de Anthony Hoekema
O critică comună a escatologiei amileniste este aceea că aceasta este prea negativă, cheltuindu-și puterea în primul rând în opoziție și refuzul sistemelor escatologice cu care nu este de acord. Lăsând deoparte întrebarea dacă această critică este adevărată sau falsă, aș dori în acest punct să contracarez negativismul unora din escatologii amileniști, trecând scurt în revistă, unele afirmații pozitive, făcute de teologii amileniști. În acest fel vom putea vedea escatologia amilenistă în totalitatea sa, și nu doar o anumită interpretare a mileniului din Apocalipsa 20.
Această schiță va acoperi două domenii: unu, ce ne învață escatologia amilenistă cu privire la escatologia inaugurată, și doi, ce ne învață cu referire la escatologia viitoare. Prin escatologie inaugurată, vreau să spun acel aspect al escatologiei, care este prezent acum, în era Evangheliei. Termenul de escatologie inaugurată este preferat celui de escatologie realizată, deoarece, în vreme ce primul dă dreptate faptului că marea incizie escatologică în istorie s-a făcut deja, nu respinge o dezvoltare ulterioară și o împlinire finală a escatologiei în viitor. Când vorbim despre „escatologie inaugurată” spunem că pentru credinciosul Noului Testament, evenimente escatologice semnificative au început deja să se petreacă, în vreme ce altele sunt încă viitoare.
Cu privire la escatologia inaugurată, amilenismul afirmă următoarele:
1. Hristos a câștigat victoria decisivă asupra păcatului, a morții și a lui Satan. Trăind o viață fără păcat și murind pe cruce ca jertfă pentru plata păcatului nostru, Hristos a înfrânt păcatul. Murind și înviind biruitor din mormânt, Hristos a învins moartea. Rezistând ispitelor diavolului, supunându-se perfect lui Dumnezeu, prin moartea și învierea Lui, Hristos a dat o lovitură de moarte lui Satan și îngerilor lui. Biruința lui Hristos a fost decisivă și finală. Cea mai importantă zi din istorie, deci, nu este a doua venire a lui Hristos, care este încă viitoare, ci prima venire, care este în trecut. Datorită biruinței lui Hristos, situațiile finale ale istoriei au fost deja decise. Este doar o problemă de timp, până când acea victorie este adusă la împlinirea ei finală.
2. Împărăția lui Dumnezeu este prezentă și viitoare. Amileniștii nu cred că împărăția lui Dumnezeu este în primul rând una evreiască, ceea ce implică restaurarea literală a tronului lui David. Ei nu cred nici că datorită necredinței evreilor în Ziua Domnului, Hristos a amânat stabilirea Împărăției la domnia Sa viitoare, pe pământ, în Mileniu. Amileniștii cred că Împărăția lui Dumnezeu a fost fondată de Hristos la vremea când era pe pământ, este operativă în istorie acum și este destinată să fie descoperită în totalitate, în viața viitoare. Ei înțeleg Împărăția lui Dumnezeu ca fiind domnia lui Dumnezeu, activă și dinamică în istoria omenirii, prin Isus Hristos. Scopul este de a răscumpăra poporul lui Dumnezeu din păcat și puteri demonice și să stabilească în final, noile ceruri și noul pământ. Împărăția lui Dumnezeu nu înseamnă altceva decât domnia lui Dumnezeu în Hristos, peste întregul Lui univers creat.
Împărăția lui Dumnezeu este deci o realitate prezentă și o speranță viitoare. Isus clar a învățat că împărăția era deja prezentă în timpul lucrării Sale pe pământ: „Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.” (Mt. 12:28, NIV). Când fariseii L-au întrebat pe Isus când vine Împărăția lui Dumnezeu, El a răspuns „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăția lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăția lui Dumnezeu nu vine în așa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17:20-21). Dar Isus a mai învățat pe oameni că este un sens în care Împărăția lui Dumnezeu este încă viitoare, (Matei 7:21-23; 8:11-12) și în parabolele escatologice ( cea cu masa de nuntă, talanții, fecioarele înțelepte). Pavel de asemenea descrie Împărăția ca fiind și prezentă (Rom. 14:17; 1 Cor. 4:19-20; Col. 1:13-14) și viitoare (1 Cor. 6:9; Gal. 5:21; Efes. 5:5; 2 Tim. 4:18).
Faptul că Împărăția lui Dumnezeu este prezentă într-un fel și viitoare în alt fel, implică faptul că noi, subiecții acestei Împărății trăim într-un fel de tensiune între „deja” și „nu încă”. Suntem deja în Împărăție, dar așteptăm manifestarea ei deplină, avem deja binecuvântările ei, dar așteptăm totala biruință. Deoarece nu este cunoscută vremea exactă când se va întoarce Hristos, Biserica trebuie să trăiască cu o senzație de iminență, realizând că sfârșitul istoriei poate fi foarte aproape. În același timp, Biserica trebuie să continue să planifice și să lucreze pentru viitor, pe acest pământ prezent, care mai poate dura mult timp.
Între timp, Împărăția lui Dumnezeu ne cere o totală dedicare față de Hristos și cauza Lui. Trebuie să vedem viața și realitatea în lumina scopului de răscumpărare nu numai individuală, ci a întregului univers. Aceasta implică, după cum a spus Abraham Kuyper, renumitul teolog și om de stat olandez, că nu există nici un deget din univers despre care Hristos să nu fi spus „Este al Meu”.
Această dedicare totală implică mai mult, o filozofie creștină despre istorie: toată istoria trebuie văzută ca lucrarea scopului final al lui Dumnezeu. Această viziune a Împărăției include o filozofie creștină despre cultură: artă și știință, care reflectă slava lui Dumnezeu și care trebuie urmărite pentru lauda Lui. Viziunea Împărăției include și o vedere creștină a vocației: toate chemările sunt de la Dumnezeu și ce facem în viața de zi cu zi, trebuie făcut pentru slava lui Dumnezeu, fie că este vorba de studiu, învățare, predicare, afaceri, industrie sau casă.
O sursă comună de tensiune între evanghelicii de astăzi este întrebarea dacă biserica ar trebui să se preocupe în primul rând cu evanghelizarea sau activitatea socială și politică. O viziune corectă despre Împărăție ne va ajuta să ne păstrăm echilibrul cu privire la această întrebare. Să nu mai spunem că evanghelizarea – aducerea oamenilor în Împărăția lui Dumnezeu – este una din lucrările esențiale ale bisericii. Dar deoarece Împărăția lui Dumnezeu cere o dedicare totală, Biserica trebuie să fie de asemenea preocupată vital cu implementarea principiilor creștine în orice domeniu al vieții, inclusiv politic și social. Evanghelizarea și preocuparea socială nu trebuie considerate ca opțiuni între care creștinii să aleagă, ambele sunt esențiale pentru supunerea față de Împărăție.
3. Deși ultima zi este încă viitoare, acum suntem în zilele din urmă.
Acest aspect al escatologiei, care este adesea neglijat în cercurile evanghelice, este o parte esențială a mesajului Noului Testament. Când spun „acum ne aflăm în zilele din urmă”, înțeleg expresia „zilele din urmă” nu ca timpul dinaintea venirii lui Hristos, ci ca o descriere a întregii ere dintre prima și a doua venire a lui Hristos. Scriitorii Noului Testament erau conștienți de faptul că ei deja trăiau zilele din urmă, la vremea când vorbeau sau scriau. Aceasta a fost menționată specific de Petru în predica sa din ziua Pentecostului, când a citat profeția lui Ioel, despre turnarea Duhului asupra tuturor, în zilele din urmă. (Fapte 2:16-17). El spune astfel „Suntem acum în zilele din urmă vestite de proorocul Ioel”. Pavel a spus același lucru când a descris pe credincioșii din zilele lui ca fiind cei „peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” (1 Cor. 10:11). Și apostolul Ioan a spus cititorilor săi că ei trăiesc deja „ceasul de pe urmă” (1 Ioan 2:18). În lumina acestor învățături ale Noului Testament, putem vorbi într-adevăr despre o escatologie inaugurată, în vreme ce ne amintim că Biblia vorbește despre o împlinire finală a evenimentelor escatologice, în ceea ce Ioan numește „ziua de apoi” (Ioan 6:39-40, 44,54; 11:24; 12:48).
Faptul că trăim în zilele din urmă implică că gustăm deja începuturile binecuvântărilor escatologice – că, așa cum spune Pavel, avem deja „primele roade ale Duhului” (Rom. 8:23). Aceasta înseamnă că noi care suntem credincioși nu trebuie să ne vedem ca și păcătoși neputincioși, fără ajutor în fața ispitei, ci ca noi făpturi în Hristos (2 Cor. 5:17), ca Temple ale Duhului Sfânt (1 Cor. 6:19) și ca cei care și-au răstignit firea pământească definitiv (Gal. 5:24), am dat la o parte firea veche și ne-am îmbrăcat cu omul cel nou (Col. 3:9-10). Toate acestea implică a avea o imagine despre sine, ceea ce este în primul rând pozitiv, și nu negativ. Implică și a vedea pe alți creștini, ca fiind în Hristos cu noi, pentru care trebuie să îi mulțumim lui Dumnezeu.
4. Cât despre cei o mie de ani din Apocalipsa 20, acum suntem în mileniu. Mai devreme în capitol, au fost arătate dovezi pentru poziția pe care mia de ani din Apocalipsa 20 o are de la prima venire a lui Hristos până înainte de a doua venire, când Satan va fi liber pentru scurtă vreme. Poziția amilenistă cu privire la mileniul din Apoc. 20 implică faptul că creștinii care trăiesc acum se bucură de beneficiile mileniului acesta, deoarece Satan a fost legat pe durata aceasta. Cum am văzut, faptul că Satan este acum legat nu înseamnă că nu este activ în lumea de azi, dar că în această perioadă, el nu poate înșela națiunile — adică nu poate preveni răspândirea Evangheliei. Legarea lui Satan în această perioadă, cu alte cuvinte face posibilă misiunea și evanghelizarea. Acest fapt ar trebui cu siguranță să fie o sursă de încurajare pentru biserica de pe pământ.
Amileniștii care spun că în această perioadă de o mie de ani, sufletele credincioșilor care au murit, trăiesc și domnesc cu Hristos în cer, în vreme ce așteaptă învierea trupurilor. Starea lor este deci una de binecuvântare și fericire, deși bucuria lor nu va fi completă până ce trupurile lor nu vor fi înviate. Această învățătură trebuie să aducă mângâiere celor care au pierdut pe cei dragi în Domnul.
Cu privire la escatologia viitoare, amileniștii afirmă următoarele:
1. „Semnele vremurilor” au relevanță prezentă și viitoare. Amileniștii cred că întoarcerea lui Hristos va fi precedată de anumite semne: de exemplu, predicarea evangheliei tuturor națiunilor, convertirea întregului Israel, marea apostazie, necazul cel mare și venirea lui Antihrist. Aceste semne nu se referă exclusiv la vremea dinaintea întoarcerii lui Hristos. Ele au fost prezente într-un fel de la începutul erei creștine2 și sunt prezente acum3. Aceasta înseamnă că trebuie să fim mereu gata pentru întoarcerea Domnului și să nu alungăm din gândurile noastre niciodată prea departe întoarcerea lui Hristos în viitorul distant.
Amileniștii mai cred că aceste „semne ale vremurilor” vor avea o împlinire climatică finală înainte de întoarcerea lui Hristos. Împlinirea nu va avea forma unui fenomen total nou, ci o intensificare a semnelor deja prezente.
2. A doua venire a lui Hristos va fi un eveniment singular. Amileniștii nu au baze scripturale pentru diviziunea dispensaționalistă a celei de-a doua veniri a lui Hristos în două faze (numită uneori parousia și apocalipsa), cu o perioadă de șapte ani între ele. Noi înțelegem revenirea lui Hristos ca fiind un eveniment singular.
3. La vremea întoarcerii lui Hristos, va fi o înviere generală, a credincioșilor și a necredincioșilor. Amileniștii resping învățătura comună premilenară, că învierea credincioșilor și cea a necredincioșilor vor fi separate de 1000 de ani. Ei resping și părerea multor dispensaționaliști că vor fi trei sau patru învieri (deoarece, la cele două învieri menționate, dispensaționaliștii spun că va fi o înviere a sfinților din necazul cel mare și o înviere a credincioșilor care au murit în vremea mileniului). Noi nu găsim baze scripturale pentru aceste învieri multiple4.
4. După înviere, credincioșii care sunt încă vii vor fi brusc transformați și glorificați. Bazele unei astfel de învățături sunt în ceea ce spune Pavel în 1 Corinteni 15:51-52: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toți, dar toți vom fi schimbați, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță. Trâmbița va suna, morții vor învia nesupuși putrezirii, și noi vom fi schimbați.”
5. „Răpirea” tuturor credincioșilor are loc acum. Credincioșii care tocmai au fost ridicați din morți, împreună cu credincioșii care trăiesc și au fost transformați, sunt acum duși în nor, pentru a întâlni pe Domnul în văzduh (1 Tes. 4:17). Faptul că va exista o astfel de „răpire” ne învață Biblia clar. Dar am pus cuvântul răpire în ghilimele pentru a face distincție între concepția amilenistă despre răpire și cea dispensaționalistă. Dispensaționalștii spun că după răpire, întreaga biserică va fi luată la cer pentru șapte ani, în vreme ce cei de pe pământ sunt în necazul cel mare.
Amileniștii nu văd nici o dovadă biblică pentru o astfel de perioadă de șapte ani sau pentru transferarea bisericii de pe pământ la cer, în acea perioadă. Trupurile înviate și glorificate ale credincioșilor nu aparțin cerului, ci pământului. Cuvântul folosit „a se întâlni” din 1 Tesaloniceni 4:17 (apantesis) este un termen tehnic, folosit în vremea Noului testament, pentru a descrie o întâmpinare publică făcută de un oraș pentru un demnitar ce îl vizitează. Oamenii părăsesc orașul pentru a se întâlni cu distinsul vizitator și se întorc cu el în oraș5. Pe baza analogiei acestui cuvânt, ceea ce Pavel spune aici, este că credincioșii înviați și transformați sunt duși în nor, pentru a se întâlni cu Domnul care coboară, implicând faptul că după această întâlnire, ei vor veni cu El înapoi pe pământ.
6. Acum urmează judecata finală. Unde dispensaționalștii spun de obicei că vor fi cel puțin trei judecăți separate, amileniștii nu sunt de acord. Ultimii văd dovezi biblice numai pentru Ziua Judecății, care va veni la vremea întoarcerii lui Hristos. Toți oamenii Toți oamenii trebuie să apară înaintea Scaunului de judecată a lui Hristos.
Scopul judecății finale nu este în primul rând de a determina destinul final al oamenilor, deoarece, la ac ea vreme, destinul lor a fost deja determinat, cu excepția celor care încă sunt în viață la vremea întoarcerii lui Hristos. Ci, judecata va avea trei scopuri: unu, va revela glorificarea lui Dumnezeu în destinul final al fiecărei persoane, doi, va indica final și public marea antiteză a istoriei dintre poporul lui Dumnezeu și dușmanii lui Dumnezeu; și trei, va revela gradul de răsplătire și gradul de pedepsire pe care îl va primi fiecare.
7. După judecată, vine starea finală. Necredincioșii și toți cei care L-au respins pe Hristos, își vor petrece eternitatea în iad, în vreme ce credincioșii vor intra în slava veșnică a noului pământ. Conceptul de pământ nou este atât de important pentru escatologia biblică, încât trebuie să ne gândim mai mult la el. Mulți creștini cred despre ei că vor petrece veșnicia într-o eternitate eterică, în vreme ce Biblia ne învață clar că va fi un pământ nou. Când cartea Apocalipsei ne spune că orașul cel Sfânt, noul Ierusalim, va veni din cer pe noul pământ (21:2), că Dumnezeu va locui cu oamenii (21:3) și că tronul lui Dumnezeu și al Mielului va fi în noul Ierusalim (22:3), ne învață în sens figurativ că în viața care va veni, cerul și pământul nu vor mai fi separate, ci unite. În starea finală, credincioșii glorificați vor fi și în cer și pe noul pământ, deoarece ele vor fi una.
Când cineva păstrează clar în minte viziunea pământului cel nou, multe învățături biblice încep să ia un model semnificativ. După cum am văzut, învierea trupului necesită un pământ nou. Semnificația cosmică a lucrării lui Hristos implică faptul că blestemul care a venit peste creație din cauza păcatului omului (Gen. 3:17-19) va fi îndepărtat (Rom. 8:19-22); această înnoire a creației înseamnă că va fi un pământ nou. Biblia conține promisiuni specifice despre pământul cel nou. Am privit deja la profeția lui Isaia despre noul pământ, în 65:17 (vezi 66:22). Isus a promis că cei blânzi vor moșteni pământul (Matei 5:5). Petru vorbește de ceruri noi și un pământ nou, în care credincioșii vor locui (2 Pet. 3:13). Și bătrânii și făpturile vii pe care le-a văzut Ioan în vedenia cerească din Apocalipsa 5 cântă un cântec de laudă Mielului biruitor, care are aceste cuvinte „Ai făcut din ei o împărăție și preoți pentru Dumnezeul nostru, și ei vor împărăți pe pământ!” (Apoc. 5:10).6
În lumina învățăturilor biblice despre noul pământ, multe profeții ale Vechiului Testament despre pământul Canaanului și despre viitorul popor al lui Dumnezeu, își vor găsi locul. Din capitolul al patrulea al cărții Evrei, vedem că Canaanul era un fel de odihnă sabatică a poporului lui Dumnezeu, în viața viitoare. Din epistola lui Pavel către Galateni, vedem că toți cei ce sunt în Hristos sunt parte din sămânța lui Avraam (Gal. 3:29). Când citim Geneza 17:8 („Ție și seminței tale după tine îți voi da țara în care locuiești acum ca străin, și anume îți voi da toată țara Canaanului în stăpânire veșnică; și Eu voi fi Dumnezeul lor.”), cu această înțelegere din Noul Testament care lărgește aceste concepte, vedem în ea o promisiune a unui pământ nou, ca pe o posesie veșnică a poporului lui Dumnezeu, nu numai a descendenților fizici ai lui Avraam. Și când, în lumina acestei învățături a Noului Testament, citim Amos 9:15 („Îi voi sădi în țara lor, și nu vor mai fi smulși din țara pe care le-am dat-o, zice Domnul, Dumnezeul tău!”) nu ne simțim obligați să restrângem sensul acestor cuvinte numai la națiunea Israel și la Palestina. Le înțelegem ca fiind o profeție a locului veșnic al poporului lui Dumnezeu, neamuri și evrei, pe noul pământ, de genul Canaanului. Amileniștii nu poziționează un mileniu pământesc pentru a aduce împlinirea profețiilor de acest gen; ei văd astfel de profeții ca arătând spre viitorul glorios și veșnic care îi așteaptă pe poporul lui Dumnezeu.
Când premileniștii îi provoacă pe amileniști cu învățătura despre o împărăție viitoare, care este doar spirituală și care nu are nimic de-a face cu pământul, ei nu reprezintă vederea amilenistă în mod corect. Amileniștii cred că profețiile Vechiului Testament, care prevestesc că pământul promis va fi posesia veșnică a poporului lui Dumnezeu, că lupul va locui cu mielul și că pământul va fi atât de plin de cunoașterea Domnului, la fel cum marea este plină de apă, vor fi împlinite nu numai pentru 1000 de ani, ci pentru veșnicie! Această interpretare, noi credem că ne oferă o înțelegere mai bogată, mai largă și mai relevantă a acestor profeții, decât cea care restrânge sensul lor la descrierea unui mileniu pe pământ, care va preceda starea finală.
Unele implicații ale escatologiei amileniste
Care sunt, în concluzie, unele implicații ale escatologiei amileniste pentru înțelegerea noastră teologică? Să vă menționez patru din ele:
1. Ce leagă Vechiul și Noul Testament împreună este unitatea legământului harului. Amileniștii nu cred că istoria sacră va fi divizată într-o serie de dispensații distincte și disparate, dar văd un singur legământ al harului, de-a lungul întregii istorii. Acest legământ al harului este în efect azi și va avea punctul culminant în locuirea veșnică a lui Dumnezeu cu poporul Său răscumpărat, pe noul pământ.
2. Împărăția lui Dumnezeu este centrală în istoria umană. Această împărăție a fost prevestită și se pregăteau pentru ea în vremea Vechiului Testament, a fost stabilită pe pământ de Isus Hristos, a fost extinsă și în vremea NT și în istoria subsecventă a bisericii și în final, se va împlini în viața ce va veni.
3. Isus Hristos este Domnul istoriei. Aceasta înseamnă că toată istoria este sub controlul lui Hristos și se va dovedi în final a fi subsecventă scopului Său. Trebuie deci să ne preocupe nu numai bucuria binecuvântărilor salvării noastre, ci și slujirea cu bucurie a lui Hristos, ca Domn în toate zonele vieții noastre.
4. Toată istoria merge spre un țel: răscumpărarea totală a universului. Istoria nu este lipsită de sens. Deși nu putem discerne întotdeauna sensul fiecărui eveniment istoric, cunoaștem care va fi rezultatul istoriei. Abia așteptăm noul pământ, ca o parte a universului înnoit, în care creația cea bună a lui Dumnezeu va realiza final și total, scopul pentru care El a chemat-o în existență: glorificarea Numelui Său.
Toate acestea implică cu privire la istoria lumii, faptul că amileniștii adoptă o poziție de optimism sobru și realist. A crede în regula prezentă a lui Hristos, în prezența Împărăției lui Dumnezeu și în mișcarea istoriei spre un scop, însoțit de o recunoaștere reală a prezenței păcatului în această lume și creșterea dezvoltării regatului răului. Escatologia amilenistă așteaptă o culminare a apostaziei și un necaz prin apariția finală a unui Anticrist înainte de venirea lui Hristos. Amileniștii nu se așteaptă să vadă societatea perfectă realizată în vremea aceasta.
Deoarece cunoaștem că victoria lui Hristos asupra răului a fost decisivă și Hristos este acum pe tron, starea dominantă a escatologiei amileniste este una de optimism — optimism creștin. Aceasta înseamnă că noi nu vedem o criză mondială dincolo de ajutor și nici o modă socială ca fiind absolut ireversibilă. Înseamnă că trăim în speranță – o speranță ce stă pe baza credinței și care se exprimă pe sine, în dragoste.
Escatologia amilenistă ne oferă un punct de vedere realist, optimist cu privire la lume și viață. Este o escatologie incitantă, provocatoare. Este o escatologie care ne oferă o viziune inspiratoare cu privire la Domnia lui Hristos peste istorie și a triumfului final al Împărăției Sale.
——————————————————————————–
Note
Vezi Anthony A. Hoekema, The Christian Looks at Himself (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1975).
Note, de exemplu, cum ne spune Ioan că duhul lui Anticrist este deja în lume azi (1 Ioan 4:3).
G. C. Berkouwer, în cartea recentă, The Return of Christ (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1972), arată cum Biblia ne cere să ne gândim la „semnele vremurilor”, ca fiind relevante în era creștină (pp. 235.59).
Dovada biblică pentru o singură înviere generală a fost dată în expunerea de mai sus a Apoc. 20:1-6. Pentru dovezi adiționale împotriva unei învieri multiple, vezi L. Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1941), pp. 724-27.
Gerhard Kittel, ed., Theological Dictionary of the New Testament, trans. and ed. Geoffrey Bromiley (Grand Rapids, Michigan: William B. Eerdmans, 1964), I, 380-81.
Vezi excelentul capitol cu privire la noul pământ în Berkouwer, pp. 211-34.
——————————————————————————–
Autor
Anthony A. Hoekema s-a născut în Olanda și a emigrat în SUA în anul 1923. A mers la Calvin College (A.B.), University of Michigan (M.A.), Calvin Theological seminary (Th.B.) și Princeton Theological seminary (Th.D., 1953). După ce a slujit ca lucrător la mai multe biserici reformate (1944-56) a devenit Associate Professor Bible la Calvin College (1956-58). Din 1958 până în 1979, când s-a retras, a fost profesor la Systematic Theology la Calvin Theological Seminary în Grand Rapids, Michigan. Profesor Hoekema a petrecut doi ani sabatici la Cambridge, Anglia (1965-66, 1973-74) și a scris The Four Major Cults (1963), What about Tongue-Speaking? (1966), Holy Spirit Baptism (1972), The Bible and the Future (1979) și a contribuit la The Meaning of the Millennium de unde au fost luate aceste articole. (1977).
