sau cataclismic de cea de-a doua venire. În timp ce mileniul aşteptat de postmilenism poate debuta în mod gradual şi astfel debutul ei să fie teoretic imperceptibil, în viziunea premilenistă, nu va exista nici un dubiu cu privire la începutul mileniului.”¹³⁹

Premilenismul istoric, deci, este descris de două elemente esenţiale: (1) natura împărăţiei este reprezentată de fapt de apogeul erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o pocăinţă naţională şi mântuirea prin Cristos, iar locul ei în împărăţie este doar în relaţie cu biserica; Israelul este pur şi simplu o continuare a „poporului-unic al lui Dumnezeu.” (2) „Răpirea” va avea loc după necazul cel mare (care este adesea nedefinită în termenii duratei), iar biserica va trece prin necaz, însă va fi protejată de puterea lui Dumnezeu. Acest sistem, pe care Spurgeon l-a numit „Continuist” sau „Futurişti simpli”¹⁴⁰ a fost bine cunoscută şi practic proclamată în Anglia victoriană. De fapt, cum recunoştea şi Bebbington, această imagine a premilenismului a fost poziţia dominantă în rândul premileniariştilor din vremea lui Spurgeon.¹⁴¹ Tabelul de mai jos prezintă elementele sine qua non ale poziţiei Premileniste istorice.

Caracteristicile esenţiale ale premilenismului istoric Cristos se întoarce la sfârşitul necazului cel mare şi înaintea începerii Împărăţiei de o mie de ani Împărăţia de o mie de ani reprezintă o domnie literală de 1.000 de ani pământeşti şi o domnie fizică a lui Cristos peste lume iar Biserica este punctul principal al domniei Sale. Iudeii vor fi convertiţi ca popor şi vor fi reaşezaţi în ţara lor. Vor ocupa un loc special în sens naţional, însă din punct de vedere spiritual va fi parte a Bisericii. Cele două învieri din Apocalipsa 20 sunt separate de împărăţia de 1.000 de ani La sfârşitul celor 1.000 de ani Satana va fi eliberat din lanţuri, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în timpul domniei de o mie de ani, dar nu care încă nu au fost mântuiţi. Cristos va nimic revolta, iar după judecată Biserica va intra în starea veşnică a cerurilor.

Secţiunea D: O vedere de ansamblu asupra Premilenismului dispensaţionalist

Premilenismul, aşa cum o arată şi prefixul, susţine faptul că Cristos se va întoarce pe pământ personal şi în mod vizibil, înaintea debutului celor o mie de ani. Cam de prin anul 1830 a existat două curente principale în cadrul interpretării premileniste; Premilenism istoric şi Premilenism dispensaţionalist. Să ne amintim deci că toţi dispensaţionaliştii sunt premilenişti, însă nu toi premileniştii sunt dispensaţionalişti.¹⁴² Perspectiva dispensaţionalistă va fi expusă în continuare.

Premilenismul dispensaţionalist a fost popularizat şi propagat în vremea lui Spurgeon prin lucrarea creştinilor după Evanghelie Plymouth. Câţiva dintre liderii lor de seamă printre care John Nelson Darby (1800-1882) şi William Kelly (1821-1906).¹⁴³ Nu este un secret faptul că Spurgeon era în dezacord cu „creştinii după Evanghelie”. A scris şi a predicat în mai multe situaţii împotriva câtorva dintre doctrinele lor din cadrul frăţietăţii. În orice caz, lucrul care-l irita pe Spurgeon era ecelsiologia acestora, şi nu escatologia lor.¹⁴⁴ Ryrie demonstrează acest lucru când spune:

La doar câţiva ani după ce părăseşte biserica anglicană Darby devine interesat în profeţie, fapt care s-a întâmplat în cadrul conferinţelor de la Powerscourt House, conferinţe de la care a luat naştere mişcarea lui Irving. „Darby-smul” a fost la început un protest la adresa practicilor Bisericii tradiţionale, şi nu propagarea unui sistem escatologic.¹⁴⁵

Darby, de profesie avocat, a lucrat în acest domeniu pentru o scurtă perioadă de timp înainte să intre în biserica anglicană unde a slujit ca diacon şi apoi a fost ridicat la nivelul preoţiei unde a slujit ca şi preot asistent la County Wicklow. Lucrarea lui Darby a fost un instrument deosebit pentru progresul bisericii din acel loc, şi în timpul lucrării sale, „romano-catolicii treceau la protestantism cu sutele pe săptămână.”¹⁴⁶ Deziluzionat de lipsa de sfinţenie şi de pietate pe care le credea obligatorii pentru biserica nou-testamentală, a părăsit anglicanismul şi a început să se asocieze cu mişcarea creştinilor după Evanghelie ce tocmai lua naştere. După conducerea lui Darby şi a altora, mişcarea creştinilor după Evanghelie sau Plymouth a început să crească cu repeziciune.¹⁴⁷

Darby a dezvoltat un sistem de interpretare biblică şi dezvoltare istorică ulterior cunoscut sub numele de Dispensaţionalism. Potrivit lui Hoffecker, acest sistem:

„ … nu doar că s-a rupt de învăţătura milenară de mai înainte ci de toată istoria bisericii prin faptul că susţinea că cea de-a doua venire a lui Cristos avea să aibă loc în două etape. Prima, o „răpire secretă” invizibilă a drepţilor credincioşi, şi care putea avea loc în orice moment, punând capăt marii „paranteze” a epocii bisericii care debutase odată cu respingerea lui Cristos de către evrei. Apoi împlinirea literală a profeţiilor VT cu privire la Israel, care fuseseră suspendate, şi împlinirea profeţiei din Apocalipsa, vor inaugura necazul cel mare. Întoarcerea lui Cristos avea să fie completă în momentul în care el avea să întemeieze împărăţia de o mie de ani a lui Dumnezeu pe pământ, care va avea ca locaţie Israelul restaurat.¹⁴⁸

Legat de faptul că există o serie de dispute cu privire la originea Dispensaţionalismului,¹⁴⁹ E. Schulyer English afirmă:

În timp ce unii consideră rădăcinile conceptelor dispensaţionale undeva în perioada patristică, cei mai mulţi teologi îl consideră pe J. N. Darby, un învăţat din rândurile creştinilor după Evanghelie Plymouth, a fi primul susţinător al unei teologii sistematice dispensaţionaliste undeva la mijlocul secolului 19.¹⁵⁰

Darby este adesea dificil de interpretat, mai ales datorită faptului că stilul său este mai degrabă obscur. În timpul vieţii a fost adesea înţeles greşit iar în epoca modernă Cruthfield afirmă, „numai cei mai îndrăzneţi dintre teologi îndrăznesc să se-atingă de scrierile lui Darby.”¹⁵¹ Însuşi Spurgeon se referea la aceasta când a făcut referire la comentariile lui Darby asupra psalmilor, „Dacă autorul ar scrie într-un limbaj englezesc simplu, cititorii săi ar descoperii probabil că nu există nimic remarcabil în remarcile sale.”¹⁵² Oricum, în lucrarea sa Lectures on the Second Coming, Darby îşi declară concepţia tranşant:

Iată cum vor sta lucrurile în detaliu. Domnul a spus că El va veni şi ne va lua cu Sine; iar acum apostolul, prin revelaţia ce i-a fost încredinţată, explică cum se vor petrece lucrurile. El va veni şi ne va chema la întâlnirea cu Sine pe nori… Noi suntem chemaţi să aşteptăm altceva decât moartea – poate că vom muri, şi a muri este o binecuvântare – însă ceea ce trebuie noi să aşteptăm este scris în capitolul 5 din a doua epistolă către Corinteni, „nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi, să fie înghiţit de viaţă.” Iar aceasta trebuie să se întâmple pentru ca puterea lui Cristos asupra morţii să poată fi făcută aievea, El ia la Sine omul muritor, viu sau mort; dacă va fi viu, El îi va da trup de slavă fără a mai trece prin mormânt; dacă va fi jurit, El îi va învia.”¹⁵³

În expunerea concepţiei sale, Darby explică desluşit că exista o diferenţă clară şi distinctă între Israel, pentru care au fost destinate Necazul cel mare care va ţine şapte ani şi împărăţia de o mie de ani,¹⁵⁴ şi Biserică, care va fi mutată prin răpire şi care va fi veşnic cu Domnul.” Comentând poziţia lui Darby despre mileniu, Crutchfield afirmă:

După Darby, dacă răpirea implică în primul rând nădejdea şi destinul bisericii, domnia lui Cristos de o mie de ani se concentrează preponderent asupra poporului Israel şi a nădejdii acestuia. În istoria poporului iudaic au operat două principii. Pe de-o parte, promisiunea necondiţionată care i-a fost făcută lui Avraam (Gen.12), şi repetată lui Isaac (Gen.26:3,4) şi lui Iacov (Gen. 35:10,12). Pe de-altă parte, Israel a primit promisiuni condiţionate de ascultare (legea dată pe muntele Sinai), iar în această privinţă, Israel a dat greş în mod lamentabil. Falimentul Israelului nu a desfiinţat promisiunile necondiţionate făcută prin legământ lui Avraam cu aproximativ patru sute de ani mai devreme, pentru că ele se bazează exclusiv pe credincioşia lui Dumnezeu. În timp ce promisiunile necondiţionate făcute lui Avraam au inclus elemente pământeşti cât şi spirituale, cea mai de seamă promisiune între acestea rămâne cea a darului absolut al unei ţări.¹⁵⁵

Trebuie din nou să se amintească faptul că schema dispensaţională nu a fost concepţia predominantă între creştinii după Evanghelie. Doi dintre liderii lor de la început, B. W. Newton şi S. P. Tregelles, au respins ideea pretribulaţionismului precum şi pe cea a distincţiei nete între Israel şi Biserică. Tocmai această chestiune a constituit una dintre motivele de bază ale despărţirii dintre Darby şi Newton în primii ani ai mişcării creştinilor după Evanghelie.¹⁵⁶

În natura şi datarea evenimentelor profetice este puţină diferenţă între Darby, Kelly şi cei pe care Spurgeon îi numea „futurişti extremi”¹⁵⁷ şi „dispensaţionaliştii clasici” ai ultimilor 50 de ani. În comentariul său asupra Cărţii Apocalipsa William Kelly expune o poziţie dispensaţionalistă clară şi detaliată a mileniului în comentariul său asupra Apocalipsa 20. Printre altele, afirmă:

Însă în aceasta este arătat – ceea ce este important de văzut – adevărata natură a împărăţiei sau a domniei de o mie de ani „Acea zi” nu se referă la un timp când fiecare va fi convertit, ci când Domnul Isus va domni cu dreptate, când tot răul va fi judecat pe dată, iar lucrurile bune vor dăinui în mod minunat timp de o mie de ani.¹⁵⁸

Pe măsură ce gândirea dispensaţionalistă a pătruns şi în secolul douăzeci, singura chestiune care-i mai definea pe premileniştii dispensaţionalişti continua să fie plasarea şi poziţionarea Israelului în Împărăţia de o mie de ani. Dacă putem spune că există adepţi ai tuturor concepţiilor mileniste care susţin convertirea la scară largă a evreilor în zilele de pe urmă, potrivit cu Romani 9-11, dispensaţionaliştii fac excepţie, considerând împărăţia mileniului ca un fel de extensie a bisericii, aşa cum subliniază şi Erickson:

[Istoricul premilenist] crede că biserica a devenit Israelul spiritual şi că multe dintre promisiunile făcute lui Israel se împlinesc acum în Biserică. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament sunt de domeniul trecutului pentru că a venit realitatea, Cristos. Cu toate acestea [premilenistul] crede că Israelul literal sau naţional trebuie încă mântuit. Se bazează în principal pe pasajul din Romani 11:15-16. În viitor Israelul se va întoarce la Cristos pentru a fi mântuit.¹⁵⁹

Pe de-altă parte dispensaţionalistul oferă un rol mult mai complex Israelului în împărăţia de o mie de ani.  Pentru dispensaţionalist împărăţia nu un punct culminant al perioadei bisericii înainte de starea veşnică; ci mai degrabă, o împlinire a tuturor promisiunilor făcute de Vechiul Testament poporului Israel. Din nou este utilă evaluarea lui Erickson:

În cele din urmă, în cadrul dispensaţionalismului mileniul este mai mult decât o simplă domnie de o mie de ani a lui Cristos pe pământ. Acesta are un loc clar, definit în planul lui Dumnezeu; restaurarea Israelului naţional în locul ales de Dumnezeu în planul Său, şi împlinirea promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. De aceea mileniul este caracterizat de o atmosferă intens iudaică. Acesta este timpul în care Israel intră cu adevărat în ţara promisă. Dacă în alte forme ale premilenismului scopul mileniului este mai degrabă neclar, în dispensaţionalism acest scop devine o parte integrantă a teologiei şi a modului de interpretare a Bibliei. Mari porţiuni din profeţie sunt în continuare neîmplinite, iar mileniul oferă o perioadă excelentă pentru împlinirea acestora.¹⁶⁰

Astfel, dispensaţionalismul este mult mai mult decât pur şi simplu „pretribulaţionism,” sau „premilenism expus în hărţi şi tabele,” ea menţine o diferenţă esenţială, clară şi distinctă între „Israel şi Biserică.” După cum afirmă Ryrie, „Acesta este probabil cel mai fundamental test teologic dacă cineva este sau nu adeptul dispensaţionalismului, şi este de asemenea şi cel mai practic şi mai concluziv test. Cineva care eşuează în a trasa net distincţia între Israel şi Biserică inevitabil nu va fi adeptul ferm al elementelor dispensaţionaliste; iar cel care le va separa net, în schimb va fi dispensaţionalistul convins.”¹⁶¹ Lewis Sperry Chafer evidenţiază de asemenea acest punct de vedere când afirmă: Destinul său [al poporului Israel ca naţiune] este trasabil până în mia de ani şi în istoria pământului nou ce va exista. În orice caz, în epoca prezentă, delimitată de cele două veniri ale lui Cristos pe pământ, întreg progresul programului naţional şi pământesc al Israelului este în aşteptare iar evreii individuali li se oferă acelaşi privilegiu ca şi neamurilor luate ca indivizi, de a îşi manifesta credinţa personală în Cristos ca Mântuitor, iar din rândul acestora mântuiţi astfel, atât iudei cât şi neamuri, va lua naştere poporul ceresc. Acest lucru este evidenţiat clar de-a lungul scripturii profetice, că atunci când scopul prezent va fi atins, Dumnezeu se va întoarce cu credincioşie şi va aduce la împlinire toate promisiunile pământeşti făcute Israelului (Fapte 15:14-18; Rom. 11:24-27).¹⁶²

Premilenismul dispensaţionalist, după cum îl definea Darby, Kelly şi alţi contemporani ai lui Spurgeon, iar apoi continuat de dispensaţionaliştii „clasici” ai acestui secol, este prin urmare credinţa că Dumnezeu va inaugura o împărăţie literală pe pământ, în care Cristos va împărăţi peste întreaga lume prin intermediul Israelului. Natura iudaică a împărăţiei este evidenţiată de faptul că Dumnezeu abordează Israelul într-un sens naţional, separat de Biserică; care de fapt a fost îndepărtată din scena desfăşurării acţiunii de pe pământ prin răpirea ce a avut loc. Chiar şi jertfele Vechiului Testament sunt prezentate ca fiind reinstaurate, însă în loc să mai aibă vreun rol în iertarea păcatului, jertfele devin acte memoriale pentru ceea ce Cristos a săvârşit deja pe Cruce.¹⁶³

Analizat în ordine cronologică, Premilenistul Dispensaţionalist tradiţional este adeptul următoarei scheme generale cu privire la sfârşitul vremurilor: (1) Epoca Bisericii va fi încheiată de „răpirea” bisericii, moment când sfinţii aflaţi în viaţă vor fi transmutaţi iar cei morţi înviaţi, întâlnindu-se cu Cristos în aer; (2) şapte ani de necaz, hotărâţi special atât pentru judecata lui Israel şi aducerea acestui popor la pocăinţă, timp în care Anticristul şi forţele aflate în puterea sa, împuternicite de Satana, vor încerca să preia conducerea lumii; (3) întoarcerea personală a lui Cristos (a Doua Venire) pe pământ împreună cu sfinţii Săi, distrugând forţele Anticristului şi aruncându-i pe cei necredincioşi în pedeapsa veşnică, în timp ce credincioşii vor avea dreptul de a repopula pământul şi de a-L sluji pe Cristos; (4) împărăţia de o mie de ani, o domnie de 1.000 de ani a lui Cristos asupra lumii de la înălţimea tronului lui David din Ierusalim, re-instituit, totuşi cu funcţii modificate ale Templului; (5) la capătul celor o mie de ani, Satana va fi eliberat din închisoarea sa pentru „puţină vreme,” timp în care va provoca o răscoală între cei ce se vor fi născut în perioada mileniului, şi judecata finală care va avea ca rezultat învierea celor răi, şi aruncarea în iad pe vecie a lui Satana, a îngerilor căzuţi şi a necredincioşilor; (6) starea veşnică este inaugurată de un Pământ Nou şi un Cer Nou.

Toate aceste caracteristici ale Premilenismului Dispensaţionalist au fost foarte uzitate şi în egală măsură cunoscute în vremea lucrării lui Spurgeon. Iarăşi, nomenclatura specială se prea poată să nu fi fost folosită pe scară largă, sau chiar cunoscută în vremea lui Spurgeon; de vreme ce sistemul a fost mai clar definit în vremuri mai recente. De asemenea, o parte a terminologiei, cum ar fi „răpirea în taină”, deşi folosită pe larg în cadrul Dispensaţionalismului secolului XIX, constituie totuşi un termen aproape cu desăvârşire necunoscut în zilele noastre. Darby a călătorit în jurul lumii, mai ales în Statele Unite, Noua Zeelandă şi Australia, răspândind învăţătura sa dispensaţionalistă. Prin acest proces de răspândire, Dispensaţionalismul a devenit în mod virtual sinonim cu Fundamentalismul. Aşa cum afirmă Erickson:

Dat fiind faptul că apariţia dispensaţionalismului a concurat în paralel mişcarea fundamentalistă, acesta a devenit în mod virtual teologia oficială a fundamentalismului. Unii analişti au reuşit să identifice totuşi cele două mişcări.¹⁶⁴

Este destul de interesant faptul că A. C. Dixon (1854-1925), un dispensaţionalisat fervent şi convins, un cunoscut vorbitor la conferinţele biblice şi profetice din perioada târzie a anilor 1800, a fost un invitat obişnuit pentru a predicat de la amvonul bisericii Metropolitan Tabernacle în timpul perioadelor de boală ale lui Spurgeon, şi a fost chiar pastorul bisericii între anii 1911-1919.  Dixon şi fiul lui Spurgeon, Thomas Spurgeon, au contribuit împreună la scrierea operei The Fundamentals, o faimoasă colecţie de eseuri care luau apărarea „elementelor fundamentale ale credinţei creştine.” The Fundamentals a fost o carte foarte răspândită la începutul anilor 1900, şi au definit într-o mare măsură mişcarea fundamentalistă. Clouse subliniază:

Dat fiind faptul că premilenismul a fost o teologie bine articulată cu o structură considerabilă şi o conducere remarcabilă, a fost echipat consistent pentru a supravieţui şi pentru a se dezvolta ulterior ca una din părţile esenţiale ale mişcării fundamentaliste.¹⁶⁵

Elementele sine qua non ale premilenismului dispensaţionalist sunt prezentate în lista de mai jos:

Elementele esenţiale ale premilenismului dispensaţionalist Răpirea Bisericii va avea loc înaintea debutului celei de-a 70-a săptămână din descrierea lui Daniel (cunoscută în mod obişnuit drept „Necazul cel mare.”) Cristos se va întoarce la sfârşitul necazului celui mare, înaintea debutului Împărăţiei de o mie de ani. Împărăţia de o mie de ani reprezintă literalmente o domnie fizică de o mie de ani a lui Cristos pe pământ, şi va conduce împreună cu Israel. Împărăţia reprezintă împlinirea unei promisiuni VT pentru Israel. Cele două învieri descrise în Apocalipsa 20 sunt separate de  împărăţia de o mie de ani. La capătul celor o mie de ani, Satana va fi dezlegat, va conduce o revoltă a celor care se vor fi născut în era împărăţiei, dar care nu vor fi încă mântuiţi. Cristos va nimici revolta acestora, iar după judecăţi, Israel şi Biserica vor intra în starea eternă a raiului.

Sumar

Pe scurt, este clar că toate schemele mileniste care sunt cunoscute în prezent, au vost în egală măsură cunoscute şi propovăduite şi în timpul vieţii lui Charles H. Spurgeon. Însuşi Spurgeon s-a dovedit a fi familiarizat cu toate aceste sisteme, în termenii elementelor lor cheie şi a susţinătorilor lor de seamă. Chiar dacă o parte a nomenclaturii din prezent a fost fie cu totul necunoscută sau oarecum neclară pentru Spurgeon, este mai mult decât sigur că elementele de bază ale diferitelor sisteme au fost totuşi foarte bine înţelese.

Pentru a oferi o privire de ansamblu, tabelul de mai jos a fost aranjat în aşa fel încât toate cele patru poziţii aflate în discuţie să poată fi examinate cu uşurinţă. Patru subiecte cheie ale discuţiei mileniste (momentul celei de-a doua veniri, momentul răpirii, învierea, şi natura mileniului) sunt subliniate în cadrul celor patru poziţii mileniste în discuţie.

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste166
	A doua venire a lui Cristos	Răpirea Bisericii	Învierea	Natura Mileniului
Amilenism	Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti”	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.
Postmilenism	La sfârşitul mileniului	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Premilenism istoric	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	La sfârşit necazului celui mare.	2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului	Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii
Premilenism Dispensa-tionalist	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Chiar înainte de începtul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon).	2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.	Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

Ceea ce avem acum de făcut, este să încercăm să identificăm care dintre acele teorii mileniste a corespuns ideilor propovăduite de Spurgeon de-a lungul lucrării sale de predicator. Acest lucru va fi realizat prin examinarea scrierilor lui Spurgeon, în măsura în care ele vor face referire la această întrebare ridicată de noi.

NOTE DE SUBSOL

1. Eric W. Hayden. “Did You Know: A Collection of True and unusual facts bout Charles Haddon Spurgeon.” Christian History, 10:1, #29, (February 1991), 2. Hayden’s belief is that Spurgeon is the most published author in Church history. This is likely the case, although John Calvin (1509-64) wrote a great deal of material that has never been translated into English. Spurgeon’s sermons alone constitute 61 volumes and the entries for his individual titles constitute eight pages in the British Museum catalogue of serials.
2. Lewis A. Drummond. Spurgeon: Prince of Preachers. (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1993), 650.
3. Peter Masters. “Spurgeon’s Eschatology.” Sword and Trowel (December 1989), 39.
4. Erroll Hulse. The Restoration of Israel. (London: Henry E. Walter LTD., 1968), 154. Some in the “Christian Reconstructionist” or “Theonomist” movement, which holds postmillennialism as a virtual cornerstone of their system; in their writings have attempted to identify, or at least strongly imply that Spurgeon was postmillennial. See Gary DeMar and Peter Leithart, The Reduction of Christianity (Tyler, Texas: Dominion Press, 1988), 41. DeMar and Leithart also quote Spurgeon (p. 59) in support of their position, but that will dealt with in later sections of this work. In fact, given Spurgeon’s notable affection for the Puritans, the common opinion is that Spurgeon was also postmillennial. Hulse states, “Spurgeon is included here [in a listing of postmillennialists] on the grounds of his Puritanism and because of that magnificent sermon preached in 1864.” (Hulse, 154).
5. Robert Van Kampen. The Sign. (Wheaton, Illinois: Crossway Books, 1992. Revised and expanded 1994), 274. This quote is also used as the “eye-catcher” on the back dust-jacket of the book.
6. Charles H. Spurgeon. “Spurgeonism” in The Sword and Trowel 2:138 (September 1866).
7. D. A. Carson. Exegetical Fallacies (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), 125.
8. Ibid., Carson goes on to say, “Doubtless we should be open to learning from all “authorities” in biblical and theological studies; but we should judge what they say, not on the basis of who said it, but on the basis of the wise reasons they advance.”
9. John Brown. Puritan Preaching in England, (New York: Charles Scribner and Sons, 1900), 226.
10. W. Y. Fullerton. Charles H. Spurgeon: London’s Most Popular Preacher. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 175.
11. The wide and varied scope of Spurgeon’s writing are well chronicled in his Autobiography Vol 2:153-74, Vol 3:305-22, and Vol 4:265-319.
12. Ernest W. Bacon, Spurgeon: Heir of the Puritans (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1968).
13. Ibid.
14. The three best biographical sources for Spurgeon, in our opinion, are as follows: Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 1993) 895 pages. G. Holden Pike, The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon (London: Cassell & Company, 1894, Six Volumes; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993 Six Volumes in Two). Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon’s Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1992, Two Volumes). The Autobiography is also available in a Banner of Truth Edition (Two Volumes, 1962 & 1973), but this edition has been edited and a large portion of material, mostly records of personal correspondence, were not included. It remains in print and is a fine edition, however, the Pilgrim Publications edition is a complete reprint of the original Passmore and Alabaster works. For an evaluation of Drummond’s biography see the author’s review in The Master’s Seminary Journal 4:2 (Fall 1993), 229-31.
15. This would be Pilgrim Publications of Pasadena, Texas under the leadership of Bob L. Ross. Pilgrim’s catalogue is almost exclusively dedicated the titles by or about Spurgeon. They are dedicated to reprinting the original works of Spurgeon without editing.
16. Russell Conwell. Life of Charles Haddon Spurgeon, The World’s Greatest Preacher. (New York: Edgewood Publishing Company, 1892), 17-18. Conwell was the able biographer and Baptist pastor, also wrote works on President James Garfield and John Wanamaker. He interviewed Spurgeon personally shortly before his last trip to Mentone, France. Regarding some of the controversies in Spurgeon’s life also see Iain Murray, The Forgotten Spurgeon (Carlisle, Pennsylvania: The Banner of Truth Trust, 1972).
17. John and Eliza Spurgeon, after the manner of the time, had 17 children, but nine died in infancy. Charles was the oldest son, and he and his younger brother James Archer Spurgeon were the only boys born to the Spurgeon’s. Interestingly enough, John Spurgeon outlived his son by 10 years. The rheumatic gout which ultimately led to Charles Spurgeon’s death appeared in his family in every other generation. It afflicted his grandfather James Spurgeon, but his father was never affected. It was such a well-known feature of the family that James Spurgeon once remarked to Charles; “Charles, I have nothing to leave you but rheumatic gout; and I have left you a good deal of that.” Lewis A. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publishing Company, 1992), 80.
18. An ancestor of Spurgeon, Job Spurgeon, was jailed and had his property confiscated because he attended a “non-conformist” place of worship in 1677. This was a favorite story of Charles Spurgeon, who relished having descended from one who had suffered for the faith. He stated, “I had rather be descended from one who suffered for the faith, than bear the blood of all the emperors within my veins.” Eric W. Hayden, The Spurgeon Family (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1993), 2.
19. Drummond, Spurgeon. 78.
20. Charles H. Spurgeon, C. H. Spurgeon’s Autobiography: Compiled from his Diary, Letters and Records by his Wife and Private Secretary. (London: Passmore and Alabaster Publishers, 1897; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publishing, 1992).
21. G. Holden Pike. The Life and Work of Charles Haddon Spurgeon. (London: Cassell & Company Ltd., 1894; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Trust, 1991).
22. Ibid., 1:17. In the manner of the time, personal matters, especially relating to the family, were simply not discussed in a public forum.
23. Spurgeon was gifted with an almost “photographic” memory. He would amaze his friends with his ability to remember people and their names even if years had passed since their last meeting. It was said that he could also remember anything that he ever read and where in the book any particular passage was located!
24. Arnold Dallimore, C. H. Spurgeon: A New Biography (Chicago, Illinois: Moody Press, 1984), 11.
25. An usher was the term used for a student who also taught in some of the elementary subjects for the regular teacher.
26. Bacon, Spurgeon. 16. The university system, particularly Cambridge and Oxford were not open to non-conformists until 1870. Although there were several substantial colleges and universities available, providence did not allow Spurgeon to enter any of them. His father had been rather forceful in encouraging Charles to complete a proper theological education. Arrangements had actually been made for Spurgeon to meet with Dr. Joseph Angus, then Principal of the Baptist College at Stephney (now Regent’s Park College, Oxford), for an interview with a purpose of Spurgeon entering the college. Pike records, “The place of the meeting was to be at the house of a well-known publisher in the University town, and both the Doctor and the proposed student duly kept their appointment; but although both were in the same house together, it seemed destined that they were not to meet. Mr. Macmillan’s servant-maid was apparently not the shrewdest of her sex; at all events, she quite failed to understand that the staid professor and the round-faced lad, who arrived at the house at nearly the same time, had any business with one another. She showed the Doctor into one parlous and closed the door; in his turn, she showed young Mr. Spurgeon into a second parlour and closed the door; and then, probably forgetting all about such a trivial circumstance, she left both of the morning callers to their peaceful cogitations. Having an appointment to keep in London, Dr. Angus had at last to hasten away to the railway station; and when Mr. Spurgeon felt that he could hold out no longer, he rang the bell, to learn when the servant came that the Doctor had gone away.” Pike, Spurgeon, 1:72.
27. B. H. Carroll. An Interpretation of the English Bible (New York: Revell Publishers, 1916, 13 Volumes), 1:13.
28. Dallimore, Spurgeon, 11.
29. Drummond, Spurgeon, 103.
30. Bacon, Spurgeon, preface.
31. Pike, Spurgeon, 1:15.
32. Drummond, Spurgeon, 85-86.
33. Ibid., 90.
34. Spurgeon, Autobiography, 1:45.
35. Bacon, Spurgeon, 102.
36. Jay E. Adams. Sense Appeal in the Sermons of Charles Haddon Spurgeon, (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1975), 2.
37. Ibid., 3.
38. Richard Ellsworth Day, The Shadow of the Broad Brim: The Life Story of Charles Haddon Spurgeon, Heir of the Puritans (Philadelphia, Pennsylvania: The Judson Press, 1934), 124.
39. An excellent description of the core of Puritan theology is made by Duncan S. Ferguson. “The Puritan movement was steeped in Reformed theology and produced the historic Westminster Confession of Faith and innumerable volumes of dogmatics. The foundation of their confession and theological system was the assertion that the Bible was the very voice and message of God to humankind. It was the infallibly inspired work of the Holy Spirit and authoritative in all matters, including not only doctrine, worship, and church government but also civil and political problems, daily work, home life, dress, recreation and duty. The Puritans surveyed the whole gamut of life in light of the Bible and attempted to live accordingly. The literal word of Scripture was a direct message from God, spoken as much in the present as in the past.” (Duncan S. Ferguson. “The Bible and Protestant Orthodoxy: The Hermeneutics of Charles Spurgeon.” Journal of the Evangelical Theological Society 25:4 [Dec 1982], 456). Ferguson goes on to offer a rather unfavorable conclusion to his article by stating, “In the final analysis, Spurgeon’s understanding of the nature and interpretation of the Bible does not adequately serve this generation of evangelical Christians who have come to accept the best of current Biblical scholarship while holding concurrently to the inspiration and authority of Scripture” (466).
40. The New Park Street Chapel in London, would move and become the famous Metropolitan Tabernacle. Spurgeon followed Benjamin Keach (1668-1704), John Gill (1720-1771), John Rippon (1773-1836), and Joseph Angus (1838-1840). There were also two others who followed Angus for a brief time before the young Spurgeon was called in 1856. Interestingly, Angus was the principal of Stephney Baptist College to whom Spurgeon had failed to be introduced. Angus later said of Spurgeon’s decision not to pursue theological education, “I should regret for your friend [Spurgeon] to settle without thorough preparation. He may be useful in either case, but his usefulness will be much greater, he will fill at all events a wider sphere, with preparation, than without it.” (Drummond, Spurgeon, 173). In the providence of God, Spurgeon brought revival to a ministry where Angus did not enjoy significant blessing.
41. Charles H. Spurgeon, New Park Street Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1856; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 1:50.
42. Charles H. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit (London: Passmore and Alabaster, 1901; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1982), 47:398.
43. Spurgeon, New Park Street, 1:iii.
44. Bob L. Ross. A Pictorial Biography of C. H. Spurgeon (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1974), back cover. Pilgrim Publications continues to use the same emblem in all of its Spurgeon reprints.
45. James F. Stitzinger, “The History of Expository Preaching,” in Rediscovering Expository Preaching, by John F. MacArthur and the Faculty of The Master’s Seminary. ed.’s Richard Mayhue and Robert L. Thomas (Dallas, Texas: Word Publishing Company, 1993), 55. Spurgeon was an expositor after the manner of George Whitefield (1714-70), his homiletical hero. For a thorough evaluation of Spurgeon’s exegesis and preaching see Horton Davies, “Expository Preaching: Charles Haddon Spurgeon,” Foundations 6 (1963): 15.; Craig Skinner, The Preaching of Charles Haddon Spurgeon,” Baptist History and Heritage, 19:4 (Oct. 1984), 16-26.; R. Albert Mohler Jr. “A Bee-Line to the Cross: The Preaching of Charles H. Spurgeon,” Preaching 8:3 (Nov.-Dec 1992), 25-30.; and Frederick Roth Webber, A History of Preaching in Britain and America, 3 vols. (Milwaukee: Northwestern, 1957)1:602.
46. Pike, Spurgeon, 3:76.
47. Charles H. Spurgeon. Lectures to My Students, (London: Passmore and Alabaster, 1881; reprint, Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, 1990), 72.
48. “Spurgeon in the Pulpit,” in The Texas Baptist (7 January 1857), 1, cited in Baptist and the Bible. L. Russ Bush and Tom J. Nettles (Chicago, Illinois: Moody Press, 1980), 246.
49. Charles H. Spurgeon, “The Ascension and the Second Advent Practically Considered,” in Spurgeon’s Expository Encyclopedia (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 4:442-43.
50. Drummond, Spurgeon, 25.
51. John F. MacArthur Jr. Ashamed of the Gospel: When the Church Becomes Like the World (Waco, Texas: Word Publishers, 1993), xix.
52. Ibid., 1.
53. C. W. H. Griffiths. “Spurgeon’s Eschatology,” Watching and Waiting 23:15 (July/September 1990), 227-28.
54. Again, this paper is not designed to present an interpretation, but rather examine Spurgeon’s views on the subject. For an excellent and detailed survey of interpretational options of this passage see The Revelation of Jesus Christ by John F. Walvoord (Chicago, Illinois: Moody Press, 1966), 282- 90.
55. Walter Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. “Views of the Millennium,” by Robert G. Clouse, 714-718.
56. Ibid., 715.
57. Ibid.
58. That distinction or discontinuity between the Old and New Testaments (i.e.: Israel and the Church) is being challenged today by proponents of the “Progressive Dispensational” position. Craig Blaising and Darrell Bock state, “But this new dispensationalism see a greater continuity between the millennium and the eternal kingdom than was the case in some forms of essentialist dispensationalism.” Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, Dispensationalism Israel and the Church: A Search for Definition (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992), 383. By “essentialist dispensationalism” the authors mean dispensationalism as defined by the sina qua non points of Charles Ryrie in his Dispensationalism Today (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), and what others have called “classic dispensationalism.” It is beyond the scope of this thesis to interact with these dispensational differences. The dispensationalism that Spurgeon would have been familiar with in his day was, what could be called, “classic” as will be shown later in this thesis.
59. Again, this paper will limit its scope to the millennial views of Spurgeon. Questions of the rapture and its timing will only be mentioned as they relate to Spurgeon’s millennial views.
60. Nathaniel West, “History of the Pre-Millennial Doctrine” in Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.), (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 315. While it is admitted that this conference was held in the United States, one presenter (Dr. W. P. Mackay) and several of the participants were from England. It would be naïve to believe that Spurgeon was unaware of either these positions or perhaps even this conference.
61. David Bebbington. Evangelicalism in Modern Britain: A History from the 1730’s to the 1980’s (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1989), 62
62. Josiah Conder. An Analytical and Comparative View of All Religions (London: SPCK, 1838), 584-92.
63. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.
64. This work has been reprinted several times most recently by the Theonomist, Dominion Press, and is looked to as foundational work by theonomist authors.
65. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain:, 86.
66. Ibid., 85.
67. Ibid..
68. Ibid.
69. Ibid., 85-86.
70. Philip Schaff. The Creeds of Christendom: With a History and Critical Notes (New York: Harper and Row Publishers, 1931; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1990), 3:673. To this end Charles Hodge and the Princeton Theologians could promote Postmillennialism and be within the confines of The Westminster Confession; Currently at Westminister Theological Seminary, most hold to an amillennial position while holding to the Confession; however, some of the faculty are premillennial. As already demonstrated, Nathaniel West, a Presbyterian professor of the last century could be premillennial and within the bounds of the same creed; Lewis Sperry Chafer argued that Dispensational Premillennialism was not viewed as inconsistent with the Westminster Confession in several articles in Bibliotheca Sacra 100:337-45 (1943) and 101:257-60 (1944). See also Walter A. Elwell (ed.), Dictionary of Evangelical Theologians (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1993), s.v. “Lewis Sperry Chafer” by Craig A. Blaising.
71. It is uncertain whom Spurgeon is referring to here, possibly A. B. Davidson (1831-1902), a professor at New College in Edinburgh, who was well published and whose works were known to Spurgeon.
72. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 198.
73. Pike, Spurgeon, 4:133.
74. William E. Cox. Amillennialism Today (Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1972), 7.
75. Walter A. Elwell (ed.), Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984), s.v. Views of the Millennium by Robert G. Clouse. (716)
76. George N. H. Peters, The Theocratic Kingdom of our Lord Jesus Christ as covenanted in the Old Testament and Presented in the New Testament, 3 vols. (New York: Funk and Wagnalls, 1884; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1972), 1:527. According to Peters, what is today called “amillennialism” was known as the “Anti-Millenarian” or “Past-Millenarian” view during the 19th century (see 1:459).
77. Ibid.
78. John Calvin. Institutes of the Christian Religion. Edited by John T. McNeill, translated by Ford Lewis Battles. (Philadelphia: The Westminister Press, 1960), 3:25.5. In Calvin’s day the “Chiliasts” would have been synonymous with premillennialists. The word Chiliasm is derived from the phrase in Revelation 20:1-10 civlia e[th or 1,000 years, and is synonymous with the Latin millennia or 1,000.
79. Spurgeon, New Park Street Pulpit, 1:50.
80. Spurgeon, Lectures, 4:4. Spurgeon stated, “He was no trimmer and pruner of texts. He gave their meaning as far as he knew it. His honest intention was to translate the Hebrew and Greek originals as accurately as he possibly could and then to give the meaning which would naturally be conveyed by such Greek and Hebrew words.” (4:4). Interestingly enough Calvin never wrote a commentary on the Book of Revelation.
81. Earl William Kennedy. From Pessimism to Optimism: Francis Turretin and Charles Hodge on “The Last Things,” in Servant Gladly: Essays in Honor of John W. Beardslee III, edited by Jack D. Klunder (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1988), 109.
82. Ibid., 107-108.
83. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:125, 136, 184.
84. Patrick Fairbairn. The Interpretation of Prophecy (London, 1856; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1993), 464-65.
85. Ibid., 471.
86. Ibid., 479-93.
87. Ibid., 505.
88. Patrick Fairbairn. Commentary on Ezekiel, foreword by Peter M. Masters (Grand Rapids, Michigan; Kregal Publications, 1989), 7.
89. Anthony A. Hoekema, “Amillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 155.
90. Walter A. Elwell (ed.) Evangelical Dictionary of Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1984) s.v. “Views of the Millennium,” by Robert G. Clouse.
91. Hoekema, Amillennialism, 177
92. Ibid., 178
93. Ibid., 180.
94. Ibid., 181.
95. Ibid., 183.
96. Charles A. Wannamaker. New International Greek Testament Commentary: Commentary on 1 & 2 Thessalonians. (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1990), 175.
97. Spurgeon, Lectures (Commenting & Commentaries), 4:198.
98. Millard J. Erickson. Contemporary Options in Eschatology: A Study of the Millennium. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1977), 30.
99. Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. “Views of the Millennium,” 715.
100. Kenneth A. Kantzer. “Our Future Hope: Eschatology and the Role of the Church.” Christianity Today 31:2 (February 1987), 5. An interview article with Gleason Archer, Jack Davis, Anthony Hoekema, Alan Johnson, and John Walvoord.
101. Iain H. Murray. The Puritan Hope: Revival and the Interpretation of Prophecy. Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1971. In this book Murray presents an excellent historical theology of postmillennialism, centering on the Puritans, particularly the English Puritans.
102. Spurgeon had warm and pleasant relations with the Princeton Theologians. Of Charles Hodge he remarked, “With no writer do we more fully agree.” Commenting and Commentaries (London: Passmore and Alabaster, 1893; reprint, Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1969), 178.
103. Charles H. Spurgeon, review of Outlines of Theology, by A. A. Hodge, in The Sword and Trowel 16:4 (April 1879), 327.
104. Pike, Spurgeon, 4:197.
105. Erickson, Contemporary Options, 61.
106. Charles Hodge. Systematic Theology. (New York, Charles Scribner & Sons, 1871; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing, Three Volumes, 1949), 3:792.
107. Ibid., 3:800.
108. Ibid. Interestingly enough Hodge’s close friend and associate at Princeton, J. A. Alexander, disagreed somewhat with Hodge’s interpretation of Isaiah 45:23. In his classic Commentary on the Prophecies of Isaiah, Alexander stated, “This text is twice applied by Paul to Christ (Rom. xiv. 11; Phil. ii. 10), in proof of his regal and judicial sovereignty. It does not necessarily predict that all shall be converted to him, since, the terms are such as to include both a voluntary and compulsory submission, and in one of these was all, without exception, shall yet recognize him as their rightful sovereign.” J. A. Alexander. Commentary on the Prophecies of Isaiah. (New York: Charles Scribner & Sons, 1846; reprint Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1978), 188.
109. Hodge, Systematic Theology, 3:803.
110. Charles Hodge. Commentary on Romans (New York: Charles Scribner & Sons, 1886; reprint Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1950), 373.
111. Ibid., 374.
112. Hodge, Systematic Theology, 3:804.
113. Ibid.
114. Ibid., 3:805.
115. Ibid., 3:805.
116. Charles Hodge in his Systematic Theology refers to this work by Brown, calling it an “able work” (3:844) and referring his reader to it for further study in the interpretation of Rev. 20:1-6 and the entire postmillennial scheme.
117. Loraine Boettner, “Postmillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 117. Boettner himself is in the “line” of the Princeton tradition on the matter of the millennium, having received his degree from Princeton in 1929, studying under Caspar Wistar Hodge, the last of the Hodge’s to hold the chair of Systematic Theology at Princeton, and the youngest son of Charles Hodge and brother of A. A. Hodge.
118. Charles L. Feinberg. Premillennialism or Amillennialism? (Findlay, Ohio: Van Kampen Press, 1952), 62.
119. Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 62.
120. A type of postmillennialism has also begun to emerge since the 1970’s under the guise of The Christian Reconstruction Movement, or Theonomy. For an explanation of the distinction between classic postmillennialism and that of the Theonomists, see the author’s “Theonomic Postmillennialism: A Continuation of the Princeton Tradition?” A paper presented to the Far-West Region of the Evangelical Theological Society Annual Meeting, Sun Valley, California, March 1994. (Available on microfiche, through TREN). Also see Theonomy a Reformed Critique, William S. Barker and W. Robert Godfrey (ed’s). (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1990).
121. Loraine Boettner. The Millennium (Philadelphia, Pennsylvania: Presbyterian and Reformed Publishing Company, 1957), 14.
122. J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines (San Francisco, California; Harper & Row, 1959), 464-89. Kelly demonstrates that the premillennial position was the apostolic position and immediate post-apostolic age and “about the middle of the second century Christian eschatology enters upon a new, rather more mature phase. The general pattern, indeed, remains unaltered, all the key ideas which form part of it being accepted without question” (494).
123. Charles C. Ryrie. The Basis of the Premillennial Faith (Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers Inc., 1953), 17-35. See also Clouse, The Meaning of the Millennium, 7; and Erickson, Contemporary Options in Eschatology, 94.
124. Nathaniel West. The Thousand Year Reign of Christ (New York: Scribner & Sons, 1889; reprint, Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993, foreword by Wilbur Smith), ix. West was an ordained Presbyterian minister and for many years professor at Danville Theological Seminary. He was a leading prophetic scholar of the age participating in many of the early prophetic conferences. He was orthodox in all of his theology after the manner of the Princetonian’s of the era. A close associate of his in the prophetic conferences was Dr. John T. Duffield of Princeton Seminary, whom Dr. Hodge refers to in his Systematic Theology (3:861ff). His son, Andrew West, became one of the great classical scholars of Princeton University and was dean of the graduate school he helped to begin over the objections of Princeton’s president Woodrow Wilson.
125. Nathaniel West (ed.) Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint, Minneapolis, Minnesota: Klock and Klock Christian Publishers, 1981), 332.
126. Ryrie, Dispensationalism Today, 44.
127. George Eldon Ladd, “Historic Premillennialism” in The Meaning of the Millennium. Robert G. Clouse (ed.), (Downers Grove, Illinois: Inter-Varsity Press, 1977), 27-28.
128. West, The Thousand Year Reign, 301.
129. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 47.
130. J. C. Ryle, Coming Events and Present Duties, cited by Nathaniel West (ed.) in Premillennial Essays, 7. Items 3, 4, 8, and 9 were not cited here as they did not pertain directly to the subject in question.
131. Spurgeon, Lectures, (Commenting and Commentaries), 4:149.
132. Ladd, “Historic Premillennialism,” 27.
133. Ibid., 28.
134. The Tribulation is generally understood to be a seven year period, although some historic premillennialists reject the literalness of the seven years. Douglas J. Moo “The Case for the Posttribulational Rapture Position,” in The Rapture: Pre-, Mid-, or Post- Tribulational, Richard R. Reiter (ed.) (Grand Rapids, Michigan: Academie Books, a division of Zondervan Publishing Company, 1984): 171-211. Moo presents a well argued case for the posttribulational position, also demonstrating the fact that post-tribulationalism is no longer an exclusive distinction of the “Historic or Covenental” school of premillennialism; but that some dispensationalists are adopting this rapture view as well. Moo states:
135. What is important, we would suggest, is to distinguish carefully between the prophecies directed to Israel as a nation (and which must be fulfilled in a national Israel) and prophecies directed to Israel as the people of God (which can be fulfilled in the people of God —a people that includes the church!). It should be noted that such an approach is not allegorical or nonliteral; it simply calls upon the interpreter to recognize the intended scope of any specific prophecy. It is our contention, then, that the Great Tribulation predicted for Israel by, e.g., Daniel, is directed to Israel as the people of God. It can therefore be fulfilled in the people of God, which includes the church as well as Israel [emphasis his].
136. However, this is a recent position shift, and no dispensationalist of Spurgeon’s day would have held to this. Ryrie points out that a pretribulational position, “has become part of dispensational eschatology” (Ryrie, Dispensationalism Today, 159). Based on the sharp distinction between Israel and the Church, which is perhaps the cornerstone of dispensationalism, a pretribulational position was demanded. In the emerging “Progressive Dispensationalism,” that is no longer the case. Robert L. Saucy states, “While most dispensationalists probably would hold to a pretribulational rapture of the church as being in certain respects more harmonious with dispensationalism in general, many would not desire to make this a determining touchstone of dispensationalism today.” Robert L. Saucy. The Case for Progressive Dispensationalism (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993), 9.
137. George Eldon Ladd. The Blessed Hope (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1959), 13.
138. Erickson, Contemporary Options, 183.
139. Millard Erickson, Christian Theology (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1983), 1224.
140. Erickson, Contemporary Options, 92.
141. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:198.
142. Bebbington, Evangelicalism in Modern Britain, 62.
143. Charles R. Ryrie. Dispensationalism Today. (Chicago, Illinois: Moody Press, 1965), 44.
144. A great deal is currently being made of what has become known as “Progressive Dispensationalism” and several books have recently appeared on this subject. The key books include: Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.’s), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1992.); The Case for Progressive Dispensationalism, by Robert L. Saucy (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1993); and Progressive Dispensationalism: An Up-to-Date Handbook of Contemporary Dispensational Thought, by Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (Wheaton, Illinois: BridgePoint Books, a division of Victor Books, 1993). The entire issue of Progressive Dispensationalism is beyond the scope of this paper, as Spurgeon would have only been familiar with the classic form of Dispensational Premillennialism as presented by Darby, Kelly, et al of the Brethren and some of the early works of “classic Dispensationalists.” However, the ongoing discussion is vital in the study of dispensationalism, if what one reviewer stated is correct, “The peril is that so- called “developing dispensationalism” may in reality be none other than “disappearing dispensationalism.” (Ken L. Sarles, review of Dispensationalism, Israel and the Church, Craig A. Blaising and Darrell L. Bock (ed.’s). In The Master’s Seminary Journal 4:1 (Spring 1993): 99.) The discussions in this area have not always been irenic; however Robert Saucy’s Case for Progressive Dispensationalism, has, according to George Zemek, “will hopefully produce as a byproduct another significant toning down of the emotionally charged atmosphere that has historically characterized these debates.” (George J. Zemek, review of The Case for Progressive Dispensationalism by Robert L. Saucy, In The Master’s Seminary Journal 5:1 (Spring 1994): 111-12.) Those in the “classic” camp of dispensationalism have not been silent, recently advancing the debate with a new book Issues in Dispensationalism, Wesley R. Willis & John R. Master (general editors), Charles C. Ryrie (consulting editor), (Chicago, Illinois: Moody Press, 1994). In effect the issues of Spurgeon’s day on this subject are returning to prominence.
145. See The Sword and Trowel, 2:287, 5:196, 224 for a sample of Spurgeon’s comments on the Brethren. Spurgeon had little use for Darby personally and always had critical comments on his writings. In December 1872 an unsigned article in The Sword in Trowel called Darby’s translation of the Bible, “a faulty and pitiable translation of the sacred book.” Spurgeon actually only struggled with the “exclusive” or Darbyite faction of the Brethren. He had warm and happy relations with many in the Brethren camp, such as B. W. Newton and George Mueller, a regular companion of Spurgeon in Mentone, France; and an occasional speaker at The Metropolitan Tabernacle.
146. Ryrie, Dispensationalism Today, 157.
147. Larry V. Crutchfield, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor. (Lanham, Maryland: The University Press of America, 1991), 4.
148. For an excellent survey of the development of the Brethren movement, see H. A. Ironside, A Historical Sketch of the Brethren Movement (Neptune, New Jersey: Loizeaux Brothers, 1985. One of the best biographies of Darby is Max S. Weremchuk, John Nelson Darby: A Biography (Neptune, New Jersey: Loizeaux, 1992).
149. Elwell, Dictionary of Evangelical Theology, s.v. John Nelson Darby by William A. Hoffecker, 293.
150. Ryrie states: There is no question that the Plymouth Brethren, or which John Nelson Darby (1800-1882) was a leader, had much to do with the systematizing and promoting of dispensationalism. But neither Darby nor the Brethren originated the concepts involved in the system. (Ryrie, Dispensationalism Today, 74.)
151. E. Schuyler English, “E. Schuyler English Looks at Dispensationalism.” Christian Life 17 (September 1956): 24.
152. Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 8.
153. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 84.
154. John Nelson Darby. Lectures on the Second Coming (London: Paternoster Press, 1904), 47.
155. Ibid., 159-88.
156. Crutchfield, Origins of Dispensationalism, 192.
157. For further information see: B. W. Newton, Thoughts on the Apocalypse (London: Houlston & Sons, 1853); and S. P. Tregelles, The Hope of Christ’s Second Coming (London, Worthing Publishing, 1866). Again, the common notion is that The Brethren movement is part and parcel with pretribulational, premillennialism and dispensationalism in general. While in the most part this is true, it is not a necessary connection. The Brethren movement was primarily founded on the issue of ecclesiology. Again the reader is directed to H. A. Ironside’s Historical Sketch of the Brethren Movement for a more detailed discussion. Another excellent work in this field is, The Origins of Dispensationalism: The Darby Factor, by Larry Crutchfield (Lanham, Maryland: University Press of America, 1991).
158. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:192
159. William Kelly, The Revelation Expounded. (London: F. E. Race Publishers, 1880), 240.
160. Erickson, Options in Eschatology, 103.
161. Ibid., 122.
162. Ryrie, Dispensationalism Today, 45.
163. Lewis Sperry Chafer. Systematic Theology (Dallas, Texas: Dallas Theological Seminary Press, 1948; reprint Grand Rapids, Michigan: Kregal Publications, 1993), 1:38.
164. For an extensive discussion of this point see Ralph H. Alexander “Ezekiel” in The Expositor’s Bible Commentary. Frank E. Gaebelien (ed.), (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1986), 6:946ff. Alexander presents an extended excursus on Ezekiel 40-48 and the interpretation of the sacrificial system in the millennial kingdom. As to the efficacy of the Old Testament sacrifices themselves, there are diverse views, but the question is beyond the scope of this thesis, but for a thorough discussion see Charles Hodge’s Systematic Theology, 2:498-515.
165. Erickson, Contemporary Options, 109.
166. Robert G. Clouse, “A History of the Interpretation of the Millennium,” in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Publishers, 1991), 214.
167. Obviously these are general observations. Within all of these positions, even in Spurgeon’s day, there was some room for differences of the finer points. For example some of the Historic Premillennial position hold to a literal 1,000 years while others view this to be symbolic for a long period of time. Today, in some circles, a pretribulational rapture is no longer considered an essential part of Dispensational Premillennialism. Some Postmillennialists see a Tribulation at the end of the Millennium, others do not. Since Dispensationalists see the Resurrection of the righteous in multiple phases, they have been accused by their detractors of believing in three resurrections.

---

Partea II – Afirmaţiile escatologice ale lui Spurgeon

Introducere

Aşa cum a fost demonstrat deja, esenţa predicilor lui Charles H. Spurgeon cu siguranţă nu s-a concentrat în arena escatologiei. Însăşi ideea de a folosi profeţia sau „conferinţele profetice” ca pe un instrument evanghelistic nu avea să găsească prea mare simpatie în cazul lui. În acelaşi timp, [Spurgeon] n-a considerat ca fiind de o importanţă aparte să predice pe teme profetice ca o componentă obişnuită a serviciilor divine. „Un predicator profetic s-a concentrat atât de mult pe ‚cornul cel mic’ descris de Daniel, încât într-o bună dimineaţă de Sabat, s-a trezit c-a rămas cu numai şapte ascultători.”¹⁶⁷ El le-a transmis studenţilor săi ideea ca principala lor preocupare în ce priveşte predicarea să nu fie speculaţiile profetice, ci mai degrabă mesajul evangheliei şi evlavia practică.

Mântuirea este o temă pentru care cu bucurie aş investi orice limbă îngerească. Sunt dornic să găsesc propovăduitori pentru slăvita evanghelie a binecuvântatului Dumnezeu. Ah, de-ar fi toţi oamenii lui Dumnezeu împovăraţi cu Cristos cel crucificat! Toate socotelile voastre cu privire la numărul fiarei, speculaţiile voastre Napoleonice, toate preocupările voastre cu privire la Anticrist – să-mi fie cu iertare, nu le socotesc a fi decât pierdere de vreme; în timp ce oamenii mor, iar iadul dă pe dinafară, mi se pare curată prostie să vă frângeţi minţile dacă Armaghedon-ul va avea loc la Sevastopol, Sadova sau Sedan, şi să daţi în cărţi să aflaţi destinul Germaniei. Binecuvântaţi sunt cei care citesc şi aud cuvintele profeţiei Apocalipsei, însă este evident că această binecuvântare nu s-a abătut şi asupra celor care susţineau că ne tălmăcesc această profeţie, şi care generaţie după generaţie s-au dovedit a fi falşi prin simpla trecere a timpului, iar generaţia actuală va călca pe urmele aceloraşi morminte văruite.¹⁶⁸

Fără doar şi poate, Spurgeon putea spune laolaltă cu apostolul Pavel că el „nu s-a ferit să vestească tot planul lui Dumnezeu” (Faptele Apost. 20.27). Propriile afirmaţii în această privinţă sunt din nou suficiente:

Dragi prieteni, îmi veţi îngădui să afirm că se întâmplă extrem de rar să tălmăcesc tainele viitorului în ce priveşte cea de-a doua venire, împărăţia de o mie de ani, sau prima şi cea de-a doua înviere. Ori de câte ori acest subiect este întâlnit în expunerile noastre, nu-l ocolim, însă chiar dacă mă veţi găsi vinovat, îndrăznesc să spun că e mai bine să păstrăm tăcerea decât să spunem prea mult.¹⁶⁹

Pare destul de evident faptul că deşi afirmaţiile lui Spurgeon privitoare la „cea de-a doua venire, împărăţia de o mie de ani, sau prima şi cea de-a doua înviere” au fost rare, ele nu au fost lipsite de claritate. Spurgeon a înţeles limpede toate elementele escatologice aşa cum sunt ele prezentate de Scriptură, deşi nu şi-a pierdut multă vreme în „aranjarea lor cronologică.” Pe 18 septembrie 1876, el a prezentat în faţa bisericii Metropolitan Tabernacle o privire de ansamblu a concepţiei sale asupra evenimentelor escatologice:

Nu sunt profet, şi nici fiul vreunuia, şi nici nu mă consider capabil să explic toate profeţiile din această sfântă Carte. Eu unul cred că multe dintre ele vor putea fi cu adevărat explicate abia atunci când evenimentele prezise de ele vor fi în plină desfăşurare. Însă sunt anumite lucruri care sunt evidente chiar şi pentru cel mai superficial cititor. Este limpede, spre exemplu, profeţia clară cu privire la puterea Anticristului care va fi nimicită din temelii şi definitiv, şi că Babilonul, adică sistemul Papal, cu toate ticăloşiile sale, va fi aruncat în adânc precum o piatră de moară, de unde nu se va mai ridica în veci. Este de asemenea limpede că evreii, ca şi popor, Îl vor recunoaşte pe Isus din Nazaret, Fiul lui David, ca Împărat, şi că se vor întoarce în ţara lor, „vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam.” Este sigur de asemenea faptul că Domnul nostru Isus Cristos va reveni pe acest pământ, şi că va domni în slavă între cei care sunt ai Săi, şi că vor exista o mie de ani de bucurie şi pace, aşa cum pământul nu a mai cunoscut niciodată până atunci. Este de asemenea sigur faptul că va exista o judecată mare şi universală, [judecată] la care toate popoarele vor fi adunate înaintea Fiului Omului care va şedea pe tronul gloriei Sale; iar răsplata Sa finală pentru cei de la stânga Sa va fi faptul că „aceştia vor merge în pedeapsa veşnică;” iar în ceea ce-i priveşte pe cei de la dreapta Sa, „cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” În ce ordine cronologică se vor petrece toate aceste evenimente, eu nu vă pot spune¹⁷⁰ [sublinierea ne aparţine].

Această tendinţă a lui Spurgeon de a respinge orice aranjare cronologică a evenimentelor escatologice l-a însoţit întreaga sa viaţă. Drummond oferă un rezumat concludent cu privire la atitudinea lui Spurgeon în această privinţă:

A refuzat să petreacă prea mult timp în discutarea spre exemplu a relaţiei dintre răpire şi perioada necazului celui mare, sau alte subiecte cu nuanţă escatologică asemănătoare. Spurgeon nu avea să fie interesat aproape deloc în elaborarea unei scheme dispensaţionaliste. Nici o tentativă dispensaţionalistă de a diviza Scriptura în segmente, aplicabile sau nu vieţii contemporane, nu au reuşit să-i capteze atenţia lui Spurgeon. Foarte probabil că ar fi respins vehement orice astfel de schemă. A rămas permanent la lucrurile de bază cu privire la evenimentele viitoare.¹⁷¹

Am afirmat deja faptul că escatologia a constituit un subiect secundar pentru Spurgeon; un efort valoros, dar care totuşi nu trebuia niciodată să „umbrească rolul elementar al evlaviei practice,”¹⁷² şi nici să înceapă „înainte ca mai întâi de toate să-ţi fi văzut copiii la picioarele Mântuitorului.”¹⁷³ De asemenea, cum s-a arătat deja, nu a fost nici un subiect de controversă care să fi existat între Spurgeon şi ceilalţi teologi de seamă precum Calvin, Hodge, Dixon, etc.

Mobilul acestui capitol este de a studia afirmaţiile făcute de Spurgeon direct, iar alteori indirect cu privire la împărăţia de o mie de ani şi la toate celelalte evenimente asociate acesteia. Cum s-a demonstrat deja, marea majoritate a afirmaţiilor lui Spurgeon cu privire la acest subiect pot fi regăsite în predicile sale; desigur, şi celelalte scrieri ale sale trebuie în egală măsură consultate. În efortul său, autorul acestei dizertaţii nu pretinde a fi citit în totalitate scrierile lui Spurgeon. Pentru că opera sa i-a luat o viaţă de om ca s-o scrie, şi ar necesita chiar mai mult de atât spre a fi digerată şi asimilată. Totuşi, s-a făcut o examinare extinsă a lucrării lui Spurgeon; sperăm totuşi că examinarea a fost suficient de elaborată pentru ca acest capitol să dovedească un suficient nivel al interacţiunii cu scrierile lui Spurgeon pentru a putea prezenta realmente o concluzie validă asupra acestei chestiuni. Există însă totdeauna pericolul de a formula o concluzie bazată pe prea puţine pasaje. Dr. Peter Masters, pastorul actual al bisericii lui Spuregon Metropolitan Tabernacle, de altfel un amilenist fervent, i-a acuzat pe doi dintre scriitorii care s-au aventurat să-l analizeze pe Spurgeon, de a fi consultat prea puţine referinţe.¹⁷⁴ Autorul acestei lucrări nu doreşte să cadă victimă aceluiaşi tip de critică.

Concluziile oferite în prezenta lucrare sunt prezentate ca fiind decisive, dar fără a pierde spiritul de tentativă mai sus menţionat, lăsând loc altor lucrări şi studii, rămânând deschisă interacţiunii în această arie. De vreme ce Spurgeon nu a făcut nici o încercare de a-şi sistematiza concepţiile asupra escatologiei, investigatorul acestei arii va trebui să scormonească după date în orice sursă posibilă. Dar de asemenea trebuie să aibă grijă să nu atribuie propriile sale cuvinte lui Spurgeon, sau să-i răstălmăcească gândirea. Elementul critic intervine când luăm în considerare nu numai volumul de material cu care s-a interacţionat, cât mai ales modul în care materialul a fost asimilat şi interpretat.

Partea întâi: Predicile lui Spurgeon

Sursa primară care defineşte teologia lui Spurgeon sunt desigur predicile sale. Stilul său homiletic a fost în mod obişnuit abordarea unei teme sau cea textuală, deşi cineva, după ce-i făcuse lui Spuregon o vizită acasă, în biroul său de studiu, făcea următoarea afirmaţie cu privire la studiul lui Spurgeon:

La început am fost surprins să-l descopăr pe Dl. Spurgeon consultând atât textul ebraic cât şi cel grecesc. Mi-a spus „Ele mă califică drept ignorant şi nepriceput. Şi foarte bine fac; dar în toate, fie că e ignoranţă sau pricepere, Dumnezeu fie glorificat.” Exegeza lui se dovedea arareori eronată. Nu se menaja deloc pentru a avea certitudinea că a descoperit adevăratul sens al textului.¹⁷⁵

Spurgeon a fost în cel mai larg sens al cuvântului un expunător al textului scriptural. De asemenea, a fost cu adevărat sistematic în gândire şi teologie; îşi expunea mesajul într-o engleză limpede şi directă. În această secţiune vom utiliza propriile afirmaţii ale lui Spurgeon aşa cum am citat şi în introducere, afirmaţii care vor fi analizate în trei domenii escatologice: (1) Cea  de-a doua venire, (2) Împărăţia de o mie de ani, şi (3) Cea dintâi şi cea de-a doua înviere.

Secţiunea A: Predicile lui Spurgeon care tratează „Cea de-a doua venire a lui Cristos.”

„Primul element cheie identificat de către Spurgeon drept chestiune escatologică fundamentală este Cea de-a doua venire a lui Cristos. Este de netăgăduit faptul că Spurgeon a crezut în revenirea personală şi literală a lui Cristos pe pământ. El aştepta acest mare eveniment cu nerăbdare şi obişnuia să informeze în mod regulat comunitatea asupra acestui lucru.

Ştim că Cristos s fost în realitate, personal şi fizic aici pe pământ. Dar unora nu le este la fel de clar faptul că el va veni în realitate, personal şi literal şi o a doua oară… Acum, noi credem că Cristos care va şedea pe tronul tatălui Său David, şi ale cărui picioare se vor odihni pe Muntele Măslinilor, este atât un Cristos personal cât şi Cristosul care S-a născut în Betleem şi care a plâns într-o iesle.¹⁷⁶

În ziua de 13 iunie 1869, el predica bisericii sale:

Trebuie să aşteptăm revenirea literală a lui Isus Cristos, pentru că El însuşi ne-a transmis prin îngerul Său că „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel [propria sa subliniere] cum L-aţi văzut mergând la cer,” ceea ce înseamnă literal şi în persoană.¹⁷⁷

A făcut de asemenea referire la Cea de-a doua venire când s-a adresat bisericii New Park Street Chapel:

Mai mult chiar, creştinul poate aştepta ziua de mâine mai mult decât nădăjduind plin de bucurie; el o poate aştepta oarecum plin de entuziasm, pentru că nu ştie dacă nu cumva chiar mâine va veni Domnul său. Mâine, Cristos ar putea fi deja pe acest pământ, „căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”¹⁷⁸

Spurgeon folosea cu deosebită iscusinţă limba engleză şi avea o abilitate de neegalat în a creiona scene pitoreşti.  În 28 decembrie 1884, el rostea următoarele cuvinte în faţa bisericii sale:

Marele nostru Căpitan conduce în continuare războiul; momentan s-a deplasat într-o altă parte a câmpului de luptă, dar se va întoarce, poate chiar într-o clipită… El nu s-a înălţat la ceruri în duh, ci în persoană; el va coborî iarăşi din cer în persoană… „Acest Isus” S-a ridicat literal la cer. „Acest Isus” va reveni literalmente. El va coborî pe nori exact la fel cum S-a înălţat pe nori; şi „Se va ridica la urmă pe pământ” la fel cum a stat înainte… Fraţilor, nu lăsaţi care cumva pe cineva să vă traducă toate aceste lucruri într-un fel duhovnicesc. Isus va reveni cu adevărat, de aceea mergeţi în locul unde slujiţi şi purtaţi-vă ca atare.¹⁷⁹

A mai făcut şi următoarea afirmaţie clară:

Fraţilor, nici un alt adevăr nu ar trebui mai des propovăduit, după venirea Domnului nostru în lume, decât cea de-a doua sa venire; şi nu veţi putea expune niciodată toate implicaţiile primei Sale veniri dacă uitaţi faptul că El se va întoarce. La Cina Domnului, nu puteţi deosebi trupul Domnului dacă nu înţelegeţi prima Lui venire; dar nici nu puteţi bea din plin din paharul Lui, dacă nu-I auziţi şoapta, „Voi veni.” Trebuie să priviţi tot timpul înainte, dar în egală măsură şi înapoi. La fel trebuie să fie cu toate lucrările noastre; ele trebuie să arate spre El pe cruce şi spre tron. Trebuie să înţelegem cu toată însufleţirea că El, care a venit odată, va veni iarăşi sau altfel mărturia noastră va fi trunchiată şi unilaterală. Lucrarea noastră de propovăduire şi învăţare a Cuvântului va fi paralizată dacă pierdem din vedere vreuna dintre venirile [lui Cristos].¹⁸⁰

Fără doar şi poate, nu rămâne prea mult loc de îndoială în ce priveşte credinţa lui Spurgeon în revenirea literală şi în trup a lui Cristos. Dar ce a avut oare de spus în ce priveşte subiectul major al acestei teze, împărăţia de o mie de ani?

Secţiunea B: Predicile lui Spurgeon care abordează „Împărăţia de o mie de ani”

În ce priveşte Împărăţia de o mie de ani a lui Cristos, Spurgeon a fost departe de a păstra tăcerea. Nu a fost totuşi un subiect căruia să-i acorde o atenţie sporită, însă atunci când îl aborda, o făcea cu argumente consistente. În 1865 afirma următoarele:

Dacă am înţeles eu cuvântul cum trebuie, şi nu este o ruşine să recunoaştem că în această privinţă este loc destul pentru diferite păreri, va veni o zi când Domnul Isus va coborî din cer însoţit de sunetul trâmbiţelor arhanghelilor şi al vocii lui Dumnezeu. Unii cred că această coborâre a Domnului va avea loc post-milenist – adică după cei o mie de ani ai domniei Sale. Eu unul nu pot să cred aşa ceva. Eu consider că aceasta va avea loc premilenist; adică mai întâi va veni El; iar apoi va începe mia de ani ca un rezultat al domniei Sale în persoană asupra pământului¹⁸¹ [sublinierea ne aparţine].

Acest comentariu nu pare numai să demonstreze limpede poziţia lui Spurgeon în ce priveşte acest subiect, ci evidenţiază şi faptul că era familiarizat cu celelalte poziţii mileniste, şi cu elementele cheie care le defineau. În aceeaşi predică, Spurgeon s-a referit şi la domnia de o mie de ani în următoarele cuvinte:

Acum, dacă e să ne referim la slavă, cred că trebuie să distingem trei categorii ale slavei pe care Dumnezeu o oferă celor drepţi. Înainte de toate, este slava de care se bucură sufletele dezbrăcate de trup chiar în acest moment; în al doilea rând este slava învierii, de care se vor bucura aceste suflete atunci când trupul şi sufletul se vor uni din nou, iar apoi, de-a lungul miei de ani, el vor fi „pentru totdeauna cu Domnul;” şi mai este „greutatea veşnică de slavă,” care se va arăta atât în trup cât şi în suflet, în starea veşnică de fericire pregătită de Dumnezeu pentru ai Săi.¹⁸²

Într-o altă predică, el făcea următoarea remarcă frecvent citată cu privire la domnia de o mie de ani:

La fel cum cele douăsprezece seminţii, slujindu-L pe Dumnezeu zi şi noapte, aşteptau prima venire [a lui Cristos], la fel ar trebui şi seminţiile Israelului nostru, să-L aştepte fără încetare, zi şi noapte, pe Domnul să revină din cer. Aşteptăm nădejdea binecuvântată şi arătarea slăvită a marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. „Vino, Doamne Isuse!” este dorinţa fiecărui sfânt informat. Nu am de gând să intru în detalii cu privire la momentul când va reveni Domnul: nu voi susţine cauza revenirii Sale pre- sau post-mileniste; mă voi declara satisfăcut acum să observ că venirea Răscumpărătorului este dorinţa întregii biserici; şi că „Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”¹⁸³

Acuzarea lui Spurgeon de a nu fi „îmbrăţişat cauza” nici uneia dintre cele două poziţii mileniste diferite este folosită de Iain Murray drept exemplu pentru faptul că însuşi Spurgeon recunoştea că există o „nesiguranţă fundamentală în mintea sa;”¹⁸⁴ oricum, această concluzie pare a fi nefondată, după cum arată Masters în studiul pe care-l face acesta asupra lui Murray, unde afirmă că acest pasaj nu înseamnă nimic altceva decât că Spurgeon „nu-şi propunea să îmbrăţişeze nici una dintre poziţiile mileniste specifice în acea predică.”¹⁸⁵ Spurgeon afirma în aceeaşi predică:

După părerea mea, doctrina despre revenirea lui Cristos ar trebui să înflăcăreze râvna fiecărui credincios care doreşte convertirea aproapelui său, şi cum ar putea el fi cu adevărat creştin dacă nu aşteaptă acest final? Domnul vine în curând: o, păcătosule, vino degrab’ la Domnul, sau s-ar putea să fie prea târziu s-o faci altădată. Noi cei care te chemăm, s-ar putea să fim reduşi la tăcere curând, odată cu revenirea Sa, iar îndurarea Lui ar putea ajunge la capăt… Continuă să rămâi într-o ţară papală, şi să-i vezi pe toţi cum se vând toţi idolilor lor, şi cum se închină crucilor şi relicvelor, şi vei ajunge să strigi din toată fiinţa, „Vino, Doamne Isuse. Aruncă-l pe Anticrist n vâltoare precum o piatră de moară, şi nicicând să nu mai vadă lumina zilei.” Puterea dorinţei tale pentru nimicirea răului şi pentru instaurarea împărăţiei lui Cristos te va duce la acea nădejde măreaţă a bisericii, şi te va face să tânjeşti să îi vezi împlinirea.¹⁸⁶

Cu privire la natura şi locaţia împărăţiei de o mie de ani, el a făcut următoarea afirmaţie:

Mai mult decât orice, Cristos va domni. Nu pot citi Scriptura fără să înţeleg că va exista o împărăţie de o mie de ani, care după cum înţeleg eu va avea loc pe pământ, şi că vor fi un cer nou şi un pământ nou, unde va domni neprihănirea.¹⁸⁷

De asemenea, el nu era de părere că mia de ani de pe pământ trebuie înţeleasă ca fiind starea veşnică în cer. El făcea o distincţie clară între cele două. La începutul unei predici pe marginea textului, „Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” (Apocalipsa 22:3), el afirma: „Trebuie să înţelegem aceste cuvinte ca făcând referire la cer. Sigur, afirmaţia este în egală măsură adevărată când se referă la cetatea cerească, cât şi la cetatea mileniului, anume că tronul lui Dumnezeu şi a Mielului vor fi în ea”¹⁸⁸ [sublinierea ne aparţine].

Discutând relaţia dintre momentul când se va întoarce Cristos şi mia de ani, şi necesitatea ca revenirea Sa să iniţieze mia de ani, Spurgeon a fost deosebit de explicit când a spus:

Pavel nu ne prezintă viitorul în culori strălucitoare: el nu este profetul înzestrat cu o limbă cizelată care să profeţească vreo eră de aur, în care pământul acesta pângărit să fie prezentat în plină expansiune. Avem fraţi de sânge care caută stăruitor să înţeleagă în toate lucrurile o evoluţie continuă spre un tot mai bine, până când era prezentă va culmina în mod cât se poate de natural cu acea mie de ani. Ei nu-şi vor putea însă susţine speranţele, pentru că Scriptura nu le oferă nici o bază solidă pe care să se sprijine. Noi cei care credem că nu va exista o domnie de o mie de ani fără un Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie a neprihănirii înainte ca neprihănitul Domn să-Şi facă apariţia, suntem mai aproape de esenţă. Dacă e să facem abstracţie de a doua venire a Domnului nostru, lumea aceasta este mai degrabă înclinată să devină un iad dezlănţuit decât să culmineze într-o domnie paşnică de o mie de ani. O intervenţie divină îmi pare mie a fi nădejdea la care ne cheamă Scriptura, şi într-adevăr, pare a fi şi singura nădejde potrivită, în circumstanţele date. Privim la decăderea masivă a tuturor lucrurilor; starea omenirii, oricât de mult am fi evoluat pe plan politic, din punct de vedere spiritual totul se află în cădere liberă.¹⁸⁹

Acelaşi lucru îl afirma şi într-o predică de la amvonul bisericii New Park Street Chapel, şi care a fost tipărită în 1899 în colecţia sa de predici:

Sunt unii oameni care încă nu l-au văzut pe Ilie; ei nu-i înţeleg profeţiile. Aceştia îşi închipuie că prevăd în viitor un imens progres al civilizaţiei, şi se aşteaptă să vadă evanghelia propovăduită până la marginile pământului; se aşteaptă să audă de angajarea unor mari agenţii, de o mulţime de lucrători care se vor duce departe pentru a propovădui Cuvântul, şi o convertire treptată a întregii lumi la religia lui Cristos, dar cel care îi înţelege pe profeţi şi l-a văzut pe Ilie, nu crede în convertirea imediată a lumii, şi nici în pacea universală; acesta crede în „Isus şi atât;” Îl aşteaptă pe Isus să vină mai întâi; iar pentru acesta, marea nădejde a viitorului este revenirea Fiului Omului.¹⁹⁰

Astfel devine clar faptul că Spurgeon a crezut într-o domnie pământească de o mie de ani, care avea să fie inaugurată şi instaurată de cea de-a doua venire a lui Cristos. De vreme ce niciodată nu a comentat direct credinţa sa într-o mie de ani literali, accentul pe care l-a pus pe interpretarea textuală literală a pasajului din Apocalipsa 20:1-10 ar indica faptul că a considerat cei 1.000 de ani ca fiind exact această perioadă de timp, şi nu o perioadă simbolică.

În fine, păstrându-şi atitudinea obişnuită vizavi de chestiunile escatologice, Spurgeon a prezentat o perspectivă clară a naturii practice a celei de-a doua veniri a lui Cristos când afirma:

Isus nu va veni într-o formă mistică, învăluită în mister, ci va veni literalmente, şi cu adevărat, şi în acelaşi fel real îţi va cere socoteală şi ţie de felul în care ai administrat ceea ce-ţi fusese încredinţat. De aceea, acum, chiar astăzi, du-te în partea de lume pe care o poţi atinge, şi propovăduieşte-le Evanghelia, potrivit cu ocaziile care ţi se oferă, literalmente şi nu în mod simbolic, în mod personal, şi nu prin delegaţi.¹⁹¹

Cea de-a treia analiză în această secţiune, Învierea celor drepţi şi a celor răi este o chestiune pe care Spurgeon a prezentat-o la fel de limpede în predicile sale.

Secţiunea C: Predicile lui Spurgeon în care este abordată „Cea dintâi şi cea de-a doua înviere”

Un concept fundamental în escatologia lui Spurgeon a fost credinţa sa în învierea celor credincioşi şi a celor necredincioşi. De-a lungul lucrării sale a expus limpede faptul că vor avea loc două învieri separate, una a drepţilor, şi alta a celor răi. S-a observat deja faptul că el face o distincţie între „prima şi a doua înviere.”¹⁹² Unul dintre elementele cheie care apar fără putinţă de tăgadă în predicile sale este faptul că Spurgeon a considerat că învierea celor drepţi va avea loc înaintea domniei de o mie de ani, iar cea a celor răi după. Nu se poate nega faptul că [Spurgeon] a crezut într-o înviere literală şi în trup, fapt care reiese şi din următoarea predică:

Acest Pavel a crezut, şi asta a şi propovăduit – că va exista o înviere a celor morţi, atât a celor drepţi cât şi a celor răi, şi nu se referea la faptul că cei drepţi şi cei nedrepţi vor fi vii în suflet, ci faptul că chiar şi trupurile lor vor fi înălţate din mormânt, şi că de înviere, la fel ca şi de nemurire, vor avea parte fiecare om, bărbat sau femeie care s-a născut vreodată, indiferent de felul în care a trăit.¹⁹³

În aceeaşi predică, Spurgeon declară în mod clar faptul că cele două învieri vor fi evenimente distincte, separate între ele de o mie de ani.

Observaţi, vă rog, că răpirea vine mai întâi, şi cred că aşa vor sta lucrurile şi în ce priveşte cronologia temporală. Dacă citesc eu bine în Scriptură, sunt două învieri, iar prima dintre ele va fi cea a drepţilor; pentru că este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.”¹⁹⁴

În această privinţă a afirmat de altfel foarte clar şi următorul lucru:

Nădejdea noastră este un Cristos care să domnească pe pământ; aceasta ne pare atât de limpede, şi expus atât de literal, încât nu îndrăznim cu nici un chip să spiritualizăm un astfel de eveniment. Anticipăm o primă şi o a doua înviere; o primă înviere a celor drepţi, şi o a doua, a celor nedrepţi, care vor fi judecaţi, condamnaţi şi pedepsiţi pentru totdeauna, printr-o sentinţă a marelui Împărat.¹⁹⁵

E destul de interesant faptul că Spurgeon a predicat doar de două ori în întreaga sa carieră având ca text principal de studiu Apocalipsa 20, adică pasajul cheie pentru noţiunea de mileniu, probabil în concordanţă cu ceea ce am observat deja legat de tendinţa sa de a evita pasajele profetice. [Spurgeon] a predicat din textul Apocalipsa 20:4-6, 12 (evitând tocmai versetele pe care poate că ni le-am fi dorit cel mai mult a fi comentate de către dânsul) cândva în anul 1861, şi din Apocalipsa 20:11 în 1866. De asemenea, nu a predicat niciodată din Daniel 12, pasaj din care am fi dorit să cunoaştem interpretarea sa asupra primelor două versete. În această privinţă, [Spurgeon] a călcat îndeaproape pe urmele lui Calvin, care a ignorat de asemenea aceste pasaje.¹⁹⁶ În ciuda acestui fapt, el a arimat cu fermitate credinţa sa în două învieri, care aveau să fie separate de domnia de o mie de ani. În 1861 el a adresat următoarele cuvinte bisericii sale:

Poate că v-aţi imaginat că toţi oamenii vor învia odată, în aceeaşi secundă; că la sunetul trâmbiţei arhanghelului, fiecare mormânt se va deschide în aceeaşi clipită, şi că fiecare ureche a celor adormiţi o vor auzi în exact aceeaşi secundă. Însă eu unul nu prea cred că aceasta este mărturia Cuvântului lui Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu ne învaţă în Cuvântul Său că cei drepţi vor învia întâi, şi o face fără putinţă de tăgadă. Şi indiferent cât de lung va fi intervalul de timp, fie că cei o mie de ani sunt literali, sau o perioadă foarte lungă de timp, asta nu mă priveşte pe mine; eu nu am nimic a face cu toată povestea asta în afară de faptul că vor avea loc două învieri, una a celor drepţi, şi apoi a celor nedrepţi, – o vreme când vor învia sfinţii lui Dumnezeu, şi după ceva vreme vor învia şi cei răi, pentru pedeapsă.¹⁹⁷

În aceeaşi predică el ne prezintă convingerea sa că ambele învieri vor fi literale şi în trup. Prin următoarea afirmaţie ataca poziţia faimosului comentator american prezbiterian Albert Barnes (1798-1870), a cărui orientare escatologică era amilenistă¹⁹⁸:

Trebuie să remarc alte două interpretări ale acestui verset [Apocalipsa 20:4-6, 12], despre care cred că sunt ambele nefondate. Am studiat cu atenţie lucrările lui Albert Barnes. El spune, după părerea sa, că în cazul celei dintâi învieri este vorba de o revenire la viaţă a principiilor, – o înviere a răbdării, a eroismului, a sfinţeniei ferme şi de nestrămutat a primilor martiri. El spune că aceste mari virtuţi au fost date uitării, cu alte cuvinte îngropate; şi că în timpul domniei lui Cristos care va veni, aceste virtuţi vor învia din nou. Acum, fac apel la bunul vostru simţ, aţi înţelege voi astfel pasajul acesta, şi v-aţi gândi la această interpretare? Ar putea cineva să meargă cu gândul la aşa ceva, dacă nu cumva ar fi vorba doar de culegere de argumente pentru a susţine o teorie? Adevărul este că uneori citim Scriptura, gândindu-ne mai degrabă la ceea ce credem că ar trebui ea să spună, decât la ceea ce spune ea în realitate. Nu mă dau înapoi să afirm că orice om cât de simplu, care şi-a pus în gând să descopere gândurile Duhului, şi care nu caută mai degrabă să descopere o metodă care să convingă cuvintele să exprime propriile lui gânduri, ar spune despre această înviere a principiilor, sau înviere a doctrinei, că nu reprezintă întocmai sensul cuvintelor înşirate aici… Ci mai degrabă – şi nu avem nici un dubiu în această privinţă – este vorba despre învierea literală a sfinţilor lui Dumnezeu, şi nu una a principiilor sau doctrinelor. Însă a fost propusă şi o altă variantă de interpretare. Am avut cândva nefericirea de a asculta predica unui minunat prieten al meu asupra acestui text, şi trebuie să mărturisesc, nu i-am putut urmări expunerea cu prea mare atenţie. Spunea că [învierea] însemna că binecuvântat şi sfânt este cel născut din nou, care a fost făcut o făptură nouă, şi astfel a avut parte de o înviere din mijlocul faptelor moarte prin învierea Domnului Isus Cristos. În tot acest timp în care prietenul meu predica, nu mi-am putut înfrânge dorinţa de a-l întrerupe şi de a-i propune dificila problemă, de a pune în acord interpretarea sa metaforică cu elementele literale, anume că ceilalţi morţi nu aveau să vină la viaţă înainte ca cei o mie de ani să ajungă la sfârşit? Pentru că dacă cea dintâi înviere la care se face aici referire este una metaforică, sau spirituală, sau tipică, la fel ar trebui şi următorul pasaj care vorbeşte despre învierea celor morţi ar trebui să aibă conotaţie spirituală, mistică şi metaforică… Adevărul e, că dacă te apropii de acest pasaj fără idei preconcepute, fără a sluji vreo cauză ascunsă, fără a avea vreo teorie de susţinut, – şi vă mărturisesc că nu am nimic din toate astea, pentru că eu unul nu cunosc decât foarte puţin despre tainele ce vor veni – nu mă pot abţine să nu observ că [în acest pasaj] este vorba de două învieri literale, una a sufletelor celor drepţi, iar cea de-a doua a trupurilor celor răi; una a sfinţilor care au adormit în Isus, pe care Dumnezeu îi va aduce cu sine, şi a celorlalţi care trăiesc şi mor fără pocăinţă, care pier în păcatul lor.¹⁹⁹

Este clar faptul că Spurgeon se referă la cele două învieri, separate de o mie de ani; această temă nu este aşa cum afirmă Murray, „departe de a fi un lucru obişnuit în predicile sale,”²⁰⁰ însă o temă regulată şi consistentă atunci când o aborda. Iată un ultim exemplu al afirmaţiilor sale asupra acestei teme:

Acum noi credem şi susţinem că Cristos va veni a doua oară dintr-o dată, pentru a-i învia pe sfinţii Săi la prima înviere; aceasta va fi debutul marii judecăţi, iar ei vor domni împreună cu El după aceea. Ceilalţi morţi nu vor fi aduşi la viaţă până când cei o mie de ani nu se vor fi sfârşit. Apoi ei se vor ridica din mormintele lor şi vor primi răsplata lucrurilor făcute în timpul care îl vor fi petrecut în trup²⁰¹ [sublinierea ne aparţine].

Acum am vrea să acordăm puţină atenţie unei alte teme profetice. Concepţia lui Spurgeon cu privire la viitorul Israelului ca popor şi ca naţiune merită atenţia noastră în cadrul acestei discuţii. Am menţionat deja faptul că el credea următorul lucru:

Este de asemenea limpede că evreii, ca şi popor, Îl vor recunoaşte pe Isus din Nazaret, Fiul lui David, ca Împărat, şi că se vor întoarce în ţara lor, „vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica iarăşi năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite, rămase pustii din neam în neam.²⁰²

În cadrul unei întâlniri aparte la Metropolitan Tabernacle la 16 iunie 1864, Spurgeon a predicat despre „Restauraţia şi convertirea evreilor,” în numele British Society for Propagation of the Gospel among the Jews [Societatea britanică pentru propovăduirea Evangheliei la evrei]. În predica sa, a făcut câteva afirmaţii importante cu privire la viitorul poporului evreu. Mai presus de orice, avea convingerea că evreii urmau să reintre şi să stăpânească în mod fizic şi literal ţara promisă lor, în care aveau să deţină şi controlul pe plan politic. El a făcut următoarea afirmaţie:

Va exista iarăşi un guvern indigen; va exista iarăşi un stat; acesta va fi unit, şi condus de un împărat. Israelul este în momentul de faţă înstrăinat faţă de ţara lor. Copiii Israelului mor departe de ţărâna lor natală, deşi fără a putea uita vreodată sfântul pământ al Palestinei. Dar lucrurile nu vor sta mereu aşa, pentru că poporul Israel se va bucura iarăşi de acel pământ: ţara se va numi Beula, pentru că aşa cum se însoară un tânăr cu o fecioară, la fel se vor însura şi fiii Israelului cu ţara lor. „Eu vă voi aşeza în ţara voastră,” aceasta este promisiunea pe care le-o face Dumnezeu… Ei vor avea parte de o prosperitate naţională care le va aduce faimă; şi încă o faimă atât de strălucită încât cea a Egiptului, a Tirului, a Greciei şi a Romei vor fi date uitării în lumina splendorii tronului lui David… Mie nu mi se pare nimic mai clar şi mai evident decât sensul literal şi înţelesul acestui pasaj [Ezechiel 37:1-10] – care nu ar trebui spiritualizat sau bagatelizat – anume realitatea faptului că atât cele două cât şi celelalte zece seminţii ale lui Israel vor fi repuşi în drepturi în propria lor ţară, şi vor fi conduşi de către un împărat.²⁰³

El a crezut de asemenea că evreii se vor converti ca urmare a predicilor creştinilor prin intermediul Bisericii, sau a altor societăţi şi agenţii misionare pe care Dumnezeu avea să le înfiinţeze în acest scop.²⁰⁴

În această secţiune s-a demonstrat faptul că în predicile sale Spurgeon a prezentat un punct de vedere clar şi consistent asupra unor evenimente escatologice de seamă. Înainte de toate, el a crezut că „Revenirea lui Cristos” va avea loc literalmente, că Cristos va veni personal, pe pământ. Apoi a susţinut ideea că Cea de-a doua venire va precede mia de ani; el a propovăduit de asemenea şi faptul că momentul exact al revenirii Lui era o taină absolută, intangibilă speculaţiilor umane; şi că a te cufunda în astfel de speculaţii era în cel mai bun caz dovadă de prostie, iar în cel mai rău caz – de mârşăvie. În al doilea rând, cu privire la „Domnia de o mie de ani,” Spurgeon a crezut de asemenea că revenirea lui Cristos pe pământ avea să marcheze începutul Mileniului. Acest mileniu avea să fie o perioadă a domniei personale a lui Cristos pe pământ, iar aceasta nu avea voie să fie echivalată stării eterne. În fine, a crezut în faptul că Epoca Bisericii putea să ajungă la apogeu doar prin „intervenţie divină”, în acest caz Revenirea lui Cristos şi instaurarea domniei Sale.

Revenind, predicile rămân sursa principală de informare în ce priveşte convingerile teologice ale lui Spurgeon, însă există în aceeaşi măsură un bagaj imens (şi adesea ignorat) de literatură în celelalte scrieri ale sale. Orice examinare a teologiei sale va trebui deci să includă de asemenea o examinare atentă şi a materialului său scris şi necuprins în predici: comentariile sale, jurnalul său care a fost editat şi care cuprinde 25 de ani din viaţa sa, The Sword and Trowel [Sabia şi mistria], şi toate celelalte articole literare pe care le-a scris de-a lungul lucrării sale.

Partea a doua: Scrierile lui Spurgeon

Charles Spurgeon a avut multe alte scrieri literare în viaţa sa, în afara predicilor. A scris multe cărţi, a editat o revistă lunară, şi un almanah regulat. Adevărul e că simpla înşiruire a scrierilor sale literare, altele decât predicile sale, ocupă mai bine de 15 coloane în Catalogul de serie al London Museum Union.²⁰⁵ Scopul acestei secţiuni este de a face o clasificare a scrierilor lui Spurgeon în trei categorii: (1) Comentariile sale, (2) The Sword and Trowel, (3) celelalte scrieri.

Secţiunea A: Spurgeon şi Comentariile sale biblice

În ciuda unei îndelungate activităţi homiletice şi literare, Charles Spurgeon a scris doar două opere care ar putea fi numite comentarii. Prima dintre ele a fost monumentalul său comentariu asupra cărţii Psalmilor, The Treasury of David [Tezaurul lui David]. Acesta cuprinde şapte volume iar Spurgeon a petrecut aproape 15 ani pentru a-l desăvârşi, iar după predicile sale, această lucrare a sa are cea mai largă răspândire. În anul 1893, un an după trecerea în nefiinţă a lui Spurgeon, opera sa The Treasury fusese vândută deja în peste 140.000 de exemplare în Anglia, ajunsese în Statele Unite şi era pe cale de a fi tradusă în germană şi olandeză.²⁰⁶ Spurgeon şi cei mai apropiaţi asociaţi ai săi au considerat această operă a fi magnum opus-ul său. [capodopera sa].²⁰⁷ Ea reprezintă singura sa scriere care este în întregime o lucrare de expunere şi comentariu, şi care se tipăreşte în continuare şi astăzi, fără întrerupere de la moartea autorului.

În The Treasury of David, Spurgeon îşi verbalizează speranţa că „aceste volume să fie în aceeaşi măsură de folos altor inimi care le vor citi în măsura în care mi-au fost mie de folos în timp ce le scriam.”²⁰⁸ The Treasury are câteva componente: (1) Comentariul propriu al lui Spurgeon, (2) o colecţie de citate din alţi autori, (3) „trimiterile sale la Village Preachers.” Comentariul nu este de natură critică, deşi Spurgeon a interacţionat, după propria estimare, cu peste 100 de comentarii şi opere critice diferite. Spurgeon nu a excelat în cunoştinţe de limbă ebraică, însă se descurca în a lucra cu textul original. Scopul şi utilitatea lucrării The Treasury sunt bine definite de către James Rosscup, care afirma:

În această foarte detaliată expunere, maestrul amvonului londonez a comentat fiecare verset în parte, oferind cititorului o ilustrare îmbelşugată, un comentariu practic, şi observaţii utile pentru predică. Spurgeon a dovedit faptul că citise din belşug literatura de cea mai bună calitate a vremii sale, oferind citate nenumărate. Vă puteţi aştepta să găsiţi comentariu asupra oricărui verset, sau citate care să-l reflecte din diferite unghiuri. Iar nota devoţională este excelentă. Aveţi aici o sursă considerabilă pentru un predicator sau învăţător, şi o bogăţie nemăsurată pentru cititori în general, deşi cei care încearcă să descopere un studiu al diferitelor cuvinte, o exegeză suplimentară propriului studiu exegetic al textului vor trebui să găsească o altă sursă în acest sens.²⁰⁹

Un element comun tuturor scrierilor lui Spurgeon este convingerea sa că majoritatea pasajelor care fac referire la Israel în Psalmi se pot aplica într-un fel sau altul bisericii.

Spurgeon atinge în câteva rânduri subiectul escatologiei în cadrul lucrării The Treasury. O astfel de divagaţie poate fi găsită în comentariul său asupra versetului 7 din Psalmul 14, unde face următoarea afirmaţie:

Venirea acestui Mesia era dorinţa celor neprihăniţi din toate timpurile, şi deşi El a venit deja cu o jertfă pentru păcat pentru a ne curăţi de întinare, Îl aşteptăm să vină şi o a doua oară, fără a mai fi nevoie de o altă jertfă pentru păcat, ci în vederea mântuirii. Ah, de s-ar sfârşi odată anii aceştia de trudă! De ce întârzie atâta să vină? Doar ştie că păcatul este pretutindeni, şi că ai Săi sunt călcaţi în picioare; de ce nu vine să ne scape? Venirea Lui plină de slavă va scăpa poporul Său din vechime de captivitatea lor reală, şi sămânţa Lui spirituală de tristeţea de pe plan spiritual. Iacov cel războinic şi Israel cel triumfător se vor bucura în egală măsură înaintea Lui, atunci când li se va arăta ca Mântuitor al lor. Ah, de-ar veni odată! Ce zile fericite, sfinte, senine, cereşti am vedea atunci! Dar să nu ne grăbim să-L numim leneş, căci iată, El vine, El vine curând. Ferice de cei care-L aşteaptă.²¹⁰

La fel ca şi în predicile sale, Spurgeon anticipa faptul că revenirea lui Cristos avea să asigure victoria finală a Bisericii.

Comentând pasajul Psalmul 2:5-6, Spurgeon spune, „domnia Lui lipsită de suferinţă va veni atunci când va alege El să ia asupra Sa puterea, şi va domni de la Râu până la marginile pământului.”²¹¹ [sublinierea ne aparţine]. Comentând versetul Psalmul 45:16, el spune, „Tot pământul va fi supus lui Cristos, şi onoraţi vor fi cei care prin har vor avea parte la cucerirea Sa – aceştia vor domni împreună cu Cristos când Se va întoarce.”²¹² Comentariul versetului Psalmul 72:8 reprezintă o relatare plină de putere a naturii domniei lui Isus în mia de ani:

Domnia lui Mesia va ajunge până departe; doar capătul pământului va putea fi graniţa teritoriului pe care-l va controla: sceptrul Lui va domni până la ultima Thule. De la Pacific la Atlantic, şi de la Atlantic la Pacific, El va fi Domn, iar apele care înconjoară cei doi poli vor fi sub controlul Său. Toată puterea Îi va fi supusă; nu va cunoaşte nici un rival sau opozant… La fel cum regatul lui Solomon a îmbrăţişat întreaga ţară promisă, şi nu a lăsat pe din afară nici o margine necucerită, la fel va domni şi Fiul lui David peste toate ţările care îi vor fi date în legământul mai bun, şi nu va lăsa nici un popor să se prăpădească sub tirania prinţului întunericului. Suntem încurajaţi de un astfel de pasaj spre a aştepta domnia universală a Mântuitorului; lăsăm la aprecierea altora dacă aceasta se va întâmpla înainte sau după venirea Sa personală. În acest psalm, cel puţin, vedem un monarh în persoană, iar acesta este personajul central, cel care primeşte toată slava; nu slujitorii săi, ci chiar el este cel care deţine stăpânirea şi care guvernează.²¹³

E evident din acest pasaj faptul că Spurgeon crede într-o domnie personală a lui Cristos peste pământ şi peste popoare. Comentariul său referitor la venirea lui Cristos respinge limpede poziţia postmilenistă (precum şi pe cea amilenistă), care respinge domnia personală a lui Cristos pe pământ în timpul miei de ani. Ulterior, comentând versetul 11 din acelaşi Psalm, el afirma: „Da, toţi împăraţii se vor pleca înaintea lui.” Ei îşi vor prezenta reverenţa în mod personal, oricât de puternici vor fi ei. Indiferent cât de înaltă le ca fi poziţia, nici cât de veche le-ar fi dinastia, sau cât de îndepărtate împărăţiile, ei Îl vor accepta pe El ca Domn al Împăraţilor… Extensia domniei mediatoare este proclamată de cele două elemente totalitare, toţi împăraţii şi toate popoarele: noi deocamdată nu vedem că îi sunt supuse toate lucrurile, însă atunci când Îl vom vedea pe Isus încoronat cu slavă şi cinste în cer, vom fi deja cu toţii fără nici o îndoială sub conducerea Sa universală pe pământ.²¹⁴

În importantul Psalm mesianic 110, Spurgeon îşi exprimă credinţele mileniste foarte clar în comentariul asupra versetului 1 în următorul mod:

În prezent, în timp ce Îl aşteptăm să se ivească plin de slavă, şi să înceapă reala Sa domnie de o mie de ani, El se află în lăcaşul puterii, iar domnia Sa nu este periclitată, pentru că altfel, El nu ar sta cu mâinile în sân.²¹⁵

El mai afirma:

El [Cristos] nu va rămâne pentru totdeauna în starea aceasta de aşteptare, ci va veni în mijlocul luptei pentru a pune capăt trudnicului război prin prezenţa Sa victorioasă. El va conduce personal atacul final; însăşi dreapta Sa, însăşi braţul Său îi va dărui victoria.²¹⁶

În The Treasury of David, la fel ca şi în predicile sale, Spurgeon este clar şi concis în afirmaţiile sale cu privire la mia de ani. Aceste afirmaţii nu sunt la fel de frecvente cum se întâmplă în cazul altor comentatori ai Psalmilor, dar sunt fără excepţie în concordanţă cu predicile şi celelalte scrieri ale sale.

Celălalt comentariu al lui Spurgeon a fost în acelaşi timp ultima carte la care a lucrat în viaţă. El a reuşit să încheie schiţa acesteia cu doar câteva zile înainte de moartea sa. De fapt notiţele sale erau complete, însă datoria de a le da forma lor finală i-a revenit soţiei sale Susannah. Este vorba despre Matei: Evanghelia Împărăţiei. Din nou, această lucrare nu a fost intenţionată a fi un comentariu critic, şi din cauza trecerii sale în nefiinţă, el nu a apucat să-şi editeze manuscrisul sau să-l pună chiar în forma pe care o va fi dorit-o. În comentariile sale asupra importantului capitol 24 din Matei, el scria, „Domnul nostru pare a fi amestecat intenţionat profeţiile legate de distrugerea Ierusalimului şi cea de-a doua Sa venire.”²¹⁷ Spurgeon interpretează majoritatea profeţiilor ca o referinţă la distrugerea Ierusalimului în anul 70 d.C. A înţeles că numeroşi creştini se găseau în Ierusalim în perioada ce a precedat distrugerea sa, iar scopul esenţial al profeţiilor lui Isus au fost de a-i avertiza şi a-i îndemna să se părăsească oraşul. Iată ce afirmă el cu privire la Matei 24:15-21 şi la „urâciunea pustiirii”:

Acest fragment din cuvintele Mântuitorului nostru pare a se referi numai la distrugerea Ierusalimului. De îndată ce ucenicii lui Cristos aveau să vadă „urâciunea pustiirii,” adică drapelele romane, şi idolii lor „aşezaţi în locul sfânt,” ei trebuiau să ştie că venise vremea pentru plecare; iar aceştia s-au refugiat în munţi.²¹⁸

Spurgeon nu a considerat nici una dintre profeţiile lui Matei a se referi la un „necaz mare” cum ar putea interpreta dispensaţionaliştii moderni, ci a considerat aceasta groază a distrugerii Ierusalimului ca fiind tipică şi vremii care va preceda venirea lui Cristos. Atunci când va veni, noi vom şti cine este, şi de ce a venit. Nu va mai fi nici o taină în ce priveşte „venirea Fiului Omului.” Nu va mai fi nevoie să se pună nici o întrebare; nimeni nu va mai avea nici o îndoială cu privire la apariţia Lui atunci când va avea ea loc într-adevăr. „Orice ochi Îl va vedea.” Venirea lui Cristos va fi neprevăzută, uimitoare, vizibilă universal, şi îngrozitoare pentru cei răi: „cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus.” Prima Sa manifestare a judecăţii prin distrugerea Ierusalimului a răspândit o groază cum nu mai fusese cunoscută până atunci pe pământ; ultima Sa venire va fi chiar şi mai cumplită.²¹⁹

În comentariul său asupra Evangheliei după Matei, Spurgeon continuă să afirme credinţa sa în revenirea literală a lui Cristos, care avea să aibă loc într-o vreme când biserica avea să se găsească la are strâmtorare.

Secţiunea B: Spurgeon şi „Sabia şi Mistria”

Spurgeon a început să scrie Sabia şi Mistria în 1865. Subtitlul acesteia era „O consemnare a luptei cu păcatul şi a lucrării pentru Domnul.” Sabia şi Mistria a fost editată încă de la bun început de către Spurgeon, şi a constituit supapa obişnuită pentru comentariile sale asupra evenimentelor obişnuite şi a vieţii bisericii. El scria:

Revista noastră intenţionează să aducă la cunoştinţă eforturile acelor biserici şi asociaţii care sunt conectate mai mult sau mai puţin la lucrul Domnului de la Templu, şi să propovăduiască acele aspecte ale doctrinei sau ale ordinii bisericeşti care sunt cele mai răspândite în rândurile noastre. Se va adresa însă în egală măsură şi acelor credincioşi prieteni, răspândiţi pretutindeni, care sunt doritori de bine şi sprijinitori ai lucrării noastre de credinţă şi a strădaniilor noastre făcute din dragoste. Resimţim nevoia unui mijloc de comunicare în care planurile noastre nenumărate spre slava lui Dumnezeu să fie aduse înaintea credincioşilor pentru ca aceştia să-şi poată direcţiona eficient ajutorul. Prietenii noştri sunt suficient de mulţi pentru a-şi putea permite întreţinerea unei reviste, şi suficient de serioşi pentru a cere o astfel de revistă. Mesajul nostru lunar va reprezenta un supliment la predica săptămânală, şi ne va da posibilitatea de a afirma multe lucruri care nu şi-ar putea găsi vreodată locul într-un discurs. Vom informa publicul creştin cu privire la acţiunile noastre, şi ne vom arăta simpatia faţă de tot ceea ce este bun în biserica universală a lui Dumnezeu. Vom avea oportunitatea de a susţine cauza lui Cristos, de a sprijini întoarcerea la evlavie, de a denunţa erezia, de a sta mărturie în favoarea adevărului, de a încuraja lucrătorii din via Domnului.²²⁰

Unul dintre elementele cheie ale revistei Sabia şi Mistria, a fost secţiunea de recenzie de carte, în care Spurgeon îşi exprima opinia asupra diferitelor lucrări.²²¹ Într-o recenzie asupra lucrării Short Arguments about the Millenium; or plain proofs for plain Christians that the coming of Christ will not be pre-millenial; that his reign will not be personal [Scurte argumente legate de Mileniu; sau dovezi simple pentru creştini simpli în favoarea faptului că revenirea lui Cristos nu va fi premilenistă; şi că domnia Sa nu va fi una personală] a unui oarecare B. C. Young.

Analizând această carte, Spurgeon făcea următoarele comentarii:

Cei ce doresc să afle argumentele prezentate în favoarea partidei nepopulare ale acestei mari întrebări, le pot afla în această lucrare; aceasta este probabil una din abordările cele mai accesibile ale acestui punct de vedere. Nu putem fi de acord cu Dl. Young, dar nici nu-l putem combate. Pentru că aceasta ar putea înfrâna ingeniozitatea celor mai înzestraţi scriitori profetici de a-şi rezolva problemele ce decurg din speculaţiile pe care le lansează, şi cred că o asemenea tentativă de a-I reduce la tăcere ar fi neprofitabilă… Numai nebunii şi proştii cad de acord asupra interpretărilor proprii ale Apocalipsei.²²²

În această recenzie trebuie remarcat comentariul său, „nici nu-l putem combate,” care reprezintă mai degrabă o referinţă la lipsa de spaţiu sau interes în a aborda aceasta, decât lipsa capacităţii.

Cum se observa şi mai înainte, nu era un secret faptul că Spurgeon nu era un prieten al lui John Nelson Darby şi al cultului său Creştinii după evanghelie Plymouth. În câteva ocazii Spurgeon a acordat spaţiu în Sabia şi Mistria comentariilor asupra practicilor creştinilor Plymouth, şi mai ales ale lui Darby. În orice caz, după cum afirmam mai devreme, argumentul major al lui Spurgeon ănpotriva acestora a fost eclesiologia şi soteriologia lor, iar câteva elemente ale escatologiei lor care au rămas totuşi chestiuni secundare.

Nemulţumirea lui Spurgeon cu privire la „dispensaţionalismul” promovat de Darby, era legat de faptul că separa Biserica şi Israelul în entităţi separate în planul lui Dumnezeu. În 1867 scria un lung articol în care sublinia propriile obiecţii cu privire la teologia acestora.²²³ În acel articol, îşi expune principala sa obiecţie:

Întrebarea lor [a creştinilor după evanghelie] este – „Ţinând cont de diferitele dispensaţii sub care Dumnezeu a găsit de cuviinţă să aleagă un popor credincios din rândurile lumii, oare nu revine tocmai dispensaţiei creştine să furnizeze compania privilegiată care, prin unitatea ei, este numită ‚Biserică,’ ‚Mireasa lui Isus,’ ‚Nevasta mielului’?”²²⁴

În tot acest articol, Spurgeon se confruntă cu problema „unicului popor al lui Dumnezeu,” continuitatea sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament.

Diferenţa dispensaţională nu implică o diferenţă a legământului; iar binecuvântările spirituale sunt revărsate tocmai potrivit legământul harului. Cât priveşte aria de cuprindere a dispensaţiilor, ele indică un anumit grad de cunoaştere, un anumit grad al privilegiului, şi varietatea ritualurilor care definesc închinarea. Unitatea credinţei nu este afectată de acestea, după cum  ni se spune în capitolul unsprezece din epistola către Evrei. Sfinţii din toate epocile aşteaptă în aceeaşi măsură acel oraş unic, iar acel oraş este identic cu Noul Ierusalim descris în Apocalipsa drept „mireasă împodobită pentru bărbatul ei.”²²⁵

Continuă afirmând următoarele:

Desigur, fraţi scumpi, n-ar trebui să vă împiedecaţi în anacronismul cuprinderii lui Avraam, David şi a altora în părtăşia Bisericii! Dacă puteţi înţelege cum putem noi care trăim în prezent, fără a fi fost vreodată circumcişi precum acei evrei, suntem fără îndoială socotiţi cu adevărat circumcişi, noi care ne închinăm înaintea lui Dumnezeu în duh, nu în carne – nu puteţi avea prea mari dificultăţi în a observa că acei sfinţi ai Vechiului Testament, care au fost părtaşi la credinţa în moartea şi învierea lui Cristos, au fost în egală măsură botezaţi în El potrivit Duhului.²²⁶

E destul de interesant faptul că, în acest articol, Spurgeon nu menţionează nimic despre interpretările escatologice ale creştinilor după evanghelie, ci numai faptul că Dispensaţionalismul violează propria opinie Reformată asupra Legământului Harului.²²⁷ În ceea ce-i priveşte, cei vizaţi nu au avut nici o replică formală faţă de Spurgeon. În câteva ocazii, membrii ramurii „Exclusiviste” au răspândit manifeste în faţa bisericii lui Spurgeon înainte de începerea serviciilor divine, însă Spurgeon ignora în general acest gen de episoade. În Sabia şi Mistria el remarca odată referitor la un manifest care-l acuza de a-L fi blasfemiat pe Domnul:

Numele şi caracterul nostru este prea nepătat pentru a se putea fi atins de aceste atacuri anonime mişeleşti. Nici dl. Newton şi nici dl. Mueller n-ar întreprinde o astfel de acţiune; o singură ramură poate fi acuzată de a ne servi acest gen de tratament.²²⁸

Iain Murray, în lucrarea sa Nădejdea Puritană, el afirmă faptul că Spurgeon „face un atac caustic la adresa concepţiilor profetice generale ale creştinilor după evanghelie,”²²⁹ prin intermediul revistei Sabia şi Mistria. Oricum, o examinare a articolului în discuţie dovedeşte imediat că nu Spurgeon însuşi era autorul acelui segment particular.²³⁰

Secţiunea C: Celelalte scrieri ale lui Spurgeon

Excelenta şi cuprinzătoarea biografie realizată de G. Holden Pike oferă câteva observaţii asupra concepţiilor mileniste ale lui Spurgeon. Într-un articol din The Freeman, din anul 1874, citat de Pike, Spurgeon făcea următoarea afirmaţie cu privire la schema escatologică la care adera:

Cu cât citesc mai mult Scripturile care fac referire la viitor, cu atât sunt mai puţin capabil să le dogmatizez. Înţeleg convertirea lumii, şi domnia pre-milenistă personală, şi venirea sa neanunţată, şi judecata, şi alte câteva puncte importante; dar nu reuşesc să le aştern într-o ordine, şi nici altcineva n-a reuşit încă s-o facă. Cred că fiecare operă profetică pe care am văzut-o (şi am citit deja atât de multe) greşeşte într-o privinţă sau alta. Mă simt mult mai confortabil să predic despre Cristos cel crucificat decât pe orice altă temă, şi cred că El îi va atrage pe toţi la Sine.²³¹

Spurgeon a repetat aceeaşi afirmaţie generală şi în alte câteva ocazii, mai ales în mijlocul unor predici, după cum s-a văzut deja.

În biografia lui Pike, Spurgeon a făcut o afirmaţie cu privire la temele profetice. Cineva a pus în circulaţie un pamflet care prezicea revenirea lui Cristos în anul 1866,²³² şi despre care se presupunea a fi fost scris de către Spurgeon. Iată replica sa:

Când o să auziţi astfel de bazaconii din gura mea, voi fi fost deja internat la spitalul de nebuni. Poate că Domnul va veni în 1866, şi voi fi încântat să-L văd; dar nu cred că va veni cu adevărat, şi motivul pentru care nu cred aceasta, este pentru faptul că aşa-zisa Lui venire este anunţată de profeţii ăştia falşi, de doi-bani. Dacă ar spune unii ca ei că El nu va veni, mai degrabă aş începe să cred că tocmai venirea Lui va avea loc; dar, de vreme ce toţi strigă într-un glas că El va veni în 1866, sau măcar în 1867, sunt înclinat să cred că El nu va veni încă. Mi se pare că mai sunt destul de multe profeţii de împlinit înainte ca Cristos să revină pe pământ, şi care nu se vor putea înfăptui în următoarele 12 luni; şi prefer că mă menţin pe poziţia unuia care nu cunoaşte nici ziua şi nici ora în care va reveni Fiul omului, aşteptându-L necontenit să se ivească pe nori, dar fără să am nimic a face cu toate acele date şi speculaţii care mie îmi par mai degrabă subiecte amuzante potrivite pentru domnişoarele care nu au nimic mai bun de făcut, şi care preferă să se ocupe cu astfel de poveşti în loc să citească romane, şi pentru anumiţi teologi care şi-au epuizat stocul de cunoştinţe în ce priveşte doctrina curată, şi care drept urmare încearcă din răsputeri să mai câştige ceva popularitate trecătoare răstălmăcind textele Scripturii, la fel cum tălmăceau în vremuri apuse ţiganii din Norwood în cărţi de joc.²³³

O altă lucrare interesantă a lui Spurgeon este opera sa Commenting and Commentaries. Aceasta a reprezentat cea de-a patra parte în seria Lectures to My Students [Prelegeri către studenţii mei]. Reprezintă două prelegeri asupra utilităţii şi folosirii comentariilor şi apoi un catalog de comentarii însoţite de dezertaţii ale lui Spurgeon. Deşi comentariile sale sunt adesea doar mici notiţe, şi adesea oarecum ironice, totuşi, din câteva astfel de comentarii se pot discerne câteva amănunte cu privire la concepţiile sale profetice.

Comentând analiza asupra cărţii Daniel a unui anume R. Amner, Spurgeon afirma că ea a fost zidită „pe ipoteza absurdă că profeţiile aveau să fi fost toate împlinite înainte de moartea lui Antiohie Epiphanes,”²³⁴  Cu privire la comentariul lui I.R. Park asupra cărţii Zaharia, el afirma, „Acest autor explică profeţia în mod spiritual şi presupune că ‚interpretarea spirituală este cea mai literală interpretare posibliă.’ Dar noi ne îndoim foarte tare de aceasta.”²³⁵ Analizând comentariile asupra cărţilor Daniel şi Apocalipsa, el numeşte lucrarea premilenistă a lui E. B. Elliott Horae Apocalypticae, „lucrarea standard asupra acestui subiect.”²³⁶

O intrare particulară în secţiunea comentariilor asupra cărţii Apocalipsa este demnă de notat. Directorul lui Spurgeon la Colegiul Pastoral a fost venerabilul păstor şi învăţat Congregaţionalist pe numele său George Rogers. Spurgeon scria următoarele referindu-se la Rogers:

Acest gentleman, care până în 1881 a rămas cel mai de seamă tutore al nostru, este un om cu principii puritane, deosebit de şcolit, adept al unei doctrine ortodoxe, judicios, amuzant, devotat, serios, cu o atitudine liberă, şi cu o inimă de copil într-o măsură cum nu mai poate fi întâlnită în zilele noastre la un adult de vârsta sa. Între noi există cea mai sinceră afecţiune, suntem o inimă şi-un gând; şi ce este în egală măsură important, este faptul că şi-a câştigat din partea fiecărui student nu doar respectul, ci şi dragostea acestora.²³⁷

Asta nu înseamnă că erau de acord în toate privinţele. Rogers era Congregaţionalist şi un paedo-baptist, poziţie respinsă ferm de către Spurgeon. Dar de interes pentru noi este nota din Commenting and Commentaries. Rogers a scris un comentariu în patru volume asupra Apocalipsei, intitulat Lectures on the Book of Revelation²³⁸ [Prelegeri asupra cărţii Apocalipsa]. Iată prezentarea făcută de Spurgeon acestei opere:

Nu este nici pe jumătate cunoscută din cât ar merita: o culegere de remarci judicioase. Nu subscriem la sistemul de interpretare folosit de autor, însă expunerea sa impune respectul nostru fără margini.²³⁹

Concepţia lui Roger despre mia de ani a fost următoarea: va avea loc o guvernare pământească a lui Cristos, domnie ce va ţine 1000 de ani; Satana şi demonii săi aveau să fie legaţi în tot acest timp; la sfârşitul celor 1000 de ani avea să aibă loc o revoltă, condusă şi inspirată de Satana. Mia de ani avea să se sfârşească prin intervenţia directă a lui Dumnezeu şi distrugerea revoltei satanice. Roger afirma, „Cât de evident este din acest considerent că mia de ani este mai mult decât statutul prezent al bisericii pe pământ, deşi într-o mai mică măsură decât va fi în cer!”²⁴⁰ Spurgeon nu a obiectat asupra abordării mileniului de către Rogers, ci mai degrabă asupra sistemului de interpretare aplicat. Sistemul pe care-l folosea Rogers era de a vizualiza istoria şi planul lui Dumnezeu în termeni de şapte „dispensaţii divine” dintre care cea finală avea să cuprindă perioada celor o mie de ani, „vârful piramidei, cheia de boltă, antablamentul coloanei, cupola unei construcţii, acel lucru necesar pentru desăvârşirea întregii structuri.”²⁴¹ Rogers a recunoscut că acest sistem avea „o motivaţie umană,”²⁴² dar a afirmat de asemenea că „ar putea corespunde realităţii, şi probabil că chiar o face, dar care nu are nici o pretenţie de a atinge cumva încredinţarea noastră.”²⁴³ Deşi Rogers nu punea acest sistem pe picior de egalitate cu Scriptura, el l-a considerat a fi o explicaţie rezonabilă a istoriei omenirii. Nu este necesar a-l califica pe Rogers drept „dispensaţionalist,” dar a susţinut multe dintre acele puncte de vedere pe care le formulase Darby la timpul său.

În timpul vieţii sale, Spurgeon deţinea una din cele mai mari şi mai rafinate biblioteci teologice ale vremii sale. Nu exista nici o carte pe rafturile sale pe care să n-o fi citit, sau cel puţin secţiuni întinse din ele, şi ştia exact locul unde se afla o anumită carte din colecţia sa, cât şi conţinutul cărţii! Vastele sale resurse şi setea nestinsă de a citi, l-au abilitat pe Spurgeon să facă faţă tuturor interpretărilor variate ale profeţiei şi ale cărţii Apocalipsa în general, iar ale capitolului 20 din Apocalipsa şi ale mileniului în particular. S-a menţinut mereu la zi cu tendinţele şi curentele teologice şi ultimele interpretări, fiind capabil a interacţiona cu ele. De fapt tocmai perspicacitatea sa teologică şi mentalitatea sa de „străjer din turn” l-au ajutat să prevadă declinul teologic care avea să ducă la „Controversa Downgrade”, evenimentul care a condus la formularea faimoasei sale „Mărturisiri de credinţă.”

Partea a treia: Mărturisirea de credinţă a lui Spurgeon

La momentul culminant al acestei Controverse,²⁴⁴ Charles Spurgeon şi câţiva alţii au formulat şi semnat o mărturisire de credinţă, pentru a clarifica elementele doctrinare care i-a separat de aceia din Uniunea Baptistă care se aflau în centrul controversei. Mărturisirea a fost publicată în Sabia şi Mistria în 1891, şi era legată mai ales de inspiraţia şi autoritatea Scripturii, mai bine de jumătate din mărturisire fiind închinată acestui subiect. Mărturisirea se încheie cu următorul punct final: „Nădejdea noastră este Întoarcerea personală, pre-milenistă şi în slavă a Domnului nostru Isus.”²⁴⁵

Referindu-se la această Mărturisire şi la semnatarii ei, C.W.H. Griffiths face următoarea afirmaţie: Mărturisirea de credinţă a Dl. Spurgeon a luat naştere în sânul unei frăţii formate în 1890. Pe-atunci aceasta îi cuprindea de însuşi Dl. Spurgeon, Adolph Saphir (care a decedat în aprilie 1891), Archibald G. Brown, J. Douglas, William Fuller Gooch, G.D. Hooper, James Stephens şi Frank H. White. Se ridică întrebarea ce înţelegeau aceştia prin „pre-milenistă.” Dr. Adolph Saphir a militat încrâncenat pentru aceeaşi poziţie din această Confesiune (S.G.A.T.)²⁴⁶ în toate scrierile sale voluminoase. Archibald Brown care a condus serviciul de înmormântare al lui C.H. Spurgeon, credea într-o mie de ani după întoarcerea Domnului (mileniu finalizat de o revoltă!). William Fuller Gooch scria, „Fapte legate de cea de-a doua venire a Domnului.” Aceasta nu lasă loc de îndoieli privitor la poziţia sa. Scrierile lui Frank White au devenit cunoscute în urma acestei Confesiuni. James Stephens a fost fondator al S.G.A.T. Aceşti bărbaţi erau apărători înfocaţi a ceea ce astăzi am numi pre-milenism. Despre J. Douglas şi G.D. Hooper nu ştim prea multe, dar nu avem nici un motiv să de îndoim că ar fi avut idei apropiate cu ceilalţi.²⁴⁷

După cum observa Griffiths, Dr. Archibald G. Brown a condus serviciul de înmormântare al lui Spurgeon în 1892, şi a fost de asemenea unul din cei mai vechi şi mai apropiaţi prieteni ai lui Spurgeon. El spunea despre Brown, „Puţini sunt cei precum Dl Brown, un frate încercat şi adevărat.”²⁴⁸ Spurgeon i-a scris lui Brown cu referire la „Controversa Down-Grade” care condusese la formularea Mărturisirea de credinţă, „Ai fost din totdeauna apropiat mie, dar în lupta faţă de ereziile ucigătoare, am devenit mai mult ca oricând una.”²⁴⁹ Brown slujea propria sa biserică din Estul Londrei, dar a participat adesea la serviciile din cadrul bisericii Tabernacle în timpul ultimelor luni de viaţă ale lui Spurgeon. Această mărturisire de credinţă este una dintre cele mai ferme argumente ale includerii lui Spurgeon în categoria celor care susţineau poziţia premilenistă, după cum chiar Iain Murray o cita drept un argument consistent.²⁵⁰

Dr. Peter Masters, în prezent păstor al Metropolitan Tabernacle, şi un amilenist îndârjit, neagă importanţa acelui „Manifesto” cum a fost numit, considerând că modul în care înţelegeau ei pe vremea aceea premilenismul era considerabil o noţiune mai largă decât în zilele noastre.”²⁵¹ În orice caz, după cum subliniază Erickson, confuzia poziţiilor mileniste nu a afectat conceptele amileniste şi premileniste, ci mai degrabă faptul că „amilenismul a fost adesea dificil de separat de post-milenism.”²⁵² Masters susţine hotărât poziţia amilenistă a lui Spurgeon, şi consideră că şi ceilalţi care au semnat această mărturisire au fost în egală măsură amilenişti. În orice caz, Masters nu oferă nici o dovadă în favoarea aserţiunii sale, nu a prezentat niciodată o definiţie convingătoare a vreuneia dintre poziţiile mileniste, aşa cum au fost ele înţelese în era victoriană, şi nu a citat nici un scriitor pentru a-şi susţine teoria. În următorul capitol vom examina mai îndeaproape scrierile şi concluziile Dr. Masters, comparându-le cu propriile afirmaţii ale lui Spurgeon.

Rezumat

În acest capitol s-a făcut încercarea de a prezenta scrierile lui Spurgeon cu privire la elemente cheie legate de escatologie, în special asupra Mileniului. S-a demonstrat astfel că în mod consistent, în toate scrierile şi diferitele sale predici, Spurgeon şi-a exprimat credinţa într-o întoarcere literală şi fizică a lui Cristos, în învierea separată a celor drepţi şi a celor nedrepţi la distanţă de 1.000 de ani, care reprezintă domnia lui Cristos pe pământ, perioadă cunoscută drept mileniu. În ce priveşte alte chestiuni, a crezut atât în convertirea naţională (sau rasială) a evreilor, cât şi în reintrarea lor în ţara Palestinei (o credinţă remarcabilă în vremea sa, cu cca. 75 de ani înainte ca aceasta să se întâmple într-adevăr!). El a prezentat clar diferenţele între Mileniu, era prezentă a bisericii, şi starea veşnică.

Din diferitele scrieri ale lui Spurgeon pare destul de limpede faptul că el a prezentat o poziţie clară şi consistentă asupra chestiunilor escatologice. Acum, aceste concepte trebuie analizate în faţa diferitelor caracteristici ale diferitelor scheme mileniste, prezentate în capitolul unu, pentru a descoperi care dintre ele reprezintă cel mai fidel convingerea milenistă a lui Spurgeon.

NOTE DE SUBSOL

167. Charles H. Spurgeon. Lectures to My Students (London: Passmore & Alabaster, 1881 1st Series; reprint, Pasadena Texas: Pilgrim Publishers, 1990 Four volumes in one), 1:100.
168. Ibid., 1:83. Even in Spurgeon’s day the number of the beast and the identity of the Antichrist were items of intense discussion. Spurgeon was cautious that prophecy, when misused, would be a detriment to the proclamation of the gospel. During his ministry there was a great deal of prophetic speculation that Jesus would return in 1866. When Christ did not return in that year, the very thing Spurgeon feared began to happen; that is unbelievers began to ridicule all Christian preaching. Regarding this Spurgeon stated, “I am afraid of that spirit —’where is the promise of His coming? etc. etc.’ And to pronounce ‘all prophets as liars’ came to me exceedingly harsh; yea, more than that, it was calculated, I feared, to influence thousands of minds, and lead them in a wrong direction” (Pike, Spurgeon, 3:122).
169. Spurgeon, “The First Resurrection,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 7:345.
170. Spurgeon, “The Harvest and the Vintage,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 50:553-54
171. Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers, 650. Drummond holds that Spurgeon was premillennial, but rejects the idea that he was, as some apparently claim, that he was dispensational.
172. Spurgeon, “The Ascension and Second Advent Practically Considered,” in Spurgeon’s Expository Encyclopedia, 4:442.
173. Ibid.
174. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 28
175. Spurgeon, Autobiography (Banner of Truth Edition), 2:346.
176. Spurgeon, “The Two Advents of Christ,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 8:39.
177. Spurgeon, “Things to Come,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:329.
178. Spurgeon, “To-Morrow,” in The New Park Street Pulpit, 2:237. Of course New Park Street Chapel was the name of Spurgeon’s church in London before the new building was erected and the church renamed, The Metropolitan Tabernacle.
179. Spurgeon, “The Ascension and The Second Advent Practically Considered,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 31:23.
180. Spurgeon, “He Cometh With Clouds,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 33:592-93.
181. Spurgeon, “Justification and Glory,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 11:249.
182. Ibid., 11:247.
183. Spurgeon, “The Double Come,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 27:390-91.
184. Iain H. Murray. The Puritan Hope: Revival and the Interpretation of Prophecy (Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1971), 263.
185. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 28.
186. Spurgeon, “The Double Come,” 27:292.
187. Spurgeon, “For Ever with the Lord,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 23:522.
188. Spurgeon, “The Throne of God and of the Lamb,” in Spurgeon’s Expository Encyclopedia, 8:409.
189. Spurgeon, “The Form of Godliness without the Power,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 35:301.
190. Spurgeon, “Jesus Only: A Communion Meditation,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 45:374.
191. Spurgeon, “The Ascension and the Second Advent,” 31:23.
192. Spurgeon, “The First Resurrection,” 7:345.
193. Spurgeon, “Resurrection for the Just and the Unjust,” Spurgeon’s Expository Encyclopedia, 13:241.
194. Ibid., 13:358.
195. Spurgeon, “Things to Come,” 15:329.
196. In his magnum opus, Institutes of the Christian Religion, Calvin refers only once to any verse in Revelation 20 ( Institutes, 3.25.5), where in a passing remark he rejects the notion of a premillennial return of Christ. He cites Daniel 12:1 twice (Institutes, 1.14.7, 8) in his discussion of angels; Daniel 12:2 once (Institutes, 3.25.7) in his discussion of the resurrection; and Daniel 12:3 once (Institutes, 3.25.10) in his discussion of eternal life. John Calvin, Institutes of the Christian Religion, two volumes (Philadelphia, Pennsylvania: The Westminister Press, 1960. Translated by Ford Lewis Battles, edited by John T. McNeill)
197. Spurgeon, “The First Resurrection,” 7:346.
198. James E. Rosscup. Commentaries for Biblical Expositors. (Sun Valley, California: Grace Book Shack, 1993), 22. In discussing Albert Barnes works, “Barnes Notes: Explanatory and Practical, ” Spurgeon stated: “If a controversial eye had been turned upon Barnes’ Notes years ago, and his inaccuracies shown up by some unsparing hand, he would never have had the popularity which at one time set rival publishers advertising him in every direction.” (Lectures, Commenting and Commentaries, 4:14.)
199. Spurgeon, “The First Resurrection,” 7:346.
200. Murray, The Puritan Hope, 259.
201. Spurgeon, “The Two Advents of Christ,” 8:39. Note that there is no equivocation on the literalness of the 1,000 years in this statement as there was in the earlier in the same year (1861).
202. Spurgeon, “The Harvest and Vintage,” 50:553.
203. Spurgeon, “The Restoration and Conversion of the Jews,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:426.
204. Ibid., 430-36
205. Spurgeon, Autobiography, 3:305-22. This chapter in the autobiography gives a detailed listing of Spurgeon’s literary endeavors.
206. Ibid., 3:313
207. Ibid.
208. Ibid., 3:312.
209. Rosscup, Commentaries, 108.
210. Charles H. Spurgeon. The Treasury of David: An Expositional and Devotional Commentary on the Psalms. Seven volumes (London: Passmore and Alabaster, 1870-1884; reprint Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1977), 1:183. This set is also currently published by Pilgrim Publications.
211. Ibid., 1:13.
212. Ibid., 2:359.
213. Ibid., 3:319.
214. Ibid., 3:320.
215. Ibid., 5:186.
216. Ibid., 5:188.
217. Charles H. Spurgeon. Matthew: The Gospel of the Kingdom. (London: Passmore and Alabaster, 1893; reprint Pasadena, Texas: Pilgrim Publishing Company, 1974), 217. While this commentary was put into print soon after his death, it cannot be counted as much more than a “rough draft.” Most of it was completed while he was recuperating in Mentone, France without the benefit of either revision or consultation in his massive library.
218. Ibid., 215.
219. Ibid., 216.
220. Spurgeon, Autobiography, 3:307-308.
221. Spurgeon’s work, Commentating and Commentaries, was specifically designed as a bibliographic resource for Biblical commentaries. In The Sword and Trowel Spurgeon dealt with a wide variety of books.
222. Charles H. Spurgeon, review of Short Arguments about the Millennium; or plain proofs for plain Christians that the coming of Christ will not be pre-millennial; that his reign will not be personal, B. C. Young. In The Sword and Trowel 1:470 (October 1867).
223. It should be noted again that Spurgeon was not against all members of the Brethren. The Plymouth Brethren early on split between John Nelson Darby and B. W. Newton. Darby and his followers being known as the “Exclusive Brethren” and Newton’s group becoming known as the “Open Brethren” or “Bethesda Group.” Spurgeon had little use for the “Exclusive” branch of Brethrenism but he maintained warm relations with many in the “Open” school, among those being B. W. Newton and George Mueller. Even within the “Exclusive” group he respected the commentary work of William Kelly and C. H. Macintosh, although he generally disagreed with their conclusions.
224. Spurgeon, “There be some that Trouble You,” in The Sword and Trowel, (March 1867), 120.
225. Ibid.
226. Ibid., 121.
227. Interestingly Spurgeon’s view here follows a similar line which a committee for the Presbyterian Church in the United States took in 1943 in evaluating Dispensationalism in light of the Westminster Confession of Faith. Ernest Thompson in his Presbyterians in the South, 3 vols. (Richmond, Virginia: John Knox Press, 1963-73) stated the following: “This committee, composed of representatives from the theological seminaries, to whom a couple of old-fashioned premillenarians [i.e. historic or covenantal premillennialists] were later added, brought in a lengthy and carefully worded report, adopted practically without debate, which ended with the unanimous opinion of the committee that dispensationalism was ‘out of accord with the system of doctrine set forth in the Confession of Faith, not primarily or simply in the field of eschatology, but because it attacks the very heart of the theology of our church,'” (3:488). The General Assembly took no official action on the report
228. Charles H. Spurgeon, “Plymouth Brethren,” in The Sword and Trowel (January 1867), 3:72.
229. Murray, The Puritan Hope, 259.
230. The article is in fact unsigned, and also refers to Spurgeon in the third person, indicating that someone other than Spurgeon wrote the piece. See “Jerusalem Which is Above,” in The Sword and Trowel (August 1866): 371. Spurgeon, as the editor for The Sword and Trowel, did approve of all of the copy, but it seems unwise to use this article as a primary source as Murray has done. This author’s conclusion that Spurgeon did not author the article in question is also supported by Dr. Bob L. Ross, Director of Pilgrim Publications in Pasadena Texas, a major reprinter of the Spurgeonic literary legacy.
231. Pike, Spurgeon, 4:133.
232. The year of 1866 was signaled as the time for Christ’s return by many in England. This was developed mainly from the work of James Hatley Frere and his book A Combined View of the Prophecies of Daniel, Esdras, and St. John (1815). As Bebbington states Frere gained most of his reputation because, “Frere enjoyed the prestige of predicting, shortly before Waterloo, the downfall of Napoleon,” (Bebbington, Evangelicalism in Britain, 82.) Spurgeon was also familiar with this work and stated, “This has been esteemed by many in its day, but we do not recommend its purchase,” (Spurgeon, Lectures: Commenting and Commentaries, 4:127). In short it was believed that Napoleon III (1808-73) was the Antichrist and timing the seven year tribulation from his campaign in Italy in 1859, it was believed Christ would return in 1866. Spurgeon obviously rejected any such notion.
233. Ibid., 2:141-42.
234. Spurgeon, Lectures (Commenting and Commentaries), 4:126.
235. Ibid., 4:139.
236. Ibid., 4:199. Elliott took a historical interpretation of Revelation and was premillennial.
237. Spurgeon, Autobiography, 3:138.
238. George Albert Rogers, Lectures on the Book of Revelation (London: John Snow Booksellers, 1844). This particular commentary is now extremely rare, the only copy available in the United States being at the Syracuse University library in New York.
239. Spurgeon, Commenting and Commentaries, 4:200.
240. Rogers, Lectures on Revelation, 4:330.
241. Ibid., 4:339.
242. Ibid.
243. Ibid.
244. This was a controversy which precipitated Spurgeon’s withdrawal from the Baptist Union. It is beyond the scope of this thesis to give space to present a discussion of this controversy. In short this was a controversey which began when Spurgeon issued a series of articles in The Sword and Trowel, chronicling the decline of Biblical Christianity in his time. He cited higher criticism from Germany and its effect on authority of the Scripture and the natural decline in doctrinal purity and evangelical fervor as the chief problems. He and Mr. Robert Shindler commented on this issue in The Sword and Trowel for several months with the culmination coming in his withdrawal from the Baptist Union in October 1887. There are several excellent sources for information on this subject. See: The Down Grade Controversy: Collected Materials which Reveal the Viewpoint of the Late Charles H., Spurgeon (Pasadena, Texas: Pilgrim Publications, n.d.); John F. MacArthur Jr. Ashamed of the Gospel: When the Church Becomes Like the World. (Waco, Texas: Word Publishing Company, 1993), particularly appendix one; Iain Murray, The Forgotten Spurgeon (Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1966); and Lewis A. Drummond. Spurgeon: Prince of Preachers, (Grand Rapids, Michigan: Kregel Publications, 1992). Also J. C. Carlile’s C. H. Spurgeon: An Interpretive Biography (London: Religious Tract Society, 1933) is an excellent source as he evaluates the history of the controversy and shows that Spurgeon had been vindicated.
245. “Mr Spurgeon’s Confession of Faith,” in The Sword and Trowel, (August 1891): 26:446-48.
246. Sovereign Grace Advent Testimony, publishers of Watching and Waiting. This group adheres to a “historic premillennial” position as noted by E. L. Bynum (Plains Baptist Challenger, September 1990, 49:9, 1), and their own testimony.
247. C. W. H. Griffiths, “Spurgeon’s Eschatology,” in Watching and Waiting 23:15 (July/September 1990): 227.
248. Pike, Spurgeon, 6:325.
249. cited in Drummond, Spurgeon, 750.
250. Murray, Puritan Hope, 257.
251. Master’s, “Spurgeon’s Eschatology,” 28.
252. Erickson, Contemporary Options, 74.

---

Partea III – Replică la Opiniile predominante

Introducere

Dacă examinăm acum materialul lui Spurgeon, devine evident că trebuie să fim de acord cu observaţia lui C.W.H. Griffiths când spunea, „Dl. Spurgeon a declarat că dumnealui crede în ‚întoarcerea personală, pre-milenistă şi în slavă a Domnului nostru Isus,’ deci întreaga sarcină de a găsi dovezi trebuie să cadă pe cei ce încearcă să afirme contrariul.”²⁵³ Acest capitol va încerca să compare declaraţiile lui Spurgeon cu elementele cheie ale celor patru poziţii mileniste prezentate anterior. Va exista şi o interacţiune cu diferiţi scriitori care au încercat să-l „atragă” pe Spurgeon ca sprijin n favoarea propriilor poziţii.

Partea întâi: Spurgeon şi amilenismul.

În capitolul întâi s-a efectuat o examinare a caracteristicilor de bază ale poziţiei amileniste. Această poziţie respinge orice „mileniu” pământesc sau fizic, şi susţine în schimb faptul că „domnia” este atât prezentă în „guvernarea dinamică a lui Dumnezeu în istoria omenirii prin Isus Cristos,”²⁵⁴ şi viitoare în „cerul şi pământul nou.”²⁵⁵

Poate că cea mai semnificativă şi mai bine-documentată evaluare a escatologiei lui Spurgeon şi totodată tentativa corespunzătoare de a-l plasa în teritoriul amilenist se datorează Dr. Peter Masters. După cum menţionam deja, Masters este în prezent păstorul bisericii Metropolitan Tabernacle din Londra. Devenit păstor al acestei vestite biserici, aflate de mulţi ani în declin, Masters este cel care avea să fie folosit de Dumnezeu pentru a extinde influenţa bisericii şi pentru a îi înviora lucrarea. Masters este un scriitor răsunător şi prolific, susţinător al poziţiei amileniste, şi pare să-l includă şi pe Spurgeon în acest curent cu o anumită preconcepţie. Într-un articol din 1991 apărut în Sword and Trowel, acesta prezintă un scurt comentariu critic asupra apendicelui lui Iain Murray din The Puritan Hope, intitulat „Concepţiile lui C.H. Spurgeon asupra Profeţiilor.” El aminteşte de asemenea în trecere şi lucrarea lui Tom Carter, Spurgeon at His Best.²⁵⁶ Obiecţiile lui Masters cu privire la cele două opere sunt aceleaşi. Problema în cazul evaluării Dl. Murray o constituie faptul că s-ar baza pe prea puţine dintre afirmaţiile escatologice ale lui Spurgeon. Folosindu-se doar de câteva citate răzleţe, acesta scris că, ‚Spurgeon a fost departe de a clarifica vreun punct cardinal al profeţiilor, şi nu poate fi considerat a fi urmat în mod consecvent vreo şcoală de gândire.²⁵⁷

El scrie şi următoarele cuvinte:

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o superbă lucrare, dacă e s-o cercetăm separat de dizertaţia de faţă – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon era adeptul premilenismului post-tribulaţionist.²⁵⁸

De la critica celor două lucrări pe motivul citatelor prea sumare, Masters trece la expunerea în  manieră cronologică a citatelor din predicile lui Spurgeon, care se întind de-a lungul întregii sale vieţi. Autorul prezintă citate din aproape 30 de surse diferite (dintre care multe au fost amintite în capitolul doi) şi prezintă concluzia sa că, „fără îndoială, [Spurgeon] a fost mai aproape de amilenism decât de oricare alta dintre celelalte scenarii vehiculate astăzi.”²⁵⁹

În orice caz, afirmaţiile lui Masters sunt în cele mai multe cazuri simple afirmaţii nefondate. După ce prezintă o sinteză a ceea ce crede el că Spurgeon ar fi crezut cu privire la câteva aspecte relevante ale escatologiei, el înşiră citatele şi apoi afirmă pur şi simplu că ele „demonstrează fără putinţă de tăgadă convingerile ferme şi clare ale lui Spurgeon.”²⁶⁰

Există câteva faţete ale lucrării lui Masters care trebuie comentate. În primul rând, Masters nu defineşte nici una dintre concepţiile mileniste, ci mai degrabă le creionează, şi nu arareori imaginea rezultată este una deformată. Spre exemplu, el face o referire la domnia milenistă şi o pune în contrast cu concepţia dispensaţionalistă. Spune astfel:

Potrivit lui Spurgeon, domnia de o mie de ani va debuta de îndată ce sfinţii îşi vor fi îmbrăcat trupul nemuritor pe pământul slăvit alături de Mântuitorul lor. Aceasta totuşi, nu va fi un mileniu aşa cum îl preconizează dispensaţionaliştii. Mileniul în concepţia lui Spurgeon nu va fi întrerupt de vreo revoltă a răului.²⁶¹ [sublinierea ne aparţine]

În orice caz, învăţătura care prevede o revoltă la sfârşitul miei de ani (bazat pe Apocalipsa 20:7-9) nu este exclusiv dispensaţionalistă; în mod normal, concepţia premilenistă istorică ar interpreta în acelaşi mod acest pasaj; şi chiar Charles Hodge în propria prezentare a Postmilenismului se referea la o revoltă ce urmează să aibă loc la sfârşitul celor o mie de ani, iar [revolta] va fi înăbuşită doar prin întoarcerea personală a lui Cristos!²⁶²

Poate că cea mai critică observaţie care poate fi făcută în ce priveşte lucrarea lui Masters se referă la faptul că citatele folosite de autor din discursurile lui Spurgeon prezintă lipsa a diverse fraze şi propoziţii, fără a se strădui să noteze aceste omisiuni. Evident, folosirea elipsei este acceptabilă în citatele lungi în cazul în care aceasta nu alterează sensul intenţionat de autor; totuşi, aceste omisiuni alterează evident înţelesul iniţial al citatului folosit. În analiza făcută lucrării lui Masters, Griffiths subliniază acest amănunt când afirmă:

O observaţie foarte gravă, Dr. Masters omite anumite afirmaţii din secţiunile pe care le citează, care contrazic analiza pe care chiar el o face asupra concepţiilor Dl. Spurgeon. Propoziţii şi paragrafe întregi sunt eliminate în mod frecvent, fără a păstra nici un indiciu al acestei omisiuni. În unele situaţii, aceste eliminări par într-adevăr a fi fost făcute din cauza lungimii citatului, deşi chiar şi aşa, considerăm că cititorii trebuie anunţaţi întotdeauna când se aplică o metodă editorială într-un astfel de articol controversat.²⁶³

Apoi Griffiths expune două exemple de astfel de editare în care afirmă că „în mod evident s-a intenţionat suprimarea concepţiei originale a Dl. Spurgeon.”²⁶⁴ Masters afirmă că „după părerea lui Spurgeon, mileniul a fost, în esenţă, pur şi simplu faza de debut a stării eterne²⁶⁵ [sublinierea autorului], şi că nu va exista nici o revoltă a răului şi că „nici o persoană neregenerată nu ar putea exista în acel context.”²⁶⁶ În orice caz, citând cuvintele lui Spurgeon dintr-o predică,²⁶⁷ omite o frază cheie (deşi în acest caz foloseşte elipsa ca un proces editorial). Iată modul în care citează Masters această predică:

Poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar… convertirea lor va fi definitivă… aşa se va întâmpla, şi… Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.²⁶⁸

Iar acum, iată întregul citat:

Toate aceste promisiuni implică desigur faptul că poporul Israel se va întoarce la Dumnezeu, iar această convertire a lor va fi definitivă, pentru că Templul lui Dumnezeu va fi în mijlocul lor, Sfânta Sfintelor, iar aceasta va fi într-un fel special mijlocul prin care El îşi va plasa sanctuarul Său în mijlocul lor pentru vecie; astfel încât oricare naţiune ar alege apostazia şi s-ar lepăda de la Domnul în aceste zile, poporul Israel să nu o poată face niciodată, iar astfel ea va fi efectiv şi definitiv convertită, inimile părinţilor se vor întoarce la Domnul, Dumnezeul lor împreună cu inimile fiilor lor, iar ei se vor numi poporul lui Dumnezeu, pentru vecii vecilor. Aşteptăm, deci, împlinirea acestor două evenimente. Nu am de gând să speculez care dintre cele două se va petrece mai întâi, dacă mai întâi va avea loc restaurarea lor naţională şi abia apoi convertirea, sau invers. Ei vor fi restauraţi şi se vor converti de asemenea. Să-L lăsăm de Domnul să îşi reverse aceste binecuvântări în ordinea dorită de EL, iar noi să fim recunoscători pentru această ordine, oricare va fi ea. Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.²⁶⁹ [sublinierea ne aparţine].

Este evident faptul că fraza subliniată indică certitudinea că Spurgeon lua în calcul posibilitatea, dacă nu chiar probabilitatea, că va exista o formă de apostazie sau de lepădare de credinţă în rândul popoarelor în timpul domniei lui Cristos pe pământ. De asemenea face distincţie între un tron spiritual şi unul temporal al Domnului Isus în ce priveşte domnia Sa asupra poporului iudaic.

Un exemplu şi mai concludent este citatul său dintr-o altă predică a lui Spurgeon din 1864, în care citatul este formulat după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi.²⁷⁰

În această citare nu s-a făcut nici un efort pentru a indica procesul editorial aplicat originalului. Masters trece pur şi simplu de la un paragraf la următorul. Îşi începe citatul din predică cu afirmaţia că Spurgeon credea că „nu va mai exista închinare iudaică, nici lucrători creştini, şi că toţi Îl vor cunoaşte pe Domnul.”²⁷¹

O examinare a predicii indică faptul că o frază cheie a fost omisă, iar citatul în întregimea sa sună după cum urmează:

Ei nu-şi vor mai spune unii altora, Cunoaşteţi-L pe Domnul: pentru că toţi Îl vor cunoaşte, de la cel din urmă, până la cel mai mare dintre ei. Poate că în acea perioadă vor exista anumite întruniri solemne, şi zile de Sabat, dar ele nu vor semăna cu ceea ce avem noi în prezent; întregul pământ va fi un templu, fiecare zi va fi un Sabat, slujba tuturor oamenilor va fi preoţia, ei vor fi o preoţie sfântă – în adevăratul sens al cuvântului, şi Îi vor sluji lui Dumnezeu în templul Său, întreaga zi, iar noapte nu va mai fi, iar astfel tot pe ce vor pune mâna va fi parte a cântării care se va înălţa către Cel Preaînalt.²⁷²  [sublinierea ne aparţine].

În evaluarea lui Masters, acest studiu trebuie să abordeze în egală măsură tehnica sa cât şi analiza pe care acesta i-o face lui Spurgeon. Masters distruge evident credibilitatea tezei sale şi ridică mari semne de întrebare asupra validităţii concluziilor sale prin această operare nesăbuită a mărturiilor scrise. Desigur, autorul acestei dezertaţii nu doreşte a-l caracteriza pe Masters drept necinstit; ci mai degrabă neatent în operarea materialului de care dispune. Griffiths făcea aceeaşi observaţie:

Se pare că Dr. Masters a fost excesiv de zelos în încercarea sa de a clasifica natura concepţiilor mileniste ale Dl. Spurgeon în categoria credinţelor amileniste, fapt care a dus la manipularea citatelor în această slujbă²⁷³.  

Elementul fundamental al încercării lui Masters de a-l clasifica pe Spurgeon drept amilenist este convingerea sa că pentru Spurgeon, mileniul a fost pur şi simplu „faza de debut al veşniciei ce-i va urma.”²⁷⁴ În orice caz, aceasta necesită o definiţie complet diferită a cerului, sau a stării veşnice; pentru că cerul este o formă de existenţă care prin însăşi natura sa nu are „timp” sau „etape.”²⁷⁵ Fără îndoială, Spurgeon înţelegea foarte clar acest lucru. În comentariul său asupra The Westminster Confession, A.A.Hodge declara că cerul este un loc unde sfinţii se bucură de „prezenţa Domnului, cu care ei vor continua să trăiască într-o stare de perfecţiune, cinste şi fericire nelimitată şi plină de exultare, pentru o eternitate absolut veşnică.”²⁷⁶ În orice caz, Masters trebuie să născocească această schemă pentru a explica faptul evident pe care chiar el îl admitea, că Spurgeon credea în două învieri separate.²⁷⁷ Prima înviere avea să fie a credincioşilor, care avea să fie urmată de mia de ani, apoi urma cea de-a doua înviere, a celor nedrepţi, pentru a-i pregăti şi-i trimite spre pedeapsa lor veşnică. În expunerea argumentului său, Masters pare să comită eroarea de a considera concluzia sa o certitudine; anume, deşi încearcă să dovedească convingerea amilenistă a lui Spurgeon, când se confruntă cu fapte care par de neconceput unei astfel de poziţii (spre exemplu cele două învieri separate de un mileniu de 1000 de ani), autorul declară că mileniul lui Spurgeon trebuie că este pur şi simplu „faza de debut” a veşniciei, de vreme ce Spurgeon este de fapt amilenist. Iată ce afirmă Masters cu privire la problema celor două învieri: credinţa lui Spurgeon într-o înviere ulterioară şi într-o judecată a celor pierduţi nu se potriveşte poziţiei amileniste, dar nici unei scheme premileniste, de vreme ce cea de-a doua înviere susţinută de Spurgeon nu este precedată de o revoltă din perioada mileniului, şi nici nu marchează vreo intrare într-o slavă mai bună, cerească. Cum am subliniat în repetate rânduri, mileniul în concepţia lui Spurgeon e departe de a fi etapa de debut a împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu.²⁷⁸

Încă o dată, Masters confundă problema pe măsură ce parcurge etapele procesului său de gândire. Pare să considere poziţia amilenistă drept o poziţie „implicită”. Adică, dacă Spurgeon nu se încadrează în nici una dintre percepţiile lui Masters cu privire la premilenism, concluzia nu poate fi decât că Spurgeon trebuie că este implicit amilenist.

Mai întâi declară că convingerea evidentă a lui Spurgeon în două învieri nu este compatibilă cu poziţia amilenistă; dar apoi încheie dezbaterea prin a spune că concepţia sa este neconvingătoare pentru o poziţie premilenistă, de vreme ce Spurgeon nu credea într-o revoltă la sfârşitul miei de ani. Pentru a răspunde această afirmaţie, nu trebuie făcute decât două menţiuni. Înainte de toate, s-a demonstrat deja faptul că în cel puţin una dintre predicile sale Spurgeon a acceptat posibilitatea ca la sfârşitul mileniului să aibă loc un fel de apostazie (deşi Masters cu grijă a omis acea frază în citatul său). În al doilea rând, problema dacă va exista sau nu o revoltă la sfârşitul mileniului este fără îndoială un argument puţin important pentru escatologia premilenistă şi nu are nici o legătură cu învierea celor răi.

Cum am prezentat deja, mileniul lui Spurgeon  nu a fost „faza iniţiatoare” a veşniciei sau a raiului. El a făcut o distincţie între tronul ceresc sau veşnic şi cel temporal, pământesc; între starea eternă şi cerească şi împărăţia temporală şi pământească a lui Cristos. Cum s-a citat deja, Spurgeon spunea, „Trebuie să înţelegem aceste cuvinte [„Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea” Apocalipsa 22:3] ca făcând referire la cer. Sigur, afirmaţia este în egală măsură adevărată când se referă la cetatea cerească, cât şi la cetatea mileniului, anume că tronul lui Dumnezeu şi a Mielului vor fi în ea.”²⁷⁹ A mai spus şi următoarele, „Noi acceptăm acest lucru pentru bucuria şi mângâierea noastră, faptul că aşa se va întâmpla, şi că Regele Mesia va şedea atât pe tronul spiritual cât şi pe cel temporal, şi va domni în slavă în mijlocul poporului Său.”²⁸⁰

Prin urmare, „demonstraţia” lui Masters în ce priveşte teoria sa se rezumă la citarea incompletă a lui Spurgeon sau reinterpretarea afirmaţiilor lui Spurgeon în folosul propriilor convingeri. Griffiths subliniază  evident aceasta, când afirmă:

Cheia succesului acestei părţi a argumentării lui Masters [anume că mileniul în viziunea lui Spurgeon reprezenta etapa inaugurală a veşniciei] constă în analizele sale cu privire la citatele selective din afirmaţiile Dl. Spurgeon. În câteva rânduri el se exprimă astfel: ‚Prin această propoziţie, Spurgeon nu vrea să spună…’ ‚fraza aceasta înseamnă probabil…’ ‚ultima afirmaţie nu implică…’… În ceea ce ne priveşte, cele mai multe dintre afirmaţiile Dl. Spurgeon sunt suficient de clare, iar una din cele mai mari probleme pe care le întâmpinăm referitor la această lucrare este faptul că Dr. Masters distorsionează şi schimbă adesea interpretarea unor pasaje cu un înţeles evident, cu scopul de a le potrivi propriilor sale concepţii profetice.²⁸¹

În cele din urmă, Masters trebuie să recurgă la „o definiţie foarte laxă a amilenismului sau una foarte îngustă a pre-milenismului”²⁸² pentru a-şi susţine argumentul.

Într-o comparaţie punct cu punct, învăţăturile lui Spurgeon pur şi simplu nu se identifică cu concepţia amilenistă tipică. Înainte de toate, el însuşi pretinde a fi adeptul premilenismului. Deşi termenul „amilenist” nu era folosit în vremea sa, nu există nici o îndoială că Spurgeon înţelegea conceptul şi învăţătura ce avea să fie numită mai târziu amilenism. Poziţia amilenistă era bine cunoscută şi bine definită în vremea sa. Însă concepţia sa despre două învieri separate de o perioadă de o mie de ani este cu totul incompatibilă cu escatologia amilenistă, după cum afirmă Hoekema:

Când va reveni Cristos, va avea loc o înviere generală atât a celor credincioşi cât şi a celor necredincioşi. Amileniştii resping concepţia premilenistă obişnuită că învierea celor necredincioşi va fi separată de o mie de ani²⁸³ [sublinierea ne aparţine].

Credinţa sa că Israelul va fi restaurat şi va avea parte „din nou de un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna,”²⁸⁴ concepţie desigur străină escatologiei amileniste. Credinţa sa că creştinii „să aştepte un Cristos care va domni pe pământ,”²⁸⁵ este opusă credinţei amileniste care consideră domnia lui Cristos de factură spirituală. De fapt, Spurgeon avertiza în aceeaşi predică faptul că domnia pământească a lui Cristos este, „atât de literală încât nu îndrăznim să o spiritualizăm în vreun fel.”²⁸⁶ Fără îndoială, nici un amilenist nu poate fi de acord cu afirmaţia făcută de Spurgeon, „consider că revenirea [lui Cristos] va fi pre-milenistă; că mai întâi va veni El; apoi se va desfăşura mia de ani ca urmare a domniei Sale personale asupra pământului.”²⁸⁷

Singura concluzie pe care o putem trage la o examinare atentă a afirmaţiilor lui Spurgeon asupra elementelor escatologice vitale, este că el nu a susţinut o escatologie amilenistă.

Partea a doua: Spurgeon şi postmilenismul.

Creştinii au crezut aproape „implicit” că Spurgeon a susţinut o escatologie postmilenistă. Acest fapt se datorează relaţiei apropiate pe care o avea Spurgeon cu scriitori puritani britanici şi americani care „i-au deschis ochii teologici.”

Totuşi, din materialul citat în Capitolul Doi, devine evident faptul că dintre toate poziţiile mileniste, schema postmilenistă a fost singura pe care a definit-o limpede şi pe care a respins-o categoric. Să recapitulăm câteva dintre cuvintele lui Spurgeon:

Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.²⁸⁸

De asemenea:

Ei prevăd în viitor un imens progres al civilizaţiei, şi aşteaptă să vadă răspândirea evangheliei; aşteaptă să audă de mari organizaţii angajate în lucrare, de o mulţime de lucrători care se duc să propovăduiască Cuvântul, şi o convertire graduală a lumii la religia lui Cristos; dar cel care îi înţelege pe profeţi şi care l-a văzut pe Ilie, nu crede într-o convertire imediată a lumii, nici în pace universală; el crede „doar în Isus;” aşteaptă mai întâi ca Isus să vină; iar pentru acesta, nădejdea supremă a viitorului este venirea Fiului Omului.²⁸⁹

Şi poate chiar mai relevant:

Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva. Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ.²⁹⁰

Se pare că nu există multe dubii în privinţa faptului că Spurgeon a definit limpede şi a respins pe scurt trăsăturile postmilenismului. Totuşi, în acest moment ar putea fi util un scurt comentariu al unui scriitor postmilenist care a analizat concepţiile lui Spurgeon.

În The Puritan Hope [Nădejdea puritanilor], Iain Murray prezintă o secţiune din escatologia lui Spurgeon. Murray a fost criticat de Peter Masters de a fi făcut referire la prea puţine citate din materialul scris de Spurgeon, ca apoi să tragă şi următoarea concluzie că, „în mintea lui exista o nesiguranţă fundamentală”²⁹¹ în ce priveşte escatologia. Teza lui Murray este că deşi Spurgeon a făcut multe afirmaţii susţinând poziţia premilenistă, a făcut şi câteva afirmaţii, care potrivit lui Murray erau contradictorii unei poziţii premileniste. Murray recunoaşte că „nu poate oferi nici o soluţie pentru caracteristicile aparent contradictorii ale gândirii lui Spurgeon cu privire la profeţie.”²⁹² Totuşi, după ce respinge teza lui G. Holden Pike care credea că Spurgeon şi-a revizuit concepţiile despre mileniu „după ce s-a ales cu câteva cicatrice în urma conflictului,”²⁹³ Murray prezintă trei explicaţii generale pentru „trăsăturile contradictorii” ale afirmaţiilor lui Spurgeon.

Înainte de toate, postulează ideea că în faza iniţială a lucrării lui Spurgeon la Londra (1855-65) când a avut loc „o convertire în masă, în special după ceea ce s-ar putea numi trezirea spirituală naţională în Ulster, 1859,”²⁹⁴ [Spurgeon] a fost mult mai „înclinat să sublinieze şi să predice tradiţionala nădejde puritană pe care o savurase în timpul copilăriei şi tinereţii sale.”²⁹⁵ În concepţia lui Murray, nădejdea puritană este reprezentată de schema escatologică postmilenistă.²⁹⁶ În al doilea rând, el afirmă limpede că Spurgeon „manifesta o neîncredere profundă faţă de mulţi adepţi ai premilenismului în interpretarea profeţiilor.”²⁹⁷ În rândul acestora îi numeşte în special pe anumiţi membrii ai mişcării creştine după evanghelie Plymouth care întotdeauna „foloseau surle şi trâmbiţe.”²⁹⁸  În final, Murray interpretează unele afirmaţii ale lui Spurgeon ca un indiciu al faptului că el „era în mod deliberat deschis în recunoaşterea propriilor sale limite în a înţelege.”²⁹⁹

Evaluarea făcută de Murray concepţiilor profetice ale lui Spurgeon nu pare să fie corectă din mai multe motive. Cel mai important dintre ele este faptul că Murray ignoră afirmaţiile clare şi directe prin care Spurgeon combate schema postmilenistă. Deşi la un moment dat respinge punctul de vedere al lui Pike conform căruia Spurgeon şi-a schimbat concepţia despre mileniu mai târziu în timpul lucrării sale, într-un alt pasaj declară:

Nu-i surprinzătoare adoptarea de către Spurgeon a nădejdii premileniste în ultimii ani ai vieţii sale. Pentru că tocmai în acea perioadă avea de purtat lupta crâncenă a Down-Grade, când în biserică începu să se promoveze lipsa credinţei în vreo revenire a lui Cristos iar ideea de „progres” deveni semnul distinctiv al liberalismului.³⁰⁰

Totuşi, cele trei extrase de predică citate aici, dovedesc faptul că Spurgeon a respins net schema postmilenistă se întinde de-a lungul întregii sale lucrări, şi nu doar în perioada luptei Down-Grade. „Doar Isus”³⁰¹ era tema predicii de pe New Park Street Park Street în 1857, când Murray îl găseşte pe Spurgeon „înclinat să sublinieze şi să predice nădejdea puritană tradiţională.”³⁰² Poate că cea mai clară afirmaţie a lui Spurgeon, unde defineşte şi în acelaşi timp respinge postmilenismul categoric, apare în predica sa „Justification and Glory,”³⁰³ pe care a susţinut-o în faţa adunării bisericii Metropolitan Tabernacle în 1865. Cealaltă predică citată în care respinge schema postmilenistă a fost proclamată în 1889 la Metropolitan Tabernacle, intitulată „The Form of Godliness without the Power.”³⁰⁴ („O formă de evlavie lipsită de putere”) În al doilea rând, deşi este neîndoielnic faptul că Spurgeon a respins orice tentativă de a enunţa o dată anume pentru revenirea lui Cristos (lucru interzis de Scriptură şi evitat de orice teolog atent) şi nu a folosit profeţiile ca un „instrument evanghelistic,” aceasta nu implică deloc o „nesiguranţă fundamentală” în concepţiile lui Spurgeon referitoare la profeţie. În ultimul rând, după cum s-a menţionat deja, modul în care se foloseşte Murray de afirmaţiile lui Spurgeon în care acesta pare să se sustragă de la a aborda chestiuni profetice este oarecum depăşit. Profeţia nu a fost o problematică de bază în lucrarea sa, cum s-a arătat deja, dar [Spurgeon] a fost mai capabil decât oricine altcineva să-şi prezinte şi să-şi apere punctele de vedere într-o manieră potrivită.

În întregul eseu al lui Murray, acesta pare mai degrabă a combate ideea că Surgeon n-ar fi fost un „premilenist dispensaţionalist.” Nu poate exista nici o discordanţă în ce priveşte această concluzie; totuşi, a fi premilenist nu înseamnă automat a fi şi dispensaţionalist. Dintr-un motiv oarecare, Murray pare să aibă o problemă în a lua în considerare acest aspect sau de a discuta posibilitatea ca Spurgeon să aibă o teologie istorică şi puritană şi totodată să fie adeptul premilenismului. Griffiths rezumă această problemă când afirmă că Murray, „nefiind în stare să-l clasifice drept post-milenist, n-a fost dispus să-l recunoască a fi pre-milenist.³⁰⁵

Partea a treia: Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist

Deşi „a existat o tendinţă determinantă de a-l identifica pe Spurgeon cu întreaga mişcare premilenistă, sistemul dispensaţionalist al lui Darby, Scofield şi alţii,”³⁰⁶ această poziţie este de asemenea de neconceput din câteva motive. Chiar dacă afirmăm că Spurgeon a fost cu adevărat premilenist, este la fel de clară şi afirmaţia că „nu toţi premileniştii sunt dispensaţionalişti.”

John Nelson Darby şi-a prezentat sistemul dispensaţionalist aproximativ în aceeaşi perioadă cu Spurgeon. Cum s-a arătat deja, Spurgeon era familiarizat cu modul de gândire dispensaţionalist. Darby susţinea că biserica ar trebui să „aştepte revenirea Lui.”³⁰⁷ Iată cum prezintă Darby schema dispensaţionalistă a mileniului:   (1) o „răpire” pretribulaţionistă a bisericii, (2) necazul cel mare de şapte ani, timp în care pământul este stăpânit de Anticrist, (3) cea de-a doua venire a lui Cristos la sfârşitul necazului celui mare, (4) desfăşurarea domniei de o mie de ani – pentru Israel, nu pentru Biserică – cu Cristos domnind personal ca Mesia, toate aceste lucruri fiind convingeri larg răspândite şi bine ştiute în Anglia Victoriană. Aceste trăsături distincte ale premilenismului dispensaţionalist au rămas relativ neschimbate în învăţăturile celor care se identifică drept „dispensaţionalişti clasici.”

Reprezentantul poziţiei „clasice”, Ryrie subliniază aceasta prin prezentarea sa a ceea ce se consideră a fi elementele sine qua non ale dispensaţionalismului. Aceste elemente sunt: (1) menţinerea unei distincţii clare între Israel şi Biserică, (2) o hermeneutică normală sau literală, (3) scopul subînţeles al lui Dumnezeu în istoria umană este gloria Sa.³⁰⁸ El rezumă toate acestea în afirmaţia sa:

Esenţa dispensaţionalismului, prin urmare, este distincţia dintre Israel şi Biserică. Aceasta reiese tocmai din hermeneutica folosită consecvent de dispensaţionalişti pe baza interpretării normale sau directe, şi reflectă o înţelegere a scopului fundamental al lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale cu întreaga omenire ca fiind glorificarea Sa prin mântuire, dar şi alte scopuri de asemenea.³⁰⁹

Problema unei „hermeneutici normale” şi „scopul lui Dumnezeu în istoria omenirii” depăşesc scopul acestei teze; însă elementul cheie al distincţiei care se face între Israel şi Biserică reprezintă un subiect de interes, iar tocmai în această privinţă Spurgeon nu se identifică cu premilenismul dispensaţionalist.

Spurgeon a respins orice noţiune care ar fi separat poporul lui Dumnezeu în partide separate, aşa cum sunt ele susţinute de Darby şi învăţătura dispensaţionalistă. Făcând referire clară la învăţătura dispensaţionaliştilor legat de acest subiect, el respingea evident această abordare într-o predică, unde spunea:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.³¹⁰ [sublinierea ne aparţine].

Nu există nici o îndoială asupra faptului că Spurgeon concepe Biserica şi Israelul uniţi „spiritual”. Aceeaşi idee este susţinută şi-ntr-un articol din Sword and Trowel din 1866 intitulat „Jerusalem which is Above”³¹¹ (Ierusalimul din locurile cereşti). Acest lucru este evident şi în Treasury of David, unde Spurgeon vizualizează biserica drept destinatara promisiunilor împărăţiei făcute de Dumnezeu. De asemenea în comentariul său asupra evangheliei după Matei, deşi nu la fel de specific în afirmaţii, Spurgeon indică cu fermitate spre credinţa sa că biserica va trece prin necaz, fiind pusă deoparte şi ocrotiră de puterea lui Dumnezeu.

Însă sunt multe elemente tipice pentru dispensaţionalism asupra cărora Spurgeon păstrează tăcerea sau spune foarte puţin: elementele în discuţie nu sunt centrale pentru tema noastră.³¹² În privinţa trăsăturii centrale a premilenismului dispensaţionalist, Spurgeon nu a aderat la distincţia dintre Israel şi Biserică, element comun abordării „dispensaţionaliste clasice.” Pentru Spurgeon, domnia de o mie de ani a fost punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru Biserică.

Scrierile altui susţinător al tradiţiei dispensaţionaliste trebuie prezentate în acest punct, pentru că acesta susţine că Spurgeon poate fi considerat susţinător al unei învăţături aparte legate de răpire.³¹³  În recenta sa carte intitulată The Sign [Semnul], Robert Van Kampen a prezentat o concepţie unică privitoare la momentul răpirii, eveniment numit de el Răpirea Pre-Wrath (înaintea urgiei) a bisericii. Fără să pierdem prea mult timp cu această chestiune, trebuie să spunem că această poziţie consideră că biserica va trece prin cea mai mare parte a necazului celui mare, însă va fi răpită din lume chiar înaintea revărsării „mâniei lui Dumnezeu.” Datarea făcută de poziţia „Pre-Wrath” este o răpire „intra-tribulaţionistă”, înainte de o răpire „post-tribulaţionistă”. Menţionarea aceasta ar părea complet irelevantă într-o teză referitoare la Spurgeon,³¹⁴ asta dacă Van Kampen n-ar fi făcut următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon, marele predicator britanic al secolului nouăsprezece, nu a fost niciodată vestit pentru a fi fost un predicator care să fie extensiv preocupat de vremurile din urmă. Dar ceea ce a afirmat, a dovedit o înţelegere remarcabilă cu privire la inter-relaţia dintre evenimentele dezvoltate în ultimele câteva capitole, şi rezumate în mod minunat în pasajul de mai sus [Luca 21:25-28]. Următoarele rânduri reprezintă extrase din predica sa intitulată „Joyful Anticipation of the Second Advent” (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri).

Trebuie să părăsesc acest prim punct, privitor la perioada groaznică [a unor tulburări naţionale teribile] când se va împlini aceste lucruri, dar nu înainte de a vă reaminti că, atunci când va veni Domnul Isus Cristos, cerurile ne vor spune: „Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.” … Acum voi trece chiar la REMARCABILA ÎNVĂŢĂTURĂ: „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” …Să nu fie între voi vreunul care să privească în jos la pământul care se va clătina şi se va cutremura, ci priviţi cu toţii în sus pentru că vă veţi înălţa de pe faţa pământului; nici o privire îndreptată în jos ca să vadă mormintele ce se deschid; de ce să priveşti în jos? Vei scăpa de moarte şi de mormânt. „Ridicaţi-vă capetele.” Timpul pentru voi să staţi cu capetele plecate ca salcia a şi trecut, şi vremea este aproape. De aceea, „să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele.” ³¹⁵

Pe partea din spate a „supra-coperţii” aceleiaşi cărţi, se face o nouă referire la Spurgeon, prin următoarea afirmaţie:

Charles Haddon Spurgeon nu a fost cunoscut drept o persoană care să insiste asupra vremurilor din urmă în mesajele sale. Dar ceea ce a spus, este perfect superpozabil evenimentelor descrise în această carte. Iată cum prezenta Spurgeon cronologia desfăşurării evenimentelor de la sfârşitul vremii în predica sa „The Joyful Anticipation of the Second Advent”   (Aşteptarea plină de bucurie a celei de-a doua veniri):

Necazul cel mare provocat de Anticrist	„Ca un prim lucru, vom avea de-a face cu o perioadă groaznică… de tulburări naţionale teribile.”
Apoi semnele apar în ceruri	„Când va veni Domnul Isus, cerurile ne vor spune: ‚Vor fi semne în soare, în lună şi în stele.”
Răpirea şi învierea sfinţilor	„Iar apoi… chiar ochii noştri vor mărturisi, pentru că vor vedea ‚pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ … ‚să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ …pentru că mormintele se vor deschide… Vei scăpa de moarte şi de mormânt.”316

Trebuie menţionate câteva aspecte cu privire la modul în care s-a „folosit” Van Kampen de Spurgeon. Înainte de toate, ca s-o spunem pe şleau, metoda sa de a-l cita pe Spurgeon este cea a unui intelectual amator. Primele citate este un mănunchi de propoziţii aparţinând la trei paragrafe diferite, întinse pe mai bine de trei pagini de predică.³¹⁷ Deşi Van Kampen indică prezenţa unei elipse, el nu menţionează faptul că cea de-a doua parte a citatului reprezintă de fapt titlul unei totalmente noi secţiuni a predicii. Citatul prezentat pe „supracopertă” este chiar şi mai deplorabil extras. Reprezintă o combinaţie de patru puncte, nici măcar propoziţii complete, extrase din paragrafe întinse de-a lungul a câtorva pagini diferite, şi din două secţiuni diferite ale predicii. Cu o astfel de metodologie de extragere a citatelor, lui Spurgeon (oricărei ale persoane ale cărei scrieri au fost publicate) i se poate atribui virtual orice afirmaţie, totul stând doar la cheremul editorului!

Nici una dintre utilizările lui Van Kampen nu au reprezentat propoziţii complete sau idei principale ale paragrafelor din care au fost extrase. Această folosire ineficientă a citatelor şi care de fapt induce în eroare, este ca o prăpastie ce îi nimiceşte întreaga operă, fapt care l-a şi determinat pe un comentator să afirme următoarele, „Această folosire selectivă eronată a citatelor de către scriitorii pretribulaţionişti [Jeffrey Townsend, Richard Mayhue şi Gerald Stanton] pare să caracterizeze şi scrierile lui Van Kampen.”³¹⁸

Folosirea selectivă a frazelor extrase din această predică a lui Spurgeon are scopul de a demonstra un lucru pe care Spurgeon nu a intenţionat niciodată să-l demonstreze.³¹⁹ În această predică, Spurgeon îşi prezintă cât se poate de evident poziţia sa „post-tribulaţionistă.” Spurgeon a simţit că biserica va trece prin întreaga perioada de necaz, şi că va rămâne neatinsă. El a afirmat că pasajul din Luca 21:28-31 ar trebui interpretat astfel:

De asemenea, eu cred că, din acest capitol, dacă putem în vreun fel pretinde că-l înţelegem, – şi mărturisesc faptul că este foarte dificil de priceput, – trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.³²⁰

Apoi continuă prin a arăta modul în care se aplică bisericii distrugerea Ierusalimului din anul 70 d.C.:

Dar în tot acest timp, – cel mai îngrozitor timp pe care, poate, l-a avut de suferit vreun popor – ucenicii Domnului Isus Cristos au supravieţuit cu toţii nevătămaţi. Este consemnat faptul că au reuşit să fugă într-o cetate mică numită Pella, au rămas liniştiţi, aşa cum le poruncise Domnul, şi că nici un fir de păr de pe cap nu le-a fost atins.³²¹

Nicăieri în această predică Spurgeon nu afirmă nimic despre vreo răpire, nici înainte de urgie, nici altcândva. Ba dimpotrivă, întotdeauna el afirmă că biserica va trece prin necazul acelor zile, în totalitate.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.³²²

Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon „a susţinut că evenimentele de la sfârşitul vremii se vor desfăşura într-o anumită ordine,”³²³ când în realitate nimic din toată predica nu indică ceva de felul acesta. Înainte de toate, cum am văzut deja cu câteva ocazii, Spurgeon a evitat cu conştiinciozitate să aranjeze elementele escatologice într-o ordine cronologică; de fapt a afirmat chiar, „Cum or fi aranjate toate aceste măreţe evenimente cronologice, n-aş putea să vă spun.”³²⁴ În al doilea rând, Spurgeon nu-l menţionează pe Anticrist nicăieri în predică, şi mai ales nicăieri în contextul imediat al propoziţiilor alăturate pentru a fabrica un citat. În cel de-al doilea element al „cronologiei”, Van Kampen încearcă să demonstreze că Spurgeon a susţinut că vor fi „semne în cer” care vor anunţa revenirea Domnului. Acest lucru, dar atât, este adevărat, dar în contextul general al afirmaţiilor lui Spurgeon el se referă fără îndoială la Cea de-a doua venire şi la coborârea Sa pe pământ. În final, poate în cea mai eronată şi mai înşelătoare folosire a cuvintelor lui Spurgeon, Van Kampen creează în esenţă un citat prin care încearcă să demonstreze momentul Răpirii şi al învierii sfinţilor. Citatul său este structurat astfel:

Iar atunci, … ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea ‚pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.’ … ‚ să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele’ …pentru că mormintele se vor deschide… Vei scăpa de moarte şi de mormânt.³²⁵

Dacă această afirmaţie se referă la răpire, atunci Van Kampen trebuie mai întâi să explice de ce în cadrul primei fraze prin elipsa sa elimină o parte vitală a afirmaţiei reale. Pentru că iată cum arată fraza integrală:

Iar atunci, pe măsură ce toate vocile vor proclama venirea sa, ochii noştri vor mărturisi, pentru că ei îl vor vedea „pe Fiul Omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”³²⁶ [sublinierea ne aparţine].

Este inadmisibilă presupunerea că acea elipsă a fost introdusă pentru a economisi spaţiul, de vreme ce fraza omisă nu conţine mai mult de opt cuvinte [în engleză]. Pare evident faptul că omisiunea s-a făcut pentru că Spurgeon se referea într-adevăr la Cea de-a doua venire, nu la răpirea bisericii, aşa cum susţine Van Kampen. Se pare că Van Kampen extrage din predica lui Spurgeon o cronologie escatologică bazată pur şi simplu numai pe cursul firesc al predicii.

Pare de asemenea evident că în acest caz cuvintele lui Spurgeon au fost din greşeală interpretate într-o manieră în care acestea însă nu s-au vrut niciodată. Se pare că în acest caz, s-a abuzat de cunoscutul şi familiarul nume al lui Charles Haddon Spurgeon pentru a vinde un titlu de carte, şi pentru a promova o anumită poziţie escatologică pe care acesta însă nu a îmbrăţişat-o niciodată.

Învăţăturile lui Charles Spurgeon cu privire la chestiuni escatologice pur şi simplu nu prezintă consistenţă în privinţa abordării dispensaţionaliste premileniste, ceea ce ne duce la confruntarea cu cea din urmă schemă milenistă, aceea a Premilenismului Istoric sau Non-dispensaţionalist.

Partea a patra: Spurgeon şi Premilenismul Istoric

Am examinat deja celelalte trei poziţii mileniste şi au fost găsite drept incompatibile cu credinţa lui Spurgeon asupra problemelor escatologice; această teză va aborda acum poziţia „Premilenistă istorică.” Până în acest moment, această teză a dovedit faptul că Spurgeon a respins elementele cheie care definesc amilenismul, postmilenismul şi premilenismul dispensaţionalist. Ajunşi în acest punct, nu mai rămân decât două concluzii posibile: una, că Spurgeon a îmbrăţişat o concepţie absolut unică a milenismului, care nu se identifică cu nici una dintre „opţiunile contemporane” cum au fost ele numite de Erickson, şi doi, că Spurgeon a aderat în cea mai mare măsură la ceea ce a fost definit drept poziţia Premilenistă Istorică sau Non-dispensaţionalistă. Nu avem nici o dovadă că Spurgeon ar fi susţinut o poziţie milenistă unică şi absolut personală; deci, scopul acestei secţiuni se va rezuma la a dovedi argumentul acestei teze, că Spurgeon a susţinut poziţia premilenistă istorică sau non-dispensaţionalistă.

Când am examinat poziţia „premilenistă istorică” am observat faptul că aceasta are în principal două elemente cheie: (1) Natura împărăţiei va reprezenta punctul culminant al erei bisericii. Deşi Israelul va experimenta o convertire naţională şi va fi mântuit prin Cristos, locul acestuia în împărăţie este doar în relaţie cu Biserica; naţiunea convertită a Israelului este pur şi simplu continuarea „unicului popor ales al lui Dumnezeu”; şi (2) „răpirea” va avea loc după necazul cel mare, biserica fiind prezentă în tot acest proces, dar ocrotită de puterea lui Dumnezeu. Ladd schiţează liniile acestei poziţii mileniste când afirmă: O escatologie non-dispensaţionalistă îşi formează teologia din învăţăturile explicite ale Noului testament. Ea mărturiseşte că nu are deplina certitudine a modului în care se vor împlini profeţiile vechi-testamentale referitoare la sfârşit, pentru că (a) prima venire a lui Cristos a avut loc în termeni care nu au fost înţeleşi în varianta literală a interpretării Vechiului Testament, şi (b) există indicaţii ineluctabile că promisiunile Vechiului Testament făcute lui Israel îşi găsesc împlinirea în Biserica Creştină.³²⁷

Pentru a examina concepţiile mileniste ale lui Spurgeon, pare util să aliniem principalele sale încredinţări, aşa cum au fost ele deja expuse în Capitolul Doi al acestei teze, iar apoi să repetăm afirmaţiile făcute de Spurgeon asupra acestor subiecte.

1. După Ziua Cinzecimii, biserica va continua să lucreze în lume pentru o perioadă nedeterminată de timp la răspândirea Evangheliei prin puterea şi sub suveranitatea lui Dumnezeu.

2. În zilele din urmă, condiţia spirituală a naţiunilor se va înrăutăţii progresiv, în timp ce Israelul se vor întoarce în ţara lor, atât din punct de vedere naţional cât şi ca entitate politică, şi se vor converti la Evanghelia lui Cristos.

3. Ca rezultat al deteriorării pe plan spiritual, credincioşii adevăraţi vor fi tot mai persecutaţi, de către „sistemul anticristic” care pentru Spurgeon era reprezentat de sistemul papal al bisericii romano-catolice.³²⁸

4. Dumnezeu va judeca lumea necredincioasă şi sistemul lui Anticrist printr-o perioadă de tulburări. În această perioadă de mare necaz, adevărata biserică, aleşii lui Dumnezeu (dintre evrei şi neamuri) vor şi ocrotiţi în mod supranatural şi vor da dovadă de o bucurie miraculoasă.

5. Revenirea personală şi vizibilă a lui Cristos va pune capăt necazului, precum şi sistemului condus de Anticrist. Întoarcerea Sa va reprezenta aparent şi punctul culminant al procesului de evanghelizare mondial. Necredincioşii vor fi daţi la o parte, Satana şi demonii vor fi legaţi iar sfinţii care au murit în Cristos vor învia. Creştinii care vor fi trăit pe pământ (atât dintre neamuri cât şi evrei), ocrotiţi în timpul necazului celui mare, vor propăşi şi vor domni împreună cu Cristos în timpul împărăţiei de o mie de ani pe pământ. Cristos va domni în mod personal de pe tronul lui David în Ierusalim iar evreii se vor bucura de toate binecuvântările lui Dumnezeu pe care generaţiile lor din trecut le-au lepădat.

6. La sfârşitul celor 1000 de ani, va veni vremea judecăţii celor necredincioşi, şi totodată a doua înviere – a celor răi de această dată. Satana şi demonii precum şi cei necredincioşi din toate timpurile vor fi aruncaţi în marea de foc, pentru veşnicie. Se vor arăta cerurile noi şi pământul cel nou, iar toţi cei credincioşi vor intra în starea veşnică a raiului.

Sunt foarte puţine de spus cu privire la câteva chestiuni secundare ale escatologiei lui Spurgeon. Se pare că el a susţinut aparent posibilitatea unei revolte sau apostazii a popoarelor către sfârşitul împărăţiei de o mie de ani, dar în măsura în care autorul acestei teze a putut descoperi, el n-a insistat niciodată asupra acestei teme. El pare să afirme cel puţin o dată că în împărăţia de o mie de ani vor exista aspecte ale închinării iudaice; dar, iarăşi, este foarte ambiguu asupra acestui subiect. Asupra acestor lucruri pare neînţelept a formula concluzii ferme cu privire la Spurgeon bazate pe aceste două scurte afirmaţii. Mai trebuie amintit şi faptul că nici una dintre aceste subiecte nu constituie chestiuni esenţiale şi de bază ale subiectului nostru de discuţie, şi nici nu sunt vitale vreunei scheme mileniste.

Cu privire la concepţia milenistă a lui Spurgeon putem trage concluzia evidentă că el se încadrează cel mai bine în schema „premilenismului istoric sau dispensaţionalist”. Motivul acestei concluzionări se bazează pe mai mulţi factori.

Înainte de toate, s-a arătat faptul că Spurgeon credea că biserica va trece prin toată perioada de mare necaz.

Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.³²⁹

Iată concluzia pe care o trage Tom Carter într-una din puţinele comentarii editoriale făcute pe marginea compilaţiei sale de citate din Spurgeon, concluzie extrasă din citatele legate de Cea de-a doua venire:

Cele două citate de mai sus [în cartea sa, p.183] afirmă că primul eveniment care va avea loc după revenirea lui Cristos este domnia Sa de o mie de ani. Acest lucru implică cu mare probabilitate faptul că CHS credea că biserica avea să treacă şi ea prin necazul cel mare înainte de revenirea [lui Isus]. Acest fapt îl clasifică drept adept al premilenismului posttribulaţionist. Ultima propoziţie din citatul final din aceeaşi temă (din 55.318) ne duce la aceeaşi concluzie.³³⁰

Referindu-se la această lucrare a lui Carter, Peter Masters tentează la a anihila această concluzie afirmând:

O recentă culegere de citate din predicile lui Spurgeon – o carte valoroasă dacă e să nu ţinem seama de această blasfemie – declară pe baza a trei scurte pasaje că Spurgeon a fost post-tribulaţionist premilenist.³³¹

Totuşi, cum am demonstrat deja, metodologia aplicată de Masters referitor la citate şi referinţe nu stă în picioare în faţa criticii. De asemenea, critica sa este falsă pentru că afirmă faptul că Carter, deşi a strâns o listă de peste 2500 de citate, n-ar fi cunoscător al altor citate care ar putea sprijini concluzia trasă de el. În contrast, pare mult mai rezonabil faptul că acesta a ales să-şi limiteze citatele pe această temă în special, în timp ce concluzia sa se bazează pe cunoaşterea mult mai aprofundată a scrierilor lui Spurgeon.³³²

În al doilea rând, Spurgeon credea că cea de-a doua venire avea să preceadă domnia de o mie de ani; aceasta se numeşte a fi o revenire premilenistă:

Dacă înţeleg eu bine cuvântul acesta, este drept să recunosc faptul că lasă loc la diferite puncte de vedere, că va veni ziua când Domnul Isus se va coborî din cer cu strigăte, în trâmbiţa arhanghelilor, şi acompaniat de vocea lui Dumnezeu. Unii cred că această coborâre a Domnului va fi post-milenistă – adică la sfârşitul domniei Sale de o mie de ani. Eu nu pot crede una ca asta. Consider că revenirea sa va fi pre-milenistă; că mai întâi va reveni; iar apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale asupra pământului.³³³

În al treilea rând, Spurgeon a considerat că domnia de o mie de ani avea să reprezinte punctul culminant al planului pe care-l are Dumnezeu pentru biserică:

… veţi striga, „Vino, Doamne Isus. Iar anticristul să fie zvârlit precum o piatră de moară în vâltoare, şi nicicând să nu mai fie.” Cu cât va fi mai intensă dorinţa voastră ca răul să fie nimicit şi să fie instaurată împărăţia lui Cristos, cu atât veţi ajunge mai repede la măreaţa nădejde a bisericii, şi veţi striga îndelung ca ea să se împlinească.³³⁴ [sublinierea ne aparţine].

În al patrulea rând, Spurgeon credea că aveau să aibă loc două învieri diferite, separate, una a celor drepţi, şi una a celor nedrepţi, separate între ele de un mileniu de 1000 de ani [literali]:

Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere.”³³⁵

Şi: Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.³³⁶

În al cincilea rând, Spurgeon a vorbit despre evrei ca despre o entitate politică şi temporală care aveau să reintre în drepturile lor în propria lor ţară, care se vor converti la credinţa în Cristos, şi-L vor avea pe Cristos la conducere: Va exista din nou un guvern naţional; va fi inaugurat din nou un stat politic, iar un împărat va guverna…  Dacă există vreun lucru clar şi evident, acesta este sensul şi înţelesul literal al acestui pasaj [Ezechiel 37:1-10] – un înţeles care nu trebuie pierdut prin spiritualizare – trebuie să fie evident atât faptul că atât cele două cât şi celelalte zece seminţii ale Israelului vor reintra în drepturi în propria lor ţară, iar un rege va domni peste ei.³³⁷

În sfârşit, Spurgeon a susţinut şi faptul că evreii se vor întoarce în ţara lor iar Mesia va domni peste ei, se vor converti la credinţa în Cristos în aceeaşi manieră ca şi biserica, şi vor fi parte a bisericii, după cum este încă o dată demonstrat:

Anumiţi domni deosebit de inteligenţi (dacă e să ne luăm după propriile lor estimări) au trasat anumite distincţii între poporul lui Dumnezeu care a trăit înainte de venirea lui Cristos, şi cei care au trăit de atunci încoace. Am auzit chiar şi afirmaţia că cei care au trăit înainte de venirea lui Cristos nu ar face parte din biserica lui Dumnezeu! Nu prea ştim la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare, şi poate este un mare semn de îndurare că toate absurdităţile acestea au fost prezentate deodată, iar noi să fim în stare să îndurăm o asemenea stupiditate fără să picăm jos de uimire. Păi, fiecare copil al lui Dumnezeu din orice loc se află pe aceeaşi poziţie; Domnul nu are anumiţi copii preferaţi, şi alţii de mâna a doua, şi alţii de care nu i-ar păsa deloc. Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile. Înainte de prima venire [a lui Cristos], toate semnele şi umbrele arătau într-aceeaşi direcţie – arătau spre Cristos, şi spre El priveau toţi sfinţii cu nădejde. Cei care au trăit înainte de Cristos nu au fost mântuiţi printr-o altă mântuire decât cea care avea să ne fie dată nouă. Ei au manifestat aceeaşi credinţă la care suntem chemaţi şi noi astăzi; credinţa lor s-a luptat cu aceleaşi slăbiciuni ca şi a noastră, iar acea credinţă şi-a primit deja răsplata, cum o va primi şi credinţa noastră.³³⁸ [sublinierea ne aparţine].

Sumar

Spurgeon a fost cu mare probabilitate premilenist, chiar dacă nu adept al dispensaţionalismului. Deşi acest lucru a constituit obiectul unor dispute în vremea noastră, poziţia sa a fost bine cunoscută şi necontestată în contemporaneitatea sa. După cum subliniază Drummond, „Premileniştii secolului nouăsprezece au adorat faptul că-l aveau pe Spurgeon în tabăra lor. The Episcopal Recorder din 1 noiembrie 1888 scria, ‚C. H. Spurgeon (este un)… premilenist declarat.”³³⁹ Într-una dintre remarcabilele „Conferinţe Profetice” care s-au desfăşurat la sfârşitul secolului 19 în Statele Unite, Dr. S. H. Kellog spunea următoarele:

Şi, dacă ne este permis să facem referire la cei care, chiar în zilele noastre susţin ceea ce nouă ne-ar putea părea a fi credinţa primitivă şi apostolică legat de acest subiect, îi vom descoperi pe aceştia deloc în rândul unor ignoranţi şi superficiali, ci mai degrabă între cei care, prin consens general, deţin locurile cele mai de seamă ca expunători şi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu. Ne vom găsi spre exemplu în compania unora ca Stier, Auberien, Luthardt şi Lange, dintre nemţi; Profesor Godet, din Lausanne, dintre francezi; episcopii Trench şi Ellicot, Dean Alford, Dl. Spurgeon, şi alţii, dintre englezi; fraţii Andrew şi Horatius Bonar, dintre scoţieni; Van Oosterzee, Profesor de teologie la Universitatea din Utrecht, dintre olandezi – fără a ne mai referi de această dată la nume faimoase dintre cei vii sau cei răposaţi din propria noastră ţară.³⁴⁰ [sublinierea ne aparţine].

Până aici, această teză a demonstrat faptul că Spurgeon era întotdeauna gata să răspundă tuturor celor care îi denaturau afirmaţiile din aria escatologiei. Totuşi, nu avem date conform cărora el să fi încercat să-i ţină la distanţă pe cei care-l calificau drept premilenist.

Acest fapt este recunoscut de asemenea şi de teologii istorici ai vremii sale. George Marsden privea cu un ochi critic publicaţiile religioase ale secolului nouăsprezece, în special The Christian Herald and Signs of the Times, pe care-l numeşte „un organ premilenist, care-i înregistra drept colaboratori pe A. J. Gordon, A. T. Pierson, Samuel Kellog şi Charles Spurgeon al Angliei.”³⁴¹

Toate aceste trăsături combinate, laolaltă cu referinţele adiţionale care nu au fost reluate aici, constituie corpul probelor care sunt atât certe cât şi de netăgăduit în a demonstra că Charles Haddon Spurgeon a fost în mod evident şi bineînţeles adeptul escatologiei premileniste. Mai mult, convingerile sale sunt identificabile cu varianta „istorică” sau „non-dispensaţionalistă” a premilenismului, şi de asemenea el şi-a susţinut poziţia cu fermitate şi a proclamat-o limpede, chiar dacă nu cu o frecvenţă elaborată, de-a lungul întregii sale cariere.

În rezumarea concepţiilor lui Spurgeon asupra diferitelor chestiuni referitoare la împărăţia milenistă, este utilă revenirea la tabelul prezentat în Capitolul Unu, recapitulând elementele principale ale diferitelor scheme mileniste, ca o finalizare a acestei discuţii. După cum am demonstrat, Spurgeon avea convingeri clare legate de aceste elemente cheie care au fost documentate în această teză. Descompunând tabelul principal, afirmaţiile lui Spurgeon sunt comparate cu elementele cheie ale fiecărei concepţii mileniste.

Comparaţia elementelor cheie ale schemelor mileniste
	A doua venire a lui Cristos	Răpirea Bisericii	Învierea	Natura Mileniului
Amilenism	Sfârşitul erei bisericii, Mileniul  „împlinit”, care constituie începutul împărăţiei „cereşti”	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Nu va exista o mie de ani pe pământ; mileniul este echivalentul erei bisericii.
Postmilenism	La sfârşitul mileniului	Tradusă prin întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	O singură înviere, atât a celor drepţi cât şi acelor nedrepţi, la cea de-a doua venire a lui Cristos.	Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.
Premilenism istoric	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	La sfârşit necazului celui mare.	2 învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului	Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii
Premilenism Dispensa-tionalist	Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Chiar înainte de începutul Necazului celui mare (deşi în perioada modernă, unii cum ar fi Moo, au optat pentru o răpire post-tribulaţionistă; dar o astfel de abordare a fost străină în vremea lui Spurgeon).	2 învieri, iar prima va avea loc în 3 faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.	Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.

Spurgeon şi amilenismul
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Are loc la sfârşitul erei Bisericii sau al mileniului „împlinit”. Începutul „mileniului ceresc”.	Spurgeon ar fi acceptat parţial această afirmaţie. Printre alte lucruri, el afirma, „Acest Isus S-a ridicat literal la cer. Acest Isus va reveni literalmente. El va coborî pe nori exact la fel cum S-a înălţat pe nori; şi ‚Se va ridica la urmă pe pământ’ la fel cum a stat înainte… Fraţilor, nu lăsaţi care cumva pe cineva să vă traducă toate aceste lucruri într-un fel duhovnicesc.”342
Răpirea Bisericii Echivalată întâlnirii sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice “răpire” în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”343
Învierea O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire	Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.” 344
Natura mileniului Nu va exista un mileniu pe pământ. Mia de ani trebuie să fie echivalată fie cu era Bisericii / fie cu raiul.	Spurgeon a respins această concepţie cu privire la mileniu. El a afirmat, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”345

Se poate vedea limpede că în punctele cheie ale amilenismului, Spurgeon a respins cea mai mare parte a conceptelor care definesc această schemă milenistă. Unica concluzie viabilă este cea că Spurgeon nu a fost un adept al amilenismului.

Spurgeon şi postmilenismul
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Are loc la sfârşitul mileniului	Spurgeon a respins acest concept în termeni destul de clari. El afirma, „Unii cred că această coborâre [pe pământ] a Domnului va fi post-milenistă – adică, după domnia Sa de o miei de ani. Eu nu pot să cred aşa ceva.”346
Răpirea Bisericii Echivalată cu întâlnirea sfinţilor cu Cristos la revenirea Sa	Spurgeon a vorbit foarte puţin despre răpire. El pare să fi echivalat aceasta cu a doua venire. Totuşi, el a crezut că biserica va trece prin necazul cel mare, iar astfel orice “răpire” în concepţia sa ar fi fost una posttribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină.”347
Învierea O singură înviere, a celor drepţi şi a celor nedrepţi la cea de-a doua venire	Spurgeon a respins categoric această idee. El a reluat această temă în multe ocazii. „Observaţi că aceasta este prima recoltă, şi eu cred că este o chestiune de timp. Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”348
Natura Mileniului Punctul culminant al răspândirii Evangheliei, timp în care Biserica & creştinismul vor exercita o dominare virtuală în toate domeniile societăţii. Cei  1.000 de ani pot fi înţeleşi literal sau nu.	Spurgeon a respins categoric o asemenea concepţie despre mileniu. El declara că această concepţie era inconsistentă atât din punct de vedere biblic cât şi istoric. El spunea, „Avem câţiva fraţi de sânge care nădăjduiesc ca totul să fie tot mai bine şi mai bine, până când în cele din urmă era prezentă să se desăvârşească cu mileniul. EI nu-şi vor putea susţine speranţa, pentru că Scriptura nu le oferă o bază solidă pe care să se bazeze. Noi care credem că nu va exista nici o domnie de o mie de ani fără Rege, şi care nu aşteptăm nici o domnie neprihănită separat de apariţia Domnului celui neprihănit, noi suntem mai aproape de adevăr.”349

Postmilenismul a fost sistemul pe care Spurgeon l-a identificat cel mai evident, şi pe care l-a respins în modul cel mai categoric în scrierile sale. Mărturiile nu sprijină argumentul celor care-l doresc pe Spurgeon a fi fost adept al postmilenismului.

Spurgeon şi premilenismul dispensaţionalist
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Aceasta a fost poziţia susţinută de Spurgeon, prezentată pe larg. După cum s-a menţionat deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”350
Răpirea Bisericii Chiar înainte de începutul Necazului celui mare	Spurgeon cu siguranţă nu a aderat la concepţia răpirii pre-tribulaţionistă. El afirma, „trebuie să considerăm cucerirea Ierusalimului şi distrugerea Templului ca fiind un fel de repetiţie pentru ceea ce urmează să vină”351 În puţinele sale comentarii clare legate de răpire, Spurgeon este uşor de clasificat drept posttribulaţionist.
Învierea Două învieri, iar prima va avea loc în trei faze: Cristos ca „pârgă a roadelor”; Sfinţii Bisericii la răpire; Sfinţii VT & din Necazul cel mare la cea de-a doua venire. Cei nedrepţi la sfârşitul mileniului.	Spurgeon nu a respins niciodată acest aspect al dispensaţionalismului, totuşi concepţiile sale clare post-tribulaţioniste şi afirmaţiile referitoare la două învieri, fac ca schema dispensaţionalistă să fie antitetică gândirii lui Spurgeon. El afirma, „Dacă văd eu bine în Scriptură, este scris că vor fi două învieri, prima va fi învierea celor drepţi; căci este scris, „Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani.”352
Natura Mileniului Punctul culminant al promisiunilor făcute de Dumnezeu lui Israel. Mia de ani va reprezenta domnia lui Cristos asupra lumii, prin delegaţia Israelului. În Templul reconstruit va avea loc închinarea VT revizuită.	După cum reiese de mai sus, aceasta nu a fost concepţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. Spurgeon concepea un singur popor al lui Dumnezeu, iar mileniul ca şi punct culminant al epocii Bisericii, caracterizat de domnia personală a lui Cristos. Israel se va converti pe scară naţională, şi va deţine un loc de seamă în împărăţie, însă aceasta se va realiza prin intermediul bisericii. El afirma, „Israelul în legământul harului nu este Israelul naţional, ci toţi credincioşii din toate vremurile.”353

Spurgeon şi premilenismul istoric
Subiectul	Afirmaţia lui Spurgeon
A doua venire a lui Cristos Înainte de debutul domniei de o mie de ani	Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon pe care a susţinut-o consecvent. După cum menţionam deja, el afirma, „Consider că sosirea Lui va fi pre-milenistă; adică mai întâi va reveni; apoi va începe mileniul ca rezultat al domniei Sale personale pe pământ”354
Răpirea Bisericii La sfârşit necazului celui mare	Cu toate că Spurgeon nu a vorbit multe pe această temă, schema posttribulaţionistă pare să i se potrivească cel mai bine. El afirma, „Aşa va fi când, în ultima şi cea mai măreaţă zi, noi vom păşi în mijlocul fiilor oamenilor, liniştiţi şi senini. Ei se vor minuna de noi; şi ne vor spune: „Ce-aveţi voi de sunteţi atât de plini de bucurie? Noi suntem înspăimântaţi, inimile noastre ni se prăpădesc de frică;” iar noi vom intona imnul nostru de nuntă, cântarea măritişului nostru, „A venit Domnul! A venit Domnul! Aleluia!” Pământul în flăcări va fi torţa ce va lumina alaiul de nuntă; clătinatul cerurilor va fi nici mai mult nici mai puţin decât dansul picioarelor de îngeri în mijlocul sărbătorii slăvite, iar trosnetul şi prăbuşirea tuturor lucrurilor va fi, cumva, un ajutor pentru noi să înălţăm strigătul de laudă către Dumnezeul cel drept şi groaznic, semn al bucuriei noastre care dă peste margini.”355
Învierea Două învieri: cei drepţi la revenirea lui Cristos; cei nedrepţi la sfârşitul mileniului	Aceasta a fost încredinţarea lui Spurgeon pe care au recunoscut-o toţi studenţii săi. Spurgeon afirma, „Nădăjduim într-o domnie a lui Cristos pe pământ; acest lucru îl considerăm atât de evident încât nu îndrăznim să-l spiritualizăm. Nădăjduim într-o primă înviere, şi într-o a doua înviere; prima – cea a celor drepţi, şi a doua – a celor nedrepţi, care vor fi condamnaţi, şi pedepsiţi pe vecie după sentinţa marelui Rege.”356
Natura Mileniului Punctul culminant al erei bisericii. Cristos va domni peste întreaga lume prin delegaţia Bisericii. Israel va fi convertit ca naţiune şi va deveni parte a Bisericii.	Aceasta a fost poziţia lui Spurgeon cu privire la natura mileniului. El afirma, “Mai mult, va exista o domnie a lui Cristos. Nu pot citi Scripturile fără să înţeleg că va exista o domnie de o mie de ani, aşa cum cred, pe pământ.”357 El a crezut şi faptul că evreii aveau să se convertească şi că aveau să fie parte a bisericii. El spunea, „Cei ce au văzut ziua Domnului înainte ca ea să vină, au cunoscut într-o altă măsură, şi poate într-aceeaşi altă măsură s-au putut bucura pe pământ de meditaţiile lor asupra lui Cristos; însă cu toţii au fost spălaţi de acelaşi sânge, toţi au fost răscumpăraţi cu acelaşi preţ izbăvitor, şi au fost făcuţi mădulare ale aceluiaşi trup. În contextul legământului harului, Israel nu este Israelul cel natural, ci toţi credincioşii din toate timpurile.”358

Deşi Spurgeon trebuie identificat drept premilenist, el este descris cu mai multă acurateţe drept premilenist de factură „istorică” sau „non-dispensaţionlistă”. El a îmbrăţişat fiecare element major care descriu această poziţie, în timp ce anumite elemente ale premilenismului dispensaţionalist (de exemplu momentul răpirii şi natura mileniului) au fost în opoziţie cu modul său personal de înţelegere biblică şi teologică.

Credinţa premileniştilor, cum a fost susţinută de Charles Spurgeon, este rezumată foarte bine de Clouse când afirmă:

În fiecare epocă în care revenirea lui Cristos a fost o realitate vie, premilenismul a reprezentat concepţia predominantă. Chiar şi în zilele noastre, dispensaţionaliştii sunt cei care accentuează asupra faptului că Cristos va reveni. Cei care îmbrăţişează alte curente, arareori menţionează faptul că Cristos se va întoarce şi că istoria se va sfârşi într-o zi prin instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Neglijarea celei de-a doua veniri constituie un faliment în a proclama întregul mesaj al lui Dumnezeu şi îi privează pe creştini de o imensă sursă de mângâiere. Evanghelia este un mesaj al speranţei şi al deschiderii spre viitor. Premilenismul reaminteşte constant credinciosului că indiferent cât de descurajantă este situaţia astăzi, slava mileniului stă să înceapă. Poate că o pătură socială se află în declin, sau poate anumite concepte teologice sunt tot mai puţin populare, sau o tragedie în viaţa privată ţi-a afectat viziunea, cu toate astea există nădejde, pentru că într-o bună zi el va conduce lumea împreună cu Cristos. ³⁵⁹

Concluzie

În acest studiu s-au observat o serie de lucruri cu privire la Charles H. Spurgeon; în special convingerile sale cu privire la escatologie în general şi asupra naturii împărăţiei de o mie de ani şi a relaţiei acesteia cu revenirea lui Cristos în particular. Acest studiu a fost cauzat de faptul că am observat tendinţa unor oameni cu credinţe mileniste diferite de a încerca să se „folosească” de Spurgeon pentru a-şi promova propriile concepţii şi/sau pentru a le fi de folos în a-i influenţa pe alţii în favoarea propriilor concepţii aparte.

Când o singură persoană ajunge să scrie atât de mult şi cu un caracter atât de divergent cum este cazul lui Spurgeon, volumul imens de material va avea tendinţa de a îngreuna interpretarea corectă sau sistematizarea unei idei. Dacă dintr-o predică se examinează doar câte o porţiune, de ici şi colo, afirmaţii scoase din context, mesaj, prilej şi a publicului-ţintă, fără îndoială că Spurgeon poate fi „dovedit” a fi fost adeptul multor poziţii teologice, chiar dacă el a respins pe faţă respectivele concepţii.

După cum afirmam şi în introducere, speranţa autorului este ca această teză să servească două cauze distincte: (1) cei neinformaţi să ajungă să îl înţeleagă clar pe Spurgeon şi concepţiile sale mileniste, şi (2) folosirea eronată a poziţiei sale şi interpretarea greşită a lucrărilor sale să se încheie, cel puţin asupra acestui subiect.

În această teză autorul a încercat să demonstreze faptul că Spurgeon nu a dat dovadă de o „nesiguranţă fundamentală”³⁶⁰  în gândirea sa legat de chestiunile escatologice: mai precis în ce priveşte cea de-a doua venire a lui Cristos, o restaurare finală a Israelului naţional în ţara lor şi a convertirii lor la Cristos, învierea celor drepţi şi a celor răi, împărăţia de o mie de ani, realitatea raiului şi siguranţa existenţei iadului. Asupra unor chestiuni minore, el a comentat doar puţin sau deloc. Oricum, dovezile sunt de netăgăduit că Spurgeon a fost pre-milenist, adeptul şcolii „istorice” sau „non-dispensaţionaliste.”

Lucrarea lui Spurgeon s-a constituit în jurul prezentării Scripturii şi a propovăduirii Evangheliei. El a refuzat să folosească termeni profetici într-o manieră „de senzaţie” ca un mijloc de a atrage oameni la biserica sa sau la Evanghelie. În problematica escatologică, el a pus accentul pe escatologia „personală”; asta înseamnă, destinaţia finală a fiecăruia, fie că este vorba de rai sau de iad. El a predicat despre bucuria cerului pentru credincios, şi a predicat despre grozăviile iadului pentru cei care refuzau mântuirea de care Dumnezeu se ocupase plin de îndurare şi pe care le-o oferă tuturor oamenilor. El a avut o înţelegere intens calvinistă a izbăvirii şi a scopurilor lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp făcea apel la „toţi oamenii de pretutindeni să se pocăiască,” şi să se întoarcă la Cristos. În ce priveşte escatologia „comună”, el s-a referit la aceste chestiuni ori de câte ori o cerea textul sau situaţia, însă acest lucru s-a întâmplat de foarte puţine ori. După cum afirma chiar el:

Prietenii mei, îmi veţi îngădui mărturia că se întâmplă extrem de rar să intru în tainele viitorului cu privire la cea de-a doua venire, la împărăţia de o mie de ani, la prima sau a doua înviere. Ori de câte ori ajungem la acest subiect în expunerile noastre, nu evităm acest subiect, dar chiar dacă ne veţi găsi vreo vină, e mai bine să păstrăm tăcerea asupra acestor lucruri decât să spunem prea mult.³⁶¹

Se pare că Spurgeon a preferat să perpetueze poziţia „excesiv de tăcută” a marii tradiţii a reformatorilor (ex. Calvin, Luther, Zwingli, Knox, etc.) cu privire la chestiunile escatologice. El a trăit într-o perioadă în care speculaţiile cu privire la revenirea lui Cristos au fost excesive. Mişcarea Miller-ită din Statele Unite a ajuns şi în cealaltă parte a Atlanticului; şi, din nou a existat un val de entuziasm  legat de stabilirea datelor şi a speculaţiilor legate de momentul exact al revenirii lui Isus. Acest lucru a fost în special valabil în perioada timpurie a lucrării sale, la mijlocul anilor 1860.

Spurgeon a luat foarte serios cuvintele versetului din Faptele Apostolilor 1:7, „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” El a considerat orice speculaţie care a luat naştere în acest domeniu a fi cel mult fără folos, şi în cel mai rău caz nespus de periculoase. Chiar şi în zilele lui, existau persoane care încercau să abuzeze de numele şi poziţia sa pentru a conferi credibilitate propriilor lor concepţii legate de chestiuni escatologice. O publicaţie impostoare, care-şi însuşise numele lui Spurgeon, îşi declama convingerea că Isus avea să se întoarcă în 1866. Când i-a ajus aceasta la urechi, el nu s-a sinchisit să condamne această acţiune, ci şi-a informat doar congregaţia: „când o să auziţi astfel de bazaconii din gura mea, voi fi fost deja internat la spitalul de nebuni.”³⁶²

E inutil să speculăm asupra modului în care şi-ar formula credinţele escatologice dacă „ar fi trăit în acest secol.”³⁶³ E suficient să spunem că Spurgeon a avut un punct de vedere clar şi consistent asupra tuturor subiectelor majore ale teologiei sistematice, inclusiv asupra escatologiei. Unii ar putea dori ca el să fi spus mai multe, în timp ce alţii ar fi preferat ca el să fi păstrat şi mai multă tăcere³⁶⁴. În sfârşit, tot ceea ce a spus el este consistent şi nu poate exista nici o îndoială legată de concluzia că Spurgeon a fost şi s-a auto-proclamat pre-milenist în escatologia sa³⁶⁵.

Acest studiu a fost unul extensiv, dar nu neapărat exhaustiv în cercetarea făcută scrierilor lui Charles Haddon Spurgeon în această arie a convingerilor sale mileniste. Poate că nu toţi vor fi de acord cu concluziile prezentate, însă dovezile vorbesc singure şi concluziile trase par indubitabile. Din 1993, la un secol după moartea lui Spurgeon, a renăscut interesul pentru viaţa şi lucrarea lui Spurgeon. Dată fiind poziţia lui Spurgeon în mediul evanghelic, studiul continuu al lucrărilor sale este necesar în mod evident. Spurgeon va fi în continuare citat în multe cercuri, şi în multe privinţe, în mod inevitabil; în mod corect sau nu, şi poate că singurul lucru care va putea pune capăt folosirii iresponsabile a numelui său este o teologie sistematică definitivă a lucrărilor lui Spurgeon. Dacă se va întreprinde vreodată acest lucru, acest studiu se doreşte cel puţin a fi răspuns la întrebarea asupra poziţiei lui Spurgeon referitor la mileniu. Sperăm de asemenea că acest studiu va constitui o sursă de inspiraţie pentru cercetătorii viitori de a continua clarificarea şi explicarea concepţiilor lui Spurgeon în această importantă privinţă.

NOTE DE SUBSOL

253. Griffiths, “Spurgeon’s Eschatology,” 227.
254. Hoekema, Amillennialism, 178.
255. Ibid.
256. Masters does not refer to Carter or the book by name in his article, but it is unmistakable which work he is referring to.
257. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 28.
258. Ibid.
259. Ibid., 39.
260. Ibid., 29.
261. Ibid.
262. Hodge. Systematic Theology, 3:812.
263. Griffiths, “Spurgeon’s Eschatology,” 229.
264. Ibid.
265. Master’s, “Spurgeon’s Eschatology,” 29.
266. Ibid.
267. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:429-30.
268. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 30.
269. Spurgeon, “The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:430.
270. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 30
271. Ibid.
272. Spurgeon, “The Lamb, The Light,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 10:439.
273. Griffiths, “Spurgeon’s Eschatology,” 230.
274. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 29.
275. A. A. Hodge, Outlines of Theology (Grand Rapids, Michigan: Eerdman’s Publishing Company, 1949), 380-81.
276. A. A. Hodge, The Confession of Faith (New York: Scribner & Sons, 1869; reprint Carlisle, Pennsylvania: Banner of Truth Trust, 1958), 392.
277. Ibid.
278. Ibid., 39.
279. Spurgeon, “The Throne of God and of the Lamb,” 8:409.
280. Spurgeon, “The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:430.
281. Griffiths, “Spurgeon’s Eschatology,” 228.
282. Ibid.
283. Hoekema, “Amillennialism,” 182.
284. Spurgeon, “The Conversion and Restoration of the Jews,” 10:426
285. Spurgeon, “Things to Come,” 15:329.
286. Ibid.
287. Spurgeon, “Justification and Glory,” 11:249.
288. Spurgeon, “The Form of Godliness without the Power,” 35:301.
289. Spurgeon, “Jesus Only,” 45:374.
290. Spurgeon, “Justification and Glory,” 11:249.
291. Murray, The Puritan Hope, 263.
292. Ibid., 260.
293. Pike, Spurgeon, 5:96.
294. Ibid.
295. Ibid.
296. In the introduction to The Puritan Hope, Murray explains that he himself was premillennial in his youth, but upon reflection on the great creedal statements of the Reformed tradition, the Puritan writers and the scriptures, he became convinced that “millenarianism” was an untenable position.
297. Murray, Puritan Hope, 261.
298. Ibid.
299. Ibid.
300. Ibid., 264.
301. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 45:373ff
302. Murray, Puritan Hope, 260.
303. Spurgeon, Metropolitan Tabernacle Pulpit, 11:241ff.
304. Ibid., 35:301ff
305. Griffiths, “Spurgeon’s Eschatology,” 226.
306. Drummond, Spurgeon, 650
307. Darby, Lectures, 1.
308. Ryrie, Dispensationalism Today, 43-47.
309. Ibid., 47.
310. Charles H. Spurgeon, “Jesus Christ Immutable,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.
311. This article, as already mentioned is attributed to Spurgeon by Iain Murray in The Puritan Hope (259). However, it is not entirely clear whether or not this is the case. The article itself is unsigned and refers to Spurgeon in the third person (372). In a personal conversation with Bob L. Ross of Pilgrim Publications (Pasadena, Texas) on February 1, 1994, it was his opinion that the article was not written by Spurgeon. For that reason Pilgrim Publications did not included it in their Sword and Trowel reprint (Vol. 1). While Spurgeon was editing the journal and approved of all the contents; however, since this quote cannot not be attributed to him with 100% confidence it is not used for support in this thesis .
312. Masters states this: “Spurgeon clearly dismissed all the special features of dispensational premillennialism —the postponement teaching; the secret rapture; the dual return of Christ; the presence of unredeemed people during the millennial reign; the rebuilding of the Temple, the re-establishment of the Old Testament theocracy; and the resurgence of evil after 1000 years, with Satan’s little season and Armageddon at the close of the millennium.” (“Spurgeon’s Eschatology,” 38). Again Masters is not entirely accurate in his depiction of dispensationalism, but this issue is beyond the scope of this thesis.
313. It is debatable as to whether or not the abandonment of a pre-tribulational rapture, removes one from a true dispensational position. Writing in 1977 Erickson states:
314. It is important to observe the relationship between this eschatological position [pretribulationalism] and the general theological system known as dispensationalism. In practice they are almost invariably wedded to one another, yet logically they are somewhat independent. All dispensationalists are pretribulationalists —for pretribulationalism is a part of the full system of dispensationalism— but not all pretribulationalists are dispensationalists. (Erickson, Contemporary Options, 125.)
315. While this author and others agree with Erickson’s assessment and would argue that pretribulationalism is an essential and necessary feature of dispensationalism, there are now others who would not. As mentioned earlier there are those in the “Progressive Dispensational” camp would no longer hold pretribulationalism as essential to dispensational premillennialism.
316. This position was first articulated by Marvin Rosenthal in The Pre-Wrath Rapture of the Church (Nashville, Tennessee: Thomas Nelson Publishers, 1990), although most acknowledge that it was Van Kampen who originated the concept. Rosenthal’s work has been thoroughly critiqued in several journals, the best of which perhaps being by John McLean in the Michigan Journal of Theology (Vol. 2:1 & 2, 1992). For a discussion of Van Kampen’s, The Sign, see John A. Witmer in Bibliotheca Sacra 151:113-16 (Jan.-March 1994)
317. Van Kampen, The Sign, 286-87.
318. Ibid., back dust jacket cover.
319. In critiquing Van Kampen here the references to Spurgeon will show a different pagination than the ones in The Sign as this work utilizes the sermon and exposition from the original Metropolitan Tabernacle Pulpit (Vol. 42, 1896) series and Van Kampen references the sermon from a collection of Spurgeon’s sermons, The Treasury of the New Testament (Grand Rapids, Michigan: Zondervan Publishing Company, 1965). The sermons themselves are identical in both works.
320. John A. Witmer, review of The Sign, by Robert Van Kampen, in Bibliotheca Sacra 151 (Jan.-March 1994): 114
321. Interestingly enough the first book presenting the “Pre- Wrath” position, by Marvin Rosenthal has as a sub-title, “A new understanding of the Rapture, the Tribulation, and the Second Coming” [emphasis his]. If it is “new” understanding then it follows that an appeal to an older authority in support of the position has undermined the thesis’ claim to originality!
322. Spurgeon, “Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
323. Ibid., 42:603.
324. Ibid., 42:607.
325. Van Kampen, The Sign, dust jacket.
326. Spurgeon, “The Harvest and the Vintage,” 50:554. Interestingly enough this particular sermon was delivered at The Metropolitan Tabernacle on September 17, 1876, only few years before the message which Van Kampen is quoting from. If Spurgeon was now putting the features of eschatology in “chronological order” it was a clear departure from his previous understanding.
327. Van Kampen, The Sign, dust cover.
328. Spurgeon, Joyful Anticipation of the Second Advent, 42:606.
329. Ladd, “Historic Premillennialism,” 27.
330. The Westminster Confession, Chapter 25, Section VI, declares the pope to the Antichrist, and with this Spurgeon was in complete agreement. See Drummond, Spurgeon: Prince of Preachers, 103-104.
331. Ibid., 42:607.
332. Tom Carter. Spurgeon at His Best. (Grand Rapids, Michigan: Baker Book House, 1988), 183-84.
333. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 28.
334. Indeed, it has already shown in this thesis that any compilation of quotations on the subject of eschatology might have been allowed to consume multiple pages of such a book!
335. Spurgeon, “Justification and Glory,” 11:249.
336. Spurgeon, “The Double Come,” 27:292.
337. Spurgeon, “Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
338. Spurgeon, “Things to Come,” 15:329.
339. Spurgeon, “The Restoration and Conversion of the Jews,” 10:426.
340. Charles H. Spurgeon, “Jesus Christ Immutable,” in The Metropolitan Tabernacle Pulpit, 15:8.
341. Drummond, Spurgeon, 650.
342. S. H. Kellog, “Christ’s Coming: Will it be Premillennial” in, Premillennial Essays of the Prophetic Conference held in the Church of the Holy Trinity, New York City, Nathaniel West (ed.) (Chicago, Illinois: Fleming H. Revell Publishers, 1879; reprint Minneapolis, Minnesota: Bryant Baptist Publications, 1981), 74. S. H. Kellog (1839-99) was one of the outstanding linguists and theologians in the Presbyterian church. He graduated with high honors from Princeton College and Seminary in 1861 where he studied under Charles Hodge and Addision Alexander.
343. George Marsden. Fundamentalism and the American Culture: The Shaping of Twentieth-Century Evangelicalism, 1870-1925. (New York: Oxford University Press, 1980), 84. Interestingly enough Gordon and Pierson were frequent preacher at Spurgeon’s Tabernacle and A. C. Dixon (a dispensationalist) served as pastor for several years after Thomas Spurgeon retired due to ill health.
344. Spurgeon, “The Ascension and the Second Advent Practically Considered,” 31:23.
345. Spurgeon, “Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
346. Spurgeon, “Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
347. Spurgeon, “Justification and Glory,” 11:249.
348. Ibid.
349. Spurgeon, “Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
350. Spurgeon, “Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
351. Spurgeon, “The Form of Godliness without the Power,” 35:301.
352. Spurgeon, “Justification and Glory,” 11:249.
353. Spurgeon, “Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:601.
354. Spurgeon, “Resurrection of the Just and the Unjust,” 13:241.
355. Spurgeon, “Jesus Christ Immutable,” 15:8.
356. Spurgeon, “Justification and Glory,” 11:249.
357. Spurgeon, “The Joyful Anticipation of the Second Advent,” 42:603.
358. Spurgeon, “Things to Come,” 15:329.
359. Spurgeon, “Forever with the Lord,” 23:522.
360. Spurgeon, “Jesus Christ Immutable,” 15:8
361. Robert G. Clouse, “A History of the Interpretation of the Millennium,” in New Testament Essays in Honor of Homer A. Kent Jr. Gary T. Meadors, ed. (Winona Lake, Indiana: BMH Books, 1991), 215.
362. Murray, Puritan Hope, 263.
363. Spurgeon, “The First Resurrection,” 7:345.
364. Pike, Spurgeon, 2:141.
365. Masters, “Spurgeon’s Eschatology,” 39.